Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 9 ianuarie 2015, ce formează obiectul dosarului nr. x/2015, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâţii S.C. B. S.A., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., solicitând instanţei obligarea în solidar a pârâţilor la plata prejudiciului material în cuantum de 460.735 RON, constând în bunurile sustrase prin efracţie din imobilul reclamantului, precum şi la plata sumei de 40.000 RON, prejudiciu moral.
Pârâţii C. şi S.C. B. S.A. au formulat cerere reconvenţională, prin care au solicitat obligarea reclamantului-pârât-reconvenţional A. să le achite sumele de 19.200 Euro şi 92.010 RON, reprezentând următoarele: chiria pentru imobilul ocupat abuziv - 19.200 Euro; curent electric consumat şi neplătit - 5200 RON; gaz consumat şi neplătit + rebranşare - 4700 RON; apă consumată şi neachitată - 1250 RON; impozit pe clădire pe perioada folosinţei - 28.000 RON. A estimat însă că întregul prejudiciu cauzat firmei şi pârâtului personal se ridică la 700.000 RON, sumă ce urmează a o dovedi în dezbateri.
La termenul de judecată din data de 27 mai 2016, pârâţii-reclamanţi- reconvenţional C. şi S.C. B. S.A. au formulat o precizare în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, în sensul că au solicitat obligarea reclamantului-pârât-reconvenţional A. la plata sumei totale de 92.448, compusă din: 85.440 RON, contravaloarea a 19.200 Euro, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului în perioada martie 2012 - august 2013 (data încetării folosinţei imobilului de către reclamantul-pârât- reconvenţional); 1524,95 RON, contravaloarea consumului de gaz aferent perioadei de folosinţă a imobilului de către reclamantul-pârât-reconvenţional, conform facturilor şi chitanţelor ataşate; 4193 RON, contravaloarea consumului de curent electric, aferent perioadei de folosinţă a imobilului de către reclamantul-pârât-reconvenţional, conform facturilor şi chitanţelor ataşate; 1.291 RON, contravaloarea consumului de apă, aferent perioadei de folosinţă a imobilului de către reclamantul- pârât-reconvenţional, conform facturilor şi chitanţelor ataşate.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:
Prin Sentinţa civilă nr. 188/PI din 28 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.A., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K..
A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi-reconvenţional S.C. B. S.A. şi C., în contradictoriu cu reclamantul-pârât-reconvenţional A., fără cheltuieli de judecată.
3. Cererile de apel şi hotărârea pronunţată în apel:
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul-pârât-reconvenţional A. care a solicitat admiterea apelului şi, în principal, anularea sentinţei civile apelate cu trimitere spre rejudecare, conform art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. iar, în subsidiar, anularea în tot a hotărârii, cu reţinerea spre judecare, conform art. 480 alin. (6) C. proc. civ.
Împotriva aceleiaşi sentinţe, a formulat apel pârâta S.C. B. S.A., care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii reconvenţionale.
În cauză, a fost formulată cerere de intervenţie voluntară accesorie de către L., aceasta solicitând admiterea în principiu a cererii de intervenţie voluntară accesorie şi introducerea sa în cauză, obligarea solidară a intimaţilor la plata contravalorii bunurilor de care au fost deposedaţi.
De asemenea, a fost formulată cerere de intervenţie voluntară accesorie de către M. care a solicitat admiterea apelului şi a cererii de chemare în judecată formulate în cauză de apelantul-reclamant A., precum şi respingerea celorlalte apeluri formulate în dosar.
La dosar, a fost depusă o precizare de către L., prin care a arătat că, în conformitate cu art. 61 C. proc. civ., a formulat cerere de intervenţie voluntară accesorie, în contextul în care fiul său, apelantul A., se află internat în clinica de psihiatrie, conform actului medical depus la dosar.
Prin Încheierea de şedinţă din 17 ianuarie 2018, instanţa de apel a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de L..
În şedinţa publică din 21 martie 2018, instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de M..
Prin Decizia nr. 69 din data de 27 aprilie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins cererile de apel formulate de apelanta-pârâtă-reclamantă - reconvenţională S.C. B. S.A. şi de apelantul reclamant pârât reconvenţional A. împotriva Sentinţei civile nr. 188/PI din 28 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, în contradictoriu cu intimatul-pârât - reclamant-reconvenţional C. şi cu intimaţii-pârâţi D. (reprezentată de curator - avocat N.), E. (reprezentat de curator - avocat O.), F., G., H., I., P. şi K..
A respins cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii L. şi M..
S-a stabilit că remuneraţia în cuantum de 300 RON pentru fiecare din curatorii numiţi de instanţă, avansată de apelantul-reclamant-pârât - reconvenţional A., rămâne în sarcina acestuia.
4. Cererile de recurs şi întâmpinările formulate în cauză:
Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. (fostă S.C. B. SA), solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii recurate şi, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Timişoara.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea, în mod flagrant, a dispoziţiilor art. 1020 - 1021 C. civ. şi a întregului probatoriu administrat în cauză, respectiv înscrisurile depuse privind obligarea intimatului-reclamant la plata sumei totale de 92.448 RON.
În mod neîntemeiat, instanţa de apel a considerat corectă soluţia primei instanţe de respingere a cererii reconvenţionale formulată de aceasta, motivat de faptul că S.C. B. S.A. nu a făcut dovada folosirii abuzive a imobilului de către intimatul-reclamant A., în perioada martie 2012 - august 2013.
Aşa cum a învederat, prin apelul formulat în cauză, prin Decizia civilă nr. 250 din 29 ianuarie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţinut soluţia de rezoluţiune a contractului de antrepriză nr. x din 4 iulie 2008, care constituie titlul ce conferă reclamantului folosinţa asupra imobilului, începând cu data de 4 iulie 2008 şi până la data de 13 august 2013, dată la care acesta a fost evacuat din imobilul în litigiu.
Recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat şi interpretat în mod greşit prevederile art. 1020 - 1021 C. civ. privind condiţia rezolutorie. Astfel, potrivit legii, rezoluţiunea este sancţiunea desfiinţării unui contract sinalagmatic care intervine în cazul încălcării culpabile a obligaţiilor contractuale.
Efectul principal al rezoluţiunii de desfiinţare a contractului este atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc), ajungându-se, astfel, la repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de antrepriză.
Cu alte cuvinte, chiar dacă rezoluţiunea contractului de antrepriză s-a dispus, în mod irevocabil, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 29 ianuarie 2014, prin Decizia civilă nr. 250, efectele rezoluţiunii s-au produs începând cu data încheierii contractului de antrepriză, respectiv 4 iulie 2008, cu consecinţa că intimatul-reclamant este socotit că nu a fost niciodată proprietar, iar recurenta-reclamantă-reconvenţional că nu a transmis niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului.
Astfel, în perioada martie 2012 - august 2013, intimatul-reclamant nu poate exhiba un titlu pentru folosinţă, în condiţiile legale, a imobilului care se află în proprietatea societăţii, născându-se dreptul la despăgubiri pentru lipsirea de folosinţă a imobilului.
În aceste condiţii, apreciază ca nelegală motivarea instanţei de apel, conform căreia contractul de antrepriză din data de 4 iulie 2008 ar fi conferit reclamantului un titlu până la data rezoluţiunii acestuia, în mod definitiv, conform Deciziei civile nr. 250 din 29 ianuarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Recurenta a susţinut, de asemenea, că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut, ca şi prima instanţă, că nu a dovedit, conform art. 259 C. proc. civ., cuantumul sumei solicitate cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului.
Mai mult, curtea de apel a reţinut, în mod eronat, şi faptul că, din înscrisurile depuse pentru dovedirea petitului privind obligarea intimatului-reclamant la plata utilităţilor, constând în gaz, curent, şi apă, nu rezultă cu certitudine faptul că acele plăţi au fost făcute pentru imobilul în discuţie şi pentru bunuri consumate de către intimatul-reclamant (referitor la furnizarea de curent şi gaz) sau că acestea privesc perioada în care intimatul-reclamant a folosit efectiv imobilul şi a consumat bunul furnizat (referitor la furnizarea de apa).
Aşa cum s-a menţionat şi în faţa primei instanţe şi, ulterior, în faţa instanţei de apel, însuşi intimatul-reclamant, prin acţiunea introductivă, a recunoscut că a locuit în imobil, începând cu anul 2009 şi până la data de 13 august 2013, când i-au fost evacuate bunurile şi depuse în incinta depozitului aparţinând S.C. B. S.A., conform procesului-verbal încheiat la data de 13 august 2013.
Prin urmare, recurenta consideră că intimatul-reclamant datorează S.C. B. S.A. valoarea utilităţilor aferente imobilului (gaz, curent, apă, etc.), costul acestora fiind suportat din patrimoniul societăţii recurente.
Recurenta a considerat că motivarea în fapt a soluţiei, în ceea ce priveşte respingerea ca neîntemeiată a cererii reconvenţionale, nu este susţinută de înscrisurile depuse în susţinerea pretenţiilor lor, în sumă totală de 92.448 RON, respectiv facturi şi chitanţe aferente perioadei martie 2012 - august 2013, timp în care aceasta, deşi a fost lipsită de folosinţa imobilului, a achitat toate utilităţile aferente acestuia.
Or, în condiţiile în care, la dosarul cauzei, există înscrisuri din care rezultă, fără putinţă de tăgadă, că valoarea utilităţilor aferente imobilului în litigiu au fost suportate de către S.C. B. S.A., se apreciază că se naşte şi dreptul acesteia la despăgubiri, respectiv obligarea intimatului-reclamant A. la plata suma de 85.440 RON, contravaloarea a 19.200 Euro, reprezentând despăgubiri pentru lipsirea de folosinţă a imobilului în perioada martie 2012 - august 2013, (data încetării folosinţei imobilului de către pârâtul reconvenţional).
Împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi a sentinţei pronunţate în cauză, pentru motivele prevăzute la art. 486 alin. (6) şi (8) C. proc. civ., considerând că motivele respingerii acţiunii sunt contradictorii - nu a fost reţinută reala stare de fapt şi nici cea de drept, în sensul că nu a fost evacuat legal şi a fost nelegal deposedat de bunurile din locuinţa pe care o posedă legal.
Recurentul a arătat că, atât la judecata în primă instanţă, cât şi în apel, a făcut dovada unor aspecte, precum:
- existenţa bunurilor în casă înainte de deposedarea prin efracţie de către intimaţi - prin martori şi prin recunoaşterea intimaţilor, sub aspectul comiterii deposedării frauduloase;
- imposibilitatea materială de a produce probele privind cele două aspecte: totalitatea bunurilor şi valoarea acestora, fiind deposedat atât de bunuri, cât şi de actele aferente privind provenienţa şi valoarea bunurilor, şi nu numai de aceste acte;
- intimaţii au fost nesinceri: au enumerat unele bunuri, altele decât cele ridicate; deoarece, dacă bunurile erau inventariate individual la ridicare, intimaţii nu aveau timp să finalizeze fapta frauduloasă, deci descrierea în "procesul-verbal" s-a făcut ulterior şi în altă parte;
- dovada provenienţei banilor cu care a plătit casa este contractul notarial prin care părinţii săi au vândut o casă în zona centrală a Timişoarei, cu 210.000 Euro, din care a cumpărat pe numele său şi a plătit către intimata Q. suma de 145.000 Euro pentru casa nou-construită, în care s-a mutat şi din care au fost luate bunurile;
- faptul că intimaţii au fost nesinceri se regăseşte şi în aspectul că, în procesul-verbal cu bunurile sustrase, nu se regăsesc nominalizate bunuri care, inerent, se află într-o casă, precum lenjerie personală, haine, ciorapi, sau bunuri de igienă personal - toate acestea abordate exemplificativ;
- în ambele faze procesuale, a făcut dovada, cu martori şi fotografii, că a încercat să îşi recupereze bunurile de la intimaţi;
- intimaţii s-au apărat, invocând faptul că au dorit să îi înapoieze bunurile, numai dacă le va plăti transportul şi chiria pe depozitare, însă, în realitate, s-au comportat şicanatoriu, în mod premeditat.
- intimaţii au afirmat în cursul judecaţii că "l-au evacuat", dar, de fapt, l-au deposedat de bunuri, intrând nelegal în casa pe care o ocupă legal.
La data de 28 februarie 2019, în termen legal, recurentul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de către recurenta S.C. B. S.A. şi admiterea propriului recurs, cu cheltuieli de judecată.
La data de 1 martie 2019, în termen legal, recurenta S.C. B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului promovat de către recurentul A., cu cheltuieli de judecată.
5. Încheierea de admitere în principiu:
Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu de la 13 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 69 din data de 27 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
A anulat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 69 din data de 27 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, pentru considerentele expuse în acea încheiere, ce a fost comunicată părţilor.
S-a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 22 ianuarie 2020, pentru soluţionarea recursului declarat de S.C. B. S.R.L., cu citarea părţilor.
În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în condiţiile art. 492 C. proc. civ.
6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului şi soluţia pronunţată în recurs:
Analizând recursul exercitat de către recurenta S.C. B. S.R.L., prin prisma dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede:
Sub aspectul circumstanţelor cauzei, Înalta Curte reţine că, în baza contractului înregistrat sub nr. x din 4 iulie 2008, încheiat între părţile litigante, recurenta S.C. B. S.R.L., în calitate de antreprenoare, se obliga să execute, cu materiale proprii, pe terenul său, şi să predea, pe riscul său, până la data de 30 noiembrie 2008, sau cel mai târziu, la 30 februarie 2009, în cazul în care finalizarea construcţiei era întârziată din pricina condiţiilor meteo nefavorabile, un imobil cu destinaţia de locuinţă - parter şi mansardă, situat în localitatea Ghiroda, str. x, în favoarea intimatului - reclamant A. care a achitat, în calitate de beneficiar, un avans de 145.000 Euro, urmând să plătească restul de 15.000 Euro, din preţul total de 160.000 Euro, la data finalizării construcţiei.
Prin Sentinţa civilă nr. 35 din 27 ianuarie 2012, pronunţată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.; a respins cererea conexă formulată de pârâta S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamantul A., ca neîntemeiată, dispunând rezoluţiunea contractului de antrepriză nr. x din 4 iulie 2008, încheiat între părţi, cu privire la imobilul situat în localitatea Ghiroda, str. x.
S-a reţinut că, deşi reclamantul A. a achitat, din preţul contractat de 160.000 Euro, suma de 145.000 Euro, pârâta S.C. B. S.A. nu a executat corespunzător construcţia, concluziile expertizei administrate în cauză fiind în sensul că locuinţa în sine nu este corespunzătoare desfăşurării activităţilor pentru care a fost proiectată şi executată, astfel încât, constatând-se că pârâta nu şi-a executat obligaţiile contractuale, iar neexecutarea parţială a afectat însuşi bunul contractat, sub aspectul condiţiilor sale esenţiale, extrinseci şi intrinseci, se impune rezoluţiunea contractului.
Prin Decizia civilă nr. 201/A din 1 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II -a civilă, a fost respins ca nefondat apelul pârâtei, păstrându-se soluţia dispusă de prima instanţă.
În considerentele acestei decizii, s-a reţinut că actul juridic prin care antreprenorul s-a obligat să construiască, cu materiale proprii, un imobil pe terenul proprietatea sa, urmând ca, la finalizarea construcţiei, imobilul să fie înstrăinat beneficiarului nu reprezintă un contract de antrepriză, ci vânzarea lucrului viitor, fiind evident că valoarea materialelor depăşeşte valoarea muncii. În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că contractul intervenit între părţi la data de 4 iulie 2008 are natura unei promisiuni de vânzare-cumpărare a bunului viitor, promisiune susceptibilă de rezoluţiune, şi nu de reziliere, astfel încât, în mod corect, prima instanţă a dispus rezoluţiunea contractului.
Prin Decizia civilă nr. 250 din 29 ianuarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a anulat recursul pârâtei S.C. B. S.A. împotriva acestei decizii, ca netimbrat, rămânând irevocabilă soluţia rezoluţiunii contractului menţionat.
Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta S.C. B. S.R.L invocă, în esenţă, încălcarea şi aplicarea greşită în cauză a dispoziţiilor art. 1020 - 1021 C. civ. privind efectele rezoluţiunii, susţinând că, chiar dacă rezoluţiunea contractului s-a dispus, în mod irevocabil, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 29 ianuarie 2014, prin Decizia civilă nr. 250, efectele rezoluţiunii s-au produs retroactiv, începând cu data încheierii "contractului de antrepriză", respectiv 4 iulie 2008, cu consecinţa că intimatul A. este socotit că nu a fost niciodată proprietar, iar recurenta că nu a transmis niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel încât acesta nu a avut un titlu legal pentru folosinţa imobilului în perioada martie 2012 - august 2013 şi trebuie obligat la despăgubiri.
Conform dispoziţiilor art. 1020 C. civ., condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său, iar potrivit art. 1021 C. civ., în acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are la alegere sau să-l silească pe celălalt a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune-interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate.
Invocând nerespectarea aceste dispoziţii legale, recurenta face o confuzie între modalitatea de operare a rezoluţiunii care, în cauză, a fost dispusă pe cale judiciară, prin învestirea instanţei cu o acţiune în justiţie având ca obiect rezoluţiunea contractului de antrepriză, calificat ulterior ca o promisiune de vânzare-cumpărare a bunului viitor, şi efectele rezoluţiunii care se produc ex tunc, retroactiv, cu consecinţa desfiinţării contractului, considerându-se că acest contract sinalagmatic nu a fost niciodată încheiat.
Or, potrivit art. 1021 C. civ., rezoluţiunea "trebuie să se ceară înaintea justiţiei". Aşadar, neexecutarea obligaţiilor asumate de o parte prin contractul sinalagmatic nu determină desfiinţarea de drept a contractului, ceea ce constituie unul dintre elementele care diferenţiază rezoluţiunea de condiţia rezolutorie propriu-zisă; desfiinţarea contractului se produce numai ca efect al hotărârii judecătoreşti prin care este admisă acţiunea în rezoluţiune.
Astfel, este esenţială distincţia între momentul în care operează rezoluţiunea judiciară şi momentul de la care se produc efectele acestei sancţiuni. Primul moment este important pentru că marchează desfiinţarea contractului prin aplicarea sancţiunii rezoluţiunii, al doilea moment prezintă relevanţă sub aspectul producerii efectelor juridice ale acestei desfiinţări. În acest context, trebuie reţinut că, dacă nu s-a acordat un termen de graţie şi, prin pactele comisorii exprese, nu s-a înlăturat rolul instanţei de judecată în aplicarea rezoluţiunii, această sancţiune devine efectivă în momentul rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii prin care s-a dispus aplicarea acesteia.
Aplicând aceste principii legale la cauza dedusă judecăţii, se poate reţine că data de la care se consideră că intimatul A. nu mai are niciun titlu asupra imobilului în litigiu este data la care instanţa de recurs a confirmat, în mod irevocabil, rezoluţiunea contractului nr. x din 4 iulie 2008, pronunţată de prima instanţă, în considerarea culpei prezentei recurente, respectiv data de 29 ianuarie 2014, independent de faptul că, pe terenul producerii efectelor acestei sancţiuni, desfiinţarea contractului se produce cu efect retroactiv, ca o consecinţă a pronunţării rezoluţiunii judiciare.
În consecinţă, cum izvorul material al rezoluţiunii a fost hotărârea judecătorească reprezentată de Decizia irevocabilă nr. 250 din 29 ianuarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, nu se poate admite teza susţinută de recurentă, ce constituie principalul motiv de recurs, conform căreia, chiar de la data Încheierii contractului nr. x din 4 iulie 2008, desfiinţat retroactiv, intimatul ocupa fără titlu imobilul în litigiu, ceea ce ar determina necesitatea obligării acestuia la dezdăunări pentru lipsa de folosinţă, astfel încât, respingându-se acest motiv, devine inutilă şi cercetarea criticii privind întinderea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă.
În acest context, trebuie menţionat că recurenta omite faptul că, în considerentele Deciziei civile nr. 201A din 1 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, s-a reţinut că, în temeiul convenţiei încheiate între părţi la data de 4 iulie 2008, indiferent de calificarea juridică a acesteia, S.C. B. S.R.L a permis intimatului A. accesul în imobilul în litigiu şi folosinţa acestuia, anterior semnării contractului de vânzare-cumpărare, aspect ce nu a fost contestat şi cu privire la care nu s-a realizat proba contrară în prezentul litigiu.
Un argument suplimentar în acest sens îl constituie însuşi faptul că recurenta susţine drept cauză juridică a cererii având ca obiect plata contravalorii lipsei de folosinţă nu inexistenţa oricărui titlu care să justifice folosinţa imobilului, ci pierderea titlului în baza căruia reclamantul folosea imobilul în litigiu, ca urmare a rezoluţiunii cu efect retroactiv a convenţiei încheiate între părţi.
Analizând critica prin care se reproşează instanţei de apel faptul că, în motivarea sa, nu a ţinut cont de înscrisurile depuse la dosar privind dovedirea şi întinderea prejudiciului privind plata utilităţilor, pronunţând o hotărâre cu încălcarea întregului probatoriu administrat în cauză, instanţa de recurs apreciază că aceasta nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele de recurs reglementate în mod exhaustiv de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., prin această critică recurenta tinzând la reaprecierea situaţiei de fapt şi la reaprecierea probelor, atribut exclusiv al instanţelor fondului, incompatibil cu actuala structură a recursului, ce poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu şi pentru cele de netemeinicie.
Pentru argumentele expuse, constatând că nu este incident în cauză motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. (fostă S.C. B. SA) împotriva Deciziei nr. 69 din data de 27 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. (fostă S.C. B. SA) împotriva Deciziei nr. 69 din data de 27 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2020.
Procesat de GGC - MM