Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 8 iulie 2016 pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Societatea B. S.A. Baia Mare, Societatea B. S.A. Bucureşti, obligarea acestora la plata sumei de 12.268,93 RON cu titlu de daune materiale din care 9.547,93 RON cheltuieli materiale privind medicamentele, tratamentele, proceduri de recuperare şi alimente, iar suma de 2.721 RON reprezintă venitul nerealizat ca urmare a concediului medical pentru perioada iulie 2015 - februarie 2016, precum şi prejudicii viitoare până la recuperarea integrală a capacităţii de muncă; a solicitat obligarea pârâtelor la 200.000 euro în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând daune morale, cu dobânda legală şi cheltuieli de judecată ocazionate cu purtarea prezentului proces.
Prin precizarea din 08.12.2016 reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de intervenient forţat, a numitului C. (moştenitor legal al numitei D.), iar cu privire la petitul 2 de cerere a arătat că solicită daune morale în cuantum de 903.140 RON, echivalentul a 200.000 euro la cursul BNR de la data înregistrării cererii de chemare în judecată.
Prin Sentinţa nr. 2366 din 29 septembrie 2017 Tribunalul Maramureş a admis în parte acţiunea astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Societatea B. S.A. Baia Mare, Societatea B. S.A. şi intervenientul forţat C.; a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 12.268,93 RON reprezentând daune materiale, 100.000 euro daune morale în echivalentul în RON la cursul B.N.R. la data plăţii, cu dobândă legală penalizatoare de 0,2% pe fiecare zi întârziere, calculată începând cu 8.07.2016 şi până la plata efectivă a despăgubirilor civile menţionate; a obligat pârâtele să plătească reclamantei 63 RON cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 109 din 26 februarie 2018 Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a respins apelul reclamantei A. împotriva sentinţei; a admis în parte apelul pârâtei Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat pârâta să achite reclamantei A., suma de 50.000 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii; a menţinut celelalte dispoziţii; a respins cererea apelantei pârâte privind plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A., arătând următoarele:
- Cererea modificatoare cu privire la acordarea penalităţilor, depusă la termenul din 20.09.2017, este tardiv formulată, impunându-se constatarea nulităţii ei; nu i-a fost comunicată astfel că pârâta nu a putut să îşi exprime punctul de vedere, încălcându-se principiul contradictorialităţii. Nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 202 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. întrucât acest tip de dobânzi nu fusese solicitat iniţial la introducerea acţiunii.
Mai susţine recurenta că cererea reclamantei şi soluţia instanţei de fond vizau dobânda legală penalizatoare, deşi aceştia au făcut referire la penalităţile de întârziere. Instanţele au aplicat concomitent două acte normative contradictorii, respectiv dobânda legală penalizatoare reglementată de O.G. nr. 13/2011, inaplicabilă în cauză şi dobânda penalizatoare reglementată de Norma ASF şi au creat o lex tertia, preluând condiţiile de existenţă ale unei instituţii dintr-o lege şi efectele din altă lege.
- Cuantumul daunelor morale este disproporţionat raportat la cele stabilite prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze cu acelaşi obiect; în acest sens se transformă într-o amendă excesivă pentru asigurator şi o sursă de îmbogăţite fără justă cauză pentru victime. Instanţa trebuia să ţină cont de criterii obiective, de faptul că vătămarea a fost produsă din culpă, de concluziile raportului de expertiză medico-legală, pentru a stabili o despăgubire justă şi echitabilă.
- În mod greşit instanţa de apel a menţinut dispoziţia de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 08.07.2016, întrucât conform prevederilor art. 37 alin. (4) din Norma nr. 23/2014, în cazul despăgubirilor acordate prin sentinţe judecătoreşti penalităţile sunt datorate începând cu a 11-a zi de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre definitivă. Până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, daunele morale nu au un caracter cert, lichid şi exigibil, astfel că nu sunt purtătoare de dobânzi şi nu puteau fi acordate de la momentul introducerii acţiunii.
Prin recursul incident formulat la data de 23 aprilie 2018, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanta A. a arătat că în mod greşit instanţa de apel a redus cuantumul daunelor morale acordate de la 100.000 euro, la 50.000 euro, sumă apreciată de aceasta ca fiind neîndestulătoare şi inechitabilă faţă de urmările accidentului şi suferinţele fizice şi psihice aferente. Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii în raport de probele administrate şi de soluţia adoptată, faţă de argumentele instanţei soluţia logică fiind de majorare şi nu de micşorare a acestora. Instanţa trebuia să ţină seama de suferinţele fizice, prejudiciul estetic şi de agrement, de cele morale manifestate pe plan psihologic, mental, emoţional.
Părţile au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor.
Prin încheierea din 3.04.2019 recursurile au fost admise în principiu.
Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:
Litigiul poartă asupra unei cereri de despăgubiri rezultate dintr-un accident de circulaţie din 12 mai 2015, soldat cu rănirea gravă a reclamantei.
Despăgubirile morale acordate de instanţa de fond au fost diminuate în apel, instanţele dispunând, totodată, şi obligarea asigurătorului la plata de penalităţi de întârziere de 0,2% de la data introducerii acţiunii, 8.07.2016. În acest sens, instanţa de fond a obligat pârâta, în baza art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, la plata dobânzii penalizatoare de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculată începând cu data înregistrării acţiunii, în sensul solicitat de reclamantă până la data plăţii despăgubirilor, dispoziţie menţinută în apel.
Prin prima critică formulată, recurenta pârâtă susţine că reclamanta şi-a modificat, cu depăşirea termenului legal, petitul acţiunii prin care a solicitat dobânzile reglementate de Ordinul ASF nr. 23/2014.
Această critică, ce a constituit şi motiv de apel, a fost respinsă de instanţă care a apreciat că cererea reclamantei nu reprezintă o modificare de acţiune, în condiţiile în care aceasta a solicitat acoperirea integrală a prejudiciului prin trimitere la conţinutul textului care instituia daunele penalizatoare, astfel că nici determinarea în timp a pretenţiei nu era necesar a fi indicată, textul legal, instituit de legiuitorul derivat, indicând expres care este momentul de la care aceste penalităţi curg. Instanţa de apel a apreciat că opţiunea părţii de a solicita penalităţile instituite prin art. 37 din Ordinul CSA nr. 23/2014 sub o altă denumire nu poate goli de conţinut dreptul acesteia de a îi fi reparat integral prejudiciul prin acordarea penalităţilor asupra sumelor solicitate de la data ofertei de despăgubiri, care este data la care s-a apreciat că nu au fost respectate exigenţele normei evocate.
Rezultă din această motivare că instanţa de apel a apreciat că nu este vorba de o modificare de acţiune, ci de o indicare eronată a denumirii acestor penalităţi în acţiunea introductivă de instanţă, corectată la termenul la care s-au pus concluzii, inclusiv sub aspectul datei de la care curg.
În recurs au fost reluate aceste critici, încadrabile în dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., ce vor fi respinse ca nefondate.
Astfel, se constată că, în cererea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat plata dobânzii legale, indicând ca temei de drept al acţiunii Norma ASF nr. 23/2014, şi nu O.G. nr. 13/2011.
La termenul de dezbateri din data de 20.09.2017, aceasta a depus o precizare a momentului de la care solicită dobânda penalizatoare reglementată de art. 38 din Ordinul nr. 23/2014, respectiv de la data introducerii acţiunii, făcând menţiune şi în concluziile orale din faţa instanţei.
Cum nu se poate vorbi de o modificare a acţiunii, nu exista o obligaţie de comunicare a acesteia, deci, nu poate fi reţinută nici încălcarea principiului contradictorialităţii. Oricum o atare vătămare pretinsă de apelanta pârâtă s-a acoperit în calea de atac în care partea a criticat atât aspectele procedurale, dar şi admiterea pe fond a cererii, aceste susţineri fiind analizate de instanţa ierarhic superioară.
Recurenta a mai susţinut că cererea reclamantei şi soluţia instanţei de fond vizau dobânda legală penalizatoare deşi aceştia au făcut referire la penalităţile de întârziere şi că instanţele au aplicat concomitent dobânda legală penalizatoare reglementată de O.G. nr. 13/2011 şi dobânda penalizatoare reglementată de Norma ASF.
Nu rezultă din considerentele instanţei de apel că aceasta ar fi făcut aplicarea dreptului comun în materie, ci exclusiv a Normei nr. 23/2014, în raport de care a dispus acordarea penalizării, norma ASF având un caracter special derogatoriu de la regimul dobânzii legale, astfel că o atare critică, analizată din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu subzistă.
O altă critică în strânsă legătură cu aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la instituirea penalizării este aceea că în mod greşit instanţa de apel a menţinut dispoziţia de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 08.07.2016, întrucât, conform prevederilor art. 37 alin. (4) din Norma nr. 23/2014, în cazul despăgubirilor acordate prin sentinţe judecătoreşti, penalităţile sunt datorate începând cu a 11-a zi de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre definitivă. Până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, susţine recurenta, daunele morale nu au un caracter cert, lichid şi exigibil, astfel că nu sunt purtătoare de dobânzi şi nu puteau fi acordate de la momentul introducerii acţiunii.
Critica este întemeiată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 38 din Norma nr. 23/2014, dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător.
Astfel cum rezultă din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 36, 37 şi 38, 46 pct. 3 şi 47 din Norma ASF nr. 23/2014, asigurătorii RCA au obligaţia instrumentării dosarului de daună chiar de la data avizării producerii evenimentului asigurat, pe baza probelor depuse de părţi privitoare la răspunderea asiguratului şi cuantificarea prejudiciului, aceştia fiind abilitaţi chiar să efectueze verificări şi cercetări, inclusiv să desfăşoare investigaţii proprii asupra condiţiilor producerii accidentului (dacă acesta nu face obiectul cercetării de către alte autorităţi).
Sensul reglementării este orientat spre asigurarea unei celerităţi a instrumentării şi finalizării dosarelor de daună, prin soluţionarea pe cât posibil pe cale amiabilă a acestora, fără însă a stabili în sarcina asigurătorilor vreo obligaţie de rezultat în acest sens, de vreme ce, potrivit art. 45 din Normă, stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună - constatare amiabilă de accident, acte eliberate de persoanele care au competenţe să constate accidentele de vehicule, înştiinţare, procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă - rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit. Reglementarea admite, deopotrivă, existenţa situaţiilor în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare, la cauzele, împrejurările producerii accidentului ori la cuantumul prejudiciilor produse, stabilind că în astfel de situaţii despăgubirile se determină prin hotărâre judecătorească.
Pentru a împiedica dezvoltarea unor practici abuzive, prin art. 37 alin. (1) s-a instituit în sarcina asigurătorilor RCA obligaţia ca, în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, aceştia fie să facă o ofertă de despăgubire justificată, fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu au aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.
Aşadar, existenţa unei obligaţii de rezultat instituită în sarcina asigurătorilor RCA ar putea fi doar aceea de a răspunde persoanei prejudiciate fie printr-o ofertă de despăgubire justificată, fie printr-un refuz justificat.
Îndeplinirea unei atare obligaţii are ca situaţie premisă existenţa dovezilor în privinţa răspunderii asiguratului pentru producerea accidentului şi în privinţa cuantificării prejudiciului.
Dispoziţiile art. 38 instituie o măsură cu rol punitiv pentru cazurile în care asigurătorul RCA nu-şi îndeplineşte obligaţiile stipulate în mod expres în sarcina în termenele prevăzute la art. 37 (care sunt termene pentru gestionarea dosarului de daună - cele de la alin. (1) şi termene de plată - cele de la alin. (4) sau şi le îndeplineşte defectuos ori diminuează nejustificat despăgubirea, ceea ce presupune, în toate cazurile, o situaţie de culpă a acestuia.
Instanţa de apel a considerat că soluţia fondului este corectă, apreciind generic că nu au fost respectate exigenţele normei invocate, fără a indica, în mod concret, care este culpa asigurătorului în ceea ce priveşte neîndeplinirea obligaţiilor legale stabilite în sarcina acestuia în raport de situaţiile reglementate de art. 37, în condiţiile în care pârâta a susţinut că, cel puţin în ceea ce priveşte daunele morale, ele sunt scadente la 11 zile de la stabilirea lor prin hotărâre definitivă, considerând că nu se poate aprecia că nu şi-a îndeplinit obligaţiile în situaţia în care oferta sa nu a fost acceptată şi nu s-a putut încheia o tranzacţie.
Astfel, în lipsa unor elemente de determinare obiectivă a prejudiciului personal nepatrimonial, acesta se stabileşte pe baza unor criterii ce nu au suport normativ, fiind o creaţie a practicii şi jurisprudenţei, cum sunt principiile echităţii, nevoii sociale, îmbogăţirii fără just temei, evaluându-se consecinţele negative şi intensitatea cu care a fost percepută suferinţa morală şi măsura în care a fost afectată situaţia familială, emoţională şi socială a victimei, la nivel subiectiv. Or, aceste aspecte nu se reflectă decât în mică măsură în actele emise de autorităţi, pentru stabilirea existenţei şi tipului de prejudiciu suferit fiind necesară o procedură jurisdicţională, în cadrul căreia să se stabilească o reparaţie corespunzătoare a prejudiciului moral, în cazul în care părţile nu convin pe cale amiabilă asupra despăgubirilor.
Este adevărat că, potrivit art. 37 alin. (4) teza I din Norma ASF nr. 23/2014, termenul de 10 zile pentru plata despăgubirii, a cărui nerespectare atrage plata de penalizări, începe să curgă de la data la care s-a depus şi ultimul document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, însă în privinţa daunelor morale este dificil de stabilit un astfel de moment la care daunele morale puteau fi cuantificate, cu atât mai mult cu cât, respingerea ofertei asiguratorului era de natură a înlătura speranţa unei înţelegeri amiabile. Într-o astfel de situaţie, este incidentă teza a doua a acestui articol, termenul curgând de la data la care asiguratorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la daunele morale. Soluţia aplicării penalităţilor de la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată nu îşi are nicio raţiune faţă de tezele avute în vedere prin normele menţionate.
Cum, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamanţilor, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, penalităţile de întârziere reglementate de art. 38 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.
Prin urmare, se impune casarea hotărârii în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, pentru ca aceasta să soluţioneze cererea referitoare la acordarea penalităţilor de întârziere în conformitate cu dezlegările date prin această decizie.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, ambele părţi au formulat critici referitoare la motivare. Astfel, au susţinut că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, aceasta neţinând cont de criterii obiective cum sunt suferinţele fizice, prejudiciul estetic şi de agrement, de cele morale manifestate pe plan psihologic, mental, emoţional, indicate de reclamantă, respectiv gradul de vinovăţie şi concluziile raportului de expertiză medico-legală, concordanţa cu jurisprudenţa în materie, menţionate de pârâtă, pentru a stabili o despăgubire justă şi echitabilă.
Criticile, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., sunt fondate.
Astfel, Înalta Curte reţine maniera contradictorie în care au fost formulate aprecierile care au stat la baza cuantificării daunelor morale. Pe de o parte, instanţa de apel descrie, la nivel teoretic, criteriile obiective aplicabile într-un astfel de litigiu, criterii ce nu au un suport normativ, fiind o creaţie a practicii şi jurisprudenţei, respectiv valorile lezate, consecinţele negative, fizice şi psihice, intensitatea cu care au fost percepute urmările şi măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială a părţii la nivel subiectiv, frecvenţa activităţilor care nu mai pot fi realizate ce creează un grad de frustrare ridicat cu precădere la persoanele tinere, însă, în concret, efectul aplicării lor în cauza dedusă judecăţii este contradictoriu şi nu susţine soluţia de diminuare a acestora în maniera care rezultă din dispozitiv.
Astfel, instanţa menţionează că s-a raportat, în evaluarea cuantumului daunelor morale, la ceea ce a pierdut reclamanta pe plan psihic şi social, raportat la vârsta acesteia, 39 de ani, perspectivele familiale, în raport de complicaţiile determinate de fapta persoanei vinovate, reţinând afectarea capacităţii de desfăşura o viaţă normală, modificarea existentă la nivelul bazinului, de toate schimbările survenite, de ceea ce ar însemna o viaţă normală, liniştită şi fericită pentru aceasta în momentul respectiv, dar şi în viitor, relevând, în acest context, o greşită determinare a cuantumului daunelor morale acordate în primă instanţă. Curtea de apel a reţinut că, în relaţie cu elementele evidenţiate, întinderea în timp a acestora, numărul zilelor de îngrijiri medicale, lipsa afectărilor permanente, vârsta reclamantei şi afectarea la nivel psihologic, cuantumul acestora apare ca fiind de 50.000 euro.
Se constată că, pe de o parte, instanţa de apel a enumerat criteriile pe care le-a considerat incidente în cauză, reţinând o serie de repercusiuni pe plan psihic, cu un nivel ridicat de intensitate, cum ar fi vârsta sau afectarea capacităţii de a desfăşura o viaţă normală. Cu toate acestea, a diminuat cuantumul daunelor morale, indicând, printre altele, aceleaşi argumente ce ţin de vârsta victimei sau de afectările aduse vieţii acesteia, fără a arăta, în mod explicit, măsura în care nu se justifică, în accepţiunea sa, nivelul acordat în primă instanţă, corespunzător cu gravitatea reţinută anterior.
Această manieră de redactare a considerentelor atrage incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., cu consecinţa desfiinţării deciziei recurate sub acest aspect. La reluarea judecăţii instanţa de apel urmează să procedeze de o manieră convingătoare şi necontradictorie, în raport de susţinerile părţilor, dovezile administrate în cauză, jurisprudenţa similară la care face trimitere art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, în măsura în care se probează existenţa acesteia, printr-o evaluare şi apreciere jurisdicţională proprie, la păstrarea sau modificarea cuantumului despăgubirilor acordate, în vederea îndeplinirii rolului lor compensatoriu, respectiv de asigura o satisfacţie echitabilă şi o reparaţie pentru prejudiciul personal nepatrimonial suferit de victimă.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursurile în baza art. 496 C. proc. civ., va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în ceea ce priveşte criticile referitoare la cuantumul daunelor morale şi acordarea penalităţilor de întârziere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta A., cu domiciliul în Baia Mare, B-dul x, nr. 6, judeţul Maramureş şi cu domiciliul ales la SCPA E., cu sediul în Baia Mare, B-dul x, nr. 25, judeţul Maramureş şi de pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A., cu sediul în Bucureşti, str. x, parter-demisol, sector 1 şi cu sediul procesual ales la SCA - F., cu sediul în Cluj Napoca, judeţul Cluj împotriva Deciziei nr. 109 din 26 februarie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II a civilă, în contradictoriu cu intimatul-intervenient C., cu domiciliul în Baia Mare, judeţul Maramureş.
Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, exclusiv în limita criticilor de apel vizând cuantumul daunelor morale şi acordarea penalităţilor de întârziere.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2019.
Procesat de GGC - NN