Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, astfel cum a fost modificată şi precizată la 9 februarie 2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Muzeul Naţional de Istorie a României, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata recompensei băneşti de 30% din valoarea bunurilor, precum şi la plata bonificaţiei de 15% din valoarea acestora, respectiv la plata sumei de 41.690 euro, obligarea aceloraşi pârâţi la daune interese de 18.147,03 RON, constând în dobândă legală calculată la valoarea recompensei şi bonificaţiei, stabilite în raportul de expertiză, începând cu data de 04.03.2015, data împlinirii termenului de 18 luni prevăzut de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 182/2000, fiind cazul unei descoperiri arheologice de valoare excepţională, în conformitate cu prevederile art. 49 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 182/2000, republicată, privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil;
Reclamantul a solicitat, de asemenea, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, cheltuieli privind transportul la toate termenele de judecată, eventualele cheltuieli privind onorariu expert tehnic.
Prin Sentinţa civilă nr. 172 din 9 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, s-a admis în parte acţiunea declarată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Muzeul Naţional de Istorie a României, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, au fost obligaţi pârâţii Muzeul Naţional de Istorie a României şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional la plata echivalentului în RON la cursul BNR din ziua plăţii a sumei de 41.689,80 euro, reprezentând contravaloarea recompensei şi a bonificaţiei cuvenite reclamantului în temeiul art. 49 alin. (4) Legea nr. 182/2000 republicată, precum şi la plata dobânzii legale aferente debitului principal, începând cu data formulării acţiunii - 22.12.2015 şi până la data pronunţării prezentei hotărâri şi au fost obligaţii pârâţii Muzeul Naţional de Istorie a României şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional la plata sumei de 2013 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel Muzeul Naţional de Istorie a României şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.
Prin Decizia civilă nr. 948 A/2017 din 31 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de Muzeul Naţional de Istorie al României împotriva Sentinţei civile nr. 172/09.02.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice şi cu Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.
A fost admis apelul declarat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional împotriva Sentinţei civile nr. 172/09.02.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., intimatul pârât Ministerul Finanţelor Publice şi cu apelantul Muzeul Naţional de Istorie al României.
A fost schimbată în parte sentinţa apelată, astfel: au fost obligaţi pârâţii Muzeul Naţional de Istorie a României şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional la plata către reclamant a sumei totale de 32.425 euro, în echivalent în RON la cursul BNR la data plăţii, compusă din recompensa de 30% şi bonificaţie de 5% din valoarea tezaurului, şi la plata dobânzii legale începând cu data de 22.12.2015 până la data de 09.02.2017.
Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Împotriva Deciziei civile nr. 948 A/2017 din 31 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, atât reclamantul A., cât şi pârâtul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale au declarat recurs.
La 15 februarie 2018, reclamantul A. a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 948A/2017 din 31 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului declarat de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi menţinerii, ca temeinice şi legale a sentinţei primei instanţe.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul A. critică decizia atacată pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel, în mod greşit, a admis critica referitoare la valoarea despăgubirilor acordate şi, în special, a cuantumului bonificaţiei, critică care, însă, nu este formulată în cererea de apel depusă de apelantul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale împotriva Sentinţei civile nr. 172/09.02.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Din lecturarea motivelor de apel, susţine recurentul, se observă cu uşurinţă acest fapt, criticile formulate nu se referă la valoarea despăgubirii stabilite prin raportul de evaluare întocmit de Comisia de Evaluare şi Expertizare, respectiv la reducerea bonificaţiei.
În opinia recurentului-reclamant, instanţa de apel trebuia să judece apelul declarat de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale în limitele expres stabilite de către apelant, instanţa fiind competentă să verifice situaţia de fapt şi aplicarea legii doar în limita motivelor de apel, potrivit dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ. Instanţa de apel a admis apelul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale pe o critică inexistentă în motivele de apel depuse de acesta.
Totodată, consideră că hotărârea pronunţată de instanţa de apel privind reducerea cu 10 procente a bonificaţiei, prevăzute de legiuitor şi stabilită, în condiţiile art. 49 din Legea nr. 182/2000, de experţii în numismatică desemnaţi, este nelegală şi injustă, fiind o interpretare şi aplicare greşită a textului de lege. Instanţa de apel nu avea competenţa să stabilească cuantumul recompensei şi bonificaţiei, fiind atributul exclusiv al Comisiei de Evaluare şi Expertizare, special desemnată în condiţiile art. 49, alin. (5) pentru evaluarea Teazaurului de la Budeşti. Experţii renumiţi în numismatică au apreciat asupra valorii excepţionale a Tezaurului de la Budeşti, stabilind că se impune acordarea bonificaţiei în cuantumul maxim prevăzut de lege, respectiv 15%. Instanţa nu era în măsură a stabili cuantumul bonificaţiei şi apreciază fără niciun temei "că este suficientă şi îndestulătoare acordarea unei bonificaţii de 5% şi nu de 15%.".
La 2 martie 2018, pârâtul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 948 A/2017 din 31 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi, trimiţând cauza instanţei de apel, admiterea în totalitate a apelului său şi schimbarea în totalitate a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamantul A., în principal, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi, în subsidiar, ca nefondată.
În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în sensul că nu s-a pronunţat în niciun fel asupra unui aspect solicitat expres în cererea sa de apel, respectiv faptul că s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile apelate şi, în fond, respingerea acţiunii reclamantului faţă de minister, în principal, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Recurentul-pârât apreciază că, motivarea instanţei de apel este contradictorie, având în vedere că, deşi se arată expres că apelul declarat de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale este nefondat, instanţa de apel admite acest apel fără a face vreo referire la faptul că apelul ar fi în parte nefondat, ori la faptul că apelul ar fi admis în parte; în prima parte a motivării nu sunt luate în considerare Instrucţiunile nr. 2 din 8 aprilie 2016, iar în a doua parte a motivării instrucţiunile sunt considerate aplicabile şi este utilizată definiţia braconajului arheologic din art. 3.
Mai arată că, instanţa de apel a acordat dobânda legală de la data de 22.12.2015, precizând că aceasta este data depunerii acţiunii, dar pe prima pagină a deciziei arată că acţiunea s-a depus la data de 24.12.2015.
Consideră că, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 49 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată, precum şi ale art. 36 din C. proc. civ., deoarece a obligat o persoană fără calitate procesuală pasivă în cauză să plătească o anumită sumă de bani către reclamant. Totodată, au fost încălcate prevederile art. 1, art. 2 alin. (1) lit. g) şi k), din Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional, republicată, care prevăd definiţia descoperirilor arheologice întâmplătoare, precum şi prevederile art. 5 alin. (10) - (13) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000, care conţin dispoziţii referitoare la utilizarea detectoarelor de metale, acordând în mod nelegal atât recompensa, cât şi bonificaţia suplimentară.
În opinia sa, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată, care prevăd procedura obligatorie de urmat în cazul descoperirilor arheologice întâmplătoare. Potrivit procedurii legale exprese, persoanele fizice sunt obligate să predea bunurile, în termen de 72 de ore de la descoperire, primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază a fost făcută descoperirea, iar acesta este obligat să înştiinţeze serviciul public deconcentrat al Ministerului Culturii, în termen de 72 de ore, cu privire la bunurile descoperite, luând totodată măsuri de pază şi de conservare a acestora. Primarul este obligat apoi să predea bunurile astfel descoperite, în termen de 10 zile, serviciului public deconcentrat al Ministerului Culturii. Aşadar, procedura nu a fost respectată, cerinţele impuse de art. 49 alin. (1) - (4) nu au fost îndeplinite şi deci, instanţa de apel a încălcat evident dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 182/2000, acordând în mod nelegal atât recompensa, cât şi bonificaţia suplimentară.
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată şi nu a ţinut cont de ajutorul bănesc în cuantum de 10.000 euro, pe care primul-ministru de la acea dată l-a acordat intimatului-reclamant ca recompensă pentru tezaurul găsit. Cum aceste sume sunt, de asemenea, fonduri publice, ele trebuiau scăzute din cuantumul sumelor acordate, având acelaşi statut de recompensă. În plus, referitor la procentul de 5% acordat de instanţa de apel ca bonificaţie suplimentară, consideră că nici acesta nu trebuia acordat, nefiind îndeplinită condiţia existenţei unei descoperiri arheologice de valoare excepţională.
Pârâtul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului reclamantului, ca inadmisibil, pentru neîncadrarea criticilor în motivele invocate, iar în subsidiar, ca nefondat.
Prin întâmpinările înregistrate la 2 mai 2018, pârâtul Muzeul Naţional de Istorie al României a solicitat respingerea recursurilor declarate de Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale şi de A., ca nefondate.
Prin întâmpinarea înregistrată la 4 mai 2018, reclamantul A. a solicitat respingerea recursului Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, ca nefondat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din camera de consiliu de la 5 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului întocmit.
Prin încheierea din 5 aprilie 2019, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-reclamant, excepţie invocată de recurentul-pârât Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi, constatându-se că recursurile sunt admisibile în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursurilor declarate în cauză, la 18 octombrie 2019, cu citarea părţilor.
Verificând hotărârea atacată, Înalta Curte apreciază recursul declarat de reclamant ca fiind fondat, în limitele şi pentru următoarele considerente:
Recurentul reclamant şi-a întemeiat în drept primul motiv de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă Înalta Curte constată, în urma analizei dezvoltării acestui motiv, că se invocă încălcarea unor norme de ordin procesual, respectiv a prevederilor art. 471 alin. (5), art. 477 (1) C. proc. civ.
Rezultă, aşadar că motivele invocate pot fi încadrate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a analiza recursul formulat din perspectiva acestui motiv de casare.
Norma în discuţie determinantă în soluţionarea prezentei critici este reprezentată de prevederile art. 477 (1) C. proc. civ., în care se arată:
"Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".
Din cuprinsul acestei dispoziţii reiese că şi în etapa căilor de atac, procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, astfel că instanţa de apel nu poate proceda la această nouă judecată de fond decât în limitele stabilite de apelant.
În cauză, în apelul declarat de către pârâtul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, sentinţa primei instanţe a fost schimbată în parte în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii bonificaţiei, instanţa de apel stabilind că este suficientă şi îndestulătoare acordarea unei bonificaţii de 5 % şi nu de 15 %, aşa cum a stabilit prima instanţă.
Analizând motivele de apel se constată că apelantul pârât Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale nu a dezvoltat în motivarea căii de atac a apelului o critică cu referire la cuantumul bonificaţiei, aşa cum a fost stabilită prin raportul de evaluare întocmit de Comisia de Evaluare şi Expertizare şi însuşită de prima instanţă, singura critică cu privire la valoarea despăgubirii fiind cea referitoare la "deducerea din suma ce reprezintă recompensă şi bonificaţie a sumei primite de către reclamant din fondul special aflat la dispoziţia Primului Ministru".
Nici în faţa primei instanţe nu s-a formulat o asemenea apărare, de reducere a cuantumului bonificaţiei de 15% şi nici nu a făcut obiect de analiză.
Prin urmare, instanţa de apel procedând la analiza acestei critici, care nu a fost formulată în motivarea apelului, a încălcat dispoziţiile art. 477 (1) C. proc. civ. care consacră principiul tantum devolutum quantum apellatum, ce dă expresie limitării efectului devolutiv al apelului, pronunţând o soluţie nelegală.
Instanţa de apel era ţinută să judece apelul declarat de pârâtul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, nefiind incidente excepţiile prevăzute de dispoziţiile art. 477 (2) C. proc. civ.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că dezlegările instanţei de prim control judiciar, care au fundamentat decizia de schimbare în parte a sentinţei tribunalului sunt un efect al încălcării regulilor de procedură, fiind astfel incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce atrage casarea în parte a hotărârii.
Faţă de aceste dezlegări nu se mai impune cercetarea motivului de recurs invocat de recurentul-reclamant întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Analizând recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:
În primul motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că prin apel a solicitat, în principal, respingerea acţiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi instanţa de apel nu s-a pronunţate pe această excepţie.
Din actele dosarului se constată că, prin încheierea de şedinţă din data de 3 noiembrie 2016, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, ca fiind neîntemeiată, faţă de faptul că pârâtul Muzeul Naţional de Istorie a României se află în subordinea pârâtului Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, ca instituţie de drept public şi având calitatea de ordonator principal de credite.
Din cererea de apel se constată că Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, denumit în prezent Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale nu a formulat apel împotriva încheierii de şedinţă din data de 3 noiembrie 2016, ci numai împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă şi nici nu a dezvoltat motive de apel cu privire la soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale.
În privinţa încheierilor premergătoare, regula este stabilită de art. 466 (4) C. proc. civ., care prevede că împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel, ceea ce duce la concluzia că apelantul este obligat de a indica, dacă este cazul, şi încheierile premergătoare pe care le consideră netemeinice sau nelegale şi pe care doreşte să le atace.
În speţă, apelantul pârât nu a atacat în mod expres, neechivoc şi încheierea de şedinţă din data de 3 noiembrie 2016 şi nici nu a formulat critici în combaterea argumentelor reţinute de prima instanţă, astfel că nepronunţarea instanţei de apel asupra soluţiei privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale s-a făcut cu respectarea principiului prevăzut de art. 477 (1) C. proc. civ., a dispoziţiilor art. 466 (4) C. proc. civ. şi art. 479 (1) C. proc. civ.
Soluţia privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale a intrat în puterea lucrului judecat, câtă vreme nu s-a atacat cu apel, aşa încât nu mai poate fi repusă în discuţie în etapa procesuală a recursului.
Din considerentele deciziei atacate rezultă justeţea raţionamentului juridic al instanţei de apel pe fiecare critică, motivarea nefiind contradictorie sau străină de natura cauzei, astfel că aspectele relevate din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt de natură a produce o consecinţă în planul soluţiei pronunţate, fiind nefondate.
Criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.
Instanţa de apel a aplicat şi interpretat corect prevederile Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată, reţinând îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 49 din lege pentru acordarea atât a recompensei cât şi a bonificaţiei.
În aprecierea caracterului întâmplător al descoperirii, instanţa de apel raportat la starea de fapt reţinută, necenzurabilă în recurs, respectiv la împrejurările şi locul în care s-a realizat descoperirea, a reţinut în mod judicios că descoperirea arheologică realizată de reclamant a avut un caracter întâmplător, şi că simpla deţinere a unui detector de metale autorizat nu exclude caracterul întâmplător al descoperirii arheologice.
În ceea ce priveşte Instrucţiunile nr. 2 din 8 aprilie 2016, privind regimul descoperirilor arheologice întâmplătoare emisă de Ministerul Culturii, care au fost adoptate după realizarea descoperirii, instanţa de apel a constatat corect că nu se pot aplica retroactiv.
Instanţa de apel nu a încălcat nici dispoziţiile O.G. nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional, enumerarea acţiunilor umane este exemplificativă, astfel că descoperirea realizată cu detectorul de metale nu înlătură posibilitatea unei descoperiri întâmplătoare.
În mod legal, faţă de probatoriul administrat în faţa primei instanţe, s-a reţinut că tezaurul de la Budeşti alcătuit din monede otomane se încadrează în categoria bunurilor catalogate ca fiind de valoare excepţională.
Instanţa de apel a apreciat corect că reclamantul a respectat procedura prevăzută de dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată, fiind anunţaţi atât Primarul Comunei Budeşti, cât şi pârâtul Muzeul Naţional de Istorie a României în termenul de 72 ore de la descoperirea tezaurului şi că nu se poate imputa reclamantului că predarea tezaurului s-a realizat cu prioritate către pârâtul Muzeul Naţional de Istorie a României.
În ce priveşte critica referitoare la deducerea sumei de 10.000 euro acordată de către primul-ministru din valoarea totală a recompensei şi a bonificaţiei, instanţa a reţinut corect că în condiţiile în care la acordarea sumei de 10.000 euro nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată, iar natura acestei sume a fost de contravaloare ajutor bănesc şi nu bonificaţie sau recompensă, nu se poate deduce suma respectivă din suma care i se cuvine reclamantului în conformitate cu art. 49 alin. (4) din Legea nr. 182/2000 republicată.
Considerentele expuse în recursul promovat de recurentul-reclamant fac inutilă cercetarea în fond a criticii invocate de către recurentul pârât privind acordarea procentului de 5% de către instanţa de apel cu titlu de bonificaţie.
În concluzie, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de reclamant, se va casa în parte decizia recurată şi se va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel, în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale împotriva Sentinţei civile nr. 172 din 9 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, care urmează să rejudece apelul, cu respectarea principiului tantum devolutum quantum apellatum şi a celor statuate în prezenta decizie.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Constatând nefondate criticile formulate de recurentul-pârât Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 948 A/2017 din 31 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel, în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale împotriva Sentinţei civile nr. 172 din 9 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale împotriva Deciziei civile nr. 948 A/2017 din 31 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2019.
Procesat de GGC - NN