Deliberând asupra recursului civil de faţă, ţinând seama şi de prevederile art. 499 din C. proc. civ., se constată următoarele:
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate:
- caracterul simulat al Contractului de împrumut autentificat sub nr. x din 3 martie 2011 de BNP D. şi a întregii operaţiuni juridice constituită din încheierea, în aceeaşi împrejurare, a înscrisului autentic şi a înscrisului sub semnătură privată intitulat declaraţie, simulaţia fiind ilicită întrucât au fost încălcate dispoziţiile imperative ale legii, bunele moravuri şi ordinea publică;
- nulitatea absolută a Contractului de împrumut autentificat sub nr. x din 3 martie 2011 de BNP D. pentru lipsa cauzei juridice şi fraudă la lege, actul atacat ascunzând o înţelegere ocultă care a avut ca scop eludarea dispoziţiilor legale, şi
- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu prezentul litigiu.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea cererii de chemare în judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond:
Prin Sentinţa civilă nr. 304 din 3 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul C.
3. Apelul declarat în cauză:
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii A. şi B.
4. Hotărârea pronunţată în apel:
Prin Decizia nr. 710A din 20 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi, şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis acţiunea.
S-a constatat caracterul simulat al contractului de împrumut autentificat sub nr. x din 3 martie 2011 la BNP D.; s-a constatat nulitatea contractului de împrumut susmenţionat şi a actului secret; a fost obligat pârâtul la plata sumei de 6.685,00 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă, şi la 3.343,00 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
4. Cererea de recurs:
Împotriva acestei ultime decizii, a declarat recurs pârâtul-intimat C., solicitând casarea în tot a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
În motivarea recursului se susţine în esenţă că:
Prin decizia pronunţată, instanţa de apel a modificat cadrul procesual al litigiului şi obiectul cererii de chemare în judecată, aducând astfel atingere principiului disponibilităţii. În exercitarea rolului activ, judecătorul poate califica corect cererile deduse judecaţii, însă nu are posibilitatea de a se pronunţa asupra lucrurilor pe care nicio parte nu le-a cerut în proces.
În speţă, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat să se constate "nulitatea absolută a contractului de împrumut autentificat sub nr. x din 3 martie 2011 de BNP D.", iar prin cererea de apel s-a reiterat solicitarea de a fi admisă acţiunea aşa cum a fost formulată. Cu toate acestea, instanţa de apel, în mod nejustificat şi fără a pune în discuţia părţilor, abuzând de rolul său activ şi încălcând principiul disponibilităţii, pe cel al contradictorialităţii, pe cel al oralităţii şi al aflării adevărului a constatat nulitatea contractului de împrumut, precum şi a actului secret.
Susţine recurentul că, procedând astfel, instanţa a anulat presupusul act secret fără temei legal, şi fără ca părţile să solicite acest lucru, constatând din oficiu că recurentul "nu a avut intenţia de a se obliga". În aceste condiţii, au fost încălcate dispoziţiile art. 6 C. proc. civ., dar şi cele ale articolelor 9, 13, 14 şi 15 din acelaşi act normativ, fapt care atrage incidenţa art. 174 C. proc. civ.
Pronunţarea asupra unei chestiuni de drept pentru prima oară în apel, fără ca părţile să solicite acest lucru, privează ambele părţi de posibilitatea de a exercita un grad jurisdicţional, şi nu asigură garanţiile unui proces echitabil.
Cum neregularitatea procedurală constând în nesocotirea unor principii fundamentale care guvernează procesul civil atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., afirmă recurentul că se impune admiterea recursului şi casarea în tot a hotărârii Curţii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru a soluţiona motivat chestiunea de drept analizată, după punerea acesteia în discuţia contradictorie a părţilor şi luarea concluziilor lor.
Se mai arată că, tot fără a pune în discuţia părţilor, instanţa a calificat aşa-zisul act secret ca fiind un contract de mandat, contract al cărui obiect a fost de asemenea stabilit în mod discreţionar de instanţă.
Şi în raport de această din urmă situaţie, consideră recurentul că este incident cazul de casare reglementat de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
O altă critică susţinută este în sensul că instanţa nu a motivat hotărârea în concret, şi nu a răspuns apărărilor recurentului, astfel cum se impunea prin prisma prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Doar legala motivare a unei hotărâri se circumscrie noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei, şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare. Curtea Europeană a Drepturilor a subliniat rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are, pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, arătând că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.
Precizează recurentul că hotărârea recurată nu prezintă argumentele pentru care au fost înlăturate sau omise probele favorabile, fapt care echivalează cu o necercetare a fondului cauzei şi cu o nemotivare efectivă a hotărârii pronunţate, situaţie care este contrară dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.
Deşi în procesul civil părţile se află pe poziţii procesuale egale, instanţa a oferit apelanţilor-reclamanţi un tratament procesual privilegiat respingând nemotivat toate apărările şi cererile recurentului.
În continuare, recurentul expune apărări pe care le-a susţinut în proces, şi care nu au fost analizate de instanţa de apel, respectiv: susţinerea în sensul că actul sub semnătură privată s-ar fi încheiat ulterior încheierii contractului de împrumut; problema existenţei autorităţii de lucru judecat invocată de partea pârâtă.
Precizează că instanţa de apel nu a indicat motivul pentru care a constatat încheierea concomitentă a celor două acte juridice (cu referire la probele din dosar, şi nici nu s-a pronunţat în vreun fel asupra chestiunii de drept referitoare la autoritatea de lucru judecat.
Criticile reclamanţilor din cererea de apel s-au rezumat la faptul că instanţa de fond nu a admis în parte probele propuse de aceştia. S-au arătat în întâmpinare motivele pentru care nu era necesară administrarea probelor pretinse de apelanţii reclamanţi. Cu toate acestea, fără a face vreo referire la aspectul probelor, fără a decide că aceste probe au fost greşit respinse de instanţa de fond, Curtea a admis apelul.
Consideră recurentul că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 526/15.04.2015, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 211 din 6 aprilie 2016. Între litigiul soluţionat prin hotărârile menţionate şi prezentul litigiu există identitate de părţi: recurentul-pârât, şi E. în calitate de apelanţi-reclamanţi; de asemenea, în cele două litigii s-a formulat acelaşi capăt de cerere referitor la "constatarea nulităţii Contractului de împrumut", şi implicit aceleaşi motive, respectiv lipsa cauzei şi încheierea unei "înţelegeri oculte".
Din interpretarea logică a art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat priveşte în primul rând dispozitivul, şi în subsidiar aspectele pentru care s-a luat acea decizie. Astfel, pentru un argument din considerentele hotărârilor date în precedentul litigiu, nu se poate accepta să fie încălcată autoritatea de lucru judecat rămasă definitivă în dispozitiv.
Mai precizează recurentul că, în Sentinţa civilă nr. 526 din 15 aprilie 2015, s-a intrat pe fondul cauzei, contrar celor susţinute de către apelanţii-reclamanţi în apel.
De asemenea, consideră că este inadmisibil să i se impute neglijenţa părţilor adverse, în sensul că aceştia nu şi-au susţinut pretenţiile în mod corespunzător în litigiul anterior.
Totodată se arată că, în Decizia nr. 211 din 6 aprilie 2016, Curtea de Apel a menţionat următoarele aspecte:
"se impune a fi subliniat caracterul vădit nefondat al susţinerilor apelanţilor-reclamanţi, în sensul că ceea ce caracterizează simulaţia nu este existenţa unui act secret care modifică un act public, ci scopul urmărit, şi anume fraudarea intereselor terţilor". Din acest considerent rezultă că instanţa a cercetat fondul cauzei, iar acest aspect - din punct de vedere procesual - imprimă hotărârii judecătoreşti, în virtutea respectării principiului siguranţei raporturilor juridice, efecte de lucru judecat.
O altă critică susţinută de recurent este în sensul că, în speţă, instanţa de apel a calificat presupusa simulaţie ca fiind ilicită, fără a argumenta în concret de ce aceasta are caracter ilicit.
Simulaţia este ilicită atunci când aceasta este făcută pentru a ocoli dispoziţiile legale imperative, cu scopul de a frauda. Însă, instanţa nu a indicat nicio dispoziţie legală ce s-a urmărit a fi fraudată sau ocolită, astfel încât hotărârea apare şi din această perspectivă ca fiind nemotivată.
Referitor la posibile fapte ce se încadrează în domeniul legii penale, se arată că intimaţii au făcut o plângere împotriva recurentului, plângere ce a fost clasată - pentru motivul că fapta nu există -, prin ordonanţa de clasare din data de 30 mai 2016, Dosar nr. x/2015. Această din urmă ordonanţă este intrată în autoritate de lucru judecat, prin respingerea contestaţiei judiciare a intimaţilor, la data de 6 octombrie 2016, în Dosarul x/2016
Date fiind aspectele expuse, susţine recurentul că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a două hotărâri definitive.
Mai susţine recurentul că decizia recurată este nelegală pentru că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.
Sub acest aspect, se arată că părţile adverse nu au dovedit existenţa contractului secret printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată.
În condiţiile în care există o succesiune de acte încheiate între două părţi, iar prin actul ulterior sunt modificate elemente ale actului iniţial, nu se poate vorbi de prezenţa unei simulaţii, ci a unei modificări contractuale. Pentru existenţa simulaţiei este necesar ca actul secret să exprime voinţa părţilor, contrar actului public, astfel anulând practic efectele acestuia. Aşadar, simulaţia presupune existenţa a două înscrisuri (instrumentum probationes) care să probeze existenţa unei voinţe (negotium juris) aparente (publice) şi a uneia reale (secrete).
În opinia recurentului, actul olograf intitulat "declaraţie" poate fi considerat cel mult un act modificator al contractului de împrumut, în sensul în care acesta modifică doar modalitatea în care se va face restituirea plăţii, el completând/modificând actul iniţial, şi nicidecum nu exprimă o voinţă contrară, secretă.
Mai susţine recurentul că un act olograf nu poate produce efecte modificatoare asupra unui act autentic, astfel încât înscrisul denumit "declaraţie" este lipsit de orice efect juridic. Înscrisul numit "declaraţie" - care dă naştere unor obligaţii sinalagmatice - nu poate face dovada unui raport juridic, acesta neîndeplinind condiţiile impuse de art. 274 din C. proc. civ.
Instanţa de apel a calificat simulaţia în mod eronat ca una ilicită, fără a argumenta în ce mod este încălcată ordinea publică sau cum este fraudată legea prin încheierea actelor. De asemenea, instanţa a acceptat teza propusă de părţile adverse, conform căreia aceştia doresc să dovedească un "fapt juridic", şi anume "încheierea contractului de mandat". Or, încheierea contractului de mandat nu poate fi considerat un fapt juridic, ci un act juridic. De asemenea, instanţa de apel nu a precizat în ce a constat greşeala instanţei de fond - care a respins acţiunea -, sau care sunt motivele pentru care se impune schimbarea în tot a sentinţei apelate.
În acest sens, se susţine că, aplicând în mod eronat normele de drept material şi pe cele procesuale, instanţa de apel a adus în discuţie proba cu înscrisuri reprezentând mesaje printate şi proba cu martori, împotriva unui act autentic - contractul de împrumut. Or, conform dispoziţiilor art. 309 din C. proc. civ., nu poate fi dovedit cu martori un act a cărei valoare este mai mare de 250 de RON, iar în speţă este vorba de suma de 308.000 RON.
Următoarele aspecte trebuie avute în vedere - în opinia recurentului - ca fiind deosebit de relevante: contractul de împrumut îndeplineşte toate condiţiile cerute de lege, aşa cum este reţinut şi în ordonanţa de clasare din Dosarul nr. x/2015, intrată în autoritate de lucru judecat prin soluţia de confirmare pronunţată în Dosarul nr. x/2016 de pe rolul Curţii de Apel Bucureşti; în finalul încheierii de autentificare a aceluiaşi contract este menţionat că "s-a perceput onorariu de 900 ron plus 216 RON TVA, prin bon fiscal nr. 11 din data de 3 martie 2011", iar bonul fiscal reprezintă dovada remiterii banilor de către recurent către intimaţi; notarul instrumentator a făcut precizarea că, deşi nu a fost prezent fizic la predarea banilor, părţile au încheiat o cerere tip - act olograf - prin care menţionează suma remisă.
În aceste condiţii, consideră că este inadmisibil ca instanţa să anuleze un înscris autentic ce exprimă voinţa părţilor, pe baza unor probe indirecte şi a unei presupuse simulaţii ilicite. În fapt, actul olograf numit "declaraţie", a fost încheiat ulterior autentificării contractului de împrumut, condiţii în care instanţa nu ar fi trebuit să constate existenţa unei simulaţii.
Se arată că împrejurarea că actul olograf a fost încheiat ulterior înscrisului autentic rezultă din interpretarea logico-gramaticală a acestuia, în cuprinsul documentului regăsindu-se formularea:
"actul pe care l-am încheiat astăzi". Fiind folosită forma trecută a verbului, ar fi trebuit să se ajungă la concluzia că, la momentul la care actul olograf a fost redactat, contractul de împrumut era deja încheiat, iar voinţa părţilor nu a fost aceea de a simula o altă înţelegere.
Pe de altă parte, susţine recurentul că hotărârea atacată este lipsită de consistenţă şi pentru că în aceasta "se observa un melanj a legilor aplicate", respectiv: pe de o parte se face trimitere la vechiul cod, iar pe de altă parte la Noul C. civ.
Legea aplicabilă în speţă este vechiul C. civ., iar instanţa a calificat în mod eronat presupusul mandat ca fiind unul cu titlu oneros, în conformitate cu dispoziţiile Noului C. civ., şi l-a analizat din perspectiva acestuia.
Recurentul afirmă că instanţa şi-a depăşit atribuţiile prin calificarea din oficiu a contractului ca fiind un mandat cu titlu oneros, şi tot din oficiu l-a anulat, deşi intimaţii au cerut doar anularea contractului de împrumut.
În conformitate cu susţinerile reclamanţilor, recurentul a solicitat "un comision" mascat de contractul de împrumut, pentru a-i pune pe aceştia în contact cu numitul F.. Raportat la acest aspect, chiar în ipoteza în care susţinerile intimaţilor-reclamanţi ar fi fost adevărate, şi contractul de împrumut ar fi mascat un contract de mandat, susţine recurentul că el i-a pus în legătură pe intimaţi cu F., între aceştia existând un contract de mandat, şi astfel şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul pe care instanţa de apel l-a calificat ca mandat(presupusul act secret).
Se mai arată că presupusele mesaje SMS depuse la dosar de către apelanţii-reclamanţi pot face dovada faptului că, şi în această ipoteză, recurentul şi-a executat obligaţiile ce ar fi izvorât din aşa-zisul act secret.
Alte aspecte în privinţa cărora recurentul solicită să fie avute în vedere ca relevante sunt următoarele:
Deşi probele nu au valoare predeterminată în procesul civil, instanţa de apel a făcut o analiză sumară a probelor şi a decis "în mod inexplicabil" să ţină cont de acestea. Împotriva unui act autentic, s-a constatat existenţa unui act secret pe baza unui înscris sub semnătură olografă, a corespondenţei purtate între părţi prin mesaje telefonice şi a recunoaşterilor la interogatoriul luat pârâtului. Cu toate acestea, instanţa nu a indicat ce fapt juridic a fost dovedit prin acest mijloc de probă.
Sub aspect de legalitate a probatoriului, se susţine că pozele depuse la dosar - care fac trimitere la presupuse conversaţii telefonice - sunt mijloace materiale de probă, însoţite de un proces-verbal întocmit de către avocatul părţii adverse care doreşte să imprime demersului un plus de substanţă.
Trecând peste aspectele de legalitate a încuviinţării probatoriului, respectiv dispoziţiile art. 26 alin. (1) C. proc. civ., sau cele ale art. 1191 alin. (1) din vechiul C. civ., trebuia reţinut că, în lipsa unui contract instrumentum probationem de mandat, nu ar fi avut calitatea de reprezentant al acestora şi nu ar fi putut face niciun demers în numele lor. Toate acestea duc la concluzia că prestarea presupusului mandat, care în opinia instanţei de apel reprezintă actul secret, ar fi fost imposibilă şi, dat fiind că intimaţii au pregătire juridică, încheierea unei astfel de înţelegeri apare mai mult decât improbabilă.
Referitor la mesajele telefonice depuse la dosar, susţine recurentul că acestea nu reprezintă corespondenţă, cum eronat s-a reţinut prin decizia recurată, deoarece sunt depuse doar mesaje trimise de recurent, care au fost scoase din context şi nu pot reprezenta probe juridice veritabile (dat fiind că nu se poate constata de ce a răspuns la mesaje în acest mod, şi ce a fost întrebat).
Aprecierea instanţei de apel în sensul că "apartenenţa juridică creată prin contractul de împrumut nu corespunde realităţii rezultă şi din împrejurarea că pârâtul ar fi fost de acord cu restituirea în parte a împrumutului, făcând neverosimilă ipoteza predării către reclamanţi a sumei de 308.00 RON" constituie - în opinia recurentului - o sancţiune care i-a fost aplicată pentru bună-credinţă, în contextul în care acesta "din disperare pentru a-şi recupera măcar o parte din bani", a acceptat o înţelegere amiabilă, fiind dispus să renunţe la o parte din suma împrumutată.
Cât priveşte argumentul potrivit căruia recurentul nu le-ar fi putut împrumuta soţilor ... această sumă de bani întrucât nu erau prieteni, se susţine că prezumţia în sine nu poate fi generalizată, iar încheierea înscrisului autentic reprezintă o formă de protecţie şi de precauţie a creditorului.
Consideră că, pentru justa soluţionare a cauzei, nu trebuie omis a se analiza reacţia părţilor. În acest context, dacă interesul său a fost unul continuu de a-şi recupera banii, părţile adverse prin acţiunile judiciare întreprinse au vizat tergiversarea plaţii.
În drept, sunt invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.
Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare la recursul astfel susţinut, prin acest act procedural solicitând respingerea căii de atac promovate de recurentul pârât.
În argumentarea solicitării astfel formulate se arată în esenţă că:
Pentru a fundamenta criticile din cererea de recurs, recurentul-pârât a prezentat trunchiat solicitarea făcută de reclamanţii-intimaţi prin acţiunea promovată, susţinerile din motivarea cererii de apel, precum şi motivarea instanţei de apel.
În realitate, instanţa de apel a acordat exact cât şi ceea ce s-a cerut prin petitul acţiunii cu care a fost învestită şi prin motivele de apel
Aprecierea recurentului-pârât în sensul că "instanţa califică aşa-zisul act secret ca fiind un contract de mandat" este cu totul lipsită de fundament, afirmaţia instanţei vizând întreaga operaţiune juridică; înscrisul sub semnătura privată intitulat "declaraţie" constituie un început de dovadă scrisă care, coroborat cu corespondenţa şi recunoaşterea la interogatoriu, conduc la concluzia că nu a existat un contract de împrumut, ci unul de mandat - cu titlu oneros.
Pe de altă parte, consideră intimaţii că acest motiv nu poate fi asociat cu încălcarea normelor de procedură.
În ceea ce priveşte pretinsa lipsă a unei motivări a deciziei atacate apel, susţin intimaţii că hotărârea este caracterizată de o mare acurateţe, concizie şi claritate. Motivarea instanţei se bazează chiar pe conduita recurentului-pârât, astfel cum aceasta rezultă din probele administrate în cursul procesului.
Consideră că instanţa de apel a avut în vedere apărările recurentului-pârât, de vreme ce soluţia este întemeiată tocmai pe susţinerile acestuia, respectiv pe menţiunile din înscrisul declaraţie, pe răspunsurile date la interogatoriul, şi chiar pe întrebările formulate chiar de acesta. Pe baza acestor probe, instanţa a dedus că înţelegerea reală dintre părţi este un contract calificat ca fiind de mandat mascat prin contractul de împrumut, situaţie care conduce la concluzia că ne aflăm în prezenţa simulaţiei sub forma actului deghizat.
Întrucât lipseşte contraprestaţia recurentului-pârât, în sensul că nu s-a ocupat de a face demersuri reale la ANRP, pe de o parte, iar pe de altă parte din probele administrate rezultă că nici nu a dat vreo sumă de bani ca împrumut, rezultă că scopul în vederea căruia recurentul-pârât a încheiat actele este acela de a obţine o sumă de bani fără a efectua o contraprestaţie, lucru care, în conformitate cu dispoziţiile art. 966 C. civ. se sancţionează cu nulitate absolută, în speţa dată având de a face cu o obligaţie fără cauză sau bazată pe o cauză falsă sau nelicită.
Cu privire la momentul încheierii simultane a celor două contracte, se arată că acest lucru poate fi lesne dedus atât din răspunsurile intimaţilor-reclamanţi, din lipsa de sinceritate vădită, şi dovedită a recurentului-pârât, dar şi din logica situaţiei.
Se precizează că, timp ce notarul îndeplinea procedura de redactare a actului autentic, intimatul A. a încercat să se asigure că nu va fi "tras pe sfoară", astfel că a condiţionat semnarea actului autentic de redactarea şi semnarea înscrisului intitulat "Declaraţie" recurentul-pârât a consimţit la semnarea acestui din urmă înscris pentru că ştia că, altfel, intimaţii-reclamanţi ... nu vor semna actul autentic. Pârâtul a încercat însă să fie cât mai ambiguu şi vag. Acest context explică - în susţinerea intimaţilor - de ce în actul sub semnătură privată intitulat "Declaraţie" se face referire la actul de împrumut.
În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat invocată de recurent, se arată că nu a fost invocată pe calea apelului de recurentul-pârât, iar reclamanţii-intimaţi nu aveau interesul să invoce respectiva autoritate.
Se mai arată că nici instanţa de apel nu a încălcat autoritatea de lucru judecat, întrucât a realizat o judecată asupra fondului, pronunţându-se întregii operaţiuni juridice ilicite, inclusiv asupra capătului de cerere privind constatarea caracterului simulat.
Prin Sentinţa civilă nr. 526/2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 211 din 6 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost respinsă cererea reclamanţilor - de constatare a nulităţii convenţiei încheiate de părţi - pentru considerentul că "nu s-a făcut dovada admiterii în precedent a unei acţiuni în constatarea caracterului simulat al actului criticat, şi cu atât mai mult a caracterului ilicit al simulaţiei". Astfel, în mod evident nu ne aflăm în prezenţa unei autorităţi de lucru judecat, neexistând o judecată asupra fondului.
Cât priveşte ultima critică a recurentului-pârât, consideră intimaţii că "aceasta este şi cea mai edificatoare în ceea ce priveşte modul în care acesta înţelege să orchestreze lucrurile".
Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Cu titlu preliminar, este necesar a fi amintit faptul că recursul este o cale de atac extraordinară, în cadrul căreia pot fi analizate exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârii atacate pe această cale, în acest sens fiind dispoziţiile, lipsite de echivoc, înscrise în art. 488 partea introductivă din C. proc. civ. conform cărora "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)".
Având în vedere menţionata trăsătură ce este de esenţa recursului, nu pot fi evaluate în acest context procedural aspectele de netemeinicie a deciziei instanţei, astfel cum sunt expuse în conţinutul criticilor pe care recurentul a înţeles să le formuleze prin cererea de recurs, asemenea critici fiind făcute cu depăşirea limitelor dreptului la recurs pe care legea procedurală i-l conferă; de asemenea nu se poate realiza o reevaluare a probelor administrate în etapele procesuale anterioare, situaţie faţă de care nu vor fi analizate susţinerile recurentului care tind la a determina o astfel de reevaluare.
Prin decizia atacată cu recursul pendinte s-a reformat hotărârea primei instanţe, în sensul că s-a constatat caracterul simulat al contractului de împrumut autentificat sub nr. x din 3 martie 2011, contract încheiat (cu privire la suma de 308.000 RON) între pârâtul-recurent, în calitate de împrumutător, şi reclamanţii-intimaţi, în calitate de împrumutaţi. De asemenea, s-a constatat nulitatea contractului de împrumut menţionat şi a actului secret.
Recurentul a criticat soluţia astfel pronunţată în sensul că nu ar fi motivată cu privire toate la aspecte asupra cărora instanţa a tranşat, o asemenea critică fiind aptă a se circumscrie motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. prin prisma căruia va fi realizată evaluarea care succede:
Din analiza deciziei supuse controlului judiciar se constată că, pentru a dispune reformarea în sensul arătat, sub un prim aspect instanţa de apel a reţinut existenţa concomitentă între părţile din proces a două contracte, şi anume: contractul de împrumut încheiat în formă autentică, având caracter public, şi un contract de mandat cu titlu oneros care avea caracter secret, acesta din urmă fiind mascat (deghizat) de actul autentic menţionat anterior.
Relativ la constatarea privind contemporaneitatea (existenţa concomitentă a) celor două convenţii intervenite între părţi, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a expus motivele pe baza cărora ajuns la o astfel de concluzie, şi aceasta în condiţiile în care partea pârâtă (intimat în apel) susţinea o situaţie contrară, şi anume aceea că actele juridice respective au fost încheiate într-o altă ordine cronologică faţă de cea afirmată de reclamanţii-apelanţi, respectiv că actul sub semnătură privată intitulat "Declaraţie" (în raport de care a reţinut instanţa existenţa convenţiei de mandat) ar fi fost încheiat ulterior convenţiei de împrumut, şi, astfel, ar constitui un act modificator al celui de împrumut, şi nu un act ascuns.
Ţinând seama de poziţia procesuală divergentă astfel adoptată de părţi relativ la chestiunea cronologiei încheierii celor două convenţii, precum şi de împrejurarea că, la judecata în primă instanţă a cauzei, se reţinuse chiar inexistenţa unui act secret (invocat de reclamanţi), se impunea ca instanţa de apel să expună motivele pentru care a apreciat că sunt lipsite de temeinicie apărările formulate de pârât referitor la menţionata chestiune, şi în ce a constat greşeala de judecată a primei instanţe, pentru a asigura astfel o corectă aplicare a prevederilor art. 22 alin. (6) coroborat cu art. 6 alin. (1) din C. proc. civ.- norme care instituie exigenţa ca instanţa să analizeze, şi să se pronunţe cu privire la toate cererile şi apărările formulate de părţile implicate în procedura judiciară.
În egală măsură, lipsa din motivarea deciziei recurate a considerentelor pentru care instanţa de apel a constatat contemporaneitatea celor două convenţii intervenite între părţile aflate în proces şi a considerentelor pentru care a înlăturat susţinerile pârâtului recurent care contestau această contemporaneitate este în dezacord cu cerinţele impuse prin art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., această normă stabilind necesitatea de a se arăta în cuprinsul hotărârii "... atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Înalta Curte notează că aspectele legate de ordinea încheierii celor două convenţii erau unele esenţial a fi lămurite pentru justa soluţionare a cauzei pendinte, pentru că, învestită fiind cu judecarea în principal a unei cereri de constatare a simulaţiei, instanţa trebuia să verifice nu numai dacă între părţile aflate în litigiu s-au încheiat două convenţii, ci şi dacă pretinsa convenţie secretă s-a realizat anterior, sau cel mai târziu simultan cu actul juridic public (caracterizat de reclamanţi ca fiind fictiv) - această cronologie fiind esenţială pentru existenţa situaţiei juridice complexe a simulaţiei. De altfel, instanţa de apel a şi cerut lămuriri părţilor - în şedinţa publică din data de 06.09.2017 - cu privire la momentul când a fost încheiată convenţia constatată prin actul sub semnătură privată intitulat "declaraţie", însă în motivarea hotărârii nu se regăseşte vreun considerent care să reflecte modul în care au fost valorificate precizările, divergente, pe care părţile le-au făcut în respectivul context procedural.
În ce priveşte coordonatele în care s-a realizat judecata în apel, se reţine caracterul fondat şi al criticii prin care recurentul susţine că această judecată a fost făcută cu neobservarea exigenţelor impuse de principiul disponibilităţii şi de principiul contradictorialităţii, precum şi a celor ce rezultă din dispoziţia înscrisă în art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. - normă care stabileşte că "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu" - fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.
Din această perspectivă, se constată că prin decizia recurată s-a dat convenţiei care a fost invocată de reclamanţii apelanţi ca reprezentând actul secret ce exprimă voinţa reală a părţilor, o calificare juridică diferită faţă de cea susţinută de reclamanţii apelanţi prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de apel, dar şi faţă de coordonatele juridice în care prima instanţă a cercetat existenţa şi natura juridică a aceluiaşi act pretins secret. În concret, reclamanţii-apelanţi au susţinut că au încheiat cu pârâtul (în mod real, dar secret) un contract de comision, iar prima instanţă a analizat situaţia părţilor în raport de un astfel de tip de act juridic. Instanţa de apel a recalificat respectivul act ca fiind un mandat cu titlu oneros, fără însă a pune în discuţia părţilor această din urmă calificare, şi fără a se fi invocat prin motivele de apel necesitatea de a se realiza recalificarea respectivului act.
Or, în absenţa unei critici explicite a apelanţilor referitoare la calificarea pe care prima instanţă a avut-o în vedere în evaluarea relativă la existenţa unui act (secret) cu trăsăturile celui descris prin cererea de chemare în judecată, precum şi în lipsa unui demers de a se fi pus în discuţie din oficiu problema lămuririi în apel a corectitudinii calificări date de instanţa fondului respectivului act secret - demers ce trebuia să respecte atât rigorile stabilite prin art. 479 alin. (1) teza finală, cât şi cele ale art. 22 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ. care sunt în sensul următor "... cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc" -, recurentul nu a putut avea cunoştinţă de coordonatele în care s-a realizat judecata în apel, astfel încât nu avut beneficiul contradictorialităţii spre a-şi putea exprima punctul de vedere relativ la noua calificare dată de instanţa de apel convenţiei constatate prin înscrisul sub semnătură privată, şi a putea formula apărări efective şi concrete relative la întrunirea în conţinutul actul juridic (recalificat) a condiţiilor specifice convenţiei de mandat.
Dintr-o altă perspectivă, se constată că recurentul pârât a formulat şi apărări legate de existenţa autorităţii de lucru judecat, indicând trei hotărâri despre care a pretins că au fost pronunţate cu privire la chestiuni care fac obiect şi al prezentului litigiu, respectiv: Sentinţa civilă nr. 526/2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă într-un proces civil ce a avut ca obiect cererea reclamanţilor de constatare a nulităţii Contractului de împrumut autentificat sub nr. x/2011, decizia civilă pronunţată în aceeaşi cauză în etapa apelului, şi încheierea pronunţată de instanţa penală în Dosarul nr. x/2016. Invocând autoritatea de lucru judecat, pârâtul-recurent a susţinut, pe de o parte, faptul că instanţele civile - prin Sentinţa nr. 526/2015 şi prin decizia pronunţată în apel - au analizat pe fond valabilitatea contractului de împrumut şi, pentru acest motiv, nu este posibil a se realiza o nouă evaluare în prezentul litigiu a aceluiaşi act, prin prisma aceloraşi motive de nulitate, iar, pe de altă parte, că instanţa penală a confirmat ordonanţa procurorului prin care s-a stabilit lipsa caracterului ilicit al faptei recurentului de a încheia cu reclamanţii intimaţi contractul de împrumut şi înscrisul intitulat "declaraţie".
În condiţiile în care a realizat o analiză pe fond a cererii reclamanţilor - analiză care a presupus atât verificarea condiţiilor de valabilitate a contractului de împrumut (mai concret existenţa unei cauze licite a acestuia), cât şi caracterul licit sau nu al înţelegerilor/convenţiilor dintre părţi reprezentate de acelaşi contract de împrumut şi de actul olograf intitulat "declaraţie" - incidentul autorităţii de lucru judecat invocat de pârâtul intimat în coordonatele menţionate se impunea a fi analizat de instanţa de apel cu precădere, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., pentru că existenţa unei autorităţi de lucru judecat constituie un impediment legal imperativ în a se realiza o a nouă judecată a aceloraşi chestiuni, conform cu prevederile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. care prevede că:
"Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".
Stabilirea cu precădere a existenţei sau inexistenţei unor statuări intrate sub autoritatea lucrului judecat nu constituia o facultate pentru instanţă, astfel că nu era necesar să fi fost invocată printr-un apel promovat de pârât - cum fără temei susţin intimaţii -, ci constituia o obligaţie pentru instanţă de a verifica existenţa şi consecinţele unor asemenea statuări. Aceasta deoarece conceptul de autoritate de lucru judecat se analizează în mod necesar în corelaţie cu principiul stabilităţii raporturilor juridice, ţinând seama de împrejurarea că autoritatea de lucru judecat corespunde necesităţii de securitate juridică şi ordine socială.
Viciile procedurale constatate în precedent în privinţa judecăţii ce s-a realizat în etapa apelului reliefează, în sensul prevederilor art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., încălcarea atât a unor norme procedurale imperative care sunt destinate garantării unor drepturi procedurale fundamentale de care trebuie să beneficieze oricare dintre părţile aflate în litigiu (dreptul la un proces echitabil, dreptul la judecarea cauzei în condiţii de contradictorialitate, dreptul la apărare), precum şi a principiului respectării autorităţii de lucru judecat şi a celui al respectării stabilităţii raporturilor juridice.
Se cuvine a fi subliniat că principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitiva printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.
Concluzionând, Curtea reţine că, faţă de trăsăturile şi consecinţele menţionate ale autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel nu putea proceda la o analiză pe fond a cauzei, în urma căreia să constate nevalabilitatea actelor juridice intervenite între părţi, fără a fi stabilit în prealabil dacă există sau nu o autoritate de lucru judecat generată de hotărârile judecătoreşti la care recurentul pârât a făcut trimitere.
De asemenea, constituie vicii de legalitate a deciziei recurate omisiunile (constatate în precedent) de a expune considerentele pentru care a reţinut existenţa concomitentă a două convenţii intervenite între reclamanţi, pe de o parte, şi pârât, pe de altă parte, precum şi considerentele referitoare la temeiurile (re) calificării actului pretins secret ca fiind un contract de mandat.
Astfel, se constată că instanţa de apel nu a lămurit complet situaţia de fapt care a fost dedusă judecăţii prin susţinerile reclamanţilor-apelanţi şi prin apărările opuse de pârâtul-intimat, impunându-se rejudecarea apelului pentru ca această situaţie să fie lămurită sub toate aspectele, în baza evaluării tuturor cererilor şi apărărilor părţilor prin prisma ansamblului probelor pertinente şi concludente care s-au administrat, sau pe care părţile le vor propune şi administra cu respectarea exigenţelor art. 255 alin. (1) coroborat cu art. 249 din C. proc. civ. În demersul de evaluare a probelor, instanţa de apel trebuie sa aprecieze şi cu privire la temeinicia apărărilor pârâtului recurent privind incidenţa prevederilor art. 309 alin. (2) din C. proc. civ. şi a art. 1191 C. civ.- referitoare la imposibilitatea dovedirii cu martori a unui act juridic al cărui obiect are o valoare mai mare de 250 RON.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Curtea urmează a dispune, în conformitate cu prevederile art. 497 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
În rejudecare, urmează a se analiza dacă se opune sau nu analizării susţinerilor reclamanţilor o autoritate de lucru judecat faţă de conţinutul celor trei hotărâri judecătoreşti la care pârâtul recurent s-a raportat invocând acest incident procedural. De asemenea, în măsura în care se va considera necesară tranşarea în apel a unor chestiuni care nu au un corespondent explicit în criticile din cuprinsul motivelor de apel formulate de reclamanţii apelanţi, respectivele chestiuni urmează să fie puse în discuţia contradictorie a părţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul C., împotriva Deciziei nr. 710 A din 20 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 iunie 2019.
Procesat de GGC - LM