Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2015, la data de 27.04.2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Arhiepiscopia Romano - Catolică din Bucureşti (ARCB) şi B. - Arhiepiscop Mitropolit Romano-Catolic de Bucureşti, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata despăgubirilor în cuantum de 22.145.000 RON (echivalentul a 5.000.000 de euro), reprezentând daune morale pentru prejudiciul adus imaginii, reputaţiei, onoarei şi demnităţii lui, prin proferarea unor acuzaţii nefondate în spaţiul public şi în media, în sensul că ar fi parte dintr-un grup infracţional organizat, alături de Primarul General al Capitalei, C. şi de omul de afaceri D., în legătură cu situaţia clădirii E.; obligarea la publicarea şi menţinerea timp de 1 lună pe site-ul de internet oficial al ARCB (www.x.ro) a unei scrisori, prin care pârâţii să-şi prezinte scuzele pentru acuzaţiile false proferate, să le dezmintă şi să le retracteze în întregime în privinţa reclamantului; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată determinate de prezentul demers judiciar.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 58, art. 72, art. 73 raportat la art. 1349 alin. (1), (2) şi (3), art. 1357, art. 1358, art. 1359, art. 1381, art. 1385, art. 1386 din noul C. civ. art. 30 alin. (6), art. 31 alin. (4) din Constituţia României; art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; art. 19 alin. (3) lit. a) din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice.
Prin Sentinţa nr. 637 din 6 mai 2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată, şi a obligat reclamantul să plătească pârâtei ARCB suma de 16.460,26 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată-onorariu de avocat.
Prin Decizia nr. 993/A din 8 noiembrie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa; a admis în parte acţiunea; a obligat pârâţii, în solidar, la plata, către reclamant, a sumei de 10.000 RON reprezentând daune morale; a menţinut sentinţa cu privire la respingerea capătului doi de cerere; a compensat cheltuielile de judecată în primă instanţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., pârâţii Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti şi B. - Arhiepiscop Mitropolit romano-catolic, formulând următoarele critici:
I. Instanţa de apel a înlăturat nelegal de la aplicare dispoziţiile Convenţiei şi ale jurisprudenţei asociate, reţinând doar că nu există neconcordanţe între aceasta şi legislaţia română, ceea ce echivalează cu nemotivarea soluţiei adoptate sub acest aspect. Instanţa de apel limitează câmpul de aplicare al Convenţiei şi jurisprudenţa asociată acesteia doar la clarificarea conţinutului noţiunilor şi limitelor de exercitare a acestor drepturi şi libertăţi, deşi esenţială în prezenta cauză este aplicarea principiilor Convenţiei astfel cum sunt reţinute de către prima instanţă, respectiv protejarea libertăţii de exprimare şi informare a opiniei publice. Art. 20 din Constituţia României nu prevede înlăturarea dreptului Convenţiei nici în situaţia în care ar exista neconcordanţe cu dreptul naţional, iar nelegalitatea unei atare înlăturări rezultă din chiar considerentele instanţei de apel, care a apreciat că litigiul de faţă implică exercitarea drepturilor care intră în sfera de ocrotire a art. 8 şi 10 din Convenţie. Reducând câmpul de aplicare a convenţiei, instanţa de apel încalcă şi dispoziţiile art. 75 C. civ. întrucât permisiunea dată de Convenţie înlătură delictul în aceste cazuri.
II. Instanţa de apel a stabilit greşit calitatea în care este chemat în judecată pârâtul B., alterând astfel cadrul procesual al cauzei. Deşi prin încheierea de şedinţă din 20 octombrie 2015 s-a reţinut că pârâtul stă în proces în calitate de persoană fizică, iar nu de reprezentant al ARCB, considerentele instanţei de apel au vizat exclusiv această din urmă calitate, motivarea privind atributele sale oficiale şi nu faptele sale personale fiind, deci, o motivare în afara limitelor învestirii şi străină de aspectele reclamate. În acest fel, nu s-a judecat în fond apelul în raport de calitatea de persoană fizică a pârâtului şi au fost încălcate normele de procedură care atrag sancţiunea nulităţii, întrucât instanţa era obligată să se supună cadrului procesual determinat de reclamant în virtutea principiului disponibilităţii.
Motivarea instanţei privind existenţa unei dispoziţii de publicare a comunicatului încalcă dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. întrucât nu se sprijină pe nicio probă a dosarului, modifică cadrul procesual stabilit în fond care îl identifica pe B. ca persoană fizică şi nu ca reprezentant al ARCB.
III.Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 72, art. 1349 şi urm. C. civ., astfel:
- Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, în comunicat nu sunt prezentate concluziile pârâţilor, ci motivul plângerii penale, astfel cum este încadrat juridic în actul procedural, fiind descrise sumar faptele şi consecinţele acestora precum şi opinia cu privire la încadrarea juridică a unei fapte presupus infracţionale iar instanţa de apel a reţinut că formularea unei plângeri penale nu reprezintă o faptă ilicită.
- Raţionamentul instanţei de apel este contradictoriu, întrucât deşi reţine că reclamantului nu i se impută nicio infracţiune, constată că acesta este vătămat; prezumţiile instanţei de apel nu se bazează pe un fapt cunoscut ci reprezintă o afirmaţie hazardată fără niciun temei de drept.
- Dacă preluarea unei informaţii din presă nu reprezintă o faptă ilicită, nici preluarea unei informaţii provenind de la DIICOT nu poate avea acest caracter, prejudiciul neputând fi imputat pârâţilor, ci DIICOT, entitate împotriva căreia reclamantul nu a formulat vreo plângere.
- Contrar celor reţinute de instanţa de apel şi a situaţiei de fapt concrete, reclamantului nu i s-a adus nicio atingere onoarei şi reputaţiei care să producă suspiciuni cu privire la caracterul şi metodele sale de acţiune, de natură să conducă la o evitare a sa în mediul de afaceri, dimpotrivă, din întregul dosar rezultă dezvoltarea explozivă a afacerilor acestuia; instanţa de apel a folosit o succesiune de termeni care privesc un prejudiciu incert şi a plecat de la premisa că reclamantul ar fi avut o imagine ireproşabilă de om de afaceri, ignorând situaţia de fapt reală.
- Deşi apreciază că statutul reclamantului îl expune pe acesta public la un nivel mai ridicat decât al unui simplu particular, instanţa consideră că este afectat întrucât conţinutul comunicatului se referă la săvârşirea unor infracţiuni şi că informaţiile din comunicat nu au legătură cu situaţia conflictuală dintre părţi şi cu interesul public legat de aceasta. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, subiectul comunicatului se referă la o afacere concretă a reclamantului, care a cumpărat o clădire cu probleme, a cărei desfiinţare a fost dispusă prin hotărâre judecătorească, dar care nu a fost pusă în executare datorită persoanelor din conducerea Primăriei Bucureşti, miza cumpărării fiind salvarea clădirii de la demolare, sens în care reclamantul şi-a asumat toate riscurile.
Instanţa de apel nu are în vedere interesul public ce caracterizează imobilul în discuţie, ci îl stabileşte din perspectiva unui particular, apreciind că pârâţii ar avea legitimitate doar în măsura în care este vorba de vecinătatea conflictuală. Cum pârâta se plânge de neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, interesul este unul public, comunicatul răspunzând unui interes public. Instanţa de apel are în acest sens o motivare contradictorie, reţinând subsecvent că demersul nu ar răspunde rolului de informare pe care presa îl are în societate.
Starea conflictuală în care sunt parte pârâţii, care nu este una strict particulară, nu limitează dreptul la informare şi la libertatea de exprimare, iar comunicatul priveşte propria acţiune a ACRB de formulare a plângerii penale, deci corespunde limitelor avute în vedere chiar de către instanţa de apel.
- Afirmaţiile din comunicat privind faptul că reclamantul era urmărit penal la momentul formulării plângerii penale de către pârâţi erau de notorietate, fiind cunoscut atât de organele penale, cât şi de opinia publică, astfel încât aceste afirmaţii erau veridice şi bazate pe chestiuni publice. Imaginea reclamantului nu a fost afectată de comunicatele DIICOT, cu atât mai mult nu putea fi afectată de către comunicatul ARCB, acesta din urmă neinfluenţând prezumţia de nevinovăţie, pusă în discuţie în cadrul cercetării penale; instanţa apreciază că prin afirmaţiile cuprinse în comunicat s-ar fi încălcat prezumţia de nevinovăţie a reclamantului, afirmaţie ce contravine uneia anterioare prin care se reproşează părţilor că nu au făcut referire la nicio faptă penală săvârşită de reclamant. Comunicatul nu avea cum să înfrângă prezumţia de nevinovăţie care nu înlătură posibilitatea acuzării unei persoane printr-o plângere penală.
- Art. 72 C. civ. este limitat în aplicare de art. 75 C. civ. Susţinând în mod constant că nici ARCB, nici B. nu reprezintă organe de presă, instanţa de apel a înlăturat aplicarea art. 10 din Convenţie, deşi acesta consacră dreptul oricărei persoane la libertatea de exprimare, indiferent de categoria socială din care face parte.
- În mod corect prima instanţă a analizat principiile deduse din jurisprudenţa Curţii, aplicabilitatea lor în cauză, limitele în care s-a exercitat dreptul la informare, caracterul limitat al informării, lipsa unei acuzaţii directe la adresa reclamantului, bază suficientă care justifică comunicatul de presă, importanţa subiectului, notorietatea controversei legată de clădirea E., nepunerea în executare a lucrărilor de desfiinţare, justul echilibru între drepturile aflate în concurs, scopul legitim al publicării comunicatului, caracterul de interes public al desfiinţării E., necesitatea comunicării publice a demersurilor întreprinse pentru protejarea monumentului istoric.
În mod greşit instanţa de apel a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Convenţie şi principiile deduse din jurisprudenţa Curţii, aplicând mecanic dispoziţiile C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, cu ignorarea caracterului derogatoriu al normelor Convenţiei în ce priveşte ilicitul faptei.
- Referitor la prejudiciu, deşi reţine că nu s-a demonstrat în cauză că atingerea onoarei şi demnităţii reclamantului ar fi avut o reflectare publică, instanţa de apel prezumă că aceasta ar fi fost resimţită de reclamant, deşi în mod repetat reţinuse anterior că reclamantul, în calitate de om de afaceri şi de cumpărător al unei clădiri cu probleme legale şi-a asumat riscul de a suporta anumite afectări ale propriei imagini; instanţa trebuia să stabilească percepţia pe care reclamantul şi cei din jurul său o aveau despre acesta la momentul producerii prejudiciului. Despăgubirile acordate, raportat la cele pretinse, arată că prejudiciul reţinut se înscrie în marja asumată de reclamant, deci prejudiciul nu este real.
- Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1382 C. civ. considerând că există solidaritate între pârâţi, B. fiind chemat în judecată ca persoană fizică, iar nu ca reprezentant al ARCB, acesta nu a semnat comunicatul, nu este administratorul site-ului şi nu a dat dispoziţie de postare a comunicatului. Schimbarea soluţiei în apel şi înlăturarea concluziei corecte a primei instanţe nu este motivată corespunzător.
- În mod greşit au fost compensate cheltuielile de judecată, situaţie faţă de care recurenţii înţeleg să solicite modificarea deciziei şi sub acest aspect, cu acordarea integrală a cheltuielilor de judecată, în toate gradele de jurisdicţie.
Înalta Curte, înregistrând dosarul, a procedat, la data de 14 martie 2019, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., Completul de filtru C3 a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Prin punctul de vedere formulat la raportul de admisibilitate, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului.
Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:
Deşi prin întâmpinare s-au invocat nulitatea şi inadmisibilitatea recursului, Înalta Curte a reţinut, în procedura de filtru, admisibilitatea în principiu a recursului, pentru motive încadrabile în dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
I.Într-o primă critică, ce se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii consideră că instanţa de apel a înlăturat nelegal de la aplicare dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa asociată, ceea ce echivalează cu nemotivarea soluţiei adoptate sub acest aspect. Susţin recurenţii că instanţa de apel limitează câmpul de aplicare al Convenţiei şi jurisprudenţei asociate acesteia, cu încălcarea dispoziţiilor art. 75 C. civ., doar la clarificarea conţinutului noţiunilor şi limitelor de exercitare a acestor drepturi şi libertăţi. Invocă dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, apreciind că, esenţială în prezenta cauză, este aplicarea principiilor Convenţiei astfel cum sunt reţinute de către prima instanţă, respectiv protejarea libertăţii de exprimare şi informare a opiniei publice.
Critica este nefondată.
Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Doar în cazul unei neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, acestea sunt aplicabile cu prioritate, potrivit art. 20 alin. (2), cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Astfel cum înşişi recurenţii afirmă, instanţa de apel nu înlătură dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci, dimpotrivă, procedează la aplicarea principiilor Convenţiei în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâţilor.
În acest sens se constată că instanţa de apel a reţinut că, întrucât nu există neconcordanţe între dispoziţiile legislaţiei române şi dispoziţiile pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, în prezenta cauză este aplicabilă legislaţia română în domeniu, neexistând o situaţie de aplicare exclusivă a normelor convenţionale.
Rezultatul acestei statuări este că instanţa de apel nu a înlăturat de la aplicare dispoziţiile convenţionale pentru a aplica în mod exclusiv dispoziţiile C. civ., cum pretind recurenţii, câtă vreme şi acestea fac parte din dreptul intern. Dimpotrivă, astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, atunci când a verificat, în baza art. 1349 şi urm. C. civ., îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa a invocat jurisprudenţa CEDO cu privire la drepturile şi libertăţile ocrotite prin art. 8 şi 10 din Convenţie, din perspectiva clarificării conţinutului noţiunilor şi a limitelor de exercitare a acestor drepturi şi libertăţi, ţinând seama de calitatea părţilor implicate şi de circumstanţele cauzei.
În acest sens, instanţa a analizat calitatea şi statutul părţilor, natura conflictului, interesul, baza factuală, precum existenţa unor judecăţi de valoare în raport de limitele de exprimare permise într-o societate democratică, pentru a verifica, cum ea însăşi afirmă, dacă exercitarea dreptului la liberă exprimare s-a realizat cu bună-credinţă şi în limitele sale legale şi convenţionale.
Este evident că, procedând în acest mod, instanţa de apel s-a raportat la standardele stabilite de jurisprudenţa CEDO în analiza caracterului ilicit al faptei prejudiciabile invocate. Nu se poate reţine, din această perspectivă, o nesocotire a art. 75 C. civ., la care art. 72 C. civ., reţinut ca incident în cauză, trimite, întrucât limitele libertăţii de exprimare au fost analizate din perspectiva criteriilor stabilite de Curtea Europeană menite să garanteze exercitarea acestui drept.
Prin urmare, nu rezultă din considerentele instanţei că aceasta ar fi restrâns domeniul de aplicare al libertăţii de exprimare, cum pretind recurenţii. Instanţa a aplicat dispoziţiile Convenţiei, astfel cum au fost lămurite prin jurisprudenţa Curţii Europene, libertăţii de exprimare în relaţiile dintre particulari, raportat la specificul litigiului şi a înlăturat, în mod justificat, regulile şi criteriile specifice dezvoltate în cazul libertăţii de exprimare jurnalistice. Cum părţile implicate în litigiu nu au calitatea de ziarişti, corect a apreciat că pârâţilor nu li se pot aplica clarificările pe care jurisprudenţa CEDO le-a dat presei din perspectiva rolului pe care aceasta îl are într-o societate democratică. Această judecată nu poate, însă, atrage concluzia că dispoziţiile art. 10 din Convenţie au fost ignorate şi că hotărârea ar fi nemotivată din această perspectivă.
II. Recurenţii susţin că, deşi la instanţa de fond s-a reţinut că pârâtul B. stă în proces în calitate de persoană fizică, instanţa de apel a stabilit greşit calitatea în care acesta este chemat în judecată, alterând astfel cadrul procesual al cauzei, întrucât considerentele hotărârii atacate au vizat exclusiv calitatea pârâtului de reprezentant al ARCB, motivarea privind atributele sale oficiale şi nu faptele sale personale, fiind, în afara limitelor învestirii şi străină de aspectele reclamate. În acest fel, susţin recurenţii, nu s-a judecat în fond apelul în raport de calitatea de persoană fizică a pârâtului şi au fost încălcate normele de procedură care atrag sancţiunea nulităţii, întrucât instanţa era obligată să se supună cadrului procesual determinat de reclamant în virtutea principiului disponibilităţii.
Se susţine că indicarea faptei ilicite ca fiind existenţa unei dispoziţii date de pârât de publicare a comunicatului încalcă dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. întrucât nu se sprijină pe nicio probă a dosarului.
Criticile, ce nu pot fi considerate a fi fost formulate omisso medio, faţă de schimbarea soluţiei în apel şi care au fost încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., sunt nefondate.
Astfel, instanţa de fond a lămurit cadrul procesual, stabilind că acţiunea pendinte a fost formulată împotriva a doi pârâţi, Arhiepiscopia, persoană juridică şi Monseniorul Arhiepiscop B., în calitate de persoană fizică.
Analizând îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa de fond, deşi a reţinut că pârâtul este chemat în judecată în calitate de persoană fizică, nu a decelat între fapte imputabile persoanei juridice şi fapte imputabile persoanei fizice, întrucât nu a considerat că persoana fizică ar fi acţionat în promovarea unui interes personal, ci în interesul unităţii de cult.
La rândul său, instanţa de apel a apreciat că ambii pârâţi sunt vinovaţi de săvârşirea faptei reţinute ca având caracter ilicit, aceea privind emiterea unui comunicat cu un conţinut prejudiciabil, indicând ca autor atât ARCB, pe al cărei site oficial a fost publicat comunicatul, cât şi pe conducătorul acesteia, Arhiepiscopul Mitropolit Romano-Catolic de Bucureşti, B., din a cărui dispoziţie a fost publicat comunicatul cu privire la denunţul realizat de ARCB.
Prin urmare, se constată că, în cadrul procesului, a operat distincţia, asupra căreia reclamantul a formulat precizări, cu privire la persoana pârâtului B. atunci când s-a considerat că acesta a fost chemat în judecată în nume propriu şi nu pentru a asigura reprezentarea legală în instanţă a unităţii de cult în numele şi pentru care exercită un mandat în calitate de conducător al instituţiei. Fiindu-i imputată o acţiune comisă în exercitarea funcţiei încredinţate, analiza răspunderii sale personale, distinctă de cea rezultată din conduita unităţii de cult este permisă de dispoziţiile art. 219 alin. (2) C. proc. civ., în măsura în care a fost cauzat un prejudiciu terţului.
Din această perspectivă nu se poate reţine că instanţa de apel a încălcat normele de procedură care atrag sancţiunea nulităţii, în condiţiile în care a analizat conduita părţilor în limitele cadrului procesual determinat de reclamant în virtutea principiului disponibilităţii atât în faţa instanţei de fond, cât şi prin motivele de apel.
Nu se poate reţine nici lipsa unei motivări a soluţiei de obligare a pârâtului în solidar cu unitatea de cult la plata despăgubirilor, întrucât motivarea a vizat conduita ambilor pârâţi şi nu rezultă, din economia considerentelor, că partea ar fi invocat manifestări ale persoanei fizice distincte de cele ce decurg din exercitarea funcţiei şi care ar fi fost omise de instanţe în analiza judiciară.
Recurenţii contestă, ca nefiind dovedită, afirmaţia instanţei de apel în sensul că fapta ilicită reţinută în sarcina pârâtului, ce constă în dispoziţia dată de pârât de publicare a comunicatului, susţinând că această afirmaţie încalcă dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. întrucât nu se sprijină pe nicio probă a dosarului, critică pe care o subsumează dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ.
Nu sunt incidente în această situaţie dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează obligaţii pentru judecător ce ţin de principiul aflării adevărului şi care vizează situaţiile în care pricina este necercetată judiciar în absenţa acestor măsuri, şi nu modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, pe care, de fapt, recurenţii o critică sub această formă, şi care nu poate fi analizată, întrucât excedează limitelor recursului.
III. Recurenţii critică, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 72 şi ale art. 1349 şi urm. C. civ., printr-o succesiune de argumente ce vizează elementele răspunderii civile delictuale, precum şi limitele libertăţii de exprimare, considerat a fi fost încălcate, de către instanţa de apel.
În primul rând, recurenţii contestă caracterul ilicit al faptei reţinute în sarcina lor, susţinând că nu au făcut decât să redea motivul plângerii penale, astfel cum este încadrat juridic în actul procedural, prin descrierea sumară a faptelor şi consecinţelor acestora, precum şi indicarea infracţiunii reclamate, astfel că depunerea unei plângeri penale nu constituie, cum a arătat şi instanţa, o faptă ilicită.
În legătură cu această susţinere se reţine că instanţa de apel a constatat că fapta de a formula sesizarea penală nu este în sine o faptă cu caracter ilicit. Nici fapta de a anunţa public formularea unei sesizări penale pentru refuzul de a pune în executare hotărârea judecătorească de desfiinţare a clădirii ilegale E. şi de a proceda la demolarea imediată a acesteia şi la refacerea parcului public existent anterior nu are caracter ilicit şi nici nu este de natură să aducă atingere vreunui drept al reclamantului, acest anunţ având rolul de a informa persoanele interesate în legătură cu situaţia conflictuală.
Instanţa de apel a constatat însă, că, prin conţinutul său, comunicatul publicat de pârâţi este de natură să aducă atingere dreptului reclamantului la onoare şi reputaţie, consacrat de art. 72 C. civ., întrucât acesta nu se rezumă la prezentarea formulării acelui denunţ, ci prezintă concluzii la care pârâţii au ajuns ca urmare a propriei analize făcute asupra unor fapte care nu sunt în mod concret prezentate în comunicat, precum şi opinia pârâţilor cu privire la încadrarea juridică a acestor fapte. Împrejurările prezentate în comunicat nu sunt judecăţi de valoare, ci se pretinde săvârşirea de către reclamant a unor fapte de natură penală.
Contrar afirmaţiilor recurenţilor, care au susţinut, constant, că s-au limitat la operaţiunea de informare a opiniei publice cu privire la demersul penal, instanţa a reţinut că respectivul comunicat a depăşit sfera unei simple informări cu privire la formularea unui denunţ penal în legătură cu nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, întrucât recurenţii au prezentat săvârşirea de către reclamant a unor infracţiuni fără legătură directă cu situaţia conflictuală generată de vecinătatea celor două clădiri (referirea la circuitul financiar realizat de reclamant, circuit prin intermediul căruia ar fi fost spălaţi bani), informaţii ce nu au fost considerate ca provenind dintr-o sursă obiectivă, dată fiind starea conflictuală dintre părţi.
Pârâţii au susţinut că au preluat informaţia de la DIICOT sau din presă, însă aceasta nu este o împrejurare care să înlăture caracterul ilicit al faptei dat fiind că, în comunicat, nu au fost citate, ca sursă de informaţii, autoritatea publică sau publicaţiile respective, afirmaţiile, prin care se descriu elemente materiale aparţinând laturii obiective a unor infracţiuni asociate cu persoana reclamantului, reprezentând o statuare directă şi neechivocă a pârâţilor.
Libertatea de exprimare este un drept fundamental, protejat de articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă exercitarea lui presupune totodată respectarea anumitor condiţii. Printre restricţiile impuse dreptului la liberă exprimare se regăseşte şi aceea menită a ocroti demnitatea umană, respectul datorat reputaţiei şi drepturilor altuia.
Instanţa de recurs consideră că această depăşire a limitelor unei simple informări cu privire la depunerea unei plângeri penale a fost, corect, analizată de instanţa de apel, în contextul verificării existenţei unui just echilibru între dreptul la onoare şi reputaţie de care se bucură reclamantul şi dreptul la liberă exprimare recunoscut pârâţilor, motiv pentru care acţiunea lor, reprezentând o încălcare a dreptului personal nepatrimonial astfel cum a fost invocat de reclamant, nu poate fi ocrotită de art. 10 din Convenţie.
Cu privire la prejudiciu, un alt element al răspunderii civile delictuale a cărui existenţă este negată de recurenţi, instanţa de apel a apreciat ca fiind vătămătoare pentru reclamant susţinerile din comunicat prin care se afirmă sau se sugerează comiterea de către reclamant a unor infracţiuni sau a unor fapte penale. Astfel, afirmaţii în sensul că reclamantul face parte dintr-un grup infracţional care acţionează în scop ilicit prin comiterea de fapte ilegale sau că a realizat un circuit financiar de spălare a banilor au fost considerate ca prejudiciind onoarea şi reputaţia acestuia.
Critica recurenţilor nu conţine argumente care să combată aceste considerente, aceştia limitându-se a afirma că instanţa a prezumat greşit şi cu efect contradictoriu că reclamantul este vătămat prin respectivul comunicat, deşi nu i s-a imputat nicio infracţiune.
Înalta Curte apreciază că nu era necesară, pentru stabilirea caracterului vătămător al afirmaţiilor, imputarea directă a săvârşirii unei infracţiuni, fiind suficientă redarea, într-un mod sumar şi fără suport probator, a unor fapte cu caracter penal asociate cu persoana reclamantului, pentru ca acesta să poată pretinde atingerea adusă onoarei şi reputaţiei sale.
Tot cu privire la prejudiciu, recurenţii susţin că este incert, prezumtiv şi că instanţa a plecat de la premisa, contrară realităţii, că reclamantul ar fi avut o imagine ireproşabilă de om de afaceri, ignorând situaţia de fapt reală. În plus, consideră că acesta nu a suferit vreo pierdere, dimpotrivă, din întregul dosar rezultă dezvoltarea explozivă a afacerilor sale.
Nu poate fi primită o astfel de justificare în susţinerea lipsei caracterului cert al prejudiciului, întrucât în materia drepturilor personal nepatrimoniale prejudiciul nu este cuantificabil potrivit unor criterii economice, astfel încât, instanţa a acordat despăgubiri, statuând în echitate, caz în care s-a raportat la criterii cum sunt împrejurările concrete ale speţei, statutul persoanelor, valoarea morală lezată, intensitatea şi gravitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.
Referindu-se la ingerinţa instanţei în limitele libertăţii de exprimare prin aplicarea acestor criterii, recurenţii apreciază că aceasta nu a ţinut cont de faptul, reţinut chiar de instanţă, că statutul reclamantului îl expune pe acesta public la un nivel mai ridicat decât al unui simplu particular. Susţin că reclamantul şi-a asumat riscul de a cumpăra o clădire cu probleme, a cărei desfiinţare a fost dispusă prin hotărâre judecătorească, dar care nu a fost pusă în executare, împrejurare la care se referă comunicatul. În acelaşi sens, apreciază că instanţa de apel nu a avut în vedere interesul public ce caracterizează imobilul în discuţie, ci îl stabileşte din perspectiva unui particular, apreciind că pârâţii ar avea legitimitate doar în măsura în care este vorba de vecinătatea conflictuală, hotărârea conţinând aprecierea, criticabilă, că demersul nu ar răspunde rolului de informare pe care presa îl are în societate. Starea conflictuală nu este una strict particulară şi nu limitează dreptul la informare şi la libertatea de exprimare.
Înalta Curte constată că, formulând o astfel de critică, recurenţii nu contestă cele reţinute de instanţa de apel referitoare la gradul de expunere al reclamantului şi latura publică a interesului ce a determinat emiterea comunicatului în forma dedusă judecăţii, însă apreciază că aceste criterii au fost greşit valorizate.
Susţinerile recurenţilor sunt nefondate.
Expunerea publică şi riscurile reclamantului care a cumpărat un imobil aflat într-o situaţie litigioasă de notorietate sunt elemente ce au fost avute în vedere atunci când, analizându-se caracterul ilicit al împrejurărilor reclamate, au fost înlăturate celelalte fapte pretinse de reclamant, respectiv formularea plângerii penale şi emiterea comunicatului destinat informării publice. Aceste elemente nu prezintă aceeaşi relevanţă raportat la fapta reţinută, de formulare a unor acuzaţii privind comiterea de către reclamant a altor fapte penale, distincte de sfera conflictului juridic între părţi, acuzaţii ce au fost considerate ca fiind fără suport factual şi care au depăşit limita rezonabilă a libertăţii de exprimare. Din acest punct de vedere, ele au constituit criterii valorificate sub aspectul cuantificării despăgubirilor, orientate spre o sumă minimă.
Susţin recurenţii că afirmaţiile din comunicat privind faptul că reclamantul era urmărit penal la momentul formulării plângerii penale de către pârâţi erau veridice şi bazate pe chestiuni publice, de notorietate, fiind cunoscute atât de organele penale, cât şi de opinia publică, astfel că greşit a apreciat instanţa că ar fi încălcat prezumţia de nevinovăţie a reclamantului. Mai susţin că această apreciere contravine uneia anterioare prin care se reproşează părţilor că nu au făcut referire la nicio faptă penală săvârşită de reclamant.
Câtă vreme în comunicat sunt descrise fapte penale comise, în opinia pârâţilor, cu complicitatea sau intervenţia directă a reclamantului, nu se poate aprecia că acestuia nu i s-a încălcat, cu ştiinţă, prezumţia de nevinovăţie, chiar dacă faptele de care a fost acuzat nu au fost detaliate la nivel de acte materiale proprii ale reclamantului şi încadrate, cu acurateţe, într-un text de lege.
O altă critică a recurenţilor vizează aplicarea dispoziţiilor art. 72 C. civ. cu nesocotirea art. 75 alin. (1) C. civ., reglementat în secţiunea intitulată "Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane", care stipulează că "nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte".
Apreciază recurenţii că, susţinând în mod constant că nici ARCB, nici B. nu reprezintă organe de presă, instanţa de apel a înlăturat aplicarea art. 10 din Convenţie, deşi acesta consacră dreptul oricărei persoane la libertatea de exprimare, indiferent de categoria socială din care face parte; au fost aplicate mecanic dispoziţiile C. civ., ale art. 1349 C. civ. şi urm. privind răspunderea civilă delictuală, cu ignorarea caracterului derogatoriu al normelor Convenţiei în ce priveşte ilicitul faptei.
Recurenţii reiau critica pe care au subsumat-o şi dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., considerentele Înaltei Curţi referitoare la împrejurarea că dispoziţiile art. 10 nu au fost înlăturate ci, dimpotrivă, au fost corect aplicate în clarificarea noţiunilor aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, fiind valabile şi din perspectiva întemeierii acestei critici pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Recurenţii susţin că instanţa de fond este cea care a făcut o judicioasă aplicare a dispoziţiilor Convenţiei atunci când a apreciat că s-au aflat în limitele libertăţii de exprimare. Dimpotrivă, instanţa de apel a ignorat caracterul derogatoriu al normelor Convenţiei, a acordat daune morale pe baza unor prezumţii, fără a stabili percepţia pe care reclamantul şi cei din jurul său o aveau despre reflectarea publică a atingerii aduse onoarei şi demnităţii Despăgubirile minime acordate, raportat la cele pretinse, arată că prejudiciul reţinut se înscrie în marja asumată de reclamant, deci prejudiciul nu este real.
După cum s-a arătat anterior, instanţa de apel a verificat depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, apreciind că respectul pentru reputaţia altei persoane limitează posibilitatea unui particular, aflat în litigiu cu acea persoană, să facă afirmaţii despre săvârşirea unor fapte de natură penală, distincte de cele ce ar putea izvorî din starea conflictuală existentă între părţi.
Concluziile instanţei de apel sunt corecte şi, chiar din perspectiva aplicării art. 10 din Convenţie, nu se poate reţine că afirmaţiile sunt în marja unui risc asumat de reclamant, în condiţiile în care, între particulari, limitele libertăţii de exprimare sunt mai restrânse. Aşa cum nicio libertate nu este absolută (ea sfârşind acolo unde începe libertatea altuia), pentru a preveni arbitrariul, sunt prevăzute limite ale exerciţiului libertăţii de exprimare, limite ce decurg din necesara asumare a unei responsabilităţi pentru orice activitate care ar avea potenţialul de a aduce atingere drepturilor altora. Depăşirea acestor limite prin atingerea adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane duce la angajarea răspunderii civile, astfel cum dispune art. 72 alin. (2) C. civ.
Comunicatul pleacă de la o afirmaţie veridică privind stadiul executării silite a hotărârii de desfiinţare a construcţiei, care însă este însoţită de supoziţii, de acuzaţii cu privire la săvârşirea altor infracţiuni, ori de insinuări susceptibile să creeze o imagine eronată în ochii publicului, împrejurare care, în mod corect, s-a apreciat că nu se încadrează în limitele comentariului admisibil, permis într-o societate democratică în exercitarea dreptului la liberă exprimare, pentru ca încălcarea adusă dreptului la viaţă privată al reclamantului să fie permisă.
Limitele criticii acceptabile sunt mai largi atunci când vizează o persoană implicată într-un conflict de notorietate cum este cel cu unitatea de cult, decât pentru simplul cetăţean, ceea ce justifică interesul public de difuzare a unor informaţii, din partea celor aflaţi în conflict, dar, în cauză, nu se poate reţine caracterul obiectiv şi scopul exclusiv informativ al informaţiilor din comunicatul încriminat întrucât emitenţii nu au calitatea de ziarişti care să fi expus fapte bazate pe o investigaţie jurnalistică, cu bază factuală, pentru ca demersul lor să fie considerat necesar într-o societate democratică, cum este cel recunoscut presei, al cărei rol de "câine de pază al democraţiei" a fost clar definit în jurisprudenţa Curţii Europene, rol pe care pârâţii pretind, fără temei, că l-au îndeplinit. Dimpotrivă, dat fiind conflictul preexistent între părţi generat de situaţia construcţiei intrată în proprietatea reclamantului, obiectivitatea afirmaţiilor este afectată, acest demers, prin conţinutul său, neputând fi asimilat unei investigaţii jurnalistice.
În plus, deşi au susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 10 din Convenţie, recurenţii nu au indicat existenţa unei jurisprudenţe a Curţii Europene, prin care aceasta să fi statuat asupra limitelor libertăţii de exprimare între particulari de o manieră care să contrazică dezlegările instanţei de apel.
Se susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1382 C. civ. considerând că există solidaritate între pârâţi, B. fiind chemat în judecată ca persoană fizică, iar nu ca reprezentant al ARCB, deşi acesta nu a semnat comunicatul, nu este administratorul site-ului şi nu a dat dispoziţie de postare a comunicatului.
Critica a fost analizată, în parte, atunci când au fost invocate dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ. şi s-a făcut distincţia între persoana fizică şi reprezentantul legal al persoanei juridice.
Înalta Curte mai reţine, din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., că persoana juridică răspunde pentru fapta proprie, potrivit art. 219 alin. (1) C. proc. civ., pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite săvârşite de organele sale, când au legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate, dar aceasta nu exclude răspunderea proprie a acestor persoane. În acest sens, art. 219 alin. (2) C. civ. prevede:
"Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi".
Într-o atare ipoteză, există simultan două raporturi juridice de răspundere: între persoana juridică şi terţul prejudiciat, în temeiul art. 219 alin. (1) C. civ. şi, pe de altă parte, între persoana care a săvârşit fapta prejudiciabilă în calitate de organ de conducere al persoanei juridice şi terţul prejudiciat. Victima poate chema în judecată, fie numai persoana juridică, fie doar persoana în cauză sau pe ambele pentru a răspunde solidar, în conformitate cu art. 1382 C. civ., conform căruia:
"Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi în solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat".
Prin urmare, persoana juridică răspunde pentru fapta ilicită a conducătorului ei, dar şi conducătorul instituţiei este prezumat a răspunde, în solidar cu persoana juridică, atunci când, prin fapta sa proprie, produce un prejudiciu terţului.
În consecinţă, cum pârâţii nu au indicat o altă persoană vinovată de publicarea comunicatului cu un conţinut prejudiciabil pentru un terţ pe site-ul oficial al instituţiei, atunci operează prezumţia că ei sunt autorii faptei ilicite în calitate de emitent al comunicatului, respectiv conducător cu drept de decizie în unitatea de cult, neexistând un temei de drept pentru înlăturarea de la aplicare a principiului solidarităţii răspunderii civile delictuale.
Recurenţii au susţinut că schimbarea soluţiei în apel şi înlăturarea concluziei corecte a primei instanţe, sub acest aspect, nu este motivată corespunzător. Critica este formală, în condiţiile în care recurenţii nu au indicat ce anume nu corespunde unei motivări adecvate litigiului din considerentele instanţei de apel.
O ultimă critică se referă la faptul că instanţa de apel a compensat în mod greşit cheltuielile de judecată, recurenţii solicitând acordarea integrală a cheltuielilor de judecată, în toate gradele de jurisdicţie.
Critica este nefondată în condiţiile în care pârâţii au căzut în pretenţii la judecata în apel, nefiind îndreptăţiţi a li se restitui cheltuielile de judecată, faţă de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti, B. - Arhiepiscop Mitropolit romano-catolic de Bucureşti,ambii recurenţi cu sediul, respectiv domiciliul în Bucureşti, str. x, sector 1 şi domiciliul ales la SCA F. în Bucureşti, str. x nr. 12bis, sector 5 împotriva Deciziei nr. 993/A din 8 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., cu reşedinţa în Bucureşti, B-dul x, nr. 69, sector 3 şi cu domiciliul ales la SCA G. în Bucureşti, str. x, Clădirea H.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 12 iunie 2019.
Procesat de GGC - LM