Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din data de 27 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea art. 426 lit. b) C. proc. pen.
În esenţă, pentru a dispune astfel cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de revizuentul A., Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, la termenul de dezbateri din data de 27 septembrie 2019, revizuentul, prin apărător ales, a susţinut excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. b) din noul C. proc. pen. care vizează admisibilitatea în principiu, referitor la modul în care este reglementat în prezent art. 426 lit. b) din C. proc. pen., în sensul că pentru anumite litere de la art. 16 alin. (1), în speţă a) şi d), nu s-ar permite formularea unei asemenea contestaţii în anulare, în timp ce, pentru lit. e) - j), s)-ar permite formularea acesteia, în condiţiile în care oricare dintre cazurile de la art. 16 C. proc. pen. atrage imposibilitatea de punere în mişcare a acţiunii penale sau în cazul în care a fost pusă deja în mişcare, imposibilitatea exercitării în continuare a acţiunii penale.
S-a arătat că excepţia invocată vizează încălcarea art. 16, 21 şi 24 din Constituţia României.
Prima instanţă, deliberând asupra cererii de sesizare formulată în cauză, a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, reţinându-se astfel, că deşi excepţia de neconstituţionalitate este invocată în faţa instanţei de judecată, de una dintre părţi, respectiv de către contestator, având ca obiect prevederi legale ce au legătură cu soluţionarea contestaţiei în anulare şi care nu au mai fost constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, s-a apreciat că, în fapt, nu se invocă decât formal, ca obiect, neconstituţionalitatea unei legi.
S-a menţionat că scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate este acela al înlăturării unor omisiuni legislative şi nu constatarea unei neconstituţionalităţi a dispoziţiilor legale în vigoare, apreciind că în fapt, se tinde la a se invoca omisiunea legiuitorului de a include între cazurile de contestaţie în anulare şi cauzele de achitare prevăzute de art. 16 lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen., aspecte care depăşesc competenţa Curţii Constituţionale şi intră în competenţa legiuitorului, principii precizate în nenumărate decizii ale Curţii Constituţionale.
Instanţa a avut în vedere Decizia nr. 397/2015 a Curţii Constituţionale în care îşi stabileşte competenţa şi în care precizează că "aspectele legate de modul de aplicare şi de interpretare a legii, care constituie atributul exclusiv al instanţelor de judecată de drept comun, nu intră în competenţa Curţii Constituţionale".
De asemenea, completarea dispoziţiilor invocate în cererea formulată de contestator, prin includerea în cazurile de contestaţiei în anulare a cauzele de achitare prevăzute de art. 16 lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen., nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, întrucât, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, aceasta "se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului" (Decizia nr. 490 din 25 septembrie 2014 a Curţii Constituţionale), fără a se "putea substitui organului legislativ pentru a stabili aspecte ce ar depăşi statutul său constituţional, afectând rolul de legislator pozitiv al Parlamentului României ca unică autoritate legiuitoare a ţării" (Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale).
În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că nu este îndeplinită condiţia constând în invocarea efectivă a neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale în vigoare, ci se urmăreşte a se modifica legislaţia în vigoare, motiv pentru care, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare.
***
Împotriva dispoziţiei privind respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen., cuprinsă în Încheierea din data de 27 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a declarat recurs contestatorul A..
Prin recursul formulat în cauză, în esenţă, recurentul A. a susţinut că soluţia Curţii de Apel Bucureşti este netemeinică şi nelegală, întrucât contrar celor reţinute prin încheierea atacată, prin excepţia de neconstituţionalitate invocată nu s-a solicitat Curţii Constituţionale să modifice art. 426 lit. b) din C. proc. pen., ci apărarea a învederat existenţa unui tratament discriminatoriu între inculpaţii condamnaţi, în condiţiile în care existau probe cu privire la incidenţa în cauză a vreunuia dintre cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen. (cărora li se permite să formuleze contestaţie în anulare în temeiul art. 426 lit. b) din C. proc. pen.) şi inculpaţii condamnaţi, în condiţiile în care existau probe cu privire la incidenţa în cauză a vreunuia dintre cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen. (cărora nu li se permite să formuleze contestaţie în anulare în temeiul art. 426 lit. b) din C. proc. pen.).
Faţă de această situaţie, prin calea de atac formulată în cauză, recurentul a concluzionat că art. 426 lit. b) din C. proc. pen. creează situaţia profund inechitabilă şi neconstituţională conform căreia numai inculpaţii condamnaţi, deşi existau probe cu privire la incidenţa în cauză a vreunuia din cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din noul C. proc. pen. ar putea invoca motivul de contestaţie în anulare reglementat de art. 426 lit. b) din noul C. proc. pen.
În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului şi să se constate că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curţii Constituţionale aşa cum a fost formulată.
Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din data de 22 noiembrie 2019, s-au luat concluziile părţilor asupra recursului de faţă, acestea fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de recurentul A. împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii din data de 27 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin Încheierea din data de 27 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, recurată în cauză, la termenul de dezbateri asupra admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 120/A din 27 ianuarie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2019, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen., s-a constatat că este inadmisibilă, reţinându-se, în esenţă, că excepţia este inadmisibilă întrucât neconstituţionalitatea textului criticat în cauză este invocată formal şi că în concret autorul excepţiei urmăreşte a se modifica legislaţia în vigoare, având în vedere că prin excepţia invocată se critică omisiunea legiuitorului de a include între cazurile de contestaţie în anulare şi cauzele de achitare prevăzute de art. 16 lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen.
Înalta Curte constată că, examinând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional cu excepţia ridicată, în mod corect Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd următoarele:
"Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.
(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale."
Similar primei instanţe, în raport de aceste dispoziţii legale, se constată că este incontestabil că, în speţă, excepţia a fost invocată de către parte, contestatorul A., în faţa unei instanţe judecătoreşti şi vizează dispoziţii din legi în vigoare, care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Instanţelor de judecată le revine însă, în faza admisibilităţii condiţiilor de sesizare a Curţii Constituţionale, şi competenţa de a verifica dacă excepţia a fost invocată în scopul prevăzut de lege, adică pentru controlul constituţionalităţii unei dispoziţii legale, dar care întotdeauna trebuie să aibă legătură cu cauza.
Legătura cu soluţionarea cauzei priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa în procesul aflat pe rolul instanţei de judecată.
Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existenta unei legături directe între norma legală contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză.
Înalta Curte subliniază că scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune formal jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală care reglementează desfăşurarea procesului penal, ci de a împiedica o judecată şi pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională.
Însă, având în vedere cuprinsul dispoziţiilor a căror neconstituţionalitate se cere a fi verificată, Înalta Curte constată că în mod judicios Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că în cauză nu sunt invocate critici de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale, ci, în realitate, prin excepţia invocată se critică modalitatea în care este reglementat cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.
Astfel, Înalta Curte reţine că dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se invocă prevăd următoarele:
Art. 426 C. proc. pen. reglementează cazurile de contestaţie în anulare, stabilind că:
"Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: [...] b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. [...]"
Or, pe calea excepţiei în discuţie, recurentul a criticat faptul că aceste dispoziţii legale nu creează posibilitatea inculpaţilor condamnaţi, deşi existau probe cu privire la incidenţa în cauză a vreunuia din cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., de a formula contestaţie în anulare întemeiată pe motivul de contestaţie în anulare reglementat de art. 426 lit. b) din C. proc. pen.
Aşadar, rezultă că în realitate ceea ce contestă recurentul nu vizează neconstituţionalitatea textul de lege menţionat, respectiv art. 426 alin. (1) C. proc. pen., ci faptul că în conţinutul acestuia legiuitorului nu a inclus între cazurile de contestaţie în anulare şi cauzele de achitare prevăzute de art. 16 lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen., aspecte care însă depăşesc competenţa Curţii Constituţionale.
Prin urmare, având în vedere criticile formulate în susţinerea prezentei cereri de sesizare şi faţă de conţinutul dispoziţiilor a căror neconstituţionalitate se cere a fi verificată, Înalta Curte constată că prin excepţia invocată nu se formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci se susţin aspecte care ţin de modificarea legislativă a unui text de lege pe care autorul excepţiei îl contestă, atribut care revine doar puterii legislative, nu şi Curţii Constituţionale, care nu poate modifica, adăuga sau abroga prevederi legale.
Potrivit legii şi jurisprudenţei în materie, Înalta Curte constată, în raport de motivele formulate în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, că prin problema ridicată nu se antamează, în realitate, o chestiune de constituţionalitate, iar din această perspectivă, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional cu excepţia ridicată, în cauză se apreciază că acestea nu sunt îndeplinite cumulativ, conform dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.
Concluzionând, în condiţiile în care, remediul procesual al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de recurentul A. în scopul şi finalitatea sa, respectiv armonizarea normei procesual penale cu legea fundamentală, Înalta Curte apreciază că excepţia invocată este contrară prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurentul A. împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii din data de 27 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, ca nefondat.
Faţă de soluţia dispusă, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii din data de 27 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 79 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 noiembrie 2019.
Procesat de GGC - MM