Deliberând asupra cauzei de faţă, şi ţinând seama de prevederile art. 499 din C. proc. civ., constată următoarele:
1. Obiectul cererii.
Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. s-a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., obligarea în solidar a acestora din urmă la plata sumei de 5795,38 RON reprezentând cheltuieli efectuate cu înmormântarea defunctului E. - soţul reclamantei -, decedat la data de 12 februarie 2014 în Spitalul Judeţean Maramureş.
Prin cererea de intervenţie formulată de către intervenienţii F., G., H., I., J., K., L., M. şi N., s-a solicitat obligarea O., în solidar la plata cu titlul de daune morale a următoarelor sume: 20.0000 euro pentru fiecare dintre intervenienţii G., F. şi L.; 5000 euro pentru fiecare dintre pârâţii H., I., J., K., L., M. şi N.; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial şi taxele aferente expertizei medico legale.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:
Prin Sentinţa civilă nr. 265 din 22 martie 2017, Tribunalul Maramureş a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de pârâţi; a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta A.; a admis, în parte, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii F., G. şi L., şi au fost obligaţi pârâţii D., B. şi C., să plătească în solidar reclamantei şi intervenienţilor, următoarele sume:
- 5.795,38 RON ron reclamantei A., cu titlu de despăgubiri materiale;
- 3.000 euro intervenientului F., cu titlu de daune morale;
- 3.000 euro intervenientului G., cu titlu de daune morale;
- 3.000 euro intervenientului L., cu titlu de daune morale;
S-a respins cererea de intervenţie formulată de intervenienţii H., I., J., K., N. şi M.
Au fost obligaţi pârâţii D., B. şi C. şi la plata către intervenienţii F., G. şi L. a sumei de 1.472 RON, cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată.
3. Apelul declarat în cauză:
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii B., C. şi D.
4. Hotărârea instanţei de apel.
Prin Decizia civilă nr. 405/A/2017 din 16 noiembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis, în parte, apelul declarat de pârâţii B. şi C., şi s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul că:
Au fost respinse acţiunea principală, şi cererea de intervenţie formulată de intervenienţii A., F., G., L., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C.
A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul D.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
Au fost obligaţi intimaţii A., F., G., L. la plata sumei de 200 RON, în favoarea apelanţilor B. şi C., reprezentând cheltuieli de judecată parţiale în apel.
5. Cererea de recurs:
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul-apelant D.
În drept, cererea este întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, art. 488 alin. (1) pct. 6, art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. şi art. 496 (2) C. proc. civ.
În motivarea recursului se susţine în esenţă că:
Sentinţa civilă nr. 265 din 22 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Maramureş a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe. Instanţa de apel nu s-a pronunţat în dispozitivul deciziei asupra excepţiei de necompetenţă.
De asemenea, nu s-a pronunţat asupra cererii în probaţiune prin care s-a solicitat interogatoriul intervenienţilor, pentru a dovedi neconcordanţele cererii de intervenţie formulată nelegal şi netemeinicia acesteia.
Precizează recurentul că a invocat în faza apelului necompetenţa instanţei de fond, avându-se în vedere obiectul cauzei (pretenţii civile în sumă de 5.795,38 RON formulate de unica reclamantă fiind A.). Întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat motivat asupra acestui aspect, reiterează cererea şi invocă excepţia de necompetenţă a Tribunalului Maramureş.
Se mai susţine că, pentru a hotărî obligarea pârâtului D. la plata de despăgubiri, instanţa de apel a făcut o analiză sumară a motivelor care trebuie să stea la baza acestora, şi nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.
Instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile art. 1368 alin. (2) C. civ., de cerinţa de evaluare a situaţiei patrimoniale a părţilor pentru a stabili dacă echitatea impune angajarea răspunderii civile delictuale a lui D., iar subsecvent pentru a se stabili cuantumul obligaţiei de indemnizaţie faţă de victimă.
Afirmă recurentul că instanţa de apel, dacă a considerat că este angajată răspunderea subsidiară a lui D. - persoană lipsită de discernământ - trebuia să aibă în vedere situaţia patrimonială a părţilor din momentul pronunţării hotărârii, sau de la momentul producerii prejudiciului. Pârâtul D. nu are avere proprie, este salariat cu jumătate de normă, iar această situaţie nu a fost avută în vedere.
Totodată, se susţine că instanţa de apel a ajuns în mod eronat la concluzia că acesta, lipsit de discernământ la data producerii evenimentului, poate răspunde civil şi a stabilit obligaţia lui de a plăti despăgubiri civile şi daune morale. Criteriul unic pe care l-a invocat în justificarea acestei măsuri este reprezentat de echitatea care nu lasă ca moştenitorii victimei să rămână nedespăgubiţi prin pierderea cauzată de moartea lui E.. Este adevărat că echitatea în justiţie trebuie să prevaleze, însă aceasta nu poate fi împinsă pe umerii recurentului "care nu a săvârşit fapta, nu avea discernământ la data producerii evenimentului, doar pentru a satisface prin prisma echităţii aceste persoane păgubite: moştenitorii victimei".
Consideră recurentul că această optică a instanţei a obturat orice cercetare a vinovăţiei, a legăturii de cauzalitate între fapta întâmplată în acea zi şi persoana sa. Chiar dacă sunt elemente în dosar care indică faptul că în acea zi D. a trecut prin acel loc, nu s-a verificat dacă există identitate între persoana acestuia şi adevăratul autor al loviturilor cauzatoare de moarte, toată "cercetarea" limitându-se la expertiza medico legală psihiatrică care l-a catalogat pe pârâtul recurent ca fiind lipsit de discernământ. Pe cale de consecinţă, lipsa discernământului atrage exonerarea acestuia de orice răspundere penală şi pecuniară. Analiza realizată de instanţa de apel dezvoltă art. 1366 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 1367 C. civ.
În continuare, este criticată motivarea - care se regăseşte la pagina 5 alin. (6) - referitoare la prevederile art. 1367 C. civ., şi la consecinţele reţinute de instanţă prin raportare la această normă juridică. În acest context, se susţine că unica posibilitate de a atrage răspunderea pecuniară a pârâtului recurent era în situaţia în care s-ar fi dovedit că D. şi-ar fi pierdut discernământul datorită propriului comportament. Or, din analiza medicală, din istoricul bolii acestuia şi din declaraţiile martorilor nu rezultă că acesta şi-a provocat singur boala, şi nici comportamentul său în ansamblu nu duce la concluzia că lipsa discernământului s-ar datora propriului său comportament. Dacă nu s-a dovedit cu vreo probă că D. şi-a provocat prin propriul comportament aceste consecinţe care duc la pierderea discernământului, rezultă că nu există bază legală pentru a atrage răspunderea civilă şi pecuniară, şi ca atare hotărârea este netemeinică şi nelegală.
Instanţa de apel a menţinut motivarea primei instanţe în sensul că lipsa discernământului la data producerii faptei duce la înlăturarea răspunderii penale, şi pe cale de consecinţă şi a răspunderii civile delictuale. Rezultă - în opinia recurentului - că baza legală pentru răspunderea civilă delictuală nu s-a dovedit, astfel că recursul apare întemeiat; cercetările făcute în faza de urmărire penală au fost insuficiente şi superficiale, raportat la poziţia procesuală a suspectului D., care permanent s-a declarat nevinovat şi a solicitat să fie supus unui proces echitabil. Întreaga cercetare a fost canalizată spre clasarea cauzei în urma raportului medicului curant şi a concluziilor expertizei medicale psihiatrice. Precizează recurentul că vinovăţia pârâtului D. a fost stabilită exclusiv în faza de urmărire penală, prin actele întocmite de procuror, iar ordonanţa prin care s-a dispus clasarea şi s-a respins cererea de continuare a urmăririi penale în baza art. 319 C. proc. pen. au făcut obiectul controlului de legalitate exercitat de judecătorul de cameră preliminară în condiţiile art. 341 alin. (5) C. proc. pen., normă care a fost ulterior declarată ulterior neconstituţională.
În motivarea CCR privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 341 alin. (5) C. proc. pen. referitoare la pronunţarea judecătorului asupra plângerii în camera preliminară se arată că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că urmărirea penală trebuie să aibă un caracter contradictoriu şi să existe o egalitate a armelor între acuzare şi apărare. Principiul egalităţii armelor - unul din elementele conceptului de proces echitabil prevede ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. Din această perspectivă, prin absenţa dezbaterilor contradictorii petentul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul sau persoana vătămată nu numai că nu poate, asemeni persoanei care a avut calitatea de inculpat să formuleze cereri şi să ridice excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dar nu poate contesta în nici un fel aceste cereri sau excepţii cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 374 alin. (7) teza întâi din C. proc. pen., probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. De aceea în condiţiile în care persoanele interesate ar fi citate ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri şi, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-şi exprima opiniile şi de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar şi la eventualele întrebări ale judecătorului de cameră preliminară-se arată în motivarea deciziei semnata de judecătorii CCR.
Consideră recurentul că eronat s-a reţinut prin decizia recurată că evaluarea/controlul de legalitate exercitat de judecătorul de cameră preliminară prin Încheierea penală nr. 584 din 16 septembrie 2014 a Tribunalului Maramureş întruneşte cerinţele respectării unui proces echitabil în sensul art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva accesului la un tribunal. Dorinţa suspectului D. de a fi supus unui proces echitabil şi public, în faţa unui judecător - trebuia satisfăcută cu atât mai mult cu cât dovada vinovăţiei trebuia stabilită cu prioritate, apoi identificat autorul faptei, şi apoi să se stabilească a cui vinovăţie atrage răspunderea civilă delictuală. Numai dacă s-ar fi derulat un proces penal în care s-ar fi stabilit vinovăţia acestuia, s-ar fi putut face aplicarea principiului: existenţa unei cauze care înlătură răspunderea penală: lipsa discernământului (nefiind făcută dovada faptului că suspectul şi-ar fi provocat prin propriul comportament diminuarea sau lipsa discernământului.).
Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (5) din C. proc. pen. referitoare la judecarea plângerii "fără participarea petentului, a procurorului şi intimaţilor" contravin dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate, întrucât atât plângerea petentului cât şi notele scrise ale procurorului şi ale intimaţilor sunt susceptibile de a influenţa soluţia privind litigiul ce face obiectul acelei proceduri, determinantă cu privire la confirmarea/infirmarea stingerii acţiunii penale. S-a încălcat dreptul la un proces echitabil în componenţa sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor prin faptul că judecarea s-a făcut în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor. S-a încălcat dreptul petentului de a fi prezent în faţa instanţei, la asigurarea contactului nemijlocit între judecător şi petent prin apărător ales, făcând că expunerea susţinerilor formulate să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor.
Încheierea penală nr. 584 din 16 septembrie 2014 dată în camera de consiliu este definitivă.
Se mai susţine că, în instrumentarea dosarului a primat boala de care suferă D., şi că probele din dosar nu au fost strânse atât în favoarea cât şi în defavoarea pârâtului .Nu există probe la dosar care să releve vinovăţia pârâtului, în afară de declaraţia contradictorie a unui martor. În acest context, sunt evocate prevederile art. 28 din C. proc. pen.
În raport de prevederile art. 28 alin. (2) din C. proc. pen., arată recurentul că hotărârea definitivă a instanţei penale, indiferent de modul de soluţionare a acţiunii penale, nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, ci, în caz de achitare sau încetare a procesului penal, hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei. Modul în care se soluţionează latura penală a cauzei nu mai influenţează soluţia ce trebuie dată acţiunii civile, nemaiaplicându-se principiul accesoriul urmează principalul. Prin această reglementare se da practic posibilitatea instanţei civile de a se pronunţa cu privire la vinovăţia persoanei întru-un mod diferit faţă de soluţia dată de către o instanţă penală.
Se susţine că sunt probe clare că pârâtul D. nu este autorul infracţiunii, situaţie faţă de care se solicită instanţei civile să constate lipsa autorităţii de lucru judecat şi, prin rejudecare de către instanţa competentă material şi teritorial, să se admită probele în apărarea pârâtului. Încheierea penală nr. 584 din 16 septembrie 2014 pronunţată în Dosarul x/2014 a Tribunalului Maramureş nu are autoritate de lucru judecat.
În condiţiile în care instanţa civilă a considerat că este nevoie de 2 expertize medico-legale pentru a exclude orice dubii privind lipsa discernământului pârâtului, se solicită acceptarea probelor evidente privind nevinovăţia pârâtului D., respectiv: audierea unor martori,expertizarea probelor video de la Dosarul x/2014 ş.a.
În continuare, recurentul expune derularea evenimentelor din data de 12 februarie 2014, care au debutat cu descoperirea unui bărbat lovit şi căzut la pământ (ulterior identificat ca fiind numitul E.), în stare de inconştienţă, la intersecţia străzii Avram Iancu cu strada x din municipiul Sighetu Marmaţiei, respectiv a sesizării organelor de cercetare penală în legătură cu acest incident şi derularea faţă de recurent a procedurilor penale ulterior sesizării astfel realizate.
În urma cercetărilor efectuate, a apreciat procurorul de caz că din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă vinovăţia recurentului cu privire la săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 C. proc. pen.). Având în vedere concluziile Raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 65 din 5 martie 2014 al Serviciului de medicină legală Maramureş, s-a dispus o soluţie de clasare faţă de suspectul D., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. d). C. proc. pen., întrucât există o cauză de neimputabilitate, respectiv iresponsabilitatea autorului infracţiunii.
În procedura plângerii formulate de recurent în condiţiile art. 341 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., s-a solicitat schimbarea temeiului de drept a soluţiei de clasare dispusă în respectiva cauză, în sensul de a se reţine cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. C) din C. proc. pen. (nu există probe că persoana a săvârşit infracţiunea).
Se arată că, în argumentarea relativă la greşita alegere a temeiului pentru care a fost dispusă soluţia de clasare în cursul urmăririi penale, nu au fost analizate toate probele, şi nici nu s-au lămurit toate aspectele şi contradicţiile existente în prezenta cauză. În continuare, se reiterează situaţia de fapt relatată de suspect (recurentul din prezenta cauză civilă) şi opinia sa cu privire la modul în care ar trebui analizate probele din dosarul penal.
Judecătorul de cameră preliminară, fără participarea petentului şi a procurorului, a respins plângerea formulată recurent împotriva ordonanţei procurorului din data de 16 aprilie 2014, dată în Dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş. Elementele ce ţin de procedura penală nu s-au desfăşurat într-o manieră contradictorie, nu a existat egalitate de arme între acuzare şi apărare. Suspectului nu i s-a oferit posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate
În continuare, recurentul evocă aspecte din cuprinsul menţionatei plângeri pe care a formulat-o împotriva ordonanţei procurorului.
Concluzionând, recurentul arată că, întrucât în cauză nu s-a dovedit cine este autorul faptei şi nici nu s-a dovedit că suspectul D. să-şi fi provocat prin propriul comportament lipsa discernământului - soluţia instanţei de fond, menţinută în apel - cu referire la obligarea lui D. la plata pretenţiilor civile apare ca netemeinică şi nelegală, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi înlăturarea răspunderii civile delictuale a recurentului pârât.
6. Încheierea de admitere în principiu a recursului:
Prin încheierea din camera de consiliu de la 27 februarie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul D. împotriva Deciziei civile nr. 405/A/2017 din data de 16 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată la data de 10 aprilie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:
Analizând recursul declarat în cauză prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor formulate şi a exigenţelor stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Cu titlu preliminar, este necesar a fi amintit faptul că recursul este o cale de atac extraordinară, în cadrul căreia pot fi analizate exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârii atacate pe această cale, în acest sens fiind dispoziţiile, lipsite de echivoc, înscrise în art. 488 partea introductivă din C. proc. civ. conform cărora "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)".
Având în vedere menţionata trăsătură ce este de esenţa recursului, nu pot fi evaluate în acest context procedural aspectele de netemeinicie a deciziei instanţei, astfel cum sunt expuse în conţinutul criticilor pe care recurentul a înţeles să le formuleze prin cererea de recurs, asemenea critici fiind făcute cu depăşirea limitelor dreptului la recurs pe care legea procedurală i-l conferă.
O primă critică de nelegalitate - susţinută de recurent prin motivele scrise depuse în cadrul termenului legal instituit prin art. 487 raportat la art. 485 din C. proc. civ. - se referă la necompetenţa materială a Tribunalului Maramureş, care a judecat litigiul pendinte în primă instanţă.
Argumentul pe care recurentul fundamentează această critică este că valoarea pretenţiilor formulate de reclamantă era de numai 5.795,38, iar în raport de acest cuantum al pretenţiei deduse judecăţii prin acţiunea principală, competenţa de soluţionare a litigiului revenea Judecătoriei Sighetu Marmaţiei.
Din analiza actelor dosarului se constată că, la judecata cauzei în primă instanţă, recurentul - care avea calitatea de pârât - nu a invocat vreun aspect de nelegalitate relativ la regularitatea sesizării Tribunalului Maramureş ca instanţă de fond, deşi legea îi conferea nu numai dreptul de a formula obiecţiuni relativ la competenţa materială a instanţei în faţa căreia era chemat în judecată, ci şi obligaţia de a respecta un anumit termen în cadrul căruia să sesizeze instanţa cu privire la o asemenea neregularitate. Aceste exigenţe sunt riguros stabilite prin art. 130 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., în sensul că "(1) Necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii. (2) Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.".
În lumina normei procedurale enunţate, numai necompetenţa generală a instanţelor poate fi invocată în orice stare a pricinii, în timp ce excepţia de necompetenţă materială poate fi invocată (atât de partea pârâtă, cât şi de instanţă) cel mai târziu la primul termen de judecată alocat în faţa instanţei cu privire la care se ridică problema de necompetenţă.
Consecinţa reglementării în acest mod a condiţiilor în care poate fi invocată necompetenţa instanţelor este că neinvocarea în termenul legal a excepţiei atrage decăderea părţii (şi chiar a instanţei în faţa căreia se află litigiul) din dreptul de a mai invoca o atare neregularitate procedurală.
În consecinţă, se constată că atâta vreme cât pârâtul recurent nu a invocat excepţia de necompetenţă materială a primei instanţe în cadrul termenului legal impus prin art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., pretinsa neregularitate procedurală derivată din necompetenţa respectivei instanţei nu poate constitui temei al reţinerii, în cadrul prezentului recurs, a unui viciu de legalitate a hotărârilor pronunţate în etapele procedurale anterioare.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că recurentul invocă greşita aplicare, de către Tribunalul Maramureş, a prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ. - normă care instituie obligaţia instanţei de proceda, la primul termen de judecată, la verificarea din oficiu a competenţei sale -, prin susţinerea în acest sens invocând practic o greşeală în judecata survenită la instanţa de fond.
Din verificarea motivelor de apel ce au fost formulate în cadrul termenului imperativ instituit prin art. 470 raportat la art. 468 şi la art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., se constată că prin acestea nu a fost invocată o atare greşeală de judecată a primei instanţe, iar absenţa unor critici astfel formulate în apel conduce la concluzia că cele făcute în recurs relativ la această chestiune au caracter omissio medio
Or, dispoziţiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. - conform căruia "(2) Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor" - exclud expres dreptul părţilor de a deduce judecăţii în recurs aspecte pe care nu le-au invocat în condiţiile legii în faţa instanţei a cărei hotărâre formează obiectul recursului.
În aceste condiţii, se constată că instanţa de apel nu a fost legal învestită să analizeze, modul în care prima instanţă a făcut aplicarea prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că nu există temei spre a se reţine un viciu de legalitate a deciziei recurate din perspectiva modului de interpretare şi aplicare în litigiul pendinte a menţionatei norme procedurale.
Afirmaţia recurentului în sensul că instanţa de apel ar fi omis a se pronunţa cu privire la aspectele referitoare la necompetenţa materială a primei instanţe este formulată, pe de o parte, cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale menţionate dreptului său de a invoca în apel neregularităţi ale judecăţii derulate în primă instanţă, şi, pe de altă parte, cu neobservarea faptului că a avut o conduită procesuale neconformă respectivelor reglementări în contextul în care a înţeles să invoce excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Maramureş abia la cel de-al doilea termen de judecată din apel (adică după împlinirea termenului imperativ în care era ţinut să formuleze motivele de apel). Reiese din actele dosarului că instanţa de apel a constatat - conform încheierii de la termenul de judecată din data de 2 noiembrie 2017 - tardivitatea motivului de apel întemeiat pe excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Maramureş, astfel că nu se poate vorbi de o omisiune de a se pronunţa în privinţa acestei chestiuni.
Or, această concluzie reţinută de instanţa de apel - în privinţa căreia recurentul nu a formulat vreo critică - este expresia unei corecte aplicări a prevederilor art. 470 raportat la art. 468 şi la art. 185 alin. (1) din C. proc. civ. - norme care stabilesc obligaţia părţilor apelante de a formula motivele de apel înăuntrul unui termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii apelate, şi sancţiunea decăderii care operează în situaţia depăşirii respectivului termen procedural.
Prevederile art. 480 alin. (4) din C. proc. civ. - la care recurentul se raportează susţinând că instanţa de apel ar fi trebuit să constate necompetenţa instanţei de fond - reglementează una dintre soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel, însă această reglementare nu poate fi avută în vedere în mod izolat, ci se impune coroborarea ei cu prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., prin acestea din urmă fiind stabilite limitele devoluţiunii în sensul că instanţa de apel poate judeca numai în raport de motivele de apel ce au fost formulate în condiţiile legii de părţile care au promovat această cale de atac.
În ce priveşte susţinerea recurentului în sensul că prima instanţă nu ar fi pus în discuţie, şi nu s-ar fi pronunţat asupra cererii privind administrarea probei cu interogatoriul intervenienţilor, Înalta Curtea constată că şi aceasta este una care se referă la judecata în primă instanţă, fiind deci formulată omissio medio, situaţie faţă de care, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., nu poate forma obiect de analiză în recurs viciul astfel atribuit hotărârii din primă instanţă.
O altă critică formulată de recurent este aceea că instanţa de apel a fi făcut o analiză sumară a motivelor care stau la baza obligării pârâtului-recurent la plata de despăgubiri către reclamantă şi intervenienţi.
Această susţinere nu poate fi privită ca fondată, în condiţiile în care ea are ca reper pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de intervenţie, iar nu criticile ce au fost formulate prin motivele de apel.
Se cuvine a fi subliniat că apelul este o cale de atac ordinară, cu caracter devolutiv, iar limitele devoluţiunii sunt imperativ stabilite prin dispoziţiile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., în sensul că:
"(1) Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu".
Din interpretarea logică şi sistematică a normei procedurale enunţate, ţinând seama şi de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil în toate etapele procedurale pe care acesta le parcurge, se desprinde concluzia că instanţa de apel - ca instanţă de control judiciar - este ţinută să analizeze criticile pe care partea apelantă a înţeles să le formuleze la adresa sentinţei apelate, fără a putea realiza o evaluare de legalitate sau temeinicie a chestiunilor care au fost judecate de prima instanţă, dar nu au fost criticate de apelant (exceptând aspectele care ar putea forma obiect de motiv de apel de ordine publică), şi nici nu poate efectua o judecată a fondului cauzei în aceleaşi coordonate ca şi prima instanţă.
Cât priveşte modul în care instanţa de apel a făcut aplicarea, în cauză, a prevederilor art. 1368 alin. (2) din C. civ., acesta nu poate fi apreciat ca unul greşit în contextul în care - astfel cum recurentul însuşi precizează - norma juridică menţionată permite instanţelor să stabilească obligaţia de despăgubire în sarcina persoanelor lipsite de discernământ, care au cauzat terţilor un prejudiciu printr-o faptă ilicită.
Din analiza actelor dosarului, se constată că prin motivele de apel nu au fost formulate critici referitoare la cuantumul despăgubirilor iniţial stabilite de instanţa fondului în sarcina pârâţilor-apelanţi.
Prejudiciile pentru a căror reparare sunt destinate respectivele despăgubiri sunt consecinţa decesului lui E. (autorul reclamantei şi al intervenienţilor), deces cauzat de vătămări produse acestuia din urmă de către recurentul pârât D. - potrivit situaţiei de fapt ce s-a stabilit în baza evaluării probelor administrate în etapele procesuale de fond şi apel. Or, în lipsa oricărei critici relative la întinderea despăgubirilor care au fost acordate reclamantei şi intervenienţilor prin hotărârea primei instanţe, şi implicit la întinderea obligaţiei de despăgubire care fusese stabilită în solidar în sarcina pârâţilor apelanţi, exigenţele impuse de art. 479 alin. (1) coroborat cu art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. nu permiteau instanţei de apel să reformeze hotărârea apelată în privinţa cuantumului acestor despăgubiri.
Astfel fiind, împrejurarea că instanţa de apel a reţinut că nu poate fi angajată şi răspunderea civilă delictuală (pentru fapta proprie) a pârâţilor intimaţi B. şi C. relativ la împrejurările în care a survenit acelaşi deces, nu putea determina prin ea însăşi reformarea sentinţei în ce priveşte cuantumul despăgubirilor. Criticile formulate de apelanţi la adresa sentinţei atacate, asupra cărora instanţa de apel era învestită a se pronunţa în condiţiile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., se refereau în esenţă la împrejurarea că apelantul D. nu este autorul faptei ilicite de a fi cauzat vătămări numitului E., şi împrejurarea că nu constituie o faptă ilicită conduita apelanţilor B. şi C. de a nu fi supravegheat - în calitate de părinţi - pe primul pârât care era major la data incidentului în urma căruia a decedat E.
În ce priveşte susţinerea recurentului în sensul că instanţa de apel nu ar fi ţinut seama de cerinţa stabilită de art. 1368 alin. (2) din C. civ., respectiv de cerinţa referitoare la necesitatea evaluării situaţiei patrimoniale a părţilor, Înalta Curtea constată că este vădit lipsită de temei. În considerentele deciziei recurate se regăsesc expuse argumente care reflectă atât o evaluare a situaţiei patrimoniale a recurentului, cât şi raţiunea şi finalitatea acestei norme juridice, şi anume aceea de a asigura, în condiţii de echitate, o reparaţie a prejudiciilor încercate de victimele unor fapte prejudiciabile săvârşite de persoane lipsite de discernământ.
În mod judicios a reţinut instanţa de apel că raţiuni de echitate impun angajarea responsabilităţii pecuniare a recurentului pârât, care este autor al faptei prejudiciabile, dat fiind faptul că nu există vreun temei rezonabil şi raţional pentru care persoanele în al căror patrimoniu s-a produs prejudiciul material să suporte, fără a avea cea mai mică culpă, micşorarea patrimoniului lor ca şi consecinţă a respectivei fapte ilicite, iar persoana care a produs prejudiciul să se situeze într-o situaţie net favorabilă - de neresponsabilitate pentru de prejudiciul cauzat - în considerarea lipsei sale de discernământ de la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile.
Modalitatea în care s-a făcut aplicarea, la situaţia de fapt concret reţinută în speţă, a prevederilor art. 1368 din C. civ. - prin care este reglementată responsabilitatea civilă a persoanei care a săvârşit fără discernământ o faptă ilicită, pentru prejudiciile cauzate prin respectiva faptă - este în acord şi cu regula de interpretare înscrisă în art. 15 din C. civ., care stabileşte că "Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe". Din coroborarea acestor două reglementări, apare ca fiind lipsit de echivoc faptul că, prin edictarea prevederii legale din cuprinsul art. 1368 C. civ., intenţia legiuitorului nu a fost de a lăsa în sarcina persoanelor păgubite povara prejudiciului cauzat prin fapta unei persoane lipsite de responsabilitate - astfel cum pretinde recurentul -, ci finalitatea legii este de a asigura celor dintâi o reparaţie rezonabilă, care să constituie expresia atât a respectării dreptului lor la apărarea drepturilor personale şi patrimoniale, precum şi a îndeplinirii obligaţiei (corelative) de despăgubire de către persoana responsabilă pentru lezarea respectivelor drepturi, cuantumul acestei despăgubiri trebuind a fi stabilit în mod echitabil.
Concluzionând, Înalta Curtea reţine că simpla existenţă a dispoziţiei înscrise în art. 1368 alin. (2) din C. civ. - în sensul că indemnizaţia pe care autorul faptei ilicite o datorează victimei se stabileşte într-un cuantum echitabil, şi ţinând seama de situaţia patrimonială a părţilor - nu impunea instanţei de apel, în speţă, obligaţia de a reduce sumele ce fuseseră deja acordate de prima instanţă cu titlu de despăgubire în favoarea reclamantei şi intervenienţilor, ci era necesar ca apelanţii să fi formulat critici referitoare la acest aspect pentru a se realiza o asemenea judecată. Numai în prezenţa unor asemenea critici se putea vorbi de o legală investire a instanţei de control judiciar în privinţa reevaluării cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei şi intervenienţilor, şi se putea asigura un cadru procesual adecvat respectării principiilor privind contradictorialitatea şi respectarea dreptului la apărare (acesta din urmă cu privire şi la părţile adverse, care ar fi trebuit să cunoască, şi să aibă posibilitatea de a formula apărări cu privire la toate aspectele asupra cărora instanţa de apel a fost investită să se pronunţe).
Lipsa averii personale şi împrejurarea că recurentul este salariat cu jumătate de normă - aspecte evocate prin motivele de recurs ca şi argumente pentru exonerarea recurentului de obligaţia de plată a indemnizaţiei de despăgubire - reprezintă aspecte care ţin se situaţia de fapt, ele tinzând la infirmarea situaţiei stabilite de instanţa de apel în sensul că situaţia de persoană încadrată în muncă a pârâtului recurent permite menţinerea obligaţiei de plată a despăgubirilor către intimaţi. Or, asemenea argumente nu pot forma obiect de analiză în etapa recursului, faţă de exigenţele impuse prin art. 488 din C. proc. civ. care permit exclusiv analiza aspectelor de nelegalitate a judecăţii realizate în etapa apelului.
Susţinerea recurentului în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut echitatea drept criteriu unic al obligaţiei de despăgubire stabilită în sarcina sa, este lipsită de temei; din considerentele deciziei recurate reiese cu evidenţă că responsabilitatea pecuniară a pârâtului recurent a fost realizată în temeiul unei dispoziţii legale, şi anume cea din conţinutul art. 1368 C. civ., ca o consecinţă a constatării faptului că acesta este autor al faptei ilicite care a cauzat prejudiciile suferite de reclamantă şi de intervenienţi.
În cadrul motivelor de recurs se regăseşte afirmaţia potrivit căreia "în considerentele deciziei se menţionează că nici instanţele naţionale şi nici practica CEDO nu operează cu criterii prestabilite de evaluare a vinovăţiei ci doar criterii de echitate", iar această afirmaţie constituie o premisă pe care sunt fundamentate critici relative la modul de stabilire a situaţiei de fapt, respectiv a implicării şi a vinovăţiei recurentului D. pentru vătămările care au cauzat decesul numitului E.
Însă, verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curtea constată că nu aparţine instanţei de apel o apreciere cum este cea pe care recurentul i-a atribuit-o în acest mod. Aspectele referitoare la vinovăţia pârâtului apelant D. nu au fost analizate de respectiva instanţă prin prisma unor criterii de echitate, ci prin prisma unei evaluări efective a probatoriului administrat (înscrisuri care au fost emise în cadrul procedurii penale) care s-a realizat în coordonatele criticilor din motivele de apel, şi prin constatarea incidenţei art. 1368 C. civ. şi a art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. În urma analizei astfel realizate, instanţa a concluzionat asupra situaţiei de fapt, în sensul că pârâtul apelant menţionat este autorul faptei ilicite deduse judecăţii.
În condiţiile în care menţionata opinie expusă de recurent nu are corespondent în decizia ce formează obiectul controlului judiciar pendinte, urmează a se constata că şi criticile dezvoltate prin raportare la respectivul punct de vedere sunt străine de judecata realizată de instanţa de apel, astfel că ele nu pot reprezenta motive de recurs apte a constitui suportul evaluării legalităţii hotărârii atacate cu recursul pendinte.
În mod similar, se constată că nu exprimă o apreciere a instanţei de apel cea pe care recurentul o identifică la pagina 5 alin. (6) din decizia recurată - şi anume argumentarea relativă la conţinutul art. 1367 C. civ. privind situaţia în care pierderea discernământului se datorează propriului comportament al autorului faptei ilicite -, ci textul la care se face astfel referire reprezintă un pasaj din motivele de apel care au fost expuse în cadrul hotărârii. Astfel, respectivul punct de vedere este unul ce aparţine pârâţilor apelanţi, el neconstituind expresia unei judecăţi realizată de instanţa de apel spre a putea forma obiect al controlului judiciar în coordonatele art. 488 din C. proc. civ. Atâta vreme cât instanţa de apel nu a reţinut incidenţa, în speţă, a prevederilor art. 1367 C. civ., nu există premisa unei evaluări a hotărârii sale relativ la modul de aplicare şi interpretare a acestei norme de drept material.
Având în vedere că art. 1368 C. civ. - temeiul legal concret reţinut pentru stabilirea obligaţiei recurentului pârât de a plăti o indemnizaţie victimelor faptei ilicite a celui dintâi - nu face vreo distincţie după cum autorul faptei a avut, sau nu a avut o conduită prin care să îşi fi provocat starea de tulburare vremelnică a minţii, o asemenea distincţie nu poate fi făcută de instanţă în raport de exigenţele principiului general de drept ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. Faţă de această situaţie, apare ca fiind vădit lipsită de fundament susţinerea recurentului, în sensul că o atare obligaţie de indemnizare ar fi putut să i se impună exclusiv în condiţiile prevăzute de art. 1357 C. civ., şi anume: în situaţia în care şi-ar fi provocat el însuşi starea de a fi lipsit de discernământ la data faptei ilicite.
O altă apreciere pe care recurentul o atribuie în mod eronat instanţei de apel este aceea că respectiva instanţă ar fi menţinut motivarea primei instanţe în sensul că "lipsa discernământului la data producerii faptei duce indubitabil la înlăturarea răspunderii penale şi a răspunderii civile delictuale". Un asemenea considerent nu se regăseşte în motivarea soluţiei pronunţate de instanţa de apel, astfel încât nici susţinerile critice dezvoltate de recurent prin raportare la opinia făcută de recurent în aceste coordonate nu pot constitui fundamentul evaluării legalităţii deciziei recurate.
În ce priveşte cercetările efectuate în cadrul procedurii penale derulate cu privire la împrejurările în care s-au produs vătămările în urma cărora a survenit decesul numitului E., a reţinut instanţa de apel că în cadrul acestora s-a stabilit calitatea recurentului de autor al faptei ilicite şi vinovăţia acestuia, precum şi că s-a statuat asupra acestor aspecte prin hotărâre judecătorească, respectiv prin încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în cadrul procedurii contestaţiei reglementate C. proc. pen.
În condiţiile în care încheierea astfel pronunţată în cadrul procedurii penale constituie o hotărâre judecătorească, ea se bucură de atributul autorităţii de lucru judecat - atribut care este specific actelor de jurisdicţie.
Această însuşire a respectivei hotărâri pronunţate de instanţa penală este conferită explicit prin art. 28 din C. proc. pen., normă conform căreia "(1) Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.".
Este evident că acest text de lege nu restrânge sfera hotărârilor judecătoreşti definitive la acele hotărâri prin care s-au pronunţat soluţii de condamnare, iar în condiţiile în care prin Încheierea nr. 584/2014 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Maramureş s-a statuat efectiv în sensul că există fapta care se analizează (şi) în prezentul litigiu şi că aceasta a fost săvârşită de către pârâtul recurent D., statuările astfel făcute legau instanţa civilă, aşa încât aceasta din urmă nu mai avea posibilitatea de a realiza o nouă judecată privind existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.
În ce priveşte aspectul evocat de recurent în legătură cu vinovăţia sa, este necesar a fi subliniat că temeiul obligării sale la plata de despăgubiri l-a constituit reglementarea cuprinsă în art. 1368 din C. civ., iar nu cea referitoare la răspunderea civilă delictuală - din art. 1357 C. civ. - care reclamă necesitatea stabilirii şi a vinovăţiei ca element al răspunderii civile delictuale. Reglementarea specială şi derogatorie înscrisă în art. 1368 C. civ. nu impune reţinerea unei forme de vinovăţie, ci are ca situaţie premisă existenţa unei stări de lipsă a discernământului autorului faptei ilicite şi prejudiciabile, o atare stare reliefând prin ea însăşi lipsa de vinovăţie sub forma intenţiei sau a culpei, pentru că exprimă incapacitatea persoanei respective de a conştientiza, ori de a prevedea consecinţele faptei sale.
Prin raportare la temeiul juridic astfel avut în vedere pentru adoptarea soluţiei criticate, este vădit lipsită de temei susţinerea recurentului în sensul că instanţa de apel ar fi stabilit vinovăţia, acordând eficienţă autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale cu privire la acest aspect, şi că prin aceasta ar fi extins eronat efectele pe care art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. le conferă autorităţii de lucru judecat a hotărârii instanţei penale.
Împrejurarea că procedura de judecată în faţa instanţei penale s-a desfăşurat fără participarea recurentului nu este de natură a lipsi hotărârea pronunţată în respectiva procedură de vreunul dintre efectele pe care legea i le conferă (inclusiv cele prevăzute de art. 28 alin. (1) din C. proc. pen.) pentru că hotărârile judecătoreşti pot fi lipsite de efectele specifice numai prin reformarea sau retractarea lor în căile de atac exercitate în condiţiile legii. Or, acţiunea civilă promovată în faţa instanţei civile nu constituie o cale de atac în cadrul căreia să poată fi reformată, sau retractată hotărârea instanţei penale (şi implicit dezlegările făcute prin aceasta), ci - astfel cum s-a reţinut în precedent - instanţa civilă investită cu o asemenea acţiune este ţinută de dezlegările date de instanţa penală cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Ca atare, în cadrul procesului ce se desfăşoară în faţa instanţei civile nu este posibil a se evalua legalitatea procedurii în care s-a realizat judecata penală, şi nici corectitudinea constatărilor făcute de instanţa penală.
Constatarea realizată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 - decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 886 din 5 decembrie 2014 -, în sensul că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii "fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor" este neconstituţională, a survenit ulterior pronunţării hotărârii instanţei penale (Încheierea nr. 584 din data de 16 septembrie 2014), iar faţă de prevederile art. 147 alin. ultim din Constituţie, respectiva decizie are putere numai pentru viitor. În consecinţă, această decizie ulterioară a instanţei de contencios constituţional nu poate constitui un fundament în a se constata nerespectarea dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurii penale care s-a finalizat cu pronunţarea respectivei hotărâri judecătoreşti şi a se analiza în cadrul prezentului litigiu aspecte deja dezlegate de instanţa penală.
Argumentul recurentului în sensul că, în cadrul litigiului pendinte, i s-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil prin faptul că instanţa civilă a dat eficienţă constatărilor făcute în cadrul procedurii penale, nu pot fi privite ca fondate în contextul în care - astfel cum s-a reţinut şi în precedent - hotărârea penală avută în vedere a fost pronunţată în cadrul unei proceduri judiciare reglementată prin legea de procedură penală, şi a rămas definitivă potrivit cadrului legislativ în care a fost pronunţată, iar efectele pe care le produce în faţa instanţei civile sunt explicit stabilite prin lege. Invocând încălcarea dreptului la un proces echitabil, şi încălcarea dreptului la un recurs efectiv, recurentul pretinde practic realizarea unei noi judecăţi a aceloraşi chestiuni care deja au format obiect de judecată în procedura penală, iar o atare rejudecare nu poate fi făcută în raport de exigenţele stabilite prin art. 28 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv de efectele autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârea instanţei penale şi de imperativul - constant subliniat în jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului - privind necesitatea respectării stabilităţii raporturilor juridice. Dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanţă, aşa cum este garantat de articolul 6 alin. (1) al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie interpretat prin prisma dispoziţiilor Preambulului Convenţiei care declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere ca nicio parte să nu aibă dreptul să solicite o reexaminare a cauzei sale după ce s-a pronunţat o hotărâre definitivă cu privire la aceeaşi pricină.
Se cuvine a fi subliniat că principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitiva printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.
Autoritatea de lucru judecat a unei hotărârii judecătoreşti conferă acesteia atributele de exclusivitate, obligativitate şi incontestabilitate, semnificaţia acestor însuşiri fiind că: un nou proces între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi aceeaşi cauză nu mai este posibil; părţile sunt ţinute să se respecte dezlegările făcute prin hotărârea definitivă; hotărârea definitivă nu mai poate fi pusă în discuţie de părţi sau de procuror decât prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
Ţinând seama de aceste considerente, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor prin care recurentul susţine că, prin decizia recurată, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv pentru că nu s-a realizat o nouă evaluare referitoare la identificarea recurentului pârât ca autor al faptei ilicite pentru care a fost chemat în judecată.
Argumentele de fapt prin care sunt evocate probele administrate în etapele judecăţii cauzei în fond şi apel, şi expunerea privind modul în care consideră recurentul că acestea ar fi trebuit interpretate sunt incompatibile cu o analiză în cadrul recursului, pentru că ele nu privesc aspecte de legalitate a deciziei supuse controlului judiciar. Legea nu stabileşte un anumit mod de interpretare a probelor la care face referire recurentul (declaraţii de martori, expertize medico-legale), ci lasă această interpretare la libera apreciere a instanţelor - conform art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. care prevede că:
"În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare".
Este lipsită de temei şi susţinerea în sensul că hotărârea pronunţată de instanţa penală în ce îl priveşte pe recurent nu ar avea autoritate de lucru judecat prin raportare la prevederile art. 28 alin. (2) din C. proc. pen., pentru că această din urmă reglementare nu îşi poate găsi aplicare în cauză în condiţiile în care procedura penală ce s-a derulat cu privire la recurent şi la fapta prejudiciabilă dedusă judecăţii nu s-a finalizat printr-o soluţie de achitare sau de încetare a procesului penal, ci s-a finalizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti - în soluţionarea contestaţiei exercitate în conformitate cu prevederile art. 341 din C. proc. civ. - prin care s-a stabilit existenţa faptei şi calitatea recurentului de autor al acestei fapte.
Reglementarea din cuprinsul art. 28 alin. (2) C. proc. civ. constituie o derogare de la regula înscrisă în primul alineat al art. 28 C. proc. pen., astfel că ea poate produce efecte doar în situaţiile expres stabilite în ipoteza sa, şi anume în situaţiile în care au fost pronunţate hotărâri penale de achitare sau de încetare a procesului penal.
Expunerea referitoare la parcursul procedurii penale este, de asemenea, irelevantă în judecata recursului pendinte pentru că respectiva procedură s-a finalizat, în derularea ei fiind emise acte juridice specifice care au format obiect al controlului judecătoresc în condiţiile legii. Astfel cum s-a reţinut anterior, hotărârea pronunţată în cadrul respectivului control judecătoresc se impune în speţă cu autoritate de lucru judecat, în condiţiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., aşa încât nu este posibil a se verifica şi stabili în prezentul litigiu civil erori pe care recurentul pretinde că le-au făcut organele de cercetare penală ori instanţa penală.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurent deciziei instanţei de apel, urmând a dispune, în conformitate cu art. 497 din C. proc. civ., respingerea recursului susţinut prin acestea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul D. împotriva Deciziei nr. 405/A din 16 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 iunie 2019.
Procesat de GGC - LM