Deliberând asupra recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 131/A din data de 25 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016;
Prin Sentinţa penală nr. 249/F din 22 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 386 din C. proc. pen., s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., formulată, prin apărătorul ales, de părţile civile B. şi C., reprezentată legal de mama sa B..
În temeiul art. 52 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 273 alin. (2) lit. c) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 2 ani şi 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la mărturie mincinoasă.
În temeiul art. 67 din C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen., pe o perioadă de 4 ani.
În temeiul art. 65 din C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen.
În temeiul art. 287 alin. (1) lit. a) din C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti.
În temeiul art. 67 din C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen., pe o perioadă de 2 ani.
În temeiul art. 65 din C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen.
În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen. inculpatul A. urmează să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 8 luni închisoare, sporită cu 4 luni închisoare, respectiv pedeapsa principală de 3 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen.
În art. 45 alin. (5) din C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen.
În temeiul art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 19 şi urm. din C. proc. pen. s-a admis, în parte, acţiunea civilă exercitată de părţile civile B. şi C., reprezentată legal de mama sa B. şi a fost obligat inculpatul A.: - la plata sumei de 100 000 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, reprezentând daune morale, către partea civilă B.; - la plata sumei de 100 000 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, reprezentând daune morale, către partea civilă C., reprezentată legal de mama sa B..
În temeiul art. 397 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 249 alin. (5) din C. proc. pen. s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului, asupra bunurilor imobile ale inculpatului A., până la concurenţa sumelor acordate, dispusă prin Ordonanţa nr. 1335/P/201 din data de 2 iunie 2016 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în vederea garantării reparării pagubei şi a executării cheltuielilor judiciare.
În temeiul art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. s-a dispus desfiinţarea raportului de expertiză medico-legală - examen ADN nr. x/11 mai 2011 întocmit de experţii din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală Mina Minovici Bucureşti.
În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 17 500 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat. În temeiul art. 276 alin. (1), (2) din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 12.470 RON către partea civilă B., reprezentând cheltuieli judiciare.
S-a admis cererea formulată de martorii D. şi E.. În temeiul art. 273 din C. proc. pen. cheltuielile de transport prilejuite de chemarea martorilor D. şi E. în faţa instanţei de judecată, în cuantum de 595 RON şi 44,98 GBP, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, s-a dispus a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că în drept fapta inculpatului A., constând în aceea că a determinat cu intenţie experţii din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală Mina Minovici - Bucureşti, să întocmească, fără vinovăţie, raportul de expertiză medico-legală nr. x/11 mai 2011, ce conţine afirmaţii mincinoase, în sensul că analiza comparativă a profilelor ADN determinate pornind de la eşantioanele de salivă aparţinând numiţilor B., C. şi A. exclude de la paternitate pe numitul A. în ce priveşte pe minora C. la nivelul locilor X, şi că numitul A. nu este tatăl biologic al minorei C., ca urmare a înlocuirii de către o persoană rămasă neidentificată a probelor biologice ce îi aparţineau, în scopul denaturării rezultatului examenului ADN, proba dispusă în dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Târgu Secuiesc şi depus în această cauză la data de 6 iunie 2011, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie la mărturie mincinoasă prevăzută de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 273 alin. (2) lit. c) C. pen.
Având în vedere că de la data săvârşirii faptei deduse judecăţii şi până la judecarea cauzei a intervenit o lege nouă, respectiv un nou C. pen. ce a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, Curtea a avut în vedere, potrivit dispoziţiilor art. 5 C. pen., determinarea şi aplicarea legii penale mai favorabile.
În prezenta cauză, s-a reţinut că regimul sancţionator este acelaşi, întrucât fapta sus-menţionată dedusă judecăţii are corespondent în dispoziţiile art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 260 alin. (1), (3) din C. pen. din anul 1969, pedeapsa prevăzută fiind tot închisoarea de la 1 la 5 ani.
Având în vedere că cea de-a doua faptă, pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, a fost comisă la data de 17 iulie 2015, s-a reţinut că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, conform cu care tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă.
Cu privire la infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. a) din C. pen. s-a reţinut că fapta inculpatului A. constând în aceea că, la data de 17 iulie 2015, s-a împotrivit la executarea încheierii din data de 5 iunie 2015, pronunţată de Judecătorul de drepturi şi libertăţi în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin opunerea de rezistenţă faţă de organele de executare, fiind necesară imobilizarea sa de către organele de politie, pentru prelevarea probelor biologice, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. a) C. pen.
Ca atare, Curtea, în temeiul art. 287 alin. (1) lit. a) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepselor principale sus-menţionate, Curtea a avut în vedere că, criteriile prev. de art. 74 alin. (1) din C. pen. respectiv stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului.
Referitor la circumstanţele agravante prevăzute de art. 77 alin. (1) lit. b), e) C. pen., a căror aplicare a fost solicitată de părţile civile, Curtea a apreciat că în raport cu obiectul judecăţii nu se justifică reţinerea acestora.
Curtea a apreciat că, în prezenta cauză, aplicând inculpatului A. pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare pentru infracţiunea de participaţie improprie la mărturie mincinoasă şi pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti şi dispunând executarea pedepsei rezultante de 3 ani închisoare în regim de detenţie, se realizează o justă individualizare a sancţiunilor, în raport cu gravitatea în concret a fiecărei faptei comise şi periculozitatea autorului acestora, ambele în suficientă măsură relevate de probele dosarului.
La stabilirea şi aplicarea acestor pedepse, Curtea a avut în vedere, pe de o parte, natura şi gravitatea ridicată a faptelor deduse judecăţii.
Prin comiterea infracţiunii de participaţie improprie la mărturie mincinoasă s-a apreciat că s-a creat o stare de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei, ajungându-se la pronunţarea Deciziei civile nr. 1231/R din data de 13.06.2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă pentru cauze cu minori şi familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin care s-au vătămat valori ce privesc persoana, drepturile şi interesele, în primul rând, ale părţii civile minore C..
Curtea a constatat că inculpatul A., deşi i s-a pus în vedere în mod expres, nu şi-a exprimat acordul cu privire la prestarea muncii în folosul comunităţii, nefiind, de altfel, îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen.
În ceea ce priveşte pedepsele complementare şi accesorii, Curtea a apreciat că, în raport de natura şi gravitatea faptelor comise, împrejurările concrete ale săvârşirii acestora, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Protocoalele Adiţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie se impune interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. Restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor poate fi dispusă doar dacă este necesară, iar o astfel de măsură trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.
În prezenta cauză, faţă de natura faptelor comise, ce formează obiectul prezentei cauze, Curtea a apreciat că nu se impune şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. e), n), o) din C. pen., astfel cum au solicitat părţile civile, având în vedere ca inculpatul nu are stabilit la acest moment, în mod legal, statutul de părinte al minorei C., iar motivele invocate, respectiv limbajul verbal agresiv al inculpatului faţă de partea civilă B. cu ocazia întrevederilor în prezenta cauză sau pentru a se evita eventuale acţiuni şicanatorii ale acestuia animate de alte interese decât grija faţă de minoră, nu justifică aplicarea dispoziţiilor art. 66 alin. (1) lit. n) şi o) C. pen.
Cât priveşte latura civilă a cauzei, referitor la solicitările părţilor civile anterior menţionate, Curtea a constatat că, în raport cu infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., cu excepţia daunelor morale, exced obiectului judecăţii în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte daunele morale, având în vedere că infracţiunea de mărturie mincinoasă are ca obiect juridic secundar relaţiile sociale constând în anumite atribute esenţiale ale persoanei (demnitate, libertate, etc.), acordarea daunelor morale în prezenta cauză este în opinia Curţii pe deplin justificată şi a apreciat că se justifică acordarea daunelor morale, însă nu în cuantum de 500 000 de euro pentru fiecare parte civilă.
Curtea a apreciat că suma de 100.000 euro ce va fi acordată fiecăreia dintre părţile civile B. şi C., cu titlu de daune morale s-a apreciat că reprezintă o reparaţie justă şi echilibrată a prejudiciului moral suferit de cele două părţi civile, în raport cu valorile lezate şi urmările produse. În lipsa unor criterii legale de determinare a cuantumului daunelor morale, întinderea acestora se stabileşte prin raportare la gravitatea urmărilor produse şi la intensitatea suferinţelor cauzate. În prezenta cauză, Curtea a avut în vedere traumele psihice produse, în mod evident, părţilor civile B. şi C., prin activitatea infracţională desfăşurată de inculpat.
Dat fiind modul de soluţionare a laturii civile, Curtea, în temeiul art. 397 alin. (2) din C. proc. pen. rap. la art. 249 alin. (5) din C. proc. pen., a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului, asupra bunurilor imobile ale inculpatului A., dispusă prin Ordonanţa nr. 1335/P/201 din data de 2 iunie 2016 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, până la concurenţa sumelor acordate, în vederea garantării reparării pagubei şi a executării cheltuielilor judiciare.
S-a constatat că partea civilă B. a dovedit prin înscrisurile depuse că a făcut cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea prezentei cauze în cuantum total de 12.470 RON (4.500 RON - onorariu avocat în cursul urmăririi penale, 2.000 RON - opinie expertală în cursul urmăririi penale dosar de urmărire penală; 5.970 RON - onorariu avocat în cursul judecăţii în fond - dosar instanţă). Ca atare, în temeiul art. 276 alin. (1), (2) C. proc. pen., l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 12.470 RON către partea civilă B., reprezentând cheltuieli judiciare.
Împotriva sentinţei pronunţate de către instanţa de fond au declarat apel inculpatul A. şi părţile civile B. şi C. - prin reprezentant B..
Prin Decizia penală nr. 131/A din 25 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis apelul formulat de apelantul inculpat A. împotriva Sentinţei penale nr. 249/F din 22 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată, numai în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei.
A înlăturat dispoziţiile vizând executarea pedepsei în regim de detenţie.
În baza art. 91 din C. pen., a suspendat executarea sub supraveghere a pedepsei aplicate inculpatului A. pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 92 din C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., a impus condamnatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., a impus condamnatului, pe parcursul termenului de supraveghere, obligaţia de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Administraţiei Domeniului Public, Bucureşti sau în cadrul Agenţiei Municipale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Bucureşti pe o perioadă de 120 de zile.
În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. şi art. 91 alin. (4) din C. pen., a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.
A respins, ca nefondat, apelul formulat de către părţile civile B. şi C., prin reprezentant B. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate care nu sunt contrare acestei decizii.
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluţionarea apelului formulat de apelantul inculpat A. au fost reţinute în sarcina statului.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a obligat apelantele părţi civile B. şi C., prin reprezentant B., la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, în cuantum de 90 RON, a fost reţinut în sarcina statului.
Înalta Curte, în opinie majoritară, a apreciat fondat apelul inculpatului doar sub aspectul modalităţii de executare. Dincolo de atitudinea vădit ostilă şi şicanatorie pe care acesta a adoptat-o pe durata întregului proces penal şi de gravitatea infracţiunilor comise de acesta şi care au fost corect apreciate de către instanţa de fond prin prisma cuantumului pedepsei aplicată acestuia, Înalta Curte a apreciat totuşi că scopul pedepsei aplicată acestuia poate fi atins şi fără executare în raport de faptul că nu are antecedente penale, de pregătirea profesională, de faptul că are o familie şi doi copii în întreţinere sens în care a admis apelul inculpatului doar în ceea ce priveşte modalitatea de executare, iar apelul părţii civile cu privire la latura penală a cauzei şi prin care solicit majorarea pedepsei aplicate s-a constatat că este nefondat şi s-a dispus respingerea, ca atare.
Nici motivul de apel prin care partea civilă a solicitat publicarea pe cheltuiala inculpatului, cu protejarea datelor de identitate şi a celor cu caracter personal şi de viaţă privată ale părţilor civile, în 3 cotidiane naţionale stabilite de instanţă, a unui extras din partea civilă a hotărârii care să cuprindă acţiunea ilicită a inculpatului, precum şi prejudiciile aduse părţilor civile, precum şi obligarea inculpatului sub pedeapsa de 100 RON pentru fiecare zi întârziere, să înlăture toate articolele denigratoare preluate în mediul online, urmare a publicării articolelor menţionate în motivele de apel, s-a constatat că nu este fondat, aşa cum corect a apreciat şi instanţa de fond solicitările părţii civile nu au legătură cu obiectul prezentei cauze astfel că nu pot fi admise.
Cu privire la motivul de apel ce vizează cuantumul despăgubirilor şi prin care s-a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod eronat că suma de 100.000 euro pentru fiecare parte civilă este suficientă pentru a repara prejudiciul cauzat, întrucât suma stabilită este foarte mică în raport de urmările faptei, de durata în timp a acestor urmări, respectiv peste 7 ani de zile, daunele provocate şi traumele psihice la care au fost supuse părţile civile, Înalta Curte a apreciat, de asemenea, nefondat apelul formulat. Instanţa de fond a făcut o corectă apreciere a condiţiilor răspunderii civile delictuale, a stabilit în mod judicios, proporţional şi a acordat un drept de satisfacţie echitabilă părţilor civile în momentul în care a stabilit cuantumul despăgubirilor civile. Suma acordată părţilor civile are în vedere inclusiv perioada mare de timp în care aceasta a încercat să demonstreze că inculpatul A. este tatăl minorei F. şi deopotrivă şicanele şi umilinţele la care au fost supuse cele două, mama şi fiică prin acţiunile intenţionate ale acestuia.
Aşa fiind, Înalta Curte a apreciat că acordarea unor sume peste cele dispuse de instanţă s-ar subscrie unei solicitări de îmbogăţire fără justă cauză, sens în care urmează a respinge şi acest motiv de apel şi pentru toate considerentele şi argumentele expuse, Înalta Curte în opinie majoritară a apreciat apelul părţilor civile ca nefondat.
Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat prezentul recurs în casaţie inculpatul A..
Inculpatul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen.- "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".
În motivarea recursului în casaţie, a susţinut, în esenţă, că încadrarea juridică a faptelor dată de către instanţa de fond nu corespunde celei date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru ambele infracţiuni reţinute în sarcina sa, context în care a apreciat că faptele nu sunt prevăzute de legea penală. A menţionat că motivarea este pentru participaţie improprie la infracţiunea de fals, iar condamnarea este pentru infracţiunea de participaţie improprie la mărturie mincinoasă cu autor necunoscut şi nerespectarea hotărârilor judecătoreşti.
A susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a avut în vedere încheierea de îndreptare a erorii materiale a instanţei de fond din 5 ianuarie 2018, prin care a redus durata pedepsei complementare aplicate în urma concursului de infracţiuni de la 4 ani la 3 ani, prin urmare, inculpatului i s-a aplicat o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege.
De asemenea, nu are calitatea cerută de lege pentru autorul infracţiunii de mărturie mincinoasă. În motivare, instanţa de apel a reţinut că expertul este cel care a săvârşit fapta de mărturie mincinoasă, în timp ce instanţa de fond a reţinut că nu "nu există autori ai faptei" şi că inculpatul este coautor, împrejurare ce vine în contradicţie cu faptul că nu a avut calitatea de martor, expert sau interpret.
A mai susţinut că nu se poate reţine că a realizat acte de instigare, cât timp autorul este necunoscut, nu s-a dovedit că a intervenit în procesul de prelevare şi analiză a probelor, nu s-a dovedit în concret, dincolo de orice dubiu rezonabil, că ar fi săvârşit o faptă de natură penală.
A mai arătat în susţinerea recursului în casaţie că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivelor de apel invocate şi, totodată, că despăgubirile civile ce au fost acordate părţilor civile sunt nejustificat de mari şi echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză.
În concluzie, a susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă sub aspectul laturii obiective reţinute în sarcina autorului necunoscut şi nu se poate reţine decât aceeaşi soluţie şi în ceea ce priveşte calitatea de instigator, complice în cauză.
Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi părţilor civile B. şi C..
Procurorul nu a depus concluzii scrise cu privire la cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A..
Partea civilă B. a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului în casaţie declarat de către inculpatul A..
În esenţă, a arătat că inculpatul a fost condamnat, în primă instanţă, pentru infracţiunea de participaţie improprie la mărturie mincinoasă, soluţie ce nu a fost modificată de instanţa de apel. Menţiunile de la fila x a deciziei recurate sunt rezultatul unei evidente erori materiale, în contextul în care la filele x din aceeaşi decizie se reţine că încadrarea juridică dată de către instanţa de fond este cea corectă. În sarcina inculpatului nu s-a reţinut calitatea de autor al infracţiunii de mărturie mincinoasă, context în cere este lipsită de relevanţă împrejurarea că nu a avut calitatea de martor, expert sau interpret, cerută doar pentru autorul infracţiunii.
Cu privire la celelalte motive de casare, a susţinut că acestea sunt inadmisibile, neputând fi circumscrise niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.
Dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind înregistrat sub nr. x/2019.
Prin încheierea din 14 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 131/A din 25 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016 şi a fixat termen la data de 25 iunie 2018.
S-a reţinut că cererea de recurs în casaţie este formulată de inculpatul A. în termenul prevăzut de lege şi îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen. În cuprinsul acesteia sunt menţionate numele şi prenumele părţii care exercită recursul în casaţie (A.), domiciliul său, hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 131/A din 25 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), cazurile de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea (art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen. - "7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi "12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege") şi motivele de fapt ale recursului în casaţie, iar inculpatul a semnat cererea de recurs în casaţie.
În ceea ce priveşte motivele de fapt ale recursului în casaţie declarat de inculpatul A., s-a constatat că acesta susţine că a fost condamnat pentru fapte ce nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de mărturie mincinoasă şi nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, prevăzute de art. 273 alin. (2) lit. c) din C. pen. şi art. 287 alin. (1) lit. a) din C. pen., precum şi faptul că pedeapsa aplicată nu corespunde regulilor stabilite pentru concursul de infracţiuni, critici ce implică o analiză efectivă a raţionamentului instanţei de apel pentru a se stabili dacă, raportat la toate datele cauzei, sunt îndeplinite condiţiile de atragere a răspunderii penale şi dacă pedeapsa rezultantă se încadrează în limitele prevăzute de lege.
Prin urmare, s-a constatat că se impune ca pronunţarea pe recursul în casaţie declarat de inculpatul A. să fie făcută, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 591 din data de 1 octombrie 2015, într-o etapă procesuală distinctă de cea reglementată prin prevederile art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., respectiv cea a soluţionării în fond a acestei căi de atac.
Prin încheierea din 25 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a respins, ca inadmisibilă, cererea recurentului-inculpat A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 190 alin. (4) din C. proc. pen. şi, totodată, s-a respins cererea recurentului-inculpat A. de suspendare a executării Deciziei penale nr. 131/A din data de 25 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016, fiind amânată cauza la data de 17 septembrie 2019.
În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale s-a reţinut că, în cauză, sunt îndeplinite primele trei condiţii enumerate mai sus, constatându-se neîndeplinirea criteriului relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate a art. 190 alin. (4) din C. proc. pen., în sensul că aceasta nu are legătură cu soluţionarea recursului în casaţie, reţinându-se lipsa interesului procesual al recurentului-inculpat în rezolvarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate, în condiţiile în care, în calea extraordinară a recursului în casaţie nu se poate reţine o altă situaţie de fapt decât cea statuată prin hotărârea recurată nici în situaţia admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate a unei dispoziţii legale ce ar putea determina reconsiderarea unor împrejurări sau date legate de faptă.
În ceea ce priveşte cererea recurentului-inculpat A. de suspendare a executării Deciziei penale nr. 131/A din data de 25 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a constatat că, raportat la prevederile art. 441 din C. proc. pen., suspendarea executării hotărârii în calea de atac a recursului în casaţie se poate dispune doar în situaţii excepţionale, soluţie impusă de caracterul definitiv al hotărârii recurate. Recurentul a susţinut că motivele care impun măsura suspendării executării hotărârii le reprezintă începerea executării silite împotriva sa, cu riscul de a fi evacuat.
S-a stabilit în ceea ce îl priveşte pe recurentul-inculpat A. o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare, cu executarea acesteia sub supraveghere şi obligarea recurentului la plata de despăgubiri civile, situaţie ce nu reclamă, în sine, suspendarea executării hotărârii recurate. Totodată, s-a reţinut că obiectul dosarului de executare silită nr. x/2019 al BEJ G. nu îl formează numai urmărirea silită a sumelor stabilite prin Sentinţa penală nr. 249/F din 22 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, modificată prin decizia recurată, ci şi a celor stabilite prin Sentinţa civilă nr. 876 din 27 iunie 2011 a Judecătoriei Târgu Secuiesc şi prin Decizia civilă nr. 256/Ap din 23 iulie 2018 a Curţii de Apel Braşov, context în care, s-a apreciat că admiterea cererii de suspendare a executării deciziei recurate nu ar putea conduce la suspendarea executării silite în dosarul de executare mai sus menţionat şi la evitarea executării silite imobiliare începute împotriva recurentului. În plus, urmărirea silită a bunurilor imobile ale persoanelor condamnate pentru plata despăgubirilor civile stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive nu reprezintă o situaţie excepţională, ce reclamă suspendarea hotărârii recurate, context în care Înalta Curte a apreciat nefondată cererea de suspendare a hotărârii recurate.
La termenul din 17 septembrie 2019, recurentul inculpat A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 coroborat cu alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen. şi a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale.
În esenţă, a susţinut că se impune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 coroborat cu alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen., întrucât se impune clarificarea acestuia, în sensul dacă se referă la pedeapsa penală sau şi la latura civilă, fiind astfel încălcate dreptul la un proces echitabil, contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor, precum şi dreptul la apărare.
Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul inculpat A. privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 coroborat cu alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen., Înalta Curte constată că este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, întrucât instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziţii normative.
Verificând, din această perspectivă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 coroborat cu alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen., formulată de inculpatul A., Înalta Curte constată că aceasta întruneşte doar trei din cele patru condiţii cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia.
Astfel, excepţia a fost invocată în faţa instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cauzei ce avea ca obiect cererea de recurs în casaţie împotriva Deciziei penale nr. 131/A a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), de către o persoană având calitatea de recurent (A.) şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare (art. 438 alin. (1) pct. 12 coroborat cu alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen.), care nu au fost constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea, atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în MO nr. 916/16.12.2014).
Înalta Curte constată că în raport cu criticile formulate, în realitate, recurentul este nemulţumit de caracterul supletiv al acestora, iar prin excepţia de neconstituţionalitate invocată acesta solicită completarea, respectiv interpretarea normelor procedurale, în sensul reglementării exprese a unor dispoziţii favorabile, solicitare inadmisibilă, în raport de competenţa Curţii Constituţionale care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituţionale.
Prin urmare, Înalta Curte, constatând neîntemeiate criticile inculpatului prin care solicită interpretarea de către Curtea Constituţională a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 coroborat cu alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul inculpat A. privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 coroborat cu alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen.
Analizând recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 131/A din data de 25 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prioritar analizei motivelor de recurs în casaţie, aşa cum au fost dezvoltate în cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., Înalta Curte subliniază următoarele aspecte:
Recursul în casaţie, în reglementarea noului C. proc. pen., reprezintă o cale extraordinară de atac, echivalentă ultimului nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar pentru motive circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, în cuprinsul art. 438 din C. proc. pen.
În intenţia de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei, relative la asigurarea celerităţii procesului penal, prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie.
Drept urmare, noua legislaţie procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, şi anume apelul, recursul devenind, în schimb, o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casaţie", exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală. Pe calea recursului în casaţie nu se poate invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante, grave şi le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
În egală măsură, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt stabilite deja, cu autoritate de lucru judecat, de către instanţele de fond, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată.
Calea extraordinară de atac analizată nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
Analizând, în aceste coordonate de principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., Înalta Curte constată următoarele:
Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul A. în prima ipoteză a invocat incidenţa art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
În esenţă, atât în motivarea scrisă, cât şi oral în faţa instanţei, a subliniat că recursul formulat vizează condamnarea pentru fapte ce nu sunt prevăzute de legislaţia în vigoare, raportat la situaţia de fapt reţinută în decizia recurată, la datele cauzei, susţinând că încadrarea juridică a faptelor dată de către instanţa de fond nu corespunde celei date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru ambele infracţiuni reţinute în sarcina sa, context în care a solicitat achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât fapta nu există.
Analizând aceste susţineri, prin raportare la cazul de recurs în casaţie invocat, art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în materia recursului în casaţie, se constată că nu antamează aspecte de nelegalitate, ci, prin invocarea lor, se contestă însuşi fundamentul soluţiei de condamnare vizând infracţiunea de participaţie improprie la mărturie mincinoasă solicitându-se, în realitate, o reanalizare a situaţiei juridice, prin reaprecierea probatoriului administrat în cauză.
Statuările în fapt ale instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă ori suportul probator al concluziilor inculpatului nu pot face obiectul cenzurii instanţei de casaţie, controlul acesteia din urmă fiind strict limitat la corespondenţa dintre starea de fapt stabilită, în mod definitiv, prin hotărârea atacată şi conţinutul legal al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.
De fapt, criticile formulate în prezenta cale extraordinară de atac de către inculpatul A. tind la inexistenţa faptei, ceea ce presupune o reevaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriului.
În susţinerea recursului, inculpatul a menţionat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivelor de apel invocate, că nu are calitatea cerută de lege pentru autorul infracţiunii de participaţie improprie la mărturie mincinoasă, că în motivarea hotărârii instanţa de apel a reţinut că expertul este cel care a săvârşit fapta de mărturie mincinoasă, în timp ce instanţa de fond a reţinut că "nu există autori ai faptei" şi că inculpatul este coautor, împrejurare ce vine în contradicţie cu faptul că nu a avut calitatea de martor, expert sau interpret. Astfel, în opinia sa, nu se poate reţine că a realizat acte de instigare, cât timp autorul este necunoscut, nu s-a dovedit că a intervenit în procesul de prelevare şi analiză a probelor, nu s-a dovedit în concret, dincolo de orice dubiu rezonabil, că ar fi săvârşit o faptă de natură penală.
În raport ce aceste susţineri, Înalta Curte notează că prin Sentinţa penală nr. 249/F din 22 decembrie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 52 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 273 alin. (2) lit. c) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din Codul a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa principală de 2 ani şi 8 luni închisoare, iar prin Decizia penală nr. 131/A din 25 mai 2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis apelul formulat de inculpatul A. şi a înlăturat dispoziţiile vizând executarea pedepsei în regim de detenţie, menţinând pedeapsa aplicată de instanţa de fond.
Potrivit art. 273 alin. (1) alin. (2) lit. c) din C. pen., fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Mărturia mincinoasă săvârşită de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
În cauza de faţă, în sarcina inculpatului cu privire la infracţiunea de mărturie mincinoasă s-a reţinut, ca situaţie de fapt că inculpatul A. a determinat cu intenţie experţii din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală Mina Minovici - Bucureşti, să întocmească, fără vinovăţie, raportul de expertiză medico-legală nr. x/11.05.2011,ce conţine afirmaţii mincinoase, în sensul că analiza comparativă a profilelor ADN determinate pornind de la eşantioanele de salivă aparţinând numiţilor B., C. şi A. exclude de la paternitate pe numitul A. în ce priveşte pe minora C. la nivelul locilor ADN D3S1358, TH01, D18S51, Penta E,D16S539, Penta D,VWA, D8S1179 şi TPOX şi că numitul A. nu este tatăl biologic al minorei C., ca urmare a înlocuirii de către o persoană rămasă neidentificată a probelor biologice ce îi aparţineau, în scopul denaturării rezultatului examenului ADN, proba dispusă în dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Târgu Secuiesc şi depus în această cauză la data de 6 iunie 2011.
Inculpatului i-a fost reţinută forma de participaţie improprie prevăzută de art. 52 alin. (3) din C. pen., potrivit căreia, determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune. Instigatorul este definit de art. 47 din C. pen. ca fiind persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Înalta Curte notează că inculpatului nu i-a fost reţinută forma de participaţie proprie, ci participaţie improprie, adică aceea de a determina cu intenţie, or, în raport cu dispoziţiile anterior menţionate, instigatorul nu trebuie să aibă vreo calitate specială, aceasta fiind cerută numai pentru autorul infracţiunii de mărturie mincinoasă. De esenţa participaţiei improprii este contribuţia conştientă şi voluntară a participantului secundar - instigator sau complice - la săvârşirea de către autor a unei fapte penale, fie din culpă, fie fără vinovăţie.
Contrar susţinerilor inculpatului, Înalta Curte reţine că instanţa de fond şi de apel au analizat criticile formulate de inculpat, instanţa de apel, reţinând că în literatura de specialitate şi practica judiciară s-a arătat că latura obiectivă a infracţiunii de mărturie mincinoasă, sub aspectul elementului material, se realizează prin două modalităţi alternative, fie printr-o acţiune respectiv, situaţia în care martorul, interpretul sau expertul fac afirmaţii mincinoase sau situaţia în care nu se spune tot ceea ce se ştie cu privire la împrejurările esenţiale ale unei cauze judiciare, ambele de natură să inducă în eroare organele judiciare.
În acelaşi sens, instanţa de apel a reţinut că atitudinea infracţională a inculpatului a determinat întocmirea expertizei medico-legale x din 11 mai 2011, care l-a exclus de la paternitate în ce priveşte minora C., iar soluţia Curţii de Apel Braşov care a statuat în baza acestei probe false că raportul de expertiză nu putea fi înlăturat decât printr-un alt mijloc de probă de o valoare ştiinţifică egală, şi nu doar prin depoziţiile unor martori, a dus la adoptarea soluţiei de respingere a cererii formulate de partea civilă ce viza recunoaşterea paternităţii, concluzionând că în ceea ce priveşte această infracţiune prevăzută de art. 52 alin. (3) rap. la art. 321 C. pen., vinovăţia inculpatului a fost neechivoc dovedită.
Criticile inculpatului cu privire la reţinerea formei de participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prin care se invocă inexistenţa unor acte obiective de instigare, tind la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, în raport de care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi nici să reţină o stare de fapt diferită de cea valorificată în hotărârea atacată.
În continuare, analizând criticile invocate de inculpatul A., privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă şi din punct de vedere al laturii subiective, lipsa intenţiei, Înalta Curte subliniază faptul că aceste critici vizează chestiuni de fapt şi tind la o reevaluare a conţinutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanţa de apel a concluzionat că atitudinea psihică a inculpatului a fost una specifică intenţiei directe, fiind proprie unei evaluări de fapt a cauzei, o asemenea analiză excedând vădit limitelor cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
De altfel, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că, în cadrul cazului de recurs în casaţie reglementat în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă, iar nu şi a vinovăţiei prevăzută de lege, întrucât teza distinctă privind lipsa vinovăţiei prevăzută de lege cuprinsă în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. nu se regăseşte în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (Decizia nr. 188/RC din 23 mai 2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 233/RC din 25 iunie 2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
Înalta Curte reţine că participaţia inculpatului la săvârşirea faptei de mărturie mincinoasă a fost analizată nu singular, ci prin raportare şi coroborare cu probele administrate (declaraţiile martorilor), concluzia la care a ajuns instanţa de fond, menţinută şi de instanţa de apel că fapta inculpatului A. întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de participaţie improprie la mărturie mincinoasă a fost stabilită în urma aprecierii tuturor probelor administrate.
Astfel, cum s-a subliniat anterior, evaluarea pe care Înalta Curte o realizează în calea extraordinară a recursului în casaţie este limitată la chestiuni exclusiv de drept. Analiza conţinutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanţa de apel a concluzionat că inculpatul a fost implicat în a determina cu intenţie pe expert să întocmească fără vinovăţie raportul de expertiză ce conţine afirmaţii mincinoase este specifică evaluării unor elemente esenţialmente de fapt, care au fost coroborate cu alte aspecte, care nu pot fi cenzurate în recurs în casaţie prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. sau a altui motiv expres prevăzut de lege.
Critica inculpatului relativ la faptul că a fost condamnat pentru infracţiuni pentru care nu a fost trimis în judecată, în sensul că în considerentele deciziei instanţei de apel s-a menţionat că se face vinovat de infracţiuni de fals, respectiv infracţiunile prev de art. 289, art. 291 şi art. 259 din C. pen., este neîntemeiată, fiind o evidentă eroare materială, aşa cum rezultă din încheierea din 11 ianuarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul căreia s-a motivat îndreptarea erorii strecurate în cuprinsul considerentelor deciziei.
Prin urmare, analiza conţinutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanţa de fond şi instanţa de apel au concluzionat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor de mărturie mincinoasă şi nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, dar şi a relevanţei ori certitudinii acestor mijloace este specifică evaluării unor elemente esenţialmente de fapt, care nu pot fi cenzurate în recursul în casaţie prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. sau a altui motiv expres prevăzut de lege.
În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului" (Decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).
De asemenea, s-a statuat că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi stabilirea unei situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.
(...) Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. şi care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.)" (Decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).
Totodată s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).
Contrar celor susţinute de inculpatul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că maniera în care faptele acestuia au fost reţinute de instanţa de fond şi de instanţa de apel a făcut posibilă efectuarea examinării de tipicitate atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv, privind infracţiunile de mărturie mincinoasă şi nerespectarea hotărârilor judecătoreşti pentru care a fost condamnat, fiind astfel neîntemeiate susţinerile inculpatului A. în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestora.
Cu privire la infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti s-a reţinut, în sarcina inculpatului, ca situaţie de fapt, că la data de 17 iulie 2015, s-a împotrivit la executarea încheierii din data de 5 iunie 2015, pronunţată de Judecătorul de drepturi şi libertăţi în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin opunerea de rezistenţă faţă de organele de executare, fiind necesară imobilizarea sa de către organele de poliţie, pentru prelevarea probelor biologice.
Analiza conţinutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanţa de apel a concluzionat că inculpatul s-a împotrivit la executarea încheierii este specifică evaluării unor elemente esenţialmente de fapt, care nu pot fi cenzurate în recurs în casaţie prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. sau a altui motiv expres prevăzut de lege. Inculpatul nu a adus critici ce pot fi încadrate în cazul de recurs invocat, în cauză, fiind realizate, prin urmare, toate cerinţele de tipicitate obiectivă a infracţiunii menţionate.
Concluzionând, Înalta Curte constată că inculpatul A. nu a invocat veritabile aspecte de nelegalitate ale hotărârii recurate, subsumate cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., ci au circumscris criticile aduse hotărârii atacate chestiunilor de fapt reţinute de către instanţe prin soluţiile pronunţate în cauză, solicitând achitarea în baza art. 16 lit. a) din C. proc. pen. (fapta nu există) şi motivând că fapta nu e prevăzută de legea penală. Sintagma "nu este prevăzută de legea penală", regăsită în cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.
În ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prev de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., inculpatul, în esenţă, a susţinut că nu s-au reţinut circumstanţe atenuate, că despăgubirile civile ce au fost acordate părţilor civile sunt nejustificat de mari şi echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză, că instanţa de apel nu a avut în vedere încheierea de îndreptare a erorii materiale a instanţei de fond şi, totodată că, nu poate fi condamnat penal şi obligat la daune morale şi despăgubiri, apreciind că pedeapsa aplicată este nelegală.
Potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în cazul în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", cazul de casare fiind incident în situaţia în care pedeapsa stabilită sau aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greşita individualizare. Astfel, prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică şi de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.
În calea extraordinară a recursului în casaţie nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă un mijloc de a repara nelegalităţile şi nu are, în consecinţă, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea deciziilor nelegale, în scopul respectării legislaţiei şi a uniformităţii jurisprudenţei.
În cauză, Înalta Curte constată că inculpatul a fost condamnat în temeiul art. 52 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 273 alin. (2) lit. c) din C. pen. (cu limite de la 1 an la 5 ani) cu aplicarea art. 5 din C. pen. la pedeapsa principală de 2 ani şi 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la mărturie mincinoasă, iar în temeiul art. 287 alin. (1) lit. a) din C. pen. (cu limite de la 3 luni la 2 ani) a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti.
Aplicând regulile de la concursul de infracţiuni, în temeiul 38 alin. (1) din C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen. inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 8 luni închisoare, sporită cu 4 luni închisoare, respectiv pedeapsa principală de 3 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen.
În consecinţă, Înalta Curte reţine că pedeapsa aplicată inculpatului de 3 ani închisoare este în limitele prevăzute de lege, iar prin criticile aduse deciziei atacate, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se critică faptul că nu s-au avut în vedere circumstanţele atenuante, precum şi critici ce vizează latura civilă a cauzei, astfel încât acestea nu pot fi circumscrise cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.
Având în vedere motivele de recurs în casaţie invocate, se constată că recurentul inculpat contestă, aplicarea pedepsei complementare, nereţinerea circumstanţelor atenuante, precum şi obligarea sa la plata, despăgubirilor civile, a daunelor morale, iar în final, a cheltuielilor de judecată, or, aceste aspecte nu pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. care vizează situaţia în care inculpatului i s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, criticile invocate neputând fi cenzurate prin prezenta cale de atac şi nici încadrate în niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
În jurisprudenţa constantă a instanţei supreme s-a stabilit că pot fi încadrate în dispoziţiile legale menţionate erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancţiuni neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancţionator, relevante în acest sens fiind deciziile publicate pe www.x.ro ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală nr. 51, 63, 327, 522, 554 din 2016, nr. 23, 150 din 2017.
În consecinţă, Înalta Curte reţine că sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., fără a putea analiza şi netemeinicia deciziei atacate. Aceste consideraţii sunt aplicabile şi cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatului i s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Având în vedere că în cauză calea de atac exercitată nu sunt incidente cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 131/A din data de 25 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016.
Potrivit art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. va obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
I. Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul inculpat A. privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 coroborat cu alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen.
Cu recurs în 48 de ore de la pronunţare.
II. Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 131/A din data de 25 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2019.
Procesat de GGC - CL