Asupra cauzei de faţă, văzând şi dispoziţiile cart. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la data de 29 noiembrie 2016, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 500.000 RON de daune morale, la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data punerii în întârziere şi până la data achitării efective a debitului, la ştergerea din mediul on-line şi presa scrisă a postărilor care au vizat-o şi care fac obiectul litigiului, la publicarea hotărârii judecătoreşti pe pagina personală de C. şi într-un ziar de circulaţie naţională, şi la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1349 şi următoarele C. civ., art. 1357 şi următoarele C. civ., art. 194 şi următoarele C. proc. civ., art. 453 C. proc. civ. Iar potrivit precizărilor din 30 ianuarie 2017 (în procedura de regularizare) s-au menţionat ca temeiuri de drept şi dispoziţiile art. 70, art. 71, art. 72, art. 73, art. 252, art. 253, art. 452 - 354 C. proc. civ., O.G. nr. 13/2011.
Pârâtul a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale şi la publicarea hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea plăţii a 2.000 RON/zi de întârziere, cu titlu de daune cominatorii.
Prin Sentinţa civilă nr. 711 din 4 decembrie 2017 a Tribunalului Brăila, au fost respinse ca nefondate cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. şi cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant B. A fost obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
Intimatul B. a formulat şi apel incident, în cauză, solicitând schimbarea în parte a sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii cererii reconvenţionale şi obligării reclamantei la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate la fond.
Prin Decizia civilă nr. 76/A din data de 3 mai 2018, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelul principal declarat de reclamanta A. şi apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva Sentinţei civile nr. 711 din data de 4 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Brăila.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 13 iulie 2018 şi repartizat completului de filtru nr. 5.
Prin Rezoluţia din data de 18 iulie 2018 s-a dispus comunicarea recursului către intimatul-pârât, cu menţiunea că are obligaţia de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la data comunicării.
Intimatul-pârât B. a depus la dosar întâmpinare, comunicată, invocând excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, arătând că motivele invocate întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. vizează netemeinicia hotărârii atacate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Prin Încheierea din 18 octombrie 2018 recursul a fost admis, în principiu, stabilindu-se termen cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vedere soluţionării căii de atac. Cu privire la excepţia nulităţii recursului, s-a reţinut faptul că recursul este motivat, iar criticile se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel vizează următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, obligarea pârâtului la daune-morale în cuantum de 500.000 euro cât şi la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculate de la data punerii în întârziere şi până la data achitării efective a debitului. A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului la ştergerea din mediul on-line şi presa scrisă a postărilor care l-au vizat şi care fac obiectul prezentului litigiu, obligarea pârâtului la publicarea hotărârii judecătoreşti ce va fi pronunţată în prezenta cauză pe pagina personală de C. şi într-un ziar de circulaţie naţională.
În susţinerea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce vizează faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, recurenta-reclamantă arată că motivarea hotărârii este lapidară în condiţiile în care instanţa de apel a arătat că:
"împrejurarea că pârâtul a publicat pe contul său de C. o poză cu reclamanta care o înfăţişa într-o postură indecentă la o petrecere la care avea acces şi publicul, nefiind de natură a conferi caracter ilicit faptelor imputate acestuia, în raport de libertatea de exprimare recunoscută şi garantată de prevederile art. 30 din Constituţia României, art. 70 C. civ. şi art. 10 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului".
Apreciază că prin expunerea în acest mod lapidar a faptelor s-a ignorat însăşi realitatea faptică şi juridică ce trebuia analizată de instanţa de apel. Cauza are un ansamblu probator complex care a demonstrat că în cauză nu este vorba doar de postarea pe C. a unei fotografii. Această postare face parte dintr-un întreg şir de expuneri vexatorii, calomnioase, subumane şi care au adus atingeri grave echilibrului psihic şi social al acesteia, iar minimizarea gravitaţii faptelor pârâtului doar prin plasarea faptelor delictuale vădit intenţionate ale acestuia sub umbrela liberaţii de exprimare de către instanţa de apel încalcă flagrant dreptul la intimitate, ocrotirea imaginii şi demnităţii care primează libertăţii de exprimare.
S-a mai învederat că a privi atât de superficial aceste drepturi atât de sensibile şi elementare, cu ignorarea vădită a tuturor temeiurilor legale şi minimizarea probatoriului, duce la concluzia că judecătorii din apel consideră că atari sugestii degradante nu s-ar fi adus atingere niciunui drept al acestora, fiind normal şi firesc ca fiecare să calomnieze şi să distrugă în mod public imaginea cuiva şi stima de sine.
Recurenta-reclamantă apreciază că niciunul dintre magistraţii fondului şi apelului nu au transpus în realitate prezenta speţă, a cărei analiza este specifica şi de o delicateţe juridică extraordinară, că înşiruirea unor teorii despre libertatea de exprimare, preluate din motivarea instanţei de fond, echivalează cu o lipsă de motivare a hotărârii de apel. Nimeni nu a ţinut cont că hotărârea şi speţa dedusă judecaţii trebuie să pună în prim plan omul şi respectarea drepturilor sale esenţiale, dreptul la imaginezi intimitate fiind indisolubil legate de dreptul la viaţă, drept primordial.
În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală prevăzut de art. 1349 şi art. 1357 C. civ., şi dreptul la viaţă privată şi dreptul la imagine prevăzute de art. 70, art. 71, art. 72, art. 73, art. 252, art. 253 C. civ.
Recurenta arată că din punct de vedere faptic, nu era om politic, doar accedea la o funcţie politică, iar petrecea a fost în mediu privat, respectiv într-un cerc restrâns nu cu accesul publicului larg, or, a interpreta sintagma "petrecere privată" ca fiind numai acea petrecere la care participă membrii familiei, echivalează cu golirea de conţinut a noţiunii de "privat" care înseamnă cu participarea doar a persoanelor agreate, nu doar cu participarea membrilor familiei. Se înscriu în această categorie: petrecerile angajaţilor în cadrul corporaţiilor, petrecerile de Crăciun oferite de angajator pentru copii angajaţilor, etc. Din punct de vedere al jurisprudenţei în materie, folosirea unor artificii literare nu schimbă cu nimic caracterul denigrator al afirmaţiilor făcute prin intermediul presei scrise şi al mediului on-line, întrucât defăimarea unei persoane se poate realiza chiar dacă informaţia respectivă este prezentată în unele articole la adăpostul convenabil al pamfletului.
Se învederează că articolele şi comentariile pârâtului nu au caracterul unui pamflet satiric, ci sunt afirmaţii clare prin care acesta şi-a exprimat în mod public opinia despre înfăţişarea recurentei, despre comportamentul său în societate şi în viaţa politică, folosind expresii jignitoare, calomnioase şi vexatorii, fără ca ele să fie argumentate în vreun fel prin idei sau informaţii oficiale.
Recurenta-reclamantă apreciază că în prezenta cauză pârâtul nu poate invoca în apărarea sa libertatea de exprimare, întrucât aceasta nu poate şi nu trebuie să fie absolută, întrucât se transformă în contrariul ei. Dreptul la liberă opinie şi exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale fireşti, neputând prejudicia drepturile şi interesele legitime ale celorlalte persoane.
În aplicarea ideii de abuz al dreptului la libera exprimare, jurisprudenţa şi doctrina sunt consecvente în susţinerea ideii că "exerciţiul libertăţii în mediul on-line necesită ca cel care vorbeşte sau distribuie în mediul online pentru public să fie în măsura să îşi asume acţiunea sa".
Prin urmare, se susţine de către reclamantă că prin toate afirmaţiile făcute de pârât s-au adus încălcări ale onoarei şi demnităţii acesteia, care a fost supusă pe nedrept oprobiului public, suferind astfel un grav prejudiciu de ordin moral.
Din această perspectivă se învederează că hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în cauza Delfi AS contra Estoniei are toate datele pentru a constitui pe viitor un punct de referinţă în analiza cauzelor privind răspunderea pentru comentariile postate pe pagini web de către utilizatorii acestora, cum este şi cazul de faţă. Discuţia despre limitele libertăţii de exprimare pleacă de la observaţia lui D.: dreptul de a spune un lucru nu înseamnă că e bine să-l spui.
Se mai arată că în prezenta cauză fapta ilicită a pârâtului a constat în manifestarea exterioară culpabilă a acestuia constând în publicarea de afirmaţii mincinoase, denigratoare şi vădit tendenţioase la adresa subsemnatei care au vizat anihilarea ei ca om politic şi femeie, deşi acesta are pe deplin cunoştinţa de împrejurarea că atât recurenta cât şi soţul său sunt cunoscuţi în mediul de afaceri şi în mediul politic ca nişte persoane cu un profil moral ireproşabil. Acesta are pe deplin cunoştinţă de faptul că nu a deţinut niciodată calitatea de angajată la E., ci, din contră, a deţinut funcţia de Director Vânzări în cadrul F., firma soţului său, funcţie exercitată în mod efectiv, dovadă toate evenimentele organizate de către aceasta şi activitatea sa zilnică, ce poate fi atestată de zeci de angajaţi şi clienţi ai clubului.
Se solicită a se constata că pârâtul este pe deplin vinovat de imaginea denigratoare creată şi de înfrângerea carierei sale politice, şi, mai mult decât atât, vinovăţia acestuia rezultă din atitudinea subiectivă pe care autorul ei a avut-o faţă de faptă şi de urmările acesteia. Fapta a fost săvârşită de către pârât cu vădită intenţie directă, în scopul clar al desfiinţării sale ca om politic şi înfrângerii oricărei posibilităţi de a accede la funcţia de deputat, la care avea şanse reale, văzând şi poziţia în care formaţiunea politică care a promovat-o a înţeles să o menţioneze pe listele electorale.
Reclamanta a mai învederat că la stabilirea cuantumului pentru prejudiciul adus onoarei, demnităţii şi propriei imagini trebuie să se aibă în vedere gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite: dreptul la intimitate, dreptul la viaţa privată, şi să se aprecieze intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora.
Pentru motivele sus-enunţate, reclamanta apreciază că devin incidente dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ. şi, întrucât nu se poate reţine existenţa unei fapte care înlătură caracterul ilicit al faptei, se impune admiterea acţiunii astfel cum aceasta a fost formulată şi precizată.
La aprecierea prejudiciului moral, solicită a se avea în vedere consecinţele negative şi implicaţiile pe care denigrarea reclamantei le-a avut pe planul social al acesteia, valoarea nepatrimonială lezată şi însemnătatea pe care aceasta o are pentru persoana vătămată, funcţia deţinută, considerând că suma de 500.000 euro va permite atenuarea suferinţelor morale cauzate şi implicaţiile în circuitul vieţii particulare.
Consideră că solicitările sale s-au raportat pe deplin atât la criteriile instanţelor naţionale cât şi la criteriile acceptate de instanţa europeană privind determinarea despăgubirilor, respectiv satisfacţia echitabilă acordată victimei, împiedicarea realizării, continuării sau repetării faptelor dăunătoare.
În soluţionarea cauzei solicită a se avea în vedere art. 26 din Constituţia României, potrivit căruia autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Astfel cum a statuat şi legiuitorul, exerciţiul libertăţii de exprimare este supus unor restricţii şi limitări, iar una din limitările exercitării acestei libertăţi este dată chiar de art. 30 alin. (6) din Constituţia României, care prevede că " Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".
O altă limitare generală este dată de art. 57 din Constituţia României, care prevede că, cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Potrivit art. 8 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei alte persoane în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii şi moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
S-a susţinut că prejudiciul moral reprezintă consecinţele negative, rezultatele dăunătoare ale lezării valorilor cu conţinut neeconomic ce reprezintă tot atâtea atribute ale personalităţii umane, definind-o. În cazul de faţă este vorba de un prejudiciul moral constând în suferinţa psihică ce a fost cauzată subsemnatei de fapta pârâtului.
Se mai arată că prin fapta pârâtului, prin dezvăluirea fotografiilor, au fost produse în viaţa reclamantei schimbări majore, probate de înscrisurile din dosar şi de declaraţiile martorilor:starea psihică a fost afectată, prietenii săi s-au îndepărtat, întrebările indiscrete şi incomode s-au înteţit, marginalizarea sa în mediul său producându-se inevitabil, cariera politică s-a sfârşit imediat, posibilitatea de a ocupa funcţii didactice sau publice s-au anulat.
Se solicită a se constata că publicarea acelor articole i-au provocat o angoasă greu de reparat, o frustrare şi mai mare în faţa publicului larg, aceasta fiind o gravă nedreptate. În lumina celor de mai sus, nu există niciun motiv de îndoială că a suferit un prejudiciu moral produs de fapta pârâtului, şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin simpla constatare a acestui fapt de către instanţă.
Faţă de toate acestea, solicită să se constate că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, în condiţiile în care repararea prejudiciului cauzat, stabilirea cuantumului despăgubirii reprezintă însuşi scopul angajării acestui tip de răspundere, că repararea integrală a prejudiciului reprezintă principiul de bază al răspunderii civile delictuale, consacrat de dispoziţiile art. 70, art. 71, art. 72, art. 73, art. 252, art. 253, art. 1349 şi următ., art. 1357 C. civ., în termeni precişi şi cuprinzători, ce evocă neîndoielnic ideea reparării daunei în totalitatea sa, fără nicio restrângere sau limitare în raport de natura intrinsecă a acestuia.
Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, mai susţine reclamanta, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.
Reclamanta a mai arătat că există un ansamblu probator complex care a demonstrat că în cauză nu este vorba doar de postarea pe C. a unei fotografii, că această postare face parte dintr-un întreg şir de expuneri vexatorii, calomnioase, subumane şi care i-au adus atingeri grave echilibrului psihic şi social, iar minimizarea gravitaţii faptelor pârâtului doar prin plasarea faptelor delictuale vădit intenţionate ale acestuia sub umbrela liberaţii de exprimare de către instanţa de apel încalcă flagrant dreptul la intimitate, ocrotirea imaginii şi demnităţii care primează libertăţii de exprimare.
Reclamantă apreciază că niciunul dintre magistraţii fondului şi apelului nu au transpus în realitate prezenta speţă, a cărei analiza este specifică şi de o delicateţe juridică extraordinară, că înşiruirea unor teorii despre libertatea de exprimare, preluate din motivarea instanţei de fond, echivalează cu o lipsă de motivare a hotărârii de apel.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate de reclamantă, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat, pentru considerentele ce succed:
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce vizează faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, din perspectiva susţinută de reclamantă, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.
Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.
Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.
Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la susţinerile reclamantei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a argumentat atât în fapt cât şi în drept soluţia pronunţată în condiţiile în care verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin prisma criticilor formulate de reclamantă prin motivele de apel, a reţinut că "în speţă, caracterul ilicit al faptei trebuie analizat prin raportare la libertatea de exprimare garantată de Constituţia României, precum şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului".
În acest sens s-a reţinut că "art. 10 din Convenţie prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a tine seama de frontiere. În ceea ce priveşte libertatea de opinie, prin includerea acesteia în cadrul art. 10, s-a avut în vedere consacrarea libertăţii de exprimare a opiniilor, a judecăţilor de valoare în legătură cu diverse subiecte. Necesitatea protejării libertăţii de exprimare este fundamentată în primul rând pe valoarea pe care aceasta o reprezintă ca mijloc pentru a asigura buna funcţionare a unei societăţi democratice. De aici decurge poziţia privilegiată acordată liberei discutări a chestiunilor de interes general şi, în particular a libertăţii presei, atunci când aceasta intră în conflict cu alte valori apărate de stat.
Astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o anumită doză de exagerare trebuie tolerată în cazul în care există o dezbatere publică privitoare la chestiuni de interes general iar, în materie de politică, criticile pot fi uneori şi virulente, limitele criticii admisibile fiind mai largi în privinţa unui om politic decât în privinţa unui simplu particular".
Din perspectiva celor expuse, şi în argumentarea/motivarea soluţiei adoptate instanţa de apel a constatat că,"în speţă, nu s-a dovedit săvârşirea de către pârât a vreunei fapte ilicite, niciuna dintre afirmaţiile făcute de acesta la adresa reclamantei nefiind de natură a justifica atragerea răspunderii sale delictuale", că, "afirmaţiile pârâtului la adresa reclamantei, care au însoţit o fotografie ce o prezenta pe reclamantă într-o postură mai puţin adecvată, reprezintă judecăţi de valoare, critici la adresa reclamantei, care, deşi nu îndeplinea încă o funcţie publică, era în plină campanie electorală pentru a accede într-o astfel de funcţie. Aceste critici, chiar dacă sunt virulente sau ironice, nu depăşesc limitele libertăţii de exprimare. Pârâtul nu a folosit cuvinte jignitoare la adresa reclamantei ci doar a emis opinii care, deşi cuprind o doză de exagerare şi sunt provocatoare, nu depăşesc limitele libertăţii de exprimare, dată fiind calitatea reclamantei de persoană publică, calitate dobândită odată cu intrarea în viaţa politică, cu implicarea în campania electorală şi cu înscrierea sa pe listele electorale pentru a accede într-o funcţie publică. Nici publicarea în sine a pozei nu poate fi considerată faptă ilicită de natură a atrage răspunderea delictuală a pârâtului".
De asemenea, este de reţinut că în argumentarea/motivarea soluţiei instanţa de apel a mai constatat că " fotografia a fost făcută la o petrecere într-un club care, deşi se desfăşura într-un cadru mai restrâns, nu era o petrecere privată câtă vreme acolo avea acces şi publicul, personalul care deservea clubul, etc. Prin urmare, reclamanta şi-a asumat postura în care a fost surprinsă, neputându-i-se imputa pârâtului că prin publicarea fotografiei respective i-a încălcat reclamantei dreptul la viaţa privată". "Or, publicarea fotografiei respective, exact în timpul campaniei electorale, a reprezentat o formă de exprimare a opiniei pârâtului faţă de ceea ce se întâmplă în viaţa politică şi, implicit, faţă de persoanele care doresc să ajungă în funcţii publice, a reprezentat un mod de a aduce la cunoştinţa comunităţii informaţii despre o persoană care ar fi urmat să reprezinte localitatea respectivă în forurile decizionale".
Înalta Curte mai reţine că este nefondată critica reclamantei legată de nemotivarea hotărârii şi din perspectiva faptului că instanţa de apel a reţinut că" analiza conflictului dintre dreptul la libera exprimare şi dreptul la viaţa privată, imagine, onoare şi demnitate trebuie să pornească de la distincţia între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, distincţie ce corespunde într-o anumită măsură celei realizate în chiar textul art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, unde se face referire la informaţii sau idei. În cauza Lingens c. Austriei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit. Totodată, hotărârile Curţii de la Strasbourg indică principiul potrivit căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu de luat în considerare în situaţia în care se analizează o acuzaţie de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii vătămate. În consecinţă, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului articolului în raport cu adevărul afirmaţiilor sale (în sensul de a verifica dacă a cunoscut sau nu caracterul neveridic al faptelor afirmate şi dacă a depus diligenţele necesare pentru verificarea autenticităţii), dar şi cu scopul demersului, în sensul de verifica dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi astfel datoria de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputaţiei persoanei vizate, sau a avut numai intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia acesteia. Astfel înţeleasă, buna credinţă a autorului afirmaţiilor considerate denigratoare, atrage asupra acestuia protecţia articolului 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În alte cauze relevante, Curtea a subliniat faptul că atunci când afirmaţiile au caracterul unor judecăţi de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, reprezentând opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, acestea sunt protejate de art. 10 cu condiţia ca ele să se bazeze pe nişte fapte adevărate sau să fie susţinute de o argumentare logică a autorului lor; chiar şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de o bază factuală. (...)"
În considerarea acestor argumente, instanţa de apel şi-a motivat soluţia adoptată reţinând cu privire la pârât că, şi în ipoteza în care "afirmaţiile sale la adresa reclamantei au fost critice şi ironice, şi chiar dacă fotografia postată a fost făcută fără acordul expres al reclamantei, nu se poate reţine că, prin faptele sale a depăşit limitele libertăţii de exprimare, încălcând, astfel, dreptul reclamantei la viaţa privată, la imagine", că "în speţă, nu s-a dovedit săvârşirea de către pârât a unei fapte ilicite, niciuna dintre afirmaţiile făcute de pârât la adresa reclamantei nefiind de natură a justifica atragerea răspunderii sale delictuale".
Or, faţă de cele expuse, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat/motivat atât în fapt cât şi în drept soluţia adoptată, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile reclamantei legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Nefondate sunt şi criticile legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a arătat că, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală art. 1349 şi art. 1357 C. civ. raportat la dreptul la viaţă privată şi dreptul la imagine prevăzute de art. 70, art. 71, art. 72, art. 73, art. 252, art. 253 C. civ.
Este real că art. 1349 C. civ. reglementează răspunderea civilă delictuală prevăzând că "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane" însă prin dispoziţiile art. 1357 C. civ. sunt reglementate condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzându-se că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesară îndeplinirea cumulativă a patru condiţii: existenţa unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta şi consecinţele dăunătoare produse, şi vinovăţia făptuitorului.
Faţă de obiectul dedus judecăţii ce vizează antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, susţinută din perspectiva depăşirii limitelor libertăţii de exprimare, de starea de fapt şi de drept invocată de reclamantă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat cauza prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 1357 şi art. 1349 C. civ., condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, reţinând în mod legal şi corect că în cauză nu sunt întrunite cumulativ aceste condiţii, că în speţă, caracterul ilicit al faptei se impunea a fi analizat, aşa cum de altfel a procedat instanţa de apel, prin raportare la libertatea de exprimare garantată de Constituţia României, precum şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că în speţă nu s-a făcut dovada săvârşirii de către pârât a unei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii în condiţiile în care nu au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare.
Cu referire la condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâtului, la limitele libertăţii de exprimare, Înalta Curte observă că instanţa de apel a avut în vedere pe lângă dispoziţiile legale enunţate şi cele ale art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, din care rezultă fără posibilitate de echivoc că pentru soluţionarea litigiilor cu privire la încălcarea drepturilor fundamentale nepatrimoniale, cum este şi cel la viaţă privată şi propria imagine, instanţele sunt obligate să realizeze o analiză a libertăţii de exprimare în primul rând în lumina jurisprudenţei CEDO, în virtutea faptului că aceasta face parte din dreptul intern, în temeiul art. 20 din Constituţie. Din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale prin raportare şi la libertatea de exprimare în considerarea jurisprudenţei CEDO, precum şi în condiţiile în care în cauză nu sunt întrunite cumulativ condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ. întrucât nu s-a făcut dovada săvârşirii de către pârât a unei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii nefiind depăşite limitele libertăţii de exprimare, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile reclamantei legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cum nici una din criticile reclamantei nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 76/A din data de 3 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 76/A din data de 3 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2019.
Procesat de GGC - LM