Deliberând asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
1. Obiectul cererii:
Prin cererea înregistrată, iniţial, la data de 21.12.2015, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, reclamantul A. (fost preşedinte de sindicat) a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. (fost preşedinte ANAF):
1) obligarea acestuia la prezentarea de scuze, în mod public, într-un ziar de circulaţie naţională;
2) obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 euro şi,
3) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 din C. proc. civ.
În drept, s-a invocat dispoziţiile art. 72 şi art. 1357 din C. civ.
2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de Tribunal:
Prin Sentinţa civilă nr. 496/11.04.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului A. formulată în contradictoriu cu pârâtul B.
Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel reclamantul A., prin care a solicitat admiterea apelului, anularea sentinţei atacate, reţinerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond, să se dispună admiterea acţiunii promovate împotriva pârâtului B., cu consecinţa obligării pârâtului la prezentarea de scuze, în mod public, într-un ziar de circulaţie naţională şi obligării pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 euro.
3. Hotărârea pronunţată, în apel, de Curtea de Apel:
Prin Decizia nr. 861A din 24 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva Sentinţei civile nr. 496/11.04.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B.
4. Cererea de recurs.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 13 noiembrie 2019.
Prin cererea de recurs, reclamantul a susţinut nelegalitatea deciziei atacate, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. cu privire la administrarea probei testimoniale. S-a arătat că a fost audiat, în calitate de martor, numitul C., deşi între acesta şi recurent exista o relaţie de duşmănie determinată de pronunţarea deciziei civile în cadrul Dosarului nr. x/2001, prin care martorul a fost obligat la plata de daune morale către reclamant, într-o speţă similară. Apreciază că, în circumstanţele semnalate, se impunea înlăturarea declaraţiei de către instanţa de apel.
O altă critică invocată, încadrată în dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., a constat în neanalizarea de către curtea de apel a aspectelor referitoare la limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, puse în discuţie de către reclamant, şi anume faptul că, potrivit jurisprudenţei Curţii europene, garanţia conferită de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este subordonată condiţiei ca cel interesat să acţioneze cu bună-credinţă în aşa fel încât să ofere informaţii exacte şi demne de crezare. Susţine că, în speţă, nu se poate reţine buna-credinţă a pârâtului, câtă vreme acesta a început o campanie de denigrare împotriva sa, fără a avea indicii temeinice cu privire la afirmaţiile făcute.
S-a reclamant că instanţa de apel nu a examinat susţinerile reclamantului din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului - cauza Petrina vs România, prin prisma căreia afirmaţiile pârâtului, prin termenii folosiţi, nu se înscriu în limitele criticii admisibile, neputând fi considerate judecăţi de valoare.
Instanţa de apel a procedat la o motivare insuficientă atunci când a apreciat că reclamantul, asumându-şi rolul de persoană publică, pe fondul unui conflict instituţionalizat, în care a adus la rândul său acuzaţii pârâtului, s-a expus unei critici publice similare, fără a analiza dacă aceste critici îndeplinesc condiţia bunei-credinţe şi, dacă, acestea reprezintă judecăţi de valoare prin care se aduce atingere libertăţii de opinie.
S-a mai relevat că faptele reţinute nu au fost analizate în suficientă măsură prin raportare la jurisprudenţa CEDO - art. 8 şi 10 şi la materialul probator administrat în cauză. Or, nemotivarea deciziei echivalează cu necercetarea fondului pricinii, prin urmare, se impune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin ultimul motiv invocat, circumscris prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut interpretarea greşită a prevederilor art. 1357 C. civ. şi a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurentul a apreciat că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului, acesta săvârşind fapte ilicite de natură a atrage răspunderea sa civilă, prin exprimarea unor insulte şi afirmaţii cu caracter defăimător la adresa reclamantului. Prejudiciul a constat în atingerea adusa onoarei şi reputaţiei reclamantului, prin imputarea desfăşurării ilegale a activităţii printr-un mijloc de informare a publicului larg, cauzalitatea dintre faptă şi prejudiciu, precum şi vinovăţia rezultând cu claritate.
Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea spre rejudecare instanţei de apel.
5. Procedura derulată în recurs:
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de. 13 noiembrie 2018 şi repartizat completului de filtru CF x.
Prin rezoluţia din 21 octombrie 2018, s-a dispus comunicarea cererii de recurs către toate părţile din proces, cu menţiunea de a se depune întâmpinare.
La data de 21 decembrie 2018, intimatul B. a formulat întâmpinare, comunicată în cauză, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 861 A din 24 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a constatat că recursul este admisibil în principiu.
Raportul a fost comunicat părţilor cauzei pentru ca acestea să formuleze un punct de vedere la raport, aşa cum s-a dispus prin rezoluţia din 21 martie 2019, însă părţile nu au depus puncte de vedere la raport.
După epuizarea etapelor prevăzute de procedura de filtru, în aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., prin încheierea din camera de consiliu, din data de 3 octombrie 2020, s-a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 861 A din 24 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a fixat termen de judecată a recursului la 30 ianuarie 2020, ora 09:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile de nelegalitate din cererea de recurs, Înalta Curte va constata că recursul este fondat, în limitele şi în considerarea argumentelor care succed:
6.1 Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond, în mod greşit, a încuviinţat proba testimonială cu martorul C. şi a reţinut depoziţia acestui martor, atât timp cât reclamantul se afla în relaţii de duşmănie cu martorul respectiv.
Incidenţa motivului de casare invocat nu poate fi reţinută, întrucât elementul esenţial în raport de care sancţiunea nulităţii actului de procedură reprezentat de hotărârile atacate, ce poate fi constatată în condiţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., nu există.
Într-adevăr, la instanţa de fond, potrivit încheierii de şedinţă din 04.10.2016, reclamantul s-a opus la încuviinţarea şi audierea martorului C., propus de intimat. La termenul respectiv, tribunalul a încuviinţat proba testimonială cu audierea martorului, indicat de pârât în întâmpinare, arătând că va aprecia, cu ocazia audierii acestuia, în privinţa relaţiilor în care martorul se află cu părţile litigante.
Examinând, însă, raţionamentul şi argumentele pe care instanţa de fond şi-a fundamentat hotărârea pronunţată, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond nu s-a axat pe depoziţia martorului C., întrucât cele declarate de martor au fost doar redate şi menţionate în cuprinsul considerentelor sentinţei, fără ca depoziţia martorului respectiv să se plaseze în categoria acelor considerente decizorii care ar fi concurat la sprijinirea actul jurisdicţional, pronunţat în condiţiile legii.
Prin urmare, critica recurentului referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. este lipsită de relevanţă juridică, deoarece neregularitatea procedurală reclamată nu a produs nicio vătămare procesuală reclamantului, devreme ce soluţia pronunţată nu a fost fundamentată pe depoziţia martorului respectiv. De altfel, nu s-ar putea susţine nici faptul că, o atare vătămare ar fi reprezentată de respingerea, ca neîntemeiată, a cererii în pretenţii, formulată în temeiul răspunderii civile delictuale, deoarece, după cum deja s-a expus, prejudiciul procesual reclamat nu este rezultatul direct al neregularităţii procesuale reclamate.
Aspectele referitoare la existenţa unor denunţuri formulate împotriva reclamantului şi constituirea, pe numele acestuia, a unor dosare penale se circumscriu unor elemente obiective care se desprind atât din informaţiile publice, cât şi din datele oficiale comunicate de autorităţile statului în legătură cu derularea şi finalizarea unor cercetări penale, informaţii la care, de altfel, a făcut referire şi reclamantul.
6.2 Evaluând critica privind nemotivarea hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa de apel, instanţa de recurs o găseşte întemeiată, pentru următoarele considerente:
În conformitate cu art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, "Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, (…)."
Această dispoziţie convenţională consacră nu numai dreptul efectiv de acces la o instanţă de judecată, ci şi ansamblul garanţiilor procesuale privind desfăşurarea procesului civil şi obţinerea unei soluţii asupra pretenţiei deduse judecăţii, inclusiv motivarea hotărârii judecătoreşti pronunţate, aspecte care semnifică conţinutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil (a se vedea în acest sens cauza Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005).
Garanţia procesuală a motivării hotărârii judecătoreşti este consacrată expres şi în dispoziţiile de drept intern, respectiv art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care statuează cu valoare de principiu că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi arătarea atât a motivelor pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, iar art. 488 pct. 6 C. proc. civ. sancţionează, ca fiind nelegală, o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Motivarea hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituie, printre altele, o garanţie împotriva arbitrarului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător. Însă, în cazul în care motivarea lipseşte, este superficială sau incompleta, adică atunci când nu se arată, printr-o examinare efectivă, care sunt considerentele pentru care cererile şi mijloacele de apărare invocate de parte, prin apelul dedus judecăţii, au fost înlăturate, hotărârea este nulă şi se impune casarea acesteia, cu consecinţa reluării judecăţii.
În cauza dedusă judecăţii, prin apelul declarat, reclamantul A. a susţinut, printre altele, încălcarea dispoziţiilor de drept material, înscrise în art. 1357 C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală pentru o faptă ilicită care aduce atingere onoarei şi demnităţii unei persoane, completate cu normele convenţionale reglementate de art. 8 şi 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului. S-a pretins, în esenţă, că faptele reclamate nu au fost analizate în suficientă măsură, pentru a da posibilitatea de a fi trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează dispoziţiile legale interne şi convenţionale.
Făcând trimitere concretă la jurisprudenţa Curţii europene, relativ la incidenţa art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apelantul a pretins că, deşi exercitarea libertăţii de exprimare comportă anumite îndatoriri şi responsabilităţi, aceasta poate fi supusă unor restrângeri, condiţii sau sancţiuni prevăzute de lege, circumscrise unor măsuri necesare într-o societate democratică. Astfel, s-a reclamat de către apelant că afirmaţiile intimatului-pârât, care privesc fapte neadevărate şi care îi afectează reputaţia, nu au fost examinate sub aspectul dacă acestea se fundamentează pe o bază factuală precisă, solidă sau reprezintă judecăţi de valoare, prin care se aduce atingere libertăţii de opinie în sine.
Or, în condiţiile formulării unor atare critici, instanţa de apel avea obligaţia procesuală de a examina şi a răspunde, motivat, susţinerilor ce i-au fost ridicate în cuprinsul motivelor de apel şi de a lămuri toate aspectele cauzei care nu îşi găseau răspuns în hotărârea primei instanţe.
În cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel, în considerentele deciziei recurate, nu face nicio referire la susţinerile invocate de către apelantul-reclamant privind limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, cu toate că apelantul a reclamat, din perspectiva jurisprudenţei Curţii europene, că afirmaţiile intimatului-pârât B. din cuprinsul comunicatului remis, prin termenii folosiţi, nu se înscriu în limitele criticii admisibile, afirmaţii care nu ar putea fi considerate nici judecaţi de valoare, întrucât pârâtul nu ar fi acţionat cu bună credinţă, neexistând niciun temei real pentru a le justifica.
Or, este cunoscut că, în aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană are în vedere raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României), instanţa europeană subliniind, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.
În speţă, criticile propriu-zise din apelul reclamantului, prin care se contesta legalitatea sentinţei pronunţate, impunea examinarea efectivă a acestor apărări şi verificarea împrejurării dacă afirmaţiile concrete ale pârâtului se circumscriu conceptului de judecăţi de valoare sau sunt afirmaţii factuale, dată fiind distincţia - cu care Curtea Europeană operează în întreaga sa jurisprudenţă în materia libertăţii de exprimare - între afirmaţii factuale - exprimarea unor acuzaţii de a fi comis fapte determinate, pentru care este necesară o bază factuală solidă, şi judecăţi de valoare - exprimarea unei opinii despre calităţile profesionale, morale şi personale ale unei persoane, pentru care este necesar să se facă dovada bunei-credinţe.
Astfel, în contextul circumstanţial expus, după cum s-a relevat în precedent, nu rezultă că instanţa de apel ar fi procedat efectiv la o examinarea critică a tuturor acestor aspecte evocate de apelant, analiză necesar a fi valorificată pentru stabilirea situaţiei de fapt, lipsind, în consecinţă, orice evaluare proprie a instanţei de apel asupra apărărilor formulate în cauză.
Întrucât controlul judiciar de legalitate a deciziei nu poate fi exercitat, din cauza nemotivării hotărârii recurate, instanţa de rejudecare va analiza şi celelalte critici de nelegalitate formulate prin recurs, care nu se impun a fi analizate în acest cadru procesual, în raport de aprecierea, ca fondat, a motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi care determină, în mod necesar, casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei, cu respectarea ansamblului garanţiilor procesuale ce conturează dreptul la un proces echitabil al părţilor.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa decizia atacată şi va dispune trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 861A din 24 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2020.
Procesat de GGC - NN