Asupra cauzei de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 3807 din data de 12 decembrie 2018, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, în baza art. 336 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de conducerea pe drumurile publice a unui vehicul sub influenţa alcoolului.
Constatând că infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat a fost săvârşită în termenul de încercare al suspendării condiţionate a pedepsei de 1 an închisoare aplicate inculpatului prin sentinţa penală nr. 72 din data de 19 ianuarie 2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin Decizia penală nr. 463/R din data de 20 martie 2012 a Curţii de Apel Cluj, în temeiul art. 83 alin. (1) C. pen. din 1968 raportat la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, instanţa a revocat suspendarea condiţionată a pedepsei şi a hotărât ca pedeapsa de 2 ani închisoare să fie executată în regim de detenţie.
Împotriva Sentinţei penale nr. 3807 din data de 12 decembrie 2018, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, inculpatul A. a formulat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul de Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, sub nr. x/2016.
La termenul de judecată din data de 13 septembrie 2019, inculpatul, prin apărător a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) C. pen. din 1968 raportat la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, art. 80 alin. (2) lit. a) C. pen. şi art. 83 alin. (1) lit. b) C. pen., toate în raport cu dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. pen.
În susţinerea cererii inculpatul a arătat că dispoziţiile legale criticate nu permit judecătorului să dispună o soluţie de neaplicare a pedepsei, respectiv renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, întrucât în speţa de faţă instanţa este obligată să revoce beneficiul suspendării condiţionate sub supraveghere. Totodată, inculpatul susţine că, potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. pen., procurorul poate renunţa la urmărirea penală în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa cu închisoarea de cel mult 7 ani.
Autorul excepţiei susţine că excluderea posibilităţii unui inculpat de a beneficia de o soluţie de neaplicare a pedepsei (renunţare, amânare) în cazul săvârşirii în termenul de supraveghere/încercare a noii infracţiuni, comparativ cu inculpaţii în situaţii similare în care instanţa este sesizată fără aceste limite cu soluţia de renunţare la urmărire penală (în esenţă cu aceeaşi finalitate urmărită ca o soluţie de neaplicare a pedepsei, în etapa procesuală superioară), este de natură a aduce atingere egalităţii în drepturi între cetăţeni din perspectiva recunoaşterii dreptului fundamental de acces liber la justiţie.
Prin Încheierea din data de 27 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) C. pen. din 1968 raportat la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, art. 80 alin. (2) lit. a) C. pen. şi art. 83 alin. (1) lit. b) C. pen., toate în raport cu dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. pen. formulată de inculpatul A..
Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpat, pe de o parte, se raportează la un text ce nu este aplicabil în speţă (art. 318 C. proc. pen.), iar, pe de altă parte, priveşte interpretarea şi aplicarea legii în cauza de faţă, presupunând aprecieri ale judecătorului referitoare la modul de individualizare a pedepsei, aspecte ce intra în competenţa instanţelor de judecata, iar nu competenţa Curţii Constituţionale.
Împotriva Încheierii din data de 27 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori în termen legal, inculpatul A. a formulat recursul de faţă.
Examinând recursul declarat de inculpatul A. împotriva Încheierii din data de 27 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare următoarele:
Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să îndeplinească cumulativ anumite condiţii: să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziţii normative.
Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii.
În analiza acestor condiţii, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) C. pen. din 1968 raportat la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, art. 80 alin. (2) lit. a) C. pen. şi art. 83 alin. (1) lit. b) C. pen., toate în raport cu dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. pen. a fost invocată de inculpatul A., în calea de atac a apelului aflat pe rolul Curţii de Apel Cluj, iar textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 916 din 16 decembrie 2014).
În esenţă autorul excepţiei este nemulţumit de prevederile art. 80 alin. (2) lit. a) C. pen., potrivit cu care instanţa nu poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare.
Inculpatul arată că dispoziţiile mai sus citate nu pot coexista cu prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. pen. potrivit cu care:
(1) În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când, în raport de persoana inculpatului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de conţinutul faptei, de modul şi mijloacele de săvârşire, de scopul urmărit şi de împrejurările concrete de săvârşire, de urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, de eforturile depuse de inculpat pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acestuia.
Înalta Curtea constată că în mod corect instanţa de fond a apreciat că excepţia invocată de inculpat nu are legătură cu obiectul cauzei, inculpatul făcând aprecieri referitoare la modul de individualizare a pedepsei, care este atributul instanţei de judecată şi nu al Curţii Constituţionale.
În esenţă inculpatul doreşte modificare legii, pentru a oferi judecătorului posibilitatea de a pronunţa o soluţie de neaplicare a pedepsei (renunţare, amânare) şi în cazul săvârşirii în termenul de supraveghere/încercare a unei noi infracţiuni.
Totodată inculpatul face comparaţie între modul de individualizare a pedepsei, care se efectuează de către instanţa de judecată, cu dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. pen., specifice fazei de urmărire penală, potrivit cu care procurorul poate renunţa la urmărirea penală în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepţia invocată, se solicită constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi dintr-o lege, iar nu şi atunci când se tinde la interpretarea şi aplicare acesteia în cauză, aspect care este de competenţa instanţei de judecată, astfel cum în mod corect a reţinut şi Curtea de Apel Cluj.
În concluzie, încheierea recurată este legală şi temeinică, motiv pentru care Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 27 septembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat A. împotriva Încheierii din data de 27 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2019.
Procesat de GGC - LM