Deliberând asupra cauzei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 166/F din data de 13 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia la executare formulată de Serviciul de Probaţiune Iaşi cu privire la Sentinţa penală nr. 143/06.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 171/A din data de 14.05.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 143 din 06.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2016, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 171/A din 14.05.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 9 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală apelată, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 294 lit. e) şi f) din C. pen. cu referire la art. 6 şi 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 (în legătură cu cumpărătorul de influenţă B., pct. 1.2. din rechizitoriu). În baza art. 67 alin. (1) din C. pen., inculpatului A. i s-a aplicat pedeapsa complementară constând în interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen. (dreptul de a ocupa funcţia de magistrat) pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen. (dreptul de a ocupa funcţia de magistrat), pedeapsă ce se va executa conform art. 65 alin. (3) din C. pen. În baza art. 91 din C. pen., a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei închisorii de 2 ani şi 9 luni aplicată inculpatului A. pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit în condiţiile prevăzute de art. 92 din C. pen.. În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Iaşi, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; c) să comunice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă. În baza art. 93 alin. (2) lit. d) din C. pen., i s-a impus inculpatului să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei. În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 100 de zile, în cadrul Consiliului Local Iaşi - Direcţia de Asistenţă Comunitară sau în cadrul Consiliului Local Iaşi - Direcţia de Administrare a Patrimoniului Public şi Privat. În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., i s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. privind cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Potrivit art. 48 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 253/2013, în situaţia în care, pe parcursul termenului de supraveghere, consilierul de probaţiune constată că se impune modificarea conţinutului unora dintre obligaţiile stabilite în sarcina persoanei supravegheate, impunerea unor noi obligaţii sau încetarea executării unora dintre cele dispuse, sesizează instanţa de executare, potrivit art. 87 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, iar sesizarea instanţei poate fi făcută şi de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei supravegheate sau a persoanei vătămate, după consultarea raportului întocmit de consilierul de probaţiune.
Potrivit art. 87 alin. (1) din Legea nr. 286/2009, dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate şanse sporite de îndreptare iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, atunci când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
Curtea de Apel a precizat că analiza prevederilor legale mai sus menţionate îndreptăţeşte aprecierea că atunci când nu mai este necesară menţinerea unora dintre obligaţiile impuse prin hotărârea de condamnare, atunci se dispune încetarea executării acestora.
Totodată, a menţionat că încetarea executării unora dintre obligaţii este o vocaţie şi nu un drept. De aceea, încuviinţarea unei asemenea cereri este supusă aprecierii organelor judiciare.
Deşi propunerea formulată de către Serviciul de Probaţiune, prin raportul de evaluare întocmit de către Serviciul de Probaţiune Iaşi, este favorabilă persoanei condamnate A., totuşi Curtea a apreciat că pe de o parte, prin acesta se neagă esenţa instituţiei suspendării sub supraveghere şi pe de altă parte, nu este de natură să conducă la concluzia că nu mai este necesară menţinerea obligaţiei - să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei.
Din examinarea actelor dosarului, Curtea nu a reuşit identificarea acelor elemente obiective din care să rezulte că obligaţia de a nu părăsi ţara şi-a încetat caracterul necesar şi nu mai este folositoare pe mai departe.
Împrejurarea invocată privind existenţa unei relaţii cu o persoană cu dublă cetăţenie, română şi moldoveană, cu părinţi care locuiesc în Republica Moldova, a fost cunoscută de la momentul începerii urmăririi penale în dosarul în care s-a dispus condamnarea.
Ca atare, Curtea nu a putut considera că după numai 2 luni de la momentul punerii în executare a hotărârii judecătoreşti, obligaţia nu mai este necesară.
În opinia instanţei de fond, susţinerile că ar dori să-şi viziteze rudele stabilite în mai multe ţări (Moldova, Italia) reprezintă pretexte pentru a nu mai executa obligaţia de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei, impusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia penală nr. 171/A din 14.05.2019.
Pe de altă parte, vizitarea rudelor din străinătate, nu poate constitui un motiv necesar privind încetarea obligaţiei mai sus amintite, câtă vreme persoana condamnată A. poate solicita părăsirea temporară a ţării, conform dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 253/2013.
Un alt aspect de subliniat este că prin aplicarea suspendării sub supraveghere persoana condamnată este supusă, pe durata unui termen de supraveghere, unor măsuri de supraveghere şi cerinţei de a respecta anumite obligaţii stabilite de instanţa de judecată, pe baza legii.
Or, Curtea a apreciat că în situaţia în care s-ar dispune încetarea obligaţiei instituite condamnatului, respectiv aceea de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei, s-ar crea dificultăţi în supravegherea conduitei condamnatului privind respectarea celorlalte măsuri de supraveghere prevăzute în hotărârea de condamnare, precum să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; controlul asupra mijloacelor de existenţă ale condamnatului.
În concluzie, faţă de cele arătate şi ţinând seama şi de perioada de timp scursă din termenul de supraveghere stabilit prin hotărârea de condamnare, Curtea a apreciat că menţinerea obligaţiei este în continuare necesară, fiind respectat principiul oportunităţii şi proporţionalităţii.
Împotriva acestei sentinţe penale a formulat contestaţie condamnatul A.
În esenţă, a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea sentinţei primei instanţe, şi pe cale de consecinţă încetarea obligaţiei de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei.
În susţinerea contestaţiei formulate, a precizat că a respectat toate obligaţiile impuse de instanţă, s-a prezentat la sediul Serviciului de Probaţiune de fiecare dată când a fost chemat, a efectuat cele 100 de zile de muncă în folosul comunităţii şi dispune de resurse individuale familiale şi comunitare pe care le poate valorifica în viitor, în vederea inserţiei sociale efective.
De asemenea, a arătat că se află într-o uniune consensuală de şase ani cu o persoană de cetăţenie română şi moldoveană, iar părinţii acesteia locuiesc în Republica Moldova.
Mai mult, a menţionat că din cauza interdicţiilor impuse nu îşi găseşte un loc de muncă şi nu poate realiza venituri, însă prin ridicarea interdicţiei de a părăsi ţara ar putea să se deplaseze la rudele sale din străinătate pentru a încerca să lucreze acolo.
Examinând contestaţia formulată de condamnatul A., în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte va determina coordonatele normative aplicabile în cauză, respectiv: dispoziţiile art. 87 alin. (1) C. pen., dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate şanse sporite de îndreptare; alin. (2) al aceluiaşi text de lege prevede că instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, atunci când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
Aşadar, dispoziţiile legale anterior menţionate prevăd posibilitatea modificării condiţiilor de executare a pedepsei suspendate, în sensul impunerii unor noi obligaţii, sporirii sau diminuării condiţiilor de executare a celor existente, sau încetarea executării unora dintre obligaţii, dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care să justifice modificarea condiţiilor de executare şi totodată prin schimbarea dispusă să se asigure condamnatului şanse mai mari de îndreptare. Referitor la schimbarea condiţiilor de executare, în cazul pedepsei a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, este esenţial ca pe parcursul termenului de supraveghere să survină motive care să conducă la concluzia că unele din obligaţiile impuse iniţial nu mai sunt necesare.
În atare condiţii, în prezenta cauză, Înalta Curte urmează a analiza dacă în legătură cu obligaţia de a nu părăsi teritoriul ţării, fără acordul instanţei, impusă condamnatului A. prin hotărârea de condamnare definitivă (Sentinţa penală nr. 143 din 06.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 171/A din 14.05.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), au apărut temeiuri care să conducă la concluzia că această obligaţie nu mai este necesară.
În analiza demersului menţionat, instanţa reţine că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere reprezintă consecinţa unei soluţii de condamnare la pedeapsa închisorii, atunci când instanţa apreciază că scopul pedepsei închisorii poate fi atins şi fără executarea acesteia, în regim de detenţie. Totodată, instanţa are în vedere că individualizarea pedepsei, în modalitatea suspendării executării acesteia sub supraveghere, decurge din încrederea acordată condamnatului că, aflat sub influenţa unor măsuri de supraveghere, o perioadă de timp, scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea efectivă a acesteia.
Deopotrivă, Înalta Curte are în vedere totuşi că obligaţiile şi măsurile de supraveghere impuse prin hotărârea de condamnare nu au caracter fix, legiuitorul prevăzând posibilitatea, ca în ipoteza intervenirii unor schimbări care nu existau la momentul luării hotărârii de condamnare, instanţa de judecată să efectueze o nouă individualizare asupra conţinutului supravegherii pedepsei a cărei executare a fost suspendată.
Evaluând contestaţia formulată de condamnatul A., prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a situaţiei evocate în cuprinsul cererii, Înalta Curte apreciază că nu există motive diferite de cele avute în vedere de instanţa de judecată la momentul la care a impus, pe parcursul termenului de supraveghere de 4 ani, respectarea obligaţiei de a nu părăsi teritoriul ţării, fără acordul instanţei.
Argumentele invocate de persoana condamnată în cuprinsul contestaţiei, respectiv că se află într-o uniune consensuală cu o persoană având dublă cetăţenie, română şi moldoveană, şi este necesară deplasarea sa în străinătate pentru a-şi vizita socrii, nu sunt de natură să justifice înlăturarea obligaţiei prevăzută de art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., întrucât condamnatul are posibilitatea ca ori de câte ori consideră necesar, să se adreseze judecătorului cu cerere motivată de părăsire temporară a teritoriului ţării.
Mai mult, Înalta Curte consideră că nu poate constitui temei pentru înlăturarea unei obligaţii impuse în hotărârea de condamnare nici împrejurarea că persoana condamnată a avut o conduită conformă programului de supraveghere stabilit în sarcina sa; finalizarea executării orelor de muncă neremunerată în folosul comunităţii ori executarea în mod corespunzător a obligaţiilor ce îi revin condamnatului A. în cadrul supravegherii, ţin de esenţa acestei măsuri, deoarece nerespectarea acestora ar fi putut conduce la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Aşadar, motivele invocate nu pot constitui temeiuri pentru încetarea obligaţiei de a nu părăsi teritoriul naţional, fără încuviinţarea instanţei, deoarece s-ar ignora toate considerentele ce au fundamentat procesul deliberativ ce a condus la stabilirea pedepsei, a modalităţii de executare şi a obligaţiilor impuse.
În ceea ce priveşte susţinerea contestatorului condamnat, potrivit căreia prin obligaţia de a nu părăsi teritoriul ţării are loc o ingerinţă în dreptul acestuia la viaţă privată, instanţa reţine că această critică este neîntemeiată, câtă vreme contestatorul nu a indicat şi justificat cum obligaţia criticată interferează cu dreptul acestuia la viaţă privată, în sensul art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Sub acest aspect, chiar dacă noţiunea de "viaţă privată" este una largă, ce nu necesită o definiţie exhaustivă (Cauza Calmanovici contra României, Cauza P.G. şi J.H. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii), instanţa nu a identificat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cum o măsură, ce e drept restrictivă de libertate, aduce atingere dreptului la viaţă privată şi, în consecinţă, nu poate efectua un examen al măsurii, din perspectiva art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Referitor la motivul invocat de contestator, potrivit căreia prin obligaţia de a nu părăsi teritoriul ţării are loc o ingerinţă în dreptul acestuia la liberă circulaţie, consacrat în art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 25 din Constituţia României, de asemenea, Înalta Curte reţine că în cauza de faţă este neîntemeiat.
Astfel, potrivit art. 2 par. 2 şi 3 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, "Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."
Înalta Curte aminteşte că obligaţia de a nu părăsi teritoriul ţării impusă printr-o hotărâre de condamnare este prevăzută de lege şi constituie totodată o măsură necesară într-o societate democratică, pentru prevenirea faptelor penale, scopul pedepsei fiind între altele prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
De altfel, din perspectiva restrângerii dreptului contestatorului de a părăsi teritoriul ţării, Înalta Curte reţine că interdicţia impusă nu are caracter absolut, ci este doar supusă aprecierii instanţei de judecată, în condiţiile Legii nr. 253/2013.
Obligaţia impusă condamnatului de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei, a fost luată în considerarea infracţiunii săvârşite de inculpat şi reprezintă o garanţie în plus, instituită pe o durată limitată (de patru ani) şi fără a fi restrictivă absolut -deoarece condamnatul poate cere permisiunea părăsirii temporare, pentru motive punctuale, întemeiate- a satisfacerii exigenţelor scopului pedepsei care trebuie să asigure reinserţia viitoare, pozitivă, efectivă, a condamnatului.
Prin urmare, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că nu sunt motive temeinic justificate de a înlătura obligaţia impusă condamnatului, obligaţie ce a fost instituită ca o garanţie a efectivităţii pedepsei neprivative de libertate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 166/F din data de 13 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2019.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 166/F din data de 13 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2019.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2020.
Procesat de GGC - GV