Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 4 noiembrie 2014, reclamanta A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâţii B. SRL şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci să dispună interzicerea folosirii mărcii "C." de către pârâta B. SRL în activitatea sa comercială, pentru produse sau servicii identice sau similare cu cele pentru care marca a fost înregistrată, fără acordul titularului, precum şi folosirea aceluiaşi semn pentru documente sau publicitate; obligarea O.S.I.M. la anularea şi radierea înregistrării mărcii "C." din Registrul mărcilor având-o ca titular pe B. SRL şi publicarea radierii acesteia în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, precum şi obligarea B. SRL la plata sumei de 6.000 de RON cu titlu de daune morale şi a câte 100 de RON pe zi reprezentând daune cominatorii de la rămânerea definitivă a hotărârii până la conformarea cu dispoziţiile instanţei de judecată.
Prin sentinţa nr. 493 pronunţată în data de 7 aprilie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere 1 şi 2; a admis în parte cererea reclamantei în sensul că a interzis pârâtei B. SRL folosirea mărcii în activitatea sa comercială pentru servicii identice sau similare cu cele pentru care marca a fost înregistrată fără acordul titularului, precum şi folosirea aceluiaşi semn pentru documente sau publicitate şi obligă pârâta B. SRL să plătească reclamantei suma de 6.000 de RON reprezentând daune morale. A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind anularea înregistrării mărcii "C." având ca titular pe pârâta B. SRL şi de obligare a pârâtului O.S.I.M. la anularea şi radierea înregistrării aceleiaşi mărci din Registrul mărcilor şi publicarea acesteia în B.O.P.I. A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei B. SRL la plata a câte 100 de RON pe zi reprezentând daune cominatorii.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta B. SRL solicitând schimbarea în parte a hotărârii apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 627 din 16 decembrie 2015, a respins apelul formulat de pârâta B. SRL împotriva sentinţei civile nr. 493 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV- a civilă.
Împotriva deciziei a formulat recurs pârâta B. SRL.
Prin Decizia nr. 650 din 4 aprilie 2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL în contradictoriu cu intimata-reclamanta SC A. SRL şi cu intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, împotriva Deciziei nr. 627 din data de 16 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia şi a trimis cauza la aceeaşi curte de apel pentru rejudecarea apelului în ceea ce priveşte daunele morale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 750A din 20 iunie 2018, a admis apelul formulat de pârâta B. SRL împotriva Sentinţei nr. 493 din 7 aprilie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a Civilă şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de obligare a părţilor la plata daunelor morale ca neîntemeiată; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.
Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.
Împotriva deciziei a formulat recurs reclamanta A. SRL întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Deşi instanţa de judecată a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că drepturile reclamantei privitoare la marca pe care aceasta o deţine au fost încălcate de intimată printr-o folosire abuzivă şi îndelungată a acesteia şi a existat în permanenţă un risc de confuzie între serviciile celor doi operatori economici odată cu folosirea abuzivă a mărcii, instanţa de apel a admis apelul intimatei, reţinând, în esenţă, în mod contradictoriu cu aspectele reţinute atât în considerentele hotărârii cât şi dispozitivul acesteia, faptul că existenţa unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi reţinută, precum şi faptul că întinderea acestuia nu a fost dovedită. Mai mult decât atât, se arată că instanţa a realizat şi o aplicare greşită a normelor de drept material referitoare la răspunderea civila delictuală pentru fapta proprie, reţinând că deşi exista o fapta ilicită cauzatoare de prejudicii de care se face vinovată intimata, reclamanta nu a realizat o probatio diabolica în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului moral, respingând astfel cererea de acordare a daunelor morale.
Recurenta învederează faptul că prejudiciul nepatrimonial (extrapatrimonial sau moral) în cazul unor astfel de drepturi este un prejudiciu neeconomic, de obicei temporar. Un astfel de prejudiciu presupune ca victima să fi resimţit efectiv o suferinţă morală sau fizică. Repararea acestui prejudiciu nu constituie o compensare economică a unei valori patrimoniale, ci repararea satisfăcătoare a lezării unui drept fundamental. Evaluarea va consta în stabilirea unei indemnizaţii compensatorii menite să atenueze suferinţele victimei. Aşadar, existenta prejudiciului moral este strâns legată de dovedirea faptei prejudiciabile şi constatarea lezării dreptului, operand astfel o prezumţie a existentei unui prejudiciu odată cu săvârşirea faptei ilicite. Or, se arată că în prezenta cauză instanţa de judecată a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că reclamanta suferă de o lezare a drepturilor sale cu privire la marca pe care o deţine, astfel că prejudiciul este unul iminent şi cert.
De asemenea, recurenta învederează că identificarea unor criterii ştiinţifice, exacte, pentru evaluarea cuantumului indemnizaţiilor destinate reparării prejudiciilor morale nu este posibilă, întrucât este o incompatibilitate între caracterul moral (nepatrimonial) al daunelor şi caracterul bănesc (patrimonial) al despăgubirilor. Se arată că de aceea nici legiuitorul nu stabileşte vreun criteriu după care trebuie calculata indemnizaţia. Prin urmare, recurenta susţine că argumentul instanţei de apel referitor la faptul că "existenta şi întinderea acestuia (prejudiciului) nu au fost dovedite" nu poate fi susţinut şi să conducă la admiterea apelului, reclamanta aflându-se într-o imposibilitate obiectivă de a realiza o probaţiune în acest sens.
În continuare se arată că singura concluzie în acord cu practica C.E.D.O., care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, este în sensul ca proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând sa deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite. Soluţie pe care, deşi se poate considera atipică în raportul cu regimul general al răspunderii, se arată că este una justificată, deoarece, dat fiind caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă este practic imposibilă.
Pe lângă gravitatea prejudiciului moral ce trebuie luată în seamă pentru stabilirea indemnizaţiei, trebuie să se analizeze şi un al doilea criteriu, cel al echităţii. De aceea se susţine că este în afara de orice discuţie că, dacă gravitatea prejudiciului moral este mare, şi indemnizaţia ce trebuie acordată trebuie să fie una substanţială. Indemnizaţia trebuie să fie una justă, raţională, echitabilă, adică în aşa fel stabilită încât să asigure efectiv o compensaţie suficientă, dar nu exagerată, a prejudiciului moral suferit. Recurenta susţine că în cauza instanţa de apel nu a analizat nici gravitatea prejudiciului şi nici echitatea măsurii reparatorii, respingând de plano o astfel de reparaţie.
În ceea ce priveşte despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale, acestea sunt dificil de stabilit, iar în absenta unor probe materiale, judecătorul este singurul care are obligaţia de a aprecia şi stabili o suma globală. Cât priveşte întinderea prejudiciului, se arată că este evident că acesta nu poate fi cuantificat potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa urmează să acorde despăgubiri.
Recurenta învederează că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a normelor de drept material ce ţin de incidenţa răspunderii civile delictuale, reţinând, în mod contradictoriu, că deşi exista o fapta ilicită a intimatei care o prejudiciază moral pe reclamantă, nu o poate obliga pe aceasta la repararea prejudiciului. Astfel, se arată că instanţa de apel a reţinut că există cu certitudine o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, însă a stabilit în mod contrar faptul că nu există elemente certe care să conducă la determinarea existenţei şi întinderii prejudiciului. Se mai arată că instanţa de apel s-a aflat într-o vădită eroare cu privire la elementul generator în baza căruia reclamanta este îndreptăţită la repararea prejudiciului patrimonial, aceasta în loc să ţină cont de puterea de lucru judecat prin care s-a stabilit în mod definitiv faptul că reclamantei i-a fost încălcat un drept şi, pe cale de consecinţă, este îndreptăţită la reparaţia prejudiciului şi să stabilească cuantumul indemnizaţiei pentru despăgubiri, aceasta a analizat un alt aspect ce ţine de "alterarea prestigiului societăţii prin fapta ilicita " or, acest aspect nu poate face nici obiectul judecăţii şi nici nu poate fi motiv de admitere a apelului, din moment ce prejudiciul este cauzat prin simpla încălcare a dreptului reclamantei.
Faţă de cele arătate, reclamanta solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei către instanţa de apel pentru o nouă judecata.
Intimata SC B. SRL a formulat şi depus întâmpinare înregistrată la data de 11 octombrie 2018, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Este nefondat primul motiv de recurs prin care se susţine existenţa unei contradictorialităţi între faptul că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că drepturile reclamantei privitoare la marca pe care aceasta o deţine au fost încălcate de intimată prin folosirea unui semn similar pentru produse identice de natură a produce un risc de confuzie între serviciile celor doi operatori economici şi faptul că existenţa unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi reţinută, precum şi faptul că întinderea acestuia nu a fost dovedită.
În prima situaţie reţinută, fapta ilicită constă în încălcarea dreptului exclusiv al reclamantei asupra mărcii înregistrate în cauză, drept patrimonial.
"Daunele morale" sunt reprezentate de despăgubirile materiale pentru încălcarea unor drepturi nepatrimoniale.
Or, nu în toate situaţiile în care prin săvârşirea unei fapte se încalcă un drept patrimonial, se încalcă şi un drept nepatrimonial ca urmare a săvârşirii aceleiaşi fapte.
De altfel, această interpretare este confirmată şi de prevederile art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100 din 14 iulie 2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială potrivit cărora " la stabilirea daunelor-interese instanţa judecătorească va lua în considerare toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecinţele economice negative, în special, pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat."
Din aceste prevederi rezultă că nu este obligatoriu ca în situaţia încălcării unui drept de proprietate industrială protejat, cum este şi dreptul la marcă, să existe în toate cazurile şi un prejudiciu moral.
Ca atare, nu se poate reţine, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea contradictorie a deciziei atacate sub aspectul susţinut de către recurent, menţionat mai sus.
Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se susţine în esenţă, că instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a normelor de drept material referitoare la răspunderea civila delictuală pentru fapta proprie, reţinând că, deşi exista o fapta ilicită cauzatoare de prejudicii de care se face vinovată intimata, reclamanta nu a probat întinderea prejudiciului moral, în condiţiile în care existenţa prejudiciului moral, constând în suferinţa morală sau fizică a victimei, trebuia prezumată iar întinderea prejudiciului stabilită în baza criteriului echităţii.
Prin Decizia civilă nr. 650 din 4 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I Civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 627 din data de 16 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia şi a trimis cauza la aceeaşi curte de apel pentru rejudecarea apelului în ceea ce priveşte daunele morale.
Referitor la soluţia de trimitere a cauzei la aceeaşi curte de apel pentru rejudecarea apelului în ceea ce priveşte daunele morale, Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, a reţinut următoarele:
"(...) a fost găsit întemeiat motivul de recurs referitor la faptul că instanţa de apel nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt cu privire la îndeplinirea cumulativă a condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile, în componenţa referitoare la existenţa unui prejudiciu.
Instanţa de apel a menţinut obligaţia stabilită de prima instanţă în sarcina pârâtei de plata sumei de 6.000 de RON reprezentând daune morale.
Potrivit dispoziţiilor art. 92 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, pentru prejudicii cauzate prin săvârşirea faptelor prevăzute de art. 90, persoanele vinovate pot fi obligate la despăgubiri potrivit dreptului comun, respectiv răspunderea civilă delictuală.
Instanţa avea obligaţia a examina întrunirea cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale. Din considerentele instanţei superioare de fond rezultă că cerinţa existenţei unui prejudiciu nu a fost analizat în apel, ci doar dimensiunea acestuia."
În rejudecare după casare instanţa de apel a reţinut următoarele:
"În cazul în care fapta ilicită constă în contrafacerea unei mărci, pentru societăţile comerciale, prejudiciul moral se constituie în daunele aduse imaginii firmei, prin care i se afectează, pe de o parte, bonitatea societăţii, materializată în aceea că furnizorii ori băncile manifestă neîncredere în stabilitatea raporturilor comerciale sau atunci când clienţii pretind garanţii suplimentare pentru a continua raporturile comerciale, iar, pe de altă parte, survine în ipoteza în care serviciile sau produsele societăţii păgubite nu mai sunt apreciate calitativ, fiind asociate cu activitatea uzurpatorului de marcă şi beneficiar de imagine, datorită confuziei create pe piaţă şi este nevoie astfel de o acţiune suplimentară a titularului mărcii pentru a putea reconfirma şi consolida renumele comercial.
Prin urmare, este necesar să se facă dovada unor elemente certe, rezonabile şi verificabile, vizând alterarea prestigiului societăţii prin fapta ilicită invocată. Astfel, deşi s-a afirmat că reclamanta a suferit un prejudiciu de imagine circumscris sumei de 60.000 RON, existenţa şi întinderea acestuia nu au fost dovedite, astfel că daunele morale nu pot fi acordate.
Considerentele expuse determină admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei prin respingerea cererii de daune morale, cu menţinerea celorlalte dispoziţii, intrate în puterea de lucru judecat urmare a deciziei de recurs."
În speţă se pretinde acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral produs unei persoane juridice.
Ca atare, referirea recurentei la obligativitatea prezumării prejudiciului moral, constând în suferinţa morală sau fizică a victimei este străină obiectului cauzei de faţă. Suferinţa morală sau fizică este specifică unei persoane fizice iar nu unei persoane juridice.
În cazul unei persoane juridice prejudiciul moral, în legătură cu încălcarea dreptului exclusiv asupra unei mărci înregistrate, poate consta în încălcarea dreptului la reputaţie, dar nu în toate cazurile în care se încalcă dreptul la marcă există şi un prejudiciu moral, acesta trebuind să rezulte din circumstanţele specifice ale fiecărei cauze.
Acest fapt a fost subliniat şi în decizia de casare anterioară, nr. 650/2017, prin care i s-a indicat instanţei de apel să motiveze prin raportare la circumstanţele specifice ale speţei existenţa prejudiciului moral, şi anume cum a fost afectată reputaţia mărcii sau a firmei prin modalitatea specifică în care s-a săvârşit fapta de încălcare a dreptului la marcă. Astfel, nu se poate reţine că referirile instanţei de apel la "alterarea prestigiului societăţii prin fapta ilicită" ar fi străine de obiectul judecăţii.
Atâta timp cât s-a reţinut că nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu moral nu se mai pune problema analizei modalităţii în care ar fi trebuit să se determine întinderea prejudiciului, operaţiune ulterioară şi dependentă de îndeplinirea condiţiei existenţei prejudiciului.
În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, cu sediul procesual ales la SC P. A. Predoi şi Asociaţii din Bucureşti, str. x, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi SC B. SRL, cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet avocat D. din Bucureşti, Şoseaua x, sectorul 4 şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, cu sediul în Bucureşti, str. x, împotriva Deciziei nr. 750A din data de 20 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2014.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2019.
Procesat de GGC - LM