Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V- a civilă, la data de 7 octombrie 2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Societatea B. SA, pentru a fi obligată la plata sumei de 400.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciile morale aduse imaginii şi reputaţiei sale prin intermediul emisiunilor difuzate pe postul C., respectiv "D.", "E.", "Răi da' buni" şi "F." .
În drept, reclamantul a invocat prevederi din Legea audiovizualului, dispoziţiile art. 40 alin. (3) şi art. 18 lit. a) şi b) din Codul audiovizualului şi art. 1357 C. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 695 din 8 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte acţiunea, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 5.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamantul invocă o campanie de defăimare a sa printr-o susţinere părtinitoare faţă de pârâtă, G., mama copilului celor doi, ori prin necenzurarea acesteia în acuzaţiile nefondate referitoare la un comportament necorespunzător al reclamantului faţă de copil sau în legătură cu creşterea, îngrijirea şi educarea acestuia, în cadrul emisiunilor "E." din 10 septembrie 2014, "H." din 27 ianuarie 2014, "F." din 18 februarie 2014 şi 24 martie 2014 şi "Răi, da buni" din 10 septembrie 2014.
În analiza cererii, tribunalul a constatat că faptele imputate (afirmaţiile şi comentariile făcute în cadrul emisiunilor TV), în materialitatea lor, astfel cum sunt redate în transcrierile înregistrărilor ataşate la dosarul cauzei, nu au fost contestate (art. 255 alin. (2) C. proc. civ.); ceea ce se contestă este caracterul lor ilicit, dat fiind că, în opinia pârâtei, ele se situează în marja permisă de dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană referitoare la libertatea de exprimare, fiind simple judecăţi de valoare. Spre deosebire de imputaţiile factuale, judecăţile de valoare nu supun pe jurnalist obligaţiei de a verifica adevărul celor transmise în spaţiul media, ori de a dezvălui sursa, fiind suficientă plasarea informaţiei sub semnul probabilităţii, a posibilităţii ca o anumită concluzie să fie trasă de către destinatarii informaţiei transmise. Dacă difuzarea informaţiei s-a făcut cu bună credinţă, adică între parametrii mai sus arătaţi şi fără intenţia (fie şi indirectă) de a denigra, de a jigni sau de a umili, ori de a expune o persoană la oprobiul ori la dispreţul public fără o justificare legată de un interes public, activitatea jurnalistului rămâne la adăpost de orice obligaţie de reparaţii pentru prejudicii civile, căci nu s-ar putea identifica o atingere adusă atributelor personalităţii umane într-un mod incompatibil cu protecţia recunoscută de lege acestor valori.
Instanţa a arătat că demersul jurnalistic, în general, se bucură de o prezumţie de bună credinţă în difuzarea informaţiilor şi că, între anumite limite, este permisă utilizarea mijloace de expresie jurnalistică specifice unor specii literare (pamflet, satiră) ce implică o critică sau o ironizare a unor persoane sau a faptelor lor, însă sub justificarea interesului public şi a bunei credinţe; fireşte că aceste abordări pot deranja, pot să nu placă persoanelor vizate, însă, dacă ironia sau satira nu ajung să depăşească limitele de limbaj şi să fie, prin ele însele, jignitoare, adică să lezeze demnitatea persoanei, discursul jurnalistic se menţine în afara ilicitului pe acest domeniu de analiză.
Cercetând conţinutul emisiunilor la care reclamantul a făcut referire, tribunalul a reţinut că, în cadrul emisiunilor "D." din 14 septembrie 2014 şi din 10 septembrie 2014 şi "I." din 10 septembrie 2014, moderatorii pârâtei au comentat câte un episod din viaţa reclamantului şi a fostei sale logodnice, în legătură cu copilul lor minor şi cu disputa dintre cei doi părinţi asupra modului de desfăşurare a relaţiilor personale ale reclamantului cu copilul.
Analizând conţinutul emisiunilor "F." din 24 martie 2014 şi din 18 februarie 2014, tribunalul a constatat că a fost respectat dreptul la replică, asigurând reclamantului, direct sau prin avocatul său, contactat telefonic în emisiune, posibilitatea de a-şi expune punctul de vedere, sau precizând la sfârşitul emisiunii că îl va contacta şi pe reclamant în acest scop. De asemenea, în emisiunea "E." din 10 septembrie 2014, s-a precizat încă de la început, precum şi la finalul emisiunii, că s-a încercat contactarea reclamantului pentru a-şi exprima un punct de vedere în legătură cu tema emisiunii şi că se continuă demersurile în acest scop, iar reclamantul - fiind contactat telefonic - a răspuns să se ia legătura cu avocatul său, care, la rândul său, contactat fiind, a refuzat să ofere o opinie, din lipsă de timp.
În aceste emisiuni, precum şi în emisiunea "Răi, da’ buni" din 24 martie 2014, instanţa a constatat faptul că, deşi realizatorii lor au menţinut, în general, discuţiile în sfera neutră a interesului pentru dezvăluirea unor aspecte reale ale relaţiei dintre cei doi, pornind de la acuzaţii reciproce, realizatorul recomandând ambelor părţi să "lase orgoliile la o parte, de dragul copilului" şi au cerut invitatei G. să precizeze dacă există dovezi privind aspectele menţionate, dacă invitata nu a precizat ea însăşi ce probe deţine, au existat şi momente în care invitata G. a formulat acuzaţii directe faţă de reclamant, fără ca realizatorul să intervină şi să ceară acesteia să precizeze dacă există dovezi în sensul celor afirmate ori să o atenţioneze că o afirmaţie ce se constituie într-o acuzaţie directă sau imputaţie concretă nu poate fi făcută decât pe baza unor probe. Este vorba despre secvenţa în care invitata a afirmat despre reclamant că o bate (pe ea, mama copilului) şi că i-a şi arătat copilului, distrându-se, cum face aceasta, De asemenea, în cursul emisiunii "H." din 27 ianuarie 2014, dacă în prima parte a emisiunii, abordarea subiectului a fost una echilibrată, în final, după ce realizatorul emisiunii a luat punctul de vedere al G., conchide că "G. nu i-a interzis niciodată lui A. să-şi vadă copilul", însă "sportivul este în permanenţă pus pe harţă şi scandal", nerezultând că a asigurat şi reclamantului dreptul de a-şi expune punctul de vedere ("audiatur et altera pars", potrivit art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului). Aceste secvenţe au fost selectate şi în rapoartele de monitorizare avute în vedere de Consiliul Naţional al Audiovizualului, cu ocazia sancţionării postului de televiziune C. din cadrul SC B. SA, prin Decizia CNA nr. 22 din 12 februarie 2015, documente depuse la dosar ca probă de către reclamant.
Cu privire la sancţiunea aplicată prin această decizie, tribunalul a precizat că nu o va avea în vedere ca element decisiv în aprecierea comportamentului ilicit ce interesează răspunderea civilă delictuală în cauza da faţă, însă a apreciat că nu pot fi excluse de la aplicare normele din legislaţia audiovizualului, căci acestea reprezintă normele obligatorii de conduită ce reglementează activitatea desfăşurată în domeniu, şi a căror încălcare poate constitui ilicitul comis de persoana fizică sau juridică în prestarea unui astfel de serviciu, în înţelesul larg dat de art. 1349 alin. (1) din C. civ. Întocmai ca orice altă încălcare, şi "ilicitul audiovizual" poate genera o anumită formă de răspundere, specifică, fără a se limita însă la ea, ceea ce presupune coexistenţa mai multor forme de răspundere, fiecare urmărind a ocroti valori diferite, legalitatea desfăşurării activităţii unui furnizor de servicii audiovizuale, pe de o parte, şi drepturile şi libertăţile individuale fundamentale, pe de altă parte. Încălcarea unei norme poate antrena, deopotrivă, atât răspunderea administrativă, cât şi răspunderea civilă delictuală, dacă toate condiţiile cerute de aceasta din urmă sunt întrunite. Delimitarea netă şi categorică (aşa cum este susţinută de pârâtă în notele scrise) între obligaţiile cuprinse în normele din materia audiovizualului (a căror încălcare este constatată de consiliu şi atrage o răspundere administrativă) şi prevederile C. civ. în privinţa răspunderii civile delictuale, se bazează, în realitate, pe o construcţie logico-juridică greşită, întrucât aplicabilitatea normelor cuprinse în Legea nr. 504/2002, împreună cu normele cuprinse în Decizia nr. 220/2001 a CNA, indiferent de natura lor, se justifică din perspectiva identificării acelor norme de conduită specifice care, fiind încălcate, cum se susţine, determină caracterul ilicit şi culpabil al acţiunii/inacţiunii reputate ca fiind prejudiciabile.
Tribunalul a reţinut că protecţia oferită de textele art. 72 C. civ., art. 71 alin. (1) şi art. 73 C. civ., vizând demnitatea persoanei (onoarea şi reputaţia reclamantului), cât şi dreptul la viaţă privată şi dreptul la propria imagine, a căror încălcare este sancţionată prin dispoziţiile art. 253 alin. (3), (4) din acelaşi cod, este indiscutabilă şi că orice ingerinţă nu ar fi justificată decât din perspectiva demonstrării unui interes public ori prin respectarea limitărilor permise de art. 75 C. civ., cu specială referire la libertatea de exprimare, garantată, la rândul său, prin dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană, la care se adaugă exercitarea unei astfel de libertăţi cu bună credinţă.
A constatat că nu prezintă relevanţă sub aspectul existenţei răspunderii, faptul că pârâta a continuat doar, într-o serie mediatică, dezvăluirea unor aspecte din viaţa reclamantului, relevate anterior sau concomitent de alte canale de televiziune sau publicaţii de profil, ori împrejurarea că reclamantul însuşi, prin propriile intervenţii în spaţiul public, ar fi determinat o reacţie în media, aceste aspecte putând numai influenţa întinderea prejudiciului, precum şi a reparaţiei, prin stabilirea valorii despăgubirii raportat la propria contribuţie a pârâtei la producerea faptului păgubitor.
În schimb, a reţinut că titlurile precum "G. trăieşte o adevărată dramă din cauza luptătorului A." nu pot fi privite, în sine, ca o calomnie ele având ca scop captarea atenţiei publicului şi determinarea acestuia să urmărească emisiunea, anunţând-o ca fiind centrată asupra unui subiect de interes a unei părţi din media; titlul poate avea, în sine, un caracter incitator, fără ca, în mod necesar, conţinutul emisiunii să-şi păstreze acelaşi caracter ori să depăşească limitele unei informări corecte sau limitele libertăţii de exprimare.
Similar, nu s-ar putea, de principiu, deduce că informaţiile prezentate ca fiind "ştiri senzaţionale" reprezintă în sine un ilicit audiovizual, conţinutul propriu-zis fiind cel care trebuie analizat spre a se constata dacă asigură sau permite publicului "să evalueze cât de justificate sunt acuzaţiile", în sensul art. 3 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 504/2002 şi art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului; cu privire la "instigarea" invitatei G. să dezvolte anumite pasaje ale relaţiei dintre cei doi, nici acest demers, în sine, nu reprezintă un ilicit, dacă sunt respectate normele în materie de difuzare prin intermediul serviciilor media, reclamantul trebuie să accepte că, în calitatea sa de persoană publică, ce pretinde o recunoaştere de pe o astfel de poziţie a aspectelor pozitive din viaţa şi cariera sa, publicul ar putea fi interesat şi asupra faptelor sau evenimentelor ce l-ar expune criticilor - ce pot să nu fie lipsite de virulenţă.
Raportat la situaţia de fapt constatată, tribunalul a reţinut că, prin neasigurarea (în maniera arătată) a dreptului publicului la o informare corectă (în acest sens, CEDO - cauza Oberschlick contra Austriei) şi a dreptului reclamantului la reputaţie şi imagine, în condiţiile în care s-au făcut afirmaţii concrete (cu influenţă asupra reputaţiei şi carierei reclamantului), datorită cărora s-ar putea crede că reclamantul ar fi săvârşit acte impardonabile faţă de fosta sa parteneră şi faţă de copil, faptele pârâtei pot fi privite ca având un caracter prejudiciabil, prin încălcarea atributelor esenţiale ale personalităţii (onoare şi reputaţie), reglementate de art. 72 C. civ., fără a se mai încadra în limitările permise de art. 75 C. civ. şi art. 10 din Convenţia Europeană. Ca atare, pârâta are a răspunde pe tărâmul dispoziţiilor generale ale art. 1349 alin. (1) C. civ.
Raportat la întinderea despăgubirii, tribunalul a avut în vedere aspectele particulare ale speţei, probate de reclamant (ca urmare a informaţiilor difuzate, acesta a fost atât "sancţionat" moral de opinia publică, dar şi exclus de la anumite evenimente importante pentru cariera sa sportivă). De asemenea, a ţinut cont şi de buna reputaţie de care reclamantul se bucura anterior evenimentelor mediatizate, dar şi de contextul în care nu toate faptele în legătură cu care s-a formulat acţiunea au fost dovedite. Ca urmare, a apreciat că o valoare a despăgubirii de 5000 euro, reprezintă o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului produs reclamantului, despăgubirea fiind evaluată global, în echitate, pentru a se asigura atât caracterul de indemnitate, cât şi caracterul sancţionator, fără a fi afectat echilibrul între gravitatea încălcării, întinderea consecinţelor acesteia şi justificarea în sine a sancţiunii civile aplicabile.
Împotriva sentinţei au declarat apel, atât reclamantul, cât şi pârâta.
Prin Decizia civilă nr. 335A din 16 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins apelul pârâtei SC B. SA, a admis apelul declarat de reclamantul A., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 10.000 Euro, în echivalent în RON la cursul BNR la data plăţii, cu titlu de daune morale; a menţinut dispoziţia de admitere în parte a acţiunii.
În ce priveşte apelul declarat de către pârâtă, Curtea a reţinut că acesta nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Referitor la răspunderea civilă pentru fapta proprie reglementată prin prevederile art. 1357 C. civ., invocată de către reclamant în fundamentarea acţiunii, Curtea a reţinut că aceasta este aplicabilă atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice.
Prin prevederea legală susmenţionată se stipulează că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să-l repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Textul de lege nu face nici o distincţie între persoanele fizice şi persoanele juridice, instituind un caracter de generalitate al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, indiferent de autorul faptei ilicite.
În literatura juridică s-a decis că persoana juridică răspunde pentru fapta proprie în temeiul art. 219 C. civ., conform cu care, faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile de serviciu. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică cât şi faţă de terţi.
Prevederile legale susmenţionate au în vedere două raporturi juridice de răspundere: între persoana juridică şi terţul victimă prejudiciată în temeiul art. 219 alin. (1) C. civ. şi, pe de altă parte, între persoana sau persoanele care au săvârşit fapta prejudiciabilă, în calitate de organ sau, după caz, de membri ai organului colectiv de conducere sau administrare al persoanei juridice şi terţul prejudiciat. Victima va putea chema în judecată, fie numai persoana juridică, fie doar persoanele în cauză sau pe toate acestea, pentru a răspunde solidar, în conformitate cu prevederile art. 1382 C. civ. Deci, victima prejudiciului este cea care are posibilitatea de opţiune între a chema în judecată fie numai persoana juridică, fie numai persoana fizică, fie de a le chema să răspundă în mod solidar pe amândouă.
În speţă, nu se invocă, însă, răspunderea faptei ilicite a persoanei juridice pentru fapte organelor sale de conducere, ci pentru fapte ilicite comise de către angajaţi ai săi în exercitarea atribuţiunilor lor de serviciu.
Conform art. 20 din Constituţia României, (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Din analiza prevederilor constituţionale susmenţionate, rezultă că prevederile din legile interne trebuie interpretate în acord cu drepturile consacrate în convenţiile internaţionale la care România este parte, printre care, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de către România prin Legea nr. 30/1994.
Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din domeniul de aplicare a art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, rezultă că libertatea de exprimare este garantată oricărei persoane, fără a face vreo distincţie privitoare la natura scopului în vederea căruia această libertate se exercită sau privitoare la rolul pe care îl are în viaţa socială cel ce o exercită. De asemenea, s-a arătat că sintagma orice persoană folosită de textul discutat priveşte orice subiect de drept, persoană fizică sau persoană juridică, după cum el poate fi invocat de către orice victimă a încălcării acestui drept. Totodată, Curtea a decis că "nici statutul juridic de societate anonimă al societăţii în cauză, nici caracterul comercial al activităţilor sale şi nici chiar însăşi natura libertăţii de exprimare nu ar putea priva societatea reclamantă de beneficiul art. 10 din Convenţie, Acesta se aplică oricărei persoane fizice sau juridice". (CEDH, 24 februarie 1994, Cosado Coca c/Espagne, Serie x nr. x A, p. 57 şi CEDH, 22 mai 1990, Autronic AG c/Suisse, Serie x nr. x, p.47 etc.).
Curtea de apel a reţinut că, dacă pârâta invocă în apărare dreptul la liberă exprimare reglementat în art. 10 alin. (1) din Convenţie, aceasta trebuie să se supună şi limitelor legale de exprimare reglementate prin art. 10 alin. (2) din Convenţie şi că dreptul intern în această materie trebuie examinat în înţelesul prevederilor convenţionale, dar şi al jurisprudenţei în materie, în integralitatea sa.
În plus de aceasta, libertatea de exprimare cuprinde, în sine, două libertăţi: libertatea de opinie şi libertatea de informare. În cadrul ambelor libertăţi, societăţile de televiziune răspund direct de conţinutul programelor sale şi trebuie să ofere o relatare obiectivă şi echilibrată cu privire la fapte şi activităţi de interes public relatate de jurnalişti sau de terţe persoane.
Ca urmare, critica pârâtei, potrivit căreia nu poate răspunde pentru fapta proprie este neîntemeiată.
Într-adevăr, din Decizia nr. 22 din 12 februarie 2015, Consiliul Naţional al Audiovizualului a sancţionat-o pe pârâtă cu 50.000 RON amendă pentru încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi art. 19 alin. (2) din Legea audiovizualului, care prevăd dreptul la difuzarea şi retransmiterea serviciilor de programe care realizează şi asigură pluralismul politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului cu respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului, dar şi obligaţia de difuzare a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor prin codare sau la intervale orare de timp care să asigure faptul că minorii din zona de transmisie, în situaţii normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective.
De asemenea, s-a reţinut încălcarea art. 18, art. 40 alin. (3) şi art. 47 alin. (1) din Codul audiovizualului prin care se stipulează că nu pot fi difuzate în intervalul orar 6:00 - 23.00 producţii care prezintă violenţă fizică, psihică sau de limbaj, în mod repetat, şi că moderatorii programelor au obligaţia să nu folosească şi să nu permită invitaţilor să folosească un limbaj injurios sau să instige la violenţă.
Din cuprinsul deciziei rezultă că la postul de televiziune C. în emisiunile "D.", "E.", "Răi da' buni" şi "F." din perioada mai - decembrie 2014, membri consiliului au constatat că unele dintre acestea, în care s-au utilizat în mod repetat expresii licenţioase, cu conotaţii sexuale ori injurioase, cu violenţă de limbaj, au fost difuzate cu încălcarea prevederilor privind asigurarea divertismentului publicului, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, precum şi cele referitoare la protecţia minorilor.
Curtea a reţinut că printre emisiunile menţionate în cuprinsul deciziei se numără şi cea din 14 septembrie 2014, prin care se fac referiri, cu conotaţii negative, directe, la raporturile părinteşti dintre reclamant şi minorul rezultat din relaţia de concubinaj a acestuia cu numita G., cât şi cea din 10 septembrie 2014, prin care G. l-a acuzat direct pe reclamant că vrea să o stoarcă de bani şi că nu este interesat de soarta copilului, fără ca prezentatoarea emisiunii să emită probe în acest sens. De asemenea, în cadrul aceleiaşi emisiuni, s-au redat înregistrări din emisiunea "F." prin care G. pretindea că a fost ameninţată cu cuţitul şi chiar lovită de către reclamant, motiv pentru care ar fi fost chemată în judecată pentru despăgubiri de 450.000 euro de către reclamant într-un alt proces.
Împrejurarea că unele dintre faptele ilicite invocate în actualul litigiu drept temei al răspunderii civile delictuale au atras şi răspunderea administrativă a pârâtei în baza dispoziţiilor legale susmenţionate din domeniul audiovizualului, nu poate constitui temei de exonerare de răspundere delictuală, cum just a reţinut şi prima instanţă.
Astfel, răspunderea administrativă pentru protecţia publicului rezultată din legislaţia din domeniul audiovizualului, nu exclude răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru prejudiciile aduse reputaţiei sau imaginii unei persoane în cadrul aceloraşi emisiuni, atâta vreme cât aceste valori sunt protejate prin art. 74 C. civ. şi art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În consecinţă, curtea a reţinut că nici acest motiv de apel nu este întemeiat.
A mai reţinut instanţa că dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (2) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, au prioritate în aplicare în raport de normele de drept intern, au generat o practică bogată a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, prin jurisprudenţa sa, a stabilit principii general valabile în aplicare.
Astfel, Curtea a decis că libertatea de exprimare prevăzută de alin. (1) al textului de lege susmenţionat, reprezintă un drept fundamental al omului care nu poate fi limitat decât în condiţiile prevăzute la alin. (2) din acesta.
Pentru ca limitările să fie legale trebuie să îndeplinească mai multe condiţii şi anume: exerciţiul libertăţii de exprimare presupune îndatoriri şi responsabilităţi; exerciţiul ei poate fi supus unor formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni, ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite ingerinţe în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie să îndeplinească anumite condiţii şi anume: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică şi să existe un raport de proporţionalitate între ingerinţă şi scopul urmărit.
Referitor la prima condiţie, s-a reţinut că, prin legislaţia în domeniul audiovizualului, s-au stabilit de către stat îndatoriri şi responsabilităţi în domeniul audiovizualului care îndeamnă pe jurnalişti la moderaţie, reţinere şi la o obligaţie de rezervă.
Cu privire la ingerinţă, s-a conchis că atragerea răspunderii civile delictuale în sarcina unei persoane poate constitui o ingerinţă în exercitarea dreptului la liberă exprimare. Prin admiterea în parte a acţiunii, prima instanţă a produs o ingerinţă în dreptul la libera exprimare.
Pentru ca ingerinţa să fie legală trebuie să fie prevăzută de lege, iar aceasta trebuie să ofere precizie în reglementare şi să fie accesibilă publicului. În speţă, ingerinţa este prevăzută de lege, respectiv de prevederile art. 1357 şi urm. C. civ. şi întruneşte condiţiile susmenţionate, astfel încât, este justificată.
Un alt principiu general valabil este cel ca ingerinţa incriminată să corespundă unei nevoi speciale imperioase, adică să urmărească un scop legitim.
În speţă, antrenarea răspunderii civile delictuale a reclamantului a avut un scop legitim, respectiv protecţia oferită de art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv dreptul la reputaţie.
Este adevărat că presa, căreia i s-a asigurat rolul indispensabil de "câine de pază al democraţiei" într-o societate democratică, poate şi trebuie să ofere informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor chestiuni de interes general.
În speţă, reclamantul chiar dacă era un sportiv renumit la nivel mondial nu putea prezenta interes general decât sub aspectul carierei sale profesionale, viaţa sa privată fiind un factor secundar protejat de art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Or, prin emisiunile suscitate nu au fost antamate chestiuni ce ţin de viaţa profesională a reclamantului, ci numai de reputaţie şi de imagine.
În Decizia din 12 decembrie 2000, Company y Diez de Rovenga et Lopez & Galiacho Perona c/Espagne, Curtea a reţinut că reclamanţii ziarişti au fost condamnaţi de instanţele naţionale la plata unor despăgubiri civile pentru repararea prejudiciului cauzat unor persoane urmare a atingerii aduse dreptului acestora la reputaţie, la intimate personală şi la imagine, deoarece acestea au apreciat că informaţia publică nu avea aspectul esenţial de a fi de interes general, susceptibile să justifice difuzarea ei din moment ce ea evoca o pretinsă relaţie amoroasă dintre două persoane a căror viaţă publică nu avea nici o legătură cu viaţa lor sentimentală.
Instanţa europeană a urmat soluţia jurisdicţiilor naţionale, arătând că reportajele incriminate, care s-au focalizat asupra unor aspecte pur private ale vieţii persoanelor în cauză, nu puteau fi considerate că ar fi contribuit la vreo dezbatere de interes general pentru societate în pofida notorietăţii lor.
De asemenea, Curtea europeană a decis că trebuie să se facă distincţie clară între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse unei probări a exactităţii lor. Cu toate acestea, şi o judecată de valoare care nu are niciun fel de indiciu factual poate constitui temei al răspunderii delictuale. În speţă, au fost făcute afirmaţii directe referitoare la fapte determinate, cât şi judecăţi de valoare.
O parte din faptele care au făcut obiectul afirmaţiilor determinate din cadrul emisiunilor susmenţionate, au fost ulterior infirmate de către organele de anchetă, menţionându-se că adresa de internet de la care au fost trimise aceste afirmaţii nu aparţine reclamantului.
În cauza Cuc Pascu contra României din 16 septembrie 2008, Curtea Europeană a apreciat că, în lipsa unei baze factuale, reclamantul, în calitate de jurnalist, ar fi trebuit să dea dovadă de mai multă rigoare şi de o prudenţă sporită înainte de a publica articolul litigios. Deşi reclamantul avea cunoştinţă de faptul că informaţiile litigioase proveneau de la P.S. acestea le-a publicat fără a le verifica conţinutul, ca pe nişte simple fapte. Or, aceste informaţii au fost în orice caz contrazise de probele administrate în faţa instanţelor naţionale. Prin urmare, în acord cu acestea, Curtea nu este convinsă de buna credinţă a reclamantului.
Cu alte cuvinte, datorită îndatoririlor şi responsabilităţilor inerente exerciţiului libertăţii de exprimare, protecţia conferită jurnaliştilor de art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este subordonată condiţiei ca cei interesaţi să acţioneze cu bună-credinţă, în sensul de a furniza informaţii exacte şi credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice.
Curtea de apel a reţinut că aceste consideraţiuni referitoare la aprecierea bunei-credinţe a jurnalistului sunt aplicabile şi raportului juridic dedus judecăţii, pârâtei revenindu-i aceleaşi obligaţii ca şi cele menţionate mai sus.
De asemenea, pârâta era obligată să asigure un raport de proporţionalitate între dreptul la libera exprimare şi apărarea reputaţiei unei persoane, sens în care trebuia să dea dovadă de mai multă prudenţă, echidistanţă şi să se pretindă dovezi de la invitata emisiunii referitoare la faptele reclamate. Verificarea acestor aspecte este esenţială în aprecierea bunei-credinţe.
Faptul că în emisiuni au fost preluate şi informaţii de la alte instituţii de presă sau televiziune, nu exonerează pe pârâtă de răspunderea pentru modul de prezentare a emisiunilor sale, dovadă fiind şi sancţionarea sa cu amendă în baza legislaţiei audiovizualului.
Ca urmare, Curtea a reţinut că, în cadrul emisiunilor susmenţionate, afectarea reputaţiei reclamantului nu răspunde unei nevoi sociale imperioase. De asemenea, nu se poate reţine buna-credinţă a pârâtei în asigurarea dreptului la liberă exprimare.
Ca urmare, în baza art. 480 alin. (1) C. proc. civ., reţinând netemeinicia tuturor motivelor de apel, instanţa de apel a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtă.
Cu privire la apelul declarat de către reclamant, Curtea de Apel a considerat că acesta este, în parte, întemeiat, pentru considerentele care succed.
Din probele administrate în cauză, respectiv referatul cu propunere de punere în mişcare a acţiunii penale de la 21 septembrie 2016 întocmit de către organele de anchetă ale Ministerului Afacerilor Interne în Dosarul nr. x/2014, rezultă că împotriva numitei G. şi a altor membri ai familiei acesteia a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune şi respectiv abuz de încredere, în daune reclamantului, referitor la încasarea unor sume de bani pentru cumpărarea unei locuinţe. Din acelaşi referat rezultă că suspecta G. a prezentat la dosarul penal un număr de 58 de mesaje purtate între ea şi A., dar din verificări s-a constatat că adresa de e-mail nu a aparţinut niciodată şi nici nu aparţine lui A.. Faptul că aceeaşi persoană foloseşte aceleaşi mesaje şi le prezintă la instituţii ca fiind adevărate, conduce la concluzia că aceasta, prin acţiunile sale, induce în eroare organele judiciare cu bună ştiinţă folosindu-se de o adresă de e-mail ca fiind a reclamantului.
De asemenea, în scrisoarea trimisă tradusă din limba engleză şi apostilată conform Convenţiei de la Haga, trimisă de J., se arată următoarele:
"conducerea J. a observat faptul că aţi fost implicat în mod constant în scandaluri care pun în umbră reputaţia J.. Scandalurile repetate şi în formaţiile nefavorabile despre dumneavoastră din partea presei din România care vin de la declaraţiile date de domnişoara G. şi familia sa au afectat încrederea şi interesul unor potenţiali sponsori de-ai noştri pentru a vă sponsoriza personal. Estimăm că daunele generate de pierderea sponsorizărilor şi a veniturilor din cauza acuzelor venite din partea domnişoarei G. şi familiei sale depăşesc valoarea de 300.000 euro începând cu luna iunie 2014".
În plus, reclamantul pretinde că emisiunile incriminate pot fi şi în prezent vizualizate pe pagina de internet a televiziunii C. astfel încât continuă să-i producă un prejudiciu de imagine. De asemenea, acesta susţine că, urmare a încetării sponsorizărilor, afectării imaginii şi reputaţiei sale şi a stresului produs inclusiv prin intermediul emisiunilor menţionate mai sus, cariera sa sportivă a fost grav afectată.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că şi un prejudiciu material produs în patrimoniul unei persoane poate provoca suferinţe morale care pot atrage aplicarea de daune morale.
În raport de cele de mai sus, Curtea a reţinut că o valoare de 10.000 euro acordată reclamantului pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat prin afectarea reputaţiei şi imaginii sale este suficientă.
Valoarea de 400.000 euro pretinsă de către reclamant cu titlu de daune morale este disproporţionată, întrucât, din probele dosarului rezultă că şi acesta s-a implicat în scandalul iscat de G. şi că şi alte posturi de televiziune şi publicaţii de presă au oferit detalii în legătură cu viaţa lor personală şi cu procesele în care sunt implicaţi, inclusiv cele referitoare la situaţia minorului rezultat din relaţia de concubinaj.
Aşa fiind, în baza art. 480 alin. (1) C. proc. civ., în aceste limite a fost admis apelul declarat de reclamant, a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată şi a fi obligată pârâta la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale, în loc de 5.000 de euro, către reclamant.
Decizia din apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant şi de pârâtă.
1. În susţinerea motivelor de recurs, reclamantul susţine, în esenţă, că vinovăţia pârâtei pentru fapta sa rezultă din coroborarea următoarelor dispoziţii legale: art. 74, art. 1349, art. 71, art. 72, art. 73, art. 252 C. civ.
Susţine astfel că, prin campania susţinută ani de zile, de denigrare a sa, pârâta a încălcat toate aceste dispoziţii legale, scopul fiind acela de a obţine profit şi audienţă.
Demersul jurnalistic al pârâtei încalcă Codul de deontologie jurnalistică, ce interzice ingerinţa presei în viaţa privată a persoanelor publice, atunci când faptele respective nu au relevanţă pentru exercitarea funcţiei.
Afirmaţiile nereale legate de viaţa personală sunt de natură a genera persoanei lezate suferinţe majore, ca efect a lezării prestigiului social, prin atingerea unei reputaţii ce a fost obţinută în ani, prin studiu, prin muncă şi prin multe sacrificii.
Denigrarea declanşată public prin mass media şi internet, capătă conotaţii catastrofale având în vedere impactul pe care asemenea informaţii le au asupra publicului.
Atacurile la adresa reclamantului sunt abuzive, tendenţioase, mincinoase şi jignitoare, făcute cu scop denigrator, astfel încât se impune sancţionarea unor asemenea atitudini.
Legiuitorul a stabilit că oricine are dreptul ca imaginea să nu-i fie reprodusă, nici publicată, fără autorizarea sa, imaginea constituind o manifestare privilegiată a personalităţii, fiind un drept al personalităţii, de natură a proteja persoana, fiind strâns legată şi de securitatea individuală.
Doctrina a menţionat ca orice persoană, chiar cunoscută marelui public, trebuie să poată beneficia de speranţa legitimă de protecţie şi respect ale vieţii private şi a dreptului la propria imagine în temeiul Convenţiei Europene.
În mod tendenţios, pârâta a prezentat aspecte din viaţa privată a reclamantului, pentru a evidenţia în fals presupuse fapte reprobabile, respectiv agresiune fizică asupra unor femei (G. şi mama sa) şi sugari (fiul său de doar câteva luni).
Reclamantul susţine că, urmare acestui scandal mediatic, a pierdut locul de muncă şi niciun sponsor nu a mai dorit să îl sponsorizeze, menţionând în acest sens scrisoarea prin care firma angajatoare J. din SUA îi transmite că sponsorii nu au mai dorit să încheie contracte de sponsorizare.
Calomnierea sa a determinat ca sponsorii şi cluburile sportive să se îndepărteze de acesta, iar ca sportiv profesionist nu mai poate participa la concursuri dacă nu este afiliat unui club sportiv şi dacă nu există sponsori care să susţină financiar pregătirea sportivă.
2. Pârâta B. SA a formulat următoarele critici cu privire la decizia curţii de apel:
Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 998 - 999 C. civ., art. 30 din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, stabilind că exerciţiul dreptului la libera exprimare a depăşit limitele admise.
Susţine că cel care exercită prerogativele pe care le recunoaşte dreptului său subiectiv nu poate fi considerat că acţionează ilicit.
În speţă, jurnalistul a utilizat dreptul la libera exprimare, iar demersul său a întrunit toate exigenţele pe care jurisprudenţa CEDO le-a instituit în materie.
Existenţa faptei ilicite trebuie să fie analizată în raport de buna credinţă a jurnalistului, iar pe de altă parte, să existe o minimă bază factuală care să justifice demersul acestuia.
Mai susţine recurenta pârâtă că instanţa de apel a pronunţat hotărârea de constatare a răspunderii sale delictuale încălcând principiul potrivit căruia, "pedepsirea unui jurnalist pentru ca a ajutat la diseminarea declaraţiilor făcute de o alta persoana într-un interviu ar afecta serios contribuţia presei la discutarea chestiunilor de interes public şi nu ar trebui să fie admisă decât dacă există motive deosebit de întemeiate pentru a face acest lucru", principiu constant enunţat de CEDO.
În acest sens, recurenta susţine că elementul central al recursului este reprezentat de faptul că sancţionarea sa a fost pronunţată în condiţiile în care toate afirmaţiile stabilite de instanţă ca fiind vătămătoare pentru intimat au fost rostite de către fosta parteneră a acestuia, d-na G.
Dreptul apărat de art. 10 din Convenţie cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii şi idei, fără amestecul autorităţilor publice. Invocă în susţinerea afirmaţiilor sale hotărârile pronunţate în cauza Dalban contra României şi în cauza Wille contra Liechtenstein.
Mai susţine recurenta că, în condiţiile în care sursa s-a dovedit credibilă, iar jurnalistul a fost de bună credinţă, verificând toate informaţiile furnizate de aceasta, inclusiv cele privitoare la relaţiile intime, potrivit jurisprudenţei CEDO, trebuie exonerat de răspundere, întrucât buna credinţă şi interesul public al subiectului scot demersul său jurnalistic din sfera faptelor ilicite.
În acest sens, recurenta invocă hotărârea din cauza Goodwin vs Marea Britanie, precum şi pe cea din cauza Urbino Rodrigues vs Portugalia.
Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a procedat, la data de 15 octombrie 2018, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.
Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia din 18 octombrie 2018, comunicarea acestuia, pentru ca părţile să îşi exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost comunicat părţilor.
Părţile nu au formulat punct de vedere cu privire la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor.
Constatându-se încheiată procedura de filtru, dosarul a fost înaintat completului de judecată în vederea stabilirii termenului pentru soluţionarea căii de atac.
Prin încheierea din 31 ianuarie 2019, având în vedere dispoziţiile art. 493 alin. (5) şi (6) şi art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul filtru a admis în principiu recursurile declarate în cauză.
La termenul din 30 mai 2019, instanţa a reţinut cauza în pronunţare.
Structurând criticile formulate prin cele două recursuri cu care a fost învestită, Înalta Curte reţine următoarele considerente, comune susţinerilor formulate de reclamantul reclamantul A. şi de pârâta Societatea B. SA:
La situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente.
Reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante şi care se impun a fi reiterate în analiza motivelor de recurs cu care prezenta instanţă a fost învestită.
Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, "mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (6) din aceeaşi Constituţie, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".
Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede la paragraful 1 că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.
Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.
Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.
Conform celor ce rezultă din dispoziţiile normei convenţionale evocate, exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi" şi el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. "Scopul legitim" este dat de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art. 10.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. Recunoscând fără nicio rezervă rolul esenţial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicţia europeană a reamintit că paragraful 2 al art. 10 din Convenţie prevede limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanţele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea "îndatoririlor şi responsabilităţilor" de care sunt ţinuţi ziariştii în exercitarea activităţii lor.
În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat în jurisprudenţa sa că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine "vieţii private" (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei [GC], nr. 59320/00, paragraful 50, CEDH 2004-VI). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" (a se vedea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, paragraful 70, CEDH 2004-VI).
Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauza Petrina vs. România, cauza Andreescu vs. România).
În acest sens, instanţa europeană a statuat în cauza Sipoş vs. România că, "Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70, CEDH 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, pct. 39)".
De asemenea, instanţa europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudenţa sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie (cauza Cumpăna şi Mazăre c. României [MC], nr. 33348/96, par. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de "câine de pază" într-o societate democratică, precum şi faptul că presa, deşi nu trebuie să depăşească anumite limite ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general.
Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudenţa sa privitoare la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/01, par. 38).
Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă şi "informaţiilor" ori "ideilor" care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel gravitate şi să cauze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, par. 64).
În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesitatea respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza vs. România), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan vs. România), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu vs. România), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România).
În cauza dedusă judecăţii, curtea de apel a aplicat în mod corect principiile jurisprudenţei CEDO sus-evocate, criticile formulate în cele două recursuri nefiind fondate.
Nu poate fi primită susţinerea privind buna credinţă, astfel cum aceasta susţine recurenta pârâtă, întrucât aceasta era obligată să asigure un raport de proporţionalitate între dreptul la libera exprimare şi apărarea reputaţiei persoanei, sens în care trebuia să dea dovadă de mai multă prudenţă, echidistanţă şi să se pretindă dovezi de la invitata emisiunii referitoare la faptele reclamate, verificarea acestor aspecte fiind esenţială în aprecierea bunei-credinţe şi, ca urmare, nu se poate reţine buna-credinţă a pârâtei în asigurarea dreptului la liberă exprimare.
Aşa fiind, instanţa de recurs constată că în cauza dedusă judecăţii au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare, fiind încălcat dreptul la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, iar afirmaţiile grave la adresa reclamantului ar fi impus diligenţe speciale în a verifica realitatea faptelor relatate.
În acest sens, Curtea Europeană a afirmat în repetate rânduri (de exemplu, în cauza Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei) că afirmaţii referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină şi care nu sunt susţinute nici de afirmaţiile părţii vătămate, nu se bucură de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, Curtea a subliniat că, datorită îndatoririlor şi responsabilităţilor ce le incumbă potrivit paragrafului 2 al art. 10, protecţia oferită de art. 10 ziariştilor în momentul în care comunică informaţii ce privesc chestiuni de interes public este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte şi să furnizeze informaţii fiabile şi precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.
Or, în speţă, condiţia bunei-credinţe a jurnalistului nu este îndeplinită, raportat la situaţia de fapt reţinută, pe baza probelor, de către instanţa de apel, în sensul că prin emisiunile difuzate nu s-a dorit să se prezinte vreo informaţie credibilă şi dovedită cu privire la reclamant, ci, dimpotrivă, discreditarea reclamantului.
Modalitatea de realizare a emisiunilor de către pârâtă depăşeşte limitele extinse ale libertăţii de exprimare consacrate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, din conţinutul emisiunilor menţionate, rezultă că nu s-a dorit să se atragă atenţia asupra unei probleme de interes general, finalitatea fiind aceea de a afecta imaginea reclamantului.
Nu poate fi primită susţinerea pârâtei în sensul că, sancţionarea sa a fost pronunţată în condiţiile în care toate afirmaţiile stabilite de instanţă ca fiind vătămătoare pentru reclamant au fost rostite de către fosta parteneră a acestuia, d-na G.
Aceasta întrucât, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Convenţie, astfel cum au fost dezvoltate anterior, societăţile de televiziune răspund direct de conţinutul programelor sale şi trebuie să ofere o relatare obiectivă şi echilibrată cu privire la fapte şi activităţi de interes public relatate de jurnalişti sau de terţe persoane.
În contextul arătat, fapta pârâtei constituie o faptă ilicită, care a cauzat reclamantului un evident prejudiciu moral, prin atingerea adusă imaginii şi reputaţiei acestuia, rezultând astfel şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
Pe cale de consecinţă, constatând existenţa faptei ilicite (afirmaţii defăimătoare la adresa reclamantului), a prejudiciului (afectarea onoarei şi a demnităţii reclamantului prin producerea cel puţin a unor suferinţe psihice pe care orice persoană le-ar încerca în situaţia la care a fost expus reclamantul), stabilind legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi culpa ziaristului, în mod legal instanţa de apel a constatat că sunt îndeplinite condiţiile art. 1357 din noul C. civ. pentru angajarea răspunderii civile a pârâtei. Angajarea acestei răspunderi nu poate fi înlăturată, raportat la art. 30 din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea de exprimare, deoarece potrivit art. 30 alin. (6) din Constituţie, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea şi onoarea unei persoane, limitele dreptului la liberă exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenţie, fiind depăşite în cauză.
Cu toate acestea, Înalta Curte nu poate dispune majorarea cuantumului despăgubirilor, astfel cum solicită recurentul reclamant, în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., care permit reformarea unei hotărâri, în recurs, numai pentru motive de nelegalitate.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1357 din noul C. civ., art. 10 paragraful 2 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 30 alin. (6) din Constituţia României, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte reţine că recursurile declarate în cauză sunt nefondate şi le va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de reclamantul A. şi de pârâta Societatea B. SA împotriva Deciziei nr. 335 A din 16 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2019.
Procesat de GGC - LM