Asupra cererilor de recurs de faţă:
Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2015, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA a solicitat:
- Constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 1.1 lit. b), 4.1 lit. b), 4 3,/, 6.1, 6.2, 6.3 din contractul de credit nr. x, art. 1.f: act adiţional din data de 21 septembrie 2010
- Obligarea pârâtei la calcularea şi încasarea ratei dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit, raportat la valoarea marjei băncii de la data încheierii contractului x;
- Restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive, şi anume restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de procesare (790.01 CHF), comision de administrare, la care se vor adaugă dobânzile legale aferente şi restituirea sumelor încasate cu titlu de rata de dobânda excedentara perceputa de către banca ca urmare a nerespectării dispoziţiilor contractuale şi legale;
- Stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului
- Denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor intre rezidenţi se plăteşte în moneda naţională.
La data de 16 iunie 2015 reclamantul A. a depus cerere precizatoare cu privire la dobânda excedentară achitată de reclamant ca urmare a nerespectării de către bancă a dispoziţiilor contractuale, prin modificarea marjei băncii, pentru restituirea sumelor, încasate cu acest titlu şi care exced dispoziţiilor legate se impune ca pârâta să calculeze şi să încaseze dobânda raportându-se la valoarea marjei băncii de la data încheierii contractului (marja = 4 puncte, marjă care să rămână fixă pe toată perioada contractuală)
Prin Sentinţa civilă nr. 18371 din 12 octombrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 2 decembrie 2015 sub nr. x/2015.
Prin Sentinţa civilă nr. 1794 din 21 martie 2016 Tribunalul a admis în parte cererea formulată, a constatat caracterul nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.3, 6.1, 6.2 şi 6.3 şi a obligat pârâta la restituirea sumelor încasate în baza acestor clauze, constatate abuzive, respectiv 6.767,65 RON c/val comision plată anticipată şi 96.899,7 RON c/val comision administrare; a respins, ca nefondate, celelalte capete de acţiune.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâta B. SA, fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub acelaşi număr unic.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin Decizia civilă nr. 2095 din 28 noiembrie 2017 a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. SA, împotriva Sentinţei civile nr. 1794 din 21 martie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2015 în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.; a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea formulata.
A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute în art. 4.3. teza finală din contract referitoare la modificarea valorii dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a băncii.
A respins, în rest, cererea de chemare în judecată.
A compensat, în tot, cheltuielile de judecata ale părţilor, efectuate în apel.
Împotriva Deciziei civile nr. 2095 din 28 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs recurentul-reclamant A. şi recurenta-pârâtă B. SA.
Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul reclamantului A.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 şi C. proc. civ.
Recurentul-reclamant sub un prim aspect arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000.
Comisioanele nu au fost definite prin contract, în acest fel fiind imposibil de stabilit ce prestaţie a creditorului acoperă acestea în contrapartidă. Caracterul transparent al clauzelor impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorilor.
Faptul că în contractul de credit s-au menţionat în mod concret că sumele care trebuiau achitate în contul unora dintre comisioane vor fi aplicate prin aplicarea unor procente la soldul creditului nu are semnificaţia unor definiri riguroase a acestor comisioane şi nu poate conduce la concluzia că respectivele prevederi contractuale au fost redactate într-o manieră clară şi uşor de înţeles.
Instanţa de apel reţine că potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 este permisă perceperea unor comisioane, însă această prevedere nu exclude verificarea caracterului inteligibil al clauzelor.
În plus se mai arată că art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/2000 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se expună prin conţinutul clauzei funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care face referire clauza respectivă precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului.
Se mai susţine că nu sunt îndeplinite cerinţele legale în ceea ce priveşte plata comisionului de administrare modul în care este prezentat comisionul de administrare coincide cu cel al dobânzii curente, comisionul de administrare nu este definit, nu rezultă care este rolul, funcţiile sau criteriile de determinare a acestuia.
Această clauză privind comisionul de administrare creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei credinţe.
În consecinţă, aceste clauze abuzive sunt nule absolut.
În ceea ce priveşte comisionul de acordare, recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000.
Cu privire la comisionul de plată anticipată, recurentul-reclamant consideră că în mod greşit instanţa de apel a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat, făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor de drept material, care prevăd că nu e suficient ca o clauză contractuală să nu fie interzisă de lege pentru a fi considerată abuzivă, ci trebuie să aibă şi un caracter clar, inteligibil care să permită consumatorului să înţeleagă contraprestaţia Băncii.
Dezechilibrul semnificativ este rezultatul unui comportament contrar bunei credinţe.
În temeiul acestui motiv de nelegalitate, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul pârâtei B. SA.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
În temeiul acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurată, sub aspectul constatării nulităţii clauzei de la art. 4.3 teza finală din contractul de credit referitoare la modificarea valorii dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a băncii.
Recurenta-pârâtă apreciază incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport de soluţia pronunţată asupra clauzei de la art. 4.3 teza finală din contract.
Se susţine că instanţa de apel nu a realizat o analiză a clauzei prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000 alin. (1) lit. a) din Anexa, unde este prevăzută, prin excepţie de la dispoziţiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza textului art. 4 alin. (1) pentru a ajunge la concluzia că în speţă există un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.
Prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii au respectat întru totul dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit.
În iulie 2007 nu exista obligaţia legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcţie de un anumit indice de referinţă sau un alt criteriu. Modificarea clauzei dobânzii nu a avut loc în afara prevederilor contractuale, ci strict în aplicarea clauzei care a fost cunoscută şi asumată de împrumutat.
De asemenea, se arată că sintagma evoluţia pieţei financiare sintetizează o modalitate de calcul extrem de complexă, în plus se situează la un nivel accesibil consumatorului mediu.
Se mai expune că la momentul încheierii contractului de credit, nivelul dobânzii variabile nu trebuia precizat în contract în funcţie de un anumit indice de referinţă, această obligaţie fiind introdusă ulterior prin O.U.G. nr. 50/2010, iar banca a implementat aceste prevederi prin încheierea actului adiţional la contractul de credit prin care a fost introdusă formula de calcul a dobânzii consacrată la nivel legislativ.
Sintagma sus menţionată nu este contrară nici bunei credinţe, inserarea unei clauze contractuale prin care părţile convin că dobânda se va modifica în funcţie de aceste eventuale evoluţii este justificată.
Pentru aceste considerente, recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că această clauză nu creează un dezechilibru semnificativ în detrimentului reclamantului.
Cele invocate de recurenta-pârâtă sunt în acord cu jurisprudenţa CJUE în ceea ce priveşte noţiunea de dezechilibru semnificativ.
De asemenea, împrumutatul nu a fost obligat să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua cunoştinţă la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligaţiilor.
Prevederea contractuală privind dobânda variabilă şi motivul variaţiei au un caracter cât se poate de inteligibil din punct de vedere juridic.
De la momentul încheierii contractului de credit Banca a respectat întocmai prevederile Legii nr. 193/2000 pct. 1 lit. a) alin, al doilea din Anexa la lege, în sensul că a prevăzut în contract o motivaţie întemeiată a variaţiei dobânzii revizuibile, banca nefiind obligată să menţioneze formula de calcul.
Se mai susţine că dezechilibrul produs în detrimentul consumatorului nu poate fi apreciat ca fiind semnificativ, în condiţiile în care rata lunară plătibilă de împrumutat a crescut o singură dată, când s-a trecut de la dobânda fixă de 3,9% la dobânda revizuibilă de 4,95 pentru ca ulterior să nu se înregistreze nicio variaţie a acesteia.
Se mai menţionează că acest criteriu de modificare a dobânzii a fost eliminat din contract începând cu data încheierii actului adiţional din 21 septembrie 2010 moment de la care dobânda a variat exclusiv în funcţie de indicele LIBOR 6M.
Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., acesta fiind comunicat părţilor la 25 octombrie 2019.
Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 23 mai 2019, în unanimitate, au fost admise în principiu recursurile potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.
În cadrul examenului de legalitate care priveşte decizia instanţei de apel, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:
Recursul recurentului-reclamant s-a întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aşa încât, prin raportare la textele de lege invocate prin cererea de chemare în judecată, s-a analizat dacă instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, în lumina particularităţilor speţei şi a normelor de drept material incidente în cauză.
Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel care a apreciat în sensul legalităţii şi valabilităţii clauzei contractuale inserată la art. 6.3 din Contractul de credit nr. x din 30 iulie 2007 prin care se face referire la perceperea unui comision de administrare datorat băncii de către recurentul-împrumutat, se constată că în mod legal şi corespunzător instanţa a reţinut caracterul clar şi inteligibil al acestei clauze. Din perspectiva art. 1 lit. b) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).
Susţinerea recurentului în sensul că amintitul comision de administrare nu a fost definit în mod riguros de către bancă, cu toate că aceasta din urmă a conceput termenii şi condiţiile convenţiei de credit contestată, apare ca neîntemeiată deoarece valoarea comisionului şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu uşurinţă din lecturarea condiţiilor particulare ale convenţiei. Pe de altă parte, aşa cum a reţinut în mod legal şi instanţa de apel, existenţa comisionului de administrare apare reglementată prin art. 36 alin. (3) din O.U.G.. nr. 50/2010, act normativ care a transpus în legislaţia naţională Directiva 2008/48/CEE privind contractele de credit pentru consumatori, situaţie în care inserarea respectivei clauze la momentul încheierii contractului x din 30 iulie 2007 nu doar că nu era interzisă de lege dar nici ulterior amintitul comision nu a fost apreciat ca fiind unul abuziv.
Fiind indicat procentul de comision şi suma la care se aplică, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.
În ceea ce priveşte critica recurentului prin care se contestă soluţia instanţei de apel care a apreciat în sensul legalităţii şi valabilităţii clauzei inserată la art. 6.1 din contractul de credit, clauză referitoare la comisionul de procesare, se observă că pe această cale se reiau alegaţiile exprimate şi cu ocazia contestării comisionului de administrare, că în fapt reclamantul nu este de acord cu maniera definirii respectivului comision de către bancă şi că în niciun moment acesta nu a indicat în ce fel denumirea comisionului şi modul de redactare al acestuia a fost influenţat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.
În speţă, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de procesare şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică respectivul comision.
Din perspectiva criticilor recurentului sub aspectul încălcării normelor de drept material de către instanţa de apel care prin decizie nu a reţinut caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de plată anticipată, se observă că nu se indică în concret textul de lege care ar fi fost nesocotit de către instanţă şi nici în ce ar consta efectiv nelegalitatea soluţiei pronunţate. Ca şi în cazul celorlalte comisioane contestate recurentul reia ideea netranspunerii în mod clar şi inteligibil a clauzei privind comisionul, susţinând că nu este suficient ca o clauză să fie permisă de lege pentru a nu fi considerată abuzivă, ea trebuind să şi permită consumatorului să înţeleagă contraprestaţia băncii.
În niciun moment recurentul nu a contestat faptul că amintitul comision a fost eliminat din contract în 2010, banca înştiinţându-l despre modificare la 10 septembrie 2010, şi nu a contrazis reţinerea instanţei de apel sub aspectul valorii reduse a sumei percepute care nu era de natură a produce un dezechilibru al obligaţiilor părţilor în detrimentul consumatorului.
Pe de altă parte, în mod corect instanţa de apel a apreciat acest comision ca fiind legal şi clar exprimat pe perioada cât a fost în vigoare 2007 - 2010.
În ceea ce priveşte recursul declarat de către recurenta-pârâtă B. SA prin care se critică decizia instanţei de apel sub aspectul încălcării sau al aplicării greşite a normelor de drept material din cuprinsul Anexei 1 la Legea nr. 193/2000, se reţine că alin. (1) lit. a), din actul normativ evocat, stabilea la momentul încheierii contractului părţilor faptul că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în convenţie. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul. Totodată, potrivit alin. (2) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000: dispoziţiile alin. (1) lit. a) nu sunt aplicabile în cazul tranzacţiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare şi altor produse sau servicii, în cazul în care preţul este legat de fluctuaţiile cotaţiei bursiere sau al indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piaţa financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla.
Din perspectiva normelor legale evocate, banca recurentă susţine că în mod greşit instanţa de apel a constatat ca fiind abuzivă clauza contractuală inserată de părţi la art. 4.3 din Convenţia de credit nr. x din 30 iulie 2007 privind dobânda variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii, în speţă nefiind întrunite condiţiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv al acestei clauze. S-a mai susţinut că legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu impunea prezentarea pe larg în cuprinsul contractului a modalităţii de calcul a dobânzii variabile ci doar indicarea motivului întemeiat şi că nivelul dobânzii nu trebuia precizat în funcţie de un anumit indice de referinţă: această obligaţie introducându-se ulterior, prin O.U.G.. nr. 50/2010; banca înţelegând să implementeze aceste prevederi prin încheierea din 21 septembrie 2010 a actului adiţional la contractul de credit, prin care s-a introdus formula de calcul a dobânzii consacrată la nivel legislativ: indicele LIBOR la 6 luni + marja fixă a băncii.
Cu toate acestea, se observă că susţinerile recurentei pot reprezenta un criteriu care ar fi putut fi avut în vedere pentru modificarea dobânzii variabile (şi-anume, evoluţia şi condiţiile nefavorabile ale pieţei financiar-bancare, atât la nivel internaţional, cât şi la nivel naţional) iar nu însăşi motivul întemeiat la care face trimitere alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.
Prin decizia recurată, în mod legal a reţinut instanţa de apel faptul că amintita clauză nu poate fi înţeleasă în mod clar şi fără echivoc de către consumator, motivul pentru care banca poate să modifice unilateral rata dobânzii curente revizuibile, după un criteriu care la rândul lui nu poate fi anticipat (evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a Băncii), nerăspunzând exigenţelor normelor legale evocate mai sus.
Aşadar, respectiva clauză nu respectă cerinţa de transparenţă impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Pentru considerentele expuse, având în vedere şi dispoziţiile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 2095 din 28 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2019.
Procesat de GGC - LM