Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 339/F din 8 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2013, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în variantă agravată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în reglementarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 50/2013) cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (2) şi (3) C. pen..(1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din acelaşi cod (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de reprezentant fiscal şi orice altă funcţie care determină conducerea evidenţei contabile), pe o perioadă de 5 ani.

În temeiul art. 71 alin. (1), (2) C. pen..(1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi.

În temeiul art. 861 alin. (1) şi art. 71 alin. (5) C. pen..(1969), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale şi a pedepsei accesorii pe un termen de încercare de 7 ani, stabilit şi calculat potrivit art. 862 din acelaşi cod.

S-a dispus executarea pedepsei complementare începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În temeiul art. 863 alin. (1) lit. a) - d) şi alin. (2) C. pen..(1969), s-a impus inculpatului ca, pe durata termenului de încercare, să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte trimestrial, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Arad; să anunţe, în prealabil, aceluiaşi serviciu, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice, aceluiaşi serviciu, schimbarea locului de muncă; să comunice, aceluiaşi serviciu, informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 raportat la art. 83 şi art. 84 C. pen..(1969), referitoare la cazurile de revocare a suspendării sub supraveghere.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. pen. raportat la art. 19 alin. (1), (5) C. proc. pen., s-a admis acţiunea exercitată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a fost obligat inculpatul să plătească acesteia, cu titlu de daune materiale, suma de 594.590,5 RON, plus obligaţiile fiscale accesorii, datorate şi calculate, potrivit Codului de procedură fiscală, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii.

În temeiul art. 397 alin. (2), (4) şi art. 249 alin. (1), (2), (5) C. proc. pen. raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005, s-a instituit sechestru asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, în vederea garantării plăţii daunelor anterior menţionate, până la concurenţa valorii lor, această măsură, care este executorie de la data pronunţării hotărârii, urmând să fie adusă la îndeplinire de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

În temeiul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, o copie de pe dispozitivul acestei hotărâri a fost comunicată, la data rămânerii ei definitive, Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a constatat că prin rechizitoriul nr. x/2012 din 23 octombrie 2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus, potrivit art. 262 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în sarcina acestuia reţinându-se în fapt că, în calitate de asociat coordonator şi reprezentant fiscal al SCPA "B.", nu a înregistrat în evidenţele contabile aferente anului 2008 şi nu a declarat la organele fiscale suma de 1.698.830 RON, încasată la data de 17 martie 2008, de la C., în baza contractului de asistenţă juridică nr. x din 25 octombrie 2007, prejudiciind astfel bugetul de stat cu suma totală de 594.590,5 RON, din care suma de 322.777,7 RON reprezentând TVA, iar suma de 271.812,8 RON reprezentând impozit pe venit.

Conform actului de sesizare, probatoriul administrat în faza de urmărire penală a evidenţiat următoarea situaţie de fapt:

În urma sesizării formulate de C., organele fiscale din cadrul Administraţiei Finanţelor Publice a Sectorului 5 Bucureşti au efectuat o inspecţie fiscală la Societatea Civilă Profesională de Avocaţi "B." care a vizat perioada 1 ianuarie 2006 - 1 iunie 2009, constatându-se că inculpatul A., în calitate de asociat coordonator şi reprezentant fiscal al societăţii de avocatură anterior menţionate, nu a înregistrat în evidenţele contabile ale acesteia şi nu a declarat la organele fiscale suma de 1.698.830 RON, reprezentând venituri realizate din activitatea profesională desfăşurată.

Astfel, la data de 25 octombrie 2007, între C. şi SCPA "B.", a fost încheiat contractul de asistenţă juridică nr. x, având ca obiect reprezentare şi asistenţă juridică în dosarul nr. x/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la art. 2 fiind prevăzut un onorariu în cuantum de 67.000 RON. În schimb, la art. 5 (alte clauze), apare înscris un onorariu de succes în cuantum de 450.000 EURO.

Cu toate că onorariul de succes a fost contestat de clientă, la solicitarea inculpatului, executorul judecătoresc D. a procedat la punerea în executare a contractului de asistenţă juridică anterior menţionat, în vederea recuperării de la aceasta a sumei totale de 1.619.380 RON, din care suma de 55.000 RON reprezentând restul de onorariu neachitat, iar suma de 1.564.380 RON reprezentând echivalentul onorariului de succes.

În cadrul procedurii de executare silită, C. a consemnat, la E. S.A., la dispoziţia executorului judecătoresc, la data de 27 februarie 2008, suma de 1.640.545 RON, iar, la data de 28 februarie 2008, suma de 79.968,9 RON.

Prin adresa nr. x din data de 17 martie 2008, emisă în dosarul de executare silită nr. x/2007, executorul judecătoresc a solicitat, cu privire la suma totală de 1.720.514,82 RON, consemnată de C., următoarele măsuri: suma de 1.698.830 RON să fie virată în contul IBAN x, deschis la F. - Sucursala Moşilor pe numele SCPA "B.", iar suma de 21.684,82 RON să fie reconsemnată pe seama şi la dispoziţia BEJ D.. Drept urmare, la 17 martie 2008, E. S.A. a virat suma de 1.698.830 RON în contul bancar x, deschis la F. - Sucursala Moşilor pe numele SCPA "B.". Suma respectivă, care apare evidenţiată în extrasele de cont prezentate de bancă a fost retrasă în numerar din contul bancar al societăţii.

Conform sesizării formulate de organele fiscale, suma de 1.698.830 RON nu a fost înregistrată în evidenţele contabile ale SCPA "B." şi nici nu a fost declarată la acele organe.

Pentru a se verifica dacă suma de 1.698.830 RON a fost sau nu înregistrată în contabilitate, în cursul urmăririi penale, i s-a solicitat inculpatului să prezinte procurorului, la data de 14 octombrie 2013, Registrul de încasări şi plăţi întocmit de SCPA "B." pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 1 iunie 2009, precum şi declaraţiile fiscale aferente aceleiaşi perioade, fiind întocmit în acest sens un proces-verbal.

Inculpatul nu a dat curs, în întregime, solicitării organului de urmărire penală, neprezentând acestuia primul document care i-a fost cerut. Astfel, la data de 15 octombrie 2013, inculpatul a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti doar declaraţiile fiscale aferente anilor 2008 - 2009, nu însă şi Registrul de încasări şi plăţi.

La data de 23 octombrie 2013, inculpatul, prezentându-se la sediul aceluiaşi parchet, a declarat că a căutat registrul de încasări şi plăţi întocmit de SCPA "B." pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 1 iunie 2009, însă nu l-a găsit, motiv pentru care nu l-a putut prezenta organului de urmărire penală, această situaţie fiind consemnată într-un proces-verbal.

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, registrele de contabilitate obligatorii şi documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitatea financiară se păstrează în arhiva persoanelor prevăzute la art. 1 timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exerciţiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, cu excepţia statelor de salarii, care se păstrează timp de 50 de ani. De asemenea, conform pct. 29 din Normele metodologice privind organizarea şi conducerea evidenţei contabile în partidă simplă de către persoanele fizice care au calitatea de contribuabil potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 (Codul fiscal), aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1040/2004, contribuabilii au obligaţia să păstreze în arhiva lor registrele de contabilitate, documentele financiar-contabile, precum şi documentele justificative care stau la baza înregistrării în evidenţa contabilă în partidă simplă, iar, conform pct. 30 din acelaşi act normativ, termenul de păstrare a registrului-jurnal de încasări şi plăţi, a registrului-inventar, precum şi a documentelor justificative şi financiar-contabile este de 10 ani, cu începere de la data încheierii anului fiscal în cursul căruia au fost întocmite, cu excepţia statelor de salarii, care se păstrează timp de 50 de ani.

În consecinţă, prin faptul că nu a păstrat în arhiva proprie Registrul de încasări şi plăţi, inculpatul a încălcat dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, precum şi prevederile pct. 29 şi 30 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1040/2004.

În lipsa registrului de încasări şi plăţi, a fost avută în vedere situaţia de fapt consemnată în raportul de inspecţie fiscală nr. x din 31 august 2009, întocmit de Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 5 Bucureşti în urma unei inspecţii fiscale generale, în cuprinsul căruia sunt consemnate, în detaliu, sumele înregistrate în contabilitatea SCPA "B.".

Astfel, s-a constatat că, în cursul lunii martie 2008, în contabilitatea societăţii respective, apar înregistrate 27 de încasări, în sumă totală de 18.919,16 RON. Printre aceste încasări, în mod evident, nu apare şi suma de 1.698.830 RON. În plus, au fost verificate datele aferente întregii perioade 2007 - 2008 şi s-a constatat că suma de 1.698.830 RON nu apare înregistrată în contabilitate.

În declaraţia anuală de venit (formularul 204), depusă la Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 5 Bucureşti pe numele SCPA "B.", înregistrată sub nr. x din 3 iunie 2009, la rubrica "venit brut", este înscrisă numai suma de 93.695 RON.

Drept urmare, s-a concluzionat că suma de 1.698.830 RON, încasată de SCPA "B." prin executare silită, nu a fost înregistrată în contabilitate (registrul de încasări şi plăţi) şi nici nu a fost declarată la organele fiscale.

La momentul întocmirii raportului de inspecţie fiscală organele fiscale nu aveau cunoştinţă de suma 1.698.830 RON, motiv pentru care, la acel moment, au fost consemnate, în cuprinsul raportului respectiv, numai sumele ce apăreau înregistrate în documentele contabile ale SCPA "B.". Abia ulterior, în urma sesizării formulate de C., înregistrată la Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 5 Bucureşti sub nr. x din 27 august 2010, organele fiscale au reverificat datele înscrise în contabilitatea SCPA "B." şi au constatat că suma de 1.698.830 RON nu apare înregistrată.

În perioada 1 februarie 2006 - 1 iunie 2009, SCPA "B." a avut ca asociaţi pe inculpatul A. - 90% şi pe numitul G. - 10%, persoana desemnată să răspundă de conducerea evidenţei contabile fiind cel dintâi.

Conform raportului de inspecţie fiscală nr. x din 31 august 2009, întocmit de Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 5 Bucureşti, SCPA "B." ar fi trebuit să se înregistreze, ca plătitoare de TVA, începând cu data de 01 decembrie 2007, întrucât, în luna octombrie 2007, a depăşit plafonul de scutire de 35.000 EURO, prevăzut de art. 152 din Legea nr. 571/2003 (Codul fiscal), în varianta în vigoare la data comiterii faptei.

Prin urmare, pentru suma de 1.698.830 RON, SCPA "B." ar fi trebuit să plătească TVA în cuantum de 322.777,7 RON (1.698.830 RON x 19%) şi impozit pe venit în cuantum de 271.812,8 RON (1.698.830 RON x 16%), astfel încât prejudiciul adus bugetului de stat, prin neînregistrarea în contabilitate şi nedeclararea sumei respective, are o valoare totală de 594.590,5 RON (322.777,7 + 271.812,8 RON), la care se adaugă majorări de întârziere (dobânzi şi penalităţi).

Prin Încheierea din 3 aprilie 2014 (definitivă) pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a constatat, potrivit art. 346 alin. (2) d C. proc. pen., legalitatea sesizării instanţei, a efectuării actelor şi a administrării probelor de către organul de urmărire penală, dispunându-se începerea judecăţii.

Prin Adresa din 25 august 2014 până la terminarea cercetării judecătoreşti, partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (în continuare ANAF), conform art. 20 alin. (5) lit. b) C. proc. pen., şi-a majorat întinderea pretenţiilor exprimate în faza de urmărire penală, solicitând obligarea inculpatului la plata sumei totale de 594.590,5 RON (din care suma de 322.777,7 RON reprezentând TVA, iar suma de 271.812,8 RON reprezentând impozit pe venit), plus obligaţiile fiscale accesorii, calculate de la data scadenţei obligaţiei de plată a sumei respective şi până la data executării integrale a plăţii. De asemenea, partea civilă a solicitat instituirea de măsuri asigurătorii asupra bunurilor inculpatului, în vederea garantării plăţii debitului pretins.

Analizând întregul probatoriu al cauzei, atât cel administrat în faza de urmărire penală (care nu a fost contestat în procedura de cameră preliminară), cât şi cel administrat în cursul cercetării judecătoreşti nemijlocite (declaraţia inculpatului şi înscrisurile prezentate de acesta), Curtea a reţinut că, în perioada 1 februarie 2006 - 1 iunie 2009 (singura care interesează prezenta cauză), conform art. 5 alin. (1), (5) din Legea nr. 51/1995, inculpatul şi-a exercitat profesia de avocat, înscris la acel moment în Baroul Bucureşti, în cadrul Societăţii Civile Profesionale de Avocaţi "B.", în care, potrivit procesului-verbal al Adunării Generale Extraordinare a asociaţilor din data de 1 februarie 2006 a deţinut 90% din capitalul social (diferenţa de 10% aparţinând avocatului G., domiciliat în Franţa) şi calitatea de coordonator al societăţii.

Conform informaţiilor furnizate de Baroul Bucureşti, la data de 1 iunie 2009, inculpatul a fost transferat în Baroul Arad, iar, la data de 9 iunie 2009, prin Decizia nr. 1461, s-a luat act de retragerea acestuia din cadrul SCPA "B." şi s-a aprobat dizolvarea societăţii respective, începând cu data realizării acelui transfer.

Potrivit declaraţiei de înregistrare fiscală (formularul 010), SCPA "B.", sub semnătura olografă a inculpatului (necontestată), a solicitat înscrierea menţiunii de radiere a acesteia, începând cu data de 1 iunie 2009.

Documentele contabile ale SCPA "B." aferente perioadei 1 ianuarie 2006 - 1 iunie 2009, au fost supuse unei inspecţii fiscale generale, realizată de Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 5 Bucureşti. Cu această ocazie, în cuprinsul a două note explicative, formulate la 11 iunie 2009 şi 31 iulie 2009, inculpatul a menţionat, sub semnătură olografă (necontestată), că singurul cont bancar utilizat de societatea respectivă, în perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2008/30 aprilie 2009, a fost cel deschis la H., având codul IBAN x. De asemenea, în cuprinsul a două declaraţii, care i-au fost solicitate la datele de 11 iunie 2009 şi 28 iulie 2009, inculpatul a precizat, tot sub semnătură olografă (necontestată), că toate operaţiunile patrimoniale sunt reflectate în documente justificative şi au fost înregistrate în contabilitate, în întregime.

Potrivit raportului întocmit în urma inspecţiei fiscale generale nr. x din 31 august 2009 (al cărui conţinut nu a fost vreodată contestat), în perioada verificată, inculpatul a răspuns de conducerea evidenţei contabile a SCPA "B.", desemnând-o să-l reprezinte, în vederea finalizării controlului fiscal, pe numita I., în calitate de contabil al societăţii şi a deţinut calitatea de reprezentant fiscal pentru cel de-al doilea asociat, avocatul G..

Conform aceluiaşi raport, în perioada supusă inspecţiei fiscale, contribuabilul SCPA "B." nu s-a înregistrat ca persoană impozabilă în scopuri de TVA, deşi avea această obligaţie, potrivit art. 152 alin. (6) din Legea nr. 571/2003, începând cu data de 1 decembrie 2007, ca urmare a depăşirii, la data de 31 octombrie 2007, a plafonului de scutire de TVA.

Pentru nedepunerea, în termenul legal, a declaraţiei de înregistrare ca plătitor de TVA, contribuabilul a fost sancţionat cu o amendă de 1.000 RON, pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 219 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 (Codul de procedură fiscală), conform procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor încheiat la 31 august 2009.

Potrivit raportului de inspecţie fiscală generală şi anexelor acestuia, pentru anul 2008, contribuabilul a declarat venituri, constând în onorarii de avocat, în cuantum total de 93.695 RON, în luna martie a anului respectiv acele venituri având o valoare declarată de 18.919,6 RON, conform unui număr de 27 de facturi fiscale, în detaliu evidenţiate şi respectiv cheltuieli în sumă totală de 653.901 RON, înregistrând astfel o pierdere fiscală de 560.206 RON.

Din cuprinsul aceluiaşi raport, a rezultat că, pentru efectuarea verificărilor referitoare la veniturile şi cheltuielile declarate de contribuabil pentru anul 2008, inspectorilor fiscali le-a fost prezentat de către acesta, care şi-a organizat contabilitatea în partidă simplă, registrul de încasări şi plăţi nr. x, deschis la 10 decembrie 2002.

În sfârşit, în raportul analizat, se consemnează că, în urma prezentării concluziilor inspecţiei fiscale generale, contribuabilul nu a ridicat obiecţiuni şi a declarat că a pus la dispoziţia organelor de control toate documentele şi informaţiile solicitate.

Prin Declaraţia anuală de venit pentru asocierile fără personalitate juridică (formularul 204), aferentă anului 2008, în forma ei rectificativă, întocmită la 3 iunie 2009 (prezentată organului de urmărire penală de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti în copie conformă cu documentul existent în dosarul fiscal), contribuabilul SCPA "B.", sub semnătura olografă a inculpatului (necontestată), a declarat un venit brut, obţinut din avocatură, de 93.695 RON, cheltuieli deductibile de 653.901 RON şi, astfel, o pierdere fiscală de 560.206 RON, pretins suportată în exclusivitate, dintre cei doi asociaţi, numai de către acesta.

În cursul urmăririi penale, inculpatul a depus la dosar două variante ale aceluiaşi document, Declaraţia specială privind veniturile realizate (formularul 200), aferentă anului 2008, în forma ei rectificativă, întocmite la datele de 2 şi 3 iunie 2009, prin care a declarat, în nume personal, un venit brut, obţinut din avocatură, de 63.695 RON, cheltuieli deductibile de 653.901 RON şi, astfel, o pierdere fiscală de 590.206 RON, într-una din variante şi respectiv un venit brut, obţinut din avocatură, de 93.695 RON, cheltuieli deductibile de 653.901 RON şi, astfel, o pierdere fiscală de 560.206 RON, în cealaltă variantă, ultimele valori fiind identice cu cele menţionate în declaraţia formulată, tot de acesta, pentru SCPA "B.".

De asemenea, a prezentat organului de urmărire penală Declaraţia specială privind veniturile realizate (formularul 200), aferentă anului 2008, întocmită la data de 15 mai 2009, prin care, în calitate de reprezentant fiscal al celui de-al doilea asociat, G., a declarat, sub semnătură olografă (necontestată), un venit brut, obţinut din avocatură, de 2.144 RON, cheltuieli deductibile de 59.946 RON şi, astfel, o pierdere fiscală de 57.802 RON.

La data de 6 iulie 2006, SCPA "B.", reprezentată de inculpat, în calitate de avocat coordonator, a încheiat un contract de asistenţă juridică, înregistrat sub nr. x, cu clienta C., cele două părţi contractante convenind un onorariu de 150.000 RON, pentru care inculpatul a emis factura fiscală nr. x din 6 iulie 2006, iar, ulterior, chitanţa de încasare integrală nr. x din 1 octombrie 2007.

La data de 1 octombrie 2007, aceleaşi părţi au semnat un act adiţional la contractul de asistenţă juridică anterior menţionat, prin care au convenit majorarea onorariului cu suma de 30.000 RON, pentru care inculpatul a emis chitanţa de încasare integrală nr. x din 22 octombrie 2007.

De asemenea, la data de 20 august 2007, între aceleaşi părţi, s-a încheiat un nou contract de asistenţă juridică, înregistrat sub nr. x, prin care s-a stabilit un onorariu de 5.850 RON, pentru care inculpatul a emis chitanţa de încasare integrală nr. x din aceeaşi dată.

La datele de 29 şi 30 septembrie 2007 inculpatul, în calitate de reprezentant al SCPA "B.", a emis pe numele beneficiarului S.C. J. S.R.L., reprezentat de aceeaşi clientă, C., două facturi fiscale, nr. x şi nr. x, pentru consultaţiile juridice acordate în perioada iulie - septembrie 2007, în valoare de 4.000 RON şi 3.000 RON, pentru care, ulterior, a emis chitanţele de încasare integrală nr. x şi nr. x din aceleaşi date.

La data de 25 octombrie 2007, SCPA "B.", reprezentată de inculpat, în calitate de avocat coordonator şi clienta C. au încheiat un nou contract de asistenţă juridică, înregistrat sub nr. x şi prezentat ca act adiţional la contractul iniţial (nr. x din 6 iulie 2006), prin care au convenit un onorariu de 67.000 RON, pentru care cel dintâi a emis, la data de 12 noiembrie 2007, chitanţa nr. x de încasare parţială, în limita sumei de 12.000 RON.

În acelaşi contract, la pct. 5, este inserată o clauză specială (care nu se regăseşte în contractele precedente încheiate între aceleaşi părţi), potrivit căreia, pentru cazul admiterii recursului în dosarul nr. x/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, părţile au convenit un onorariu de succes în valoare de 450.000 EURO, care trebuia plătit la data pronunţării hotărârii de către instanţa respectivă sau într-un termen de 7 zile.

S-a remarcat faptul că, pentru prima şi singura dată în istoricul relaţiilor contractuale de asistenţă juridică stabilite în urmă cu mai mult de 1 an şi 2 luni, conform clauzei respective, părţile au convenit plata unui onorariu de succes şi au stabilit valoarea acestuia în altă monedă decât cea naţională.

De asemenea, s-a constatat că, pentru suma convenită drept onorariu de succes, nu a fost emisă nicio factură fiscală, astfel cum inculpatul a procedat anterior în raporturile contractuale cu aceeaşi clientă, fapt pe care chiar acesta l-a recunoscut în răspunsul la întrebarea nr. 7 din interogatoriul ce i-a fost luat în cauza civilă care a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi nu l-a negat în cursul prezentului proces penal.

În sfârşit, s-a observat că încheierea contractului de asistenţă juridică analizat a avut loc după închiderea dezbaterilor în dosarul nr. x/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, care s-au desfăşurat la data de 23 octombrie 2007, în perioada de amânare a pronunţării, realizată la data de 30 octombrie 2007, când instanţa respectivă a admis, între altele, recursul declarat de intervenienta C. determinând astfel activarea clauzei privind plata onorariului de succes.

La datele de 16 şi 29 noiembrie 2007, creditoarea SCPA "B.", reprezentată de inculpat, în calitate de asociat coordonator, a solicitat Biroului Executorului Judecătoresc (în continuare BEJ) D., sub semnătura olografă a acestuia (necontestată), executarea silită a debitoarei C., prin poprire şi respectiv prin urmărirea bunurilor mobile şi imobile, în baza contractului de asistenţă juridică anterior menţionat, pentru suma totală de 1.619.380 RON, din care suma de 55.000 RON reprezentând partea din onorariu neachitată (67.000 RON minus 12.000 RON), iar suma de 1.564.380 RON reprezentând contravaloarea în moneda naţională a onorariului de succes în cuantum de 450.000 euro.

În cadrul procedurii de executare silită, în perioada 27 februarie - 3 martie 2008, debitoarea C. a alimentat contul BEJ D. cu sumele de 1.640.545,92 RON, 79.968,90 RON şi 29.985,46 RON .

Conform procesului-verbal de distribuire a sumelor rezultate din executarea silită, încheiat de BEJ D., la data de 17 martie 2008, suma de 1.698.830 RON a fost distribuită creditoarei SCPA "B.", executorul judecătoresc dispunând ca suma respectivă să fie virată acesteia în contul IBAN x, deschis la F. - Sucursala Moşilor.

Potrivit extraselor de cont prezentate de banca anterior menţionată, contul IBAN x, având ca titular SCPA "B.", a fost alimentat, la data de 17 martie 2008, cu suma de 1.698.830 RON, care, în următoarele 2 zile, respectiv la datele de 18 şi 19 martie 2008, a fost retrasă, în numerar, aproape în întregime, în limita sumei de 1.690.364,8 RON, după care, în acel cont, nu s-au mai efectuat operaţiuni, acesta fiind declarat inactiv începând cu luna august 2008.

S-a constatat că încasarea venitului anterior menţionat, pentru care era datorat impozit către bugetul de stat (fapt necontestat), s-a realizat la o dată ulterioară celei la care contribuabilul SCPA "B." trebuia să se înregistreze şi ca plătitor de TVA (1 decembrie 2007), fiind lipsită de relevanţă împrejurarea, invocată în apărare, că încheierea contractului de asistenţă juridică ce a generat acel venit şi începerea procedurii de executare silită în vederea obţinerii plăţii acestuia sunt anterioare naşterii obligaţiei respective, care, oricum, prin încălcarea dispoziţiilor art. 152 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 (Codul fiscal), nu a fost respectată, astfel cum deja s-a evidenţiat.

De asemenea, s-a apreciat că este este nefondată apărarea inculpatului, în sensul că, până la finalizarea, prin Sentinţa penală nr. 146 din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a procedurilor penale în cadrul cărora debitoarea a contestat, ca fiind fals, titlul în baza căruia s-a realizat executarea sa silită, SCPA "B." ar fi avut doar calitatea de detentor precar al sumei de 1.690.364,8 RON şi, din acest motiv, nu ar fi existat nicio obligaţie fiscală în legătură cu suma respectivă, întrucât instanţa a opinat că acea sumă a intrat, ca venit, în patrimoniul societăţii, de vreme ce s-a dispus de ea, prin încasare în numerar, operaţiune pe care numai un proprietar o putea realiza.

Totodată, s-a constatat că virarea sumei de 1.698.830 RON şi apoi încasarea rapidă, în numerar, a acesteia (cu excepţia unei părţi infime) s-au realizat într-un/dintr-un alt cont decât cel declarat de inculpat cu ocazia inspecţiei fiscale generale finalizate prin raportul din data de 31 august 2009, când, astfel cum deja s-a evidenţiat, acesta, fiind anume întrebat, a susţinut, în cuprinsul a două note explicative, că SCPA "B." a utilizat, în perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2008/30 aprilie 2009, un singur cont bancar, deschis la H., având codul IBAN x împrejurare din care rezultă, fără nicio îndoială, contrar apărării formulate, intenţia sa de a ascunde venitul respectiv faţă de organele fiscale de control, în condiţiile în care acesta şi operaţiunea din care a rezultat nu au fost înregistrate în actele contabile ale societăţii.

Aceeaşi intenţie frauduloasă rezultă şi din faptul, la rândul său evidenţiat anterior, că, la momentul aceleiaşi inspecţii fiscale generale, care s-a referit inclusiv la perioada în care s-a derulat operaţiunea anterior analizată, inculpatul a susţinut, în cuprinsul a două declaraţii, că toate operaţiunile patrimoniale desfăşurate de SCPA "B." au fost înregistrate în contabilitate deşi operaţiunea respectivă nu a fost identificată de către inspectorii fiscali care au verificat, în mod nemijlocit, registrul de încasări şi plăţi ce le-a fost prezentat constatând, pe baza menţiunilor din acesta, că societatea în discuţie a realizat, în tot cursului anului 2008, venituri cumulate, din onorarii de avocat, în valoare de numai 93.695 RON, care au şi fost declarate, în acest cuantum, organelor fiscale, de către inculpat, atât în nume personal, cât şi ca reprezentant al societăţii respective, deşi erau mult mai mici decât venitul încasat, într-o singură lună a aceluiaş an (martie), din executarea silită a unui unic client (1.698.830 RON).

S-a apreciat că intenţia frauduloasă a inculpatului este dovedită şi de împrejurarea că, solicitându-i-se de către organul de urmărire penală să prezinte registrul de încasări şi plăţi întocmit de SCPA "B." pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 1 iunie 2009 (a cărui existenţă a fost confirmată de inspectorii fiscali, care au şi procedat la verificarea lui, fără a constata înregistrarea venitului în discuţie), acesta a susţinut că, deşi l-a căutat, nu l-a găsit cu toate că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 şi art. II lit. D) pct. 29 - 30 din Anexa nr. 1 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1040/2004 (pentru aprobarea normelor metodologice privind organizarea şi conducerea evidenţei contabile în partidă simplă de către persoanele fizice care au calitatea de contribuabil în conformitate cu prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal), avea obligaţia de a-l păstra, în arhivă, timp de 10 ani de la data încheierii exerciţiului financiar în cursul căruia a fost întocmit, iar acea obligaţie, în contextul cunoştinţelor juridice pe care le posedă în calitate de avocat, îi era bine cunoscută. Explicaţia dată de inculpat pentru neprezentarea registrului respectiv este, în aceste condiţii, neverosimilă, iar scopul său evident este acela de a ascunde faptul neînregistrării în acel document a venitului obţinut în luna martie 2008.

În dovedirea intenţiei frauduloase a inculpatului, s-a reţinut şi împrejurarea, confirmată de F. - Sucursala Moşilor, că, după încasarea venitului în sumă de 1.698.830 RON, contul în care acesta a fost virat (ascuns inspectorilor fiscali) a devenit inactiv, nemaifiind folosit de către titularul SCPA "B." pentru alte operaţiuni, precum şi faptul că, fiind înştiinţată despre declanşarea inspecţiei fiscale generale, conform avizului nr. x din data de 5 mai 2009, societatea respectivă a solicitat amânarea acesteia până la data de 3 iunie 2009 pentru ca, potrivit informaţiilor furnizate de Baroul Bucureşti şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti (deja evidenţiate), cu numai două zile înainte, respectiv la data de 1 iunie 2009, societatea să fie dizolvată, iar inculpatul să se retragă din aceasta, să solicite radierea ei şi să obţină transferul său într-un alt barou.

În acelaşi sens, s-a reţinut şi aspectul, evidenţiat în sesizarea adresată organului de urmărire penală că, în condiţiile dizolvării şi radierii societăţii, aceasta şi-a pierdut calitatea de contribuabil, iar, în consecinţă, şi calitatea de subiect al raportului juridic fiscal, astfel că, potrivit art. 16, art. 17 şi art. 21 din O.G. nr. 92/2003 (Codul de procedură fiscală), organul fiscal a fost pus în imposibilitatea, cunoscută de inculpat datorită cunoştinţelor sale juridice, de a proceda la reverificarea perioadei la care se referă raportul de inspecţie fiscală generală şi la emiterea de decizii de impunere pentru obligaţiile fiscale suplimentare.

Apărarea inculpatului, în sensul că el ar fi evidenţiat operaţiunea efectuată şi venitul realizat din aceasta, potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 44 alin. (1), (2) din Legea nr. 51/1995 şi la art. II lit. A) pct. 7 din Normele metodologice privind organizarea şi conducerea evidenţei contabile în partidă simplă de către persoanele fizice care au calitatea de contribuabil potrivit Legii nr. 571/2003 (aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1040/2004), în alte documente legale decât actele contabile, prevăzute în actele normative ce reglementează, ca activitate specifică, exercitarea profesiei de avocat, şi anume Registrul de evidenţă a contractelor de asistenţă juridică (prevăzut de art. 239 alin. (2) lit. b) din Statutul profesiei de avocat) şi declaraţia de venituri depusă la Casa de Asigurări a Avocaţilor (prevăzută de art. 322 alin. (3) din acelaşi statut) şi, drept urmare, fapta imputată nu ar realiza, pe latură obiectivă, din perspectiva elementului material, conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, a fost apreciată ca nefondată.

În acest sens, Curtea a constatat că, în faza de urmărire penală, inculpatul a prezentat, în copie (indicată a fi conformă cu originalul), un extras din Registrul de evidenţă a contractelor de asistenţă juridică încheiate de SCPA "B." în care, la rubrica aferentă contractului nr. x din 25 octombrie 2007, încheiat cu clienta C., apare menţiunea "67.000 RON" la rubrica "onorariul fixat" şi respectiv menţiunea "onorariu de succes 450.000 EURO" la rubrica "onorarii încasate". Dincolo de caracterul vădit ilogic al acestor menţiuni (întrucât nu era posibilă încasarea unui onorariu de altă natură, în altă monedă şi, mai ales, mult mai mare, decât cel fixat), se constată că, în cuprinsul acelui document, nu este indicată nicio dată care să permită stabilirea momentului când a fost întocmit şi nu este precizat niciun element obiectiv care să permită determinarea certă a datei când au fost inserate menţiunile respective (precum o factură fiscală sau o chitanţă). În plus, este evident că documentul analizat nu exista la momentul inspecţiei fiscale generale finalizate prin raportul din data de 31 august 2009 (ulterioară naşterii obligaţiilor fiscale către bugetul de stat), întrucât, în caz contrar, el ar fi fost prezentat inspectorilor fiscali, în vederea determinării veniturilor realizate de SCPA "B." în anul 2008, când s-a realizat încasarea, prin executare silită, a sumei de 1.698.830 RON (reprezentând echivalentul onorariului de succes în valoare de 450.000 EURO, plus diferenţa de 55.000 RON, rămasă neplătită din onorariul în sumă de 67.000 RON). Împrejurările anterior menţionate conduc la o singură concluzie raţională, şi anume aceea că inserarea menţiunilor analizate în registrul respectiv s-a realizat de către inculpat post factum (după consumarea faptei ce realizează, pe latură obiectivă, conţinutul constitutiv al infracţiunii de care este acuzat), pentru a le putea invoca apoi pro causa, drept argument al evidenţierii venitului realizat (neînregistrat în actele contabile ale societăţii) într-un document legal, în scopul exonerării de răspunderea penală. În sprijinul acestei concluzii, stă inclusiv prima şi singura declaraţie olografă formulată de inculpat, la data de 4 aprilie 2013, în faţa organului de urmărire penală, care efectua la acel moment acte premergătoare când, referitor la sesizarea ANAF privind încasarea, la data de 17 martie 2008, a sumei de 1.698.830 RON şi neplata taxelor şi impozitelor aferente acesteia, a susţinut că "impozitul pe venit şi TVA-ul aferente acelei sume, în cuantum cumulat de circa 585.000 RON, au fost plătite" (fapt neadevărat) şi, de asemenea, că "va aduce înscrisuri doveditoare după data de 10 mai 2013 " (fapt care nu s-a întâmplat), singurul înscris relevant "produs" de inculpat, în legătură cu acea sesizare, fiind tocmai Registrul de evidenţă a contractelor de asistenţă juridică la care s-a făcut referire anterior, depus la dosarul de urmărire penală în data de 23 octombrie 2013

Referitor la declaraţia de venituri depusă la Casa de Asigurări a Avocaţilor, Curtea a constatat că, prin adresa din 18 septembrie 2013, instituţia respectivă, Filiala Bucureşti, a confirmat că, în luna martie 2008, inculpatul a declarat un venit de 1.699.930 RON, în raport cu care s-a încasat de la acesta, drept contribuţie de asigurări sociale, suma de 850 RON, în acelaşi sens fiind şi informaţiile comunicate de către aceeaşi instituţie Administraţiei Finanţelor Publice a Sectorului 5 Bucureşti. Această situaţie nu face însă dovada respectării de către contribuabilul SCPA "B." a obligaţiei de evidenţiere a venitului realizat şi a operaţiunii din care el a fost obţinut într-un document legal, dintre cele prevăzute în art. 2 lit. c) din Legea nr. 241/2005. În acest sens, Curtea a reamintit că venitul respectiv a rezultat dintr-o operaţiune comercială contractată de societate şi a fost încasat tot de societate, într-un cont deschis pe numele acesteia (iar nu al inculpatului). Prin urmare, raportat la acel venit, calitatea de contribuabil, în accepţiunea art. 2 lit. b) din Legea nr. 241/2005, aparţine societăţii, iar nu inculpatului, iar acesta nu a evidenţiat operaţiunea efectuată şi venitul realizat nici în actele contabile, nici în alt document legal aparţinând acelei societăţi. În acelaşi sens, Curtea reţine că, potrivit informaţiilor furnizate prin adresa nr. x/2010, la Casa de Asigurări a Avocaţilor, nu se declară veniturile societăţilor de avocatură, ci numai veniturile individuale ale avocaţilor. Drept urmare, Curtea a constatat că, în mod fraudulos, inculpatul, substituindu-se societăţii, a declarat Casei de Asigurări a Avocaţilor, ca venit propriu, o sumă de bani care nu îi aparţinea lui, ci societăţii (nefiind evidenţiată însă în actele contabile sau în alte documente legale ale acesteia), pentru a beneficia astfel, exclusiv pentru sine, de drepturile de asigurări sociale.

Apărarea inculpatului, în sensul că răspunzător de întreaga activitate contabilă a societăţii, inclusiv de evidenţierea operaţiunilor comerciale efectuate şi a veniturilor realizate în actele contabile ale acesteia, era prestatorul de servicii contabile, a fost apreciată ca fiind şi ea nefondată.

Sub acest aspect, Curtea a reţinut, mai întâi, că inculpatul, deşi, în declaraţia din cursul cercetării judecătoreşti a indicat-o, drept contabil al societăţii, pe numita I., cu care a pretins că ar fi încheiat un contract de prestări servicii şi a susţinut că el i-ar fi predat acelei persoane toate documentele care trebuiau evidenţiate în actele contabile, inclusiv cele care interesează prezenta cauză, în cuprinsul aceleiaşi declaraţii, fiind în mod expres întrebat, a precizat că nu poate prezenta contractul respectiv, întrucât "nu îl mai are la firmă", iar, apoi, cu ocazia punerii în discuţie a cererii reprezentantului Ministerului Public, de audiere ca martor, a sus-numitei, a afirmat, prin apărătorul său ales, că "nu avea ce să-i înmâneze d-nei S., în calitate de contabil, întrucât aceasta avea un contract de prestări servicii (n.r. nedovedit) şi, drept urmare, avea toate documentele contabile la dispoziţie, fără să i le predea inculpatul A. în mod expres", astfel cum se consemnează în încheierea de la termenul din data de 8 mai 2014.

Totodată, inculpatul, în cursul cercetării judecătoreşti, nu a colaborat în vederea identificării unei adrese la care persoana respectivă să poată fi citată, pentru a fi audiată, cu toate că, în mod firesc, ar fi trebuit să cunoască acest aspect, iar, în dezbaterile de la termenul din data de 24 septembrie 2014, fiind anume întrebat, a precizat că nu solicită audierea, ca martor, a acelei persoane, deşi ar fi fost în interesul său administrarea unui astfel de mijloc de probă, dacă acesta i-ar fi putut susţine, cu adevărat, apărarea.

Dincolo de împrejurările anterior menţionate, care lipsesc de suport faptic apărarea inculpatului, Curtea a constatat că aceasta nu are nici temei juridic.

Astfel, conform art. 10 alin. (1), (4) raportat la art. 1 alin. (4) din Legea nr. 82/1991, inclusiv în cazul unei entităţi organizate pe baza C. civ. (precum societatea civilă profesională de avocaţi), răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii, precum şi pentru aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile - în lipsa încheierii unui contract de prestări de servicii (în speţă, nedovedit), încheiat cu persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România, care să preia, potrivit clauzelor contractuale, acea răspundere - aparţine persoanei care are obligaţia gestionării entităţii respective, în speţă, aceasta fiind chiar inculpatul (în calitate de asociat coordonator al SCPA "B."), iar nu contabilului (acceptând, teoretic, că numita I. ar fi îndeplinit funcţia respectivă), care nu putea înregistra în actele contabile ale societăţii documente despre care nu există nicio probă că i-ar fi fost predate de către inculpat.

Referitor la încadrarea juridică, Curtea a constatat că fapta inculpatului, care, cu intenţie directă şi calificată, în calitate de asociat coordonator al SCPA "B.", în baza căreia a îndeplinit funcţia de reprezentant fiscal al acelei entităţi, fiind şi singurul răspunzător de conducerea evidenţei contabile a acesteia (în lipsa dovedirii încheierii unui contract de prestări servicii cu un contabil autorizat), a omis să evidenţieze, în actele contabile ale societăţii respective sau în alte documente legale ale acesteia, aferente anului 2008, suma de 1.698.830 RON, încasată la data de 17 martie 2008, în urma punerii în executare silită a unui contract de asistenţă juridică încheiat cu clienta C., în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat cu suma totală de 594.590,5 RON (echivalentul a mai mult de 100.000 EURO la data faptei), din care suma de 322.777,7 RON reprezintă TVA (calculată după formula 1.698.830 RON x 19%), iar suma de 271.812,8 RON reprezintă impozit pe venit (calculat după formula 1.698.830 RON x 16%), întruneşte, atât pe latură obiectivă, cât şi pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Curtea a constatat că, pentru venitul anterior menţionat, contribuabilul SCPA "B." avea atât obligaţia evidenţierii în actele contabile sau în alte documente legale proprii, cât şi obligaţia declarării către organele fiscale competente (astfel cum a şi procedat, de altfel, în cazul altor venituri având aceeaşi sursă impozabilă şi taxabilă, respectiv prestarea activităţii avocaţiale de către membrii săi asociaţi), niciuna dintre acele obligaţii nefiind îndeplinită însă în speţă, după cum s-a explicat cu ocazia prezentării situaţiei de fapt, iar, în această situaţie, organele fiscale nu au putut lua cunoştinţă de venitul respectiv, pe nicio cale dintre cele puse de lege la dispoziţia lor, cercetările demarate de ele, care au condus în final la sesizarea organului de urmărire penală fiind determinate, în exclusivitate, de sesizarea ce le-a fost adresată, la data de 27 august 2010, de către persoana fizică ce a făcut plata către contribuabil (C.), în contextul litigiilor, de natură civilă şi penală, declanşate între aceasta şi inculpat.

Drept urmare, Curtea a apreciat că jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de inculpat în apărare (Deciziile nr. 3907/2012 şi nr. 174/2014 ale secţiei Penale), care se referă la alte situaţii de fapt decât cea anterior prezentată (neplata TVA, ca urmare a neînregistrării contribuabilului ca plătitor al unei astfel de taxe, în legătură cu transferuri de proprietăţi imobiliare care au fost declarate la organele fiscale şi pentru care s-au plătit impozitele aferente şi respectiv determinarea incorectă de către contribuabil a valorii TVA datorate pentru venituri înregistrate în actele contabile), nu are incidenţă în speţă.

În consecinţă, Curtea a constatat că solicitarea inculpatului, de a se dispune achitarea sa, este nefondată, în raport cu toate cele trei temeiuri invocate, întrucât fapta pentru care acesta a fost trimis în judecată există (materializându-se în inacţiunea ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii analizate), este prevăzută de legea penală (fiind incriminată de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005) şi a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege (intenţie directă şi calificată prin scopul urmărit, dovedită, în afara oricărui dubiu, prin probatoriul evaluat cu ocazia prezentării situaţiei de fapt).

Cu privire la legea penală mai favorabilă, Curtea a constatat că, la data săvârşirii infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului (anterioară modificărilor aduse Legii nr. 241/2005 prin Legea nr. 50/2013), aceasta era pedepsită cu închisoare de la 4 ani până la 10 ani, întrucât varianta agravată prevăzută de art. 9 alin. (2) în considerarea valorii prejudiciului (mai mare de 100.000 EURO, în echivalentul monedei naţionale) atrăgea majorarea, cu 2 ani, a ambelor limite (atât cea minimă, de 2 ani închisoare, cât şi cea maximă, de 8 ani închisoare) prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) pentru varianta tip.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 50/2013, art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 a fost modificat, în sensul că, în condiţiile aceleiaşi valori a prejudiciului, ambele limite prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) se majorează cu 5 ani, fiind cuprinse astfel între 7 ani şi 13 ani închisoare.

Reţinând că Legea nr. 241/2005 nu a mai suferit alte modificări până în prezent, Curtea a constatat, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) C. pen., că legea penală mai favorabilă inculpatului este cea în vigoare la data săvârşirii infracţiunii, întrucât prevedea limite de pedeapsă mai mici decât legea în vigoare la acest moment.

Faţă de considerentele anterior expuse, Curtea, constatând că în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 396 alin. (2) C. proc. pen., întrucât probatoriul cauzei dovedeşte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, a pronunţat condamnarea acestuia.

La individualizarea pedepsei principale, Curtea, pornind de la premisa, deja motivată, că legea penală mai favorabilă inculpatului este cea de la data comiterii infracţiunii, când era în vigoare codificarea anterioară, a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen..(1969), respectiv limitele speciale din norma de incriminare reţinută a fi incidentă (închisoare de la 4 până la 10 ani), gradul concret de pericol social al faptei (evaluat prin raportare la împrejurările de săvârşire, din care rezultă premeditarea acesteia, prin crearea condiţiilor optime pentru punerea în aplicare a rezoluţiei infracţionale şi, de asemenea, la valoarea prejudiciului cauzat, care depăşeşte doar cu puţin nivelul minim prevăzut pentru varianta agravată a infracţiunii, de 100.000 EURO în echivalentul monedei naţionale), datele personale ale inculpatului (în vârstă de 47 de ani, absolvent de studii superioare, integrat social, lipsit de antecedente penale) şi conduita procesuală a acestuia (caracterizată prin prezentarea la fiecare chemare a organelor judiciare şi prin susţinerea apărării în condiţii legale).

Curtea nu a identificat, în speţă, împrejurări pertinente care să justifice acordarea de circumstanţe atenuante judiciare, potrivit art. 74 alin. (1) lit. a) - c) şi alin. (2) C. pen. (1969), întrucât simpla absenţă a antecedentelor penale (de altfel, firească pentru orice cetăţean, cu atât mai mult pentru un avocat) nu este suficientă pentru a diminua gravitatea infracţiunii comise şi consecinţele sale, inculpatul nu a întreprins până în prezent vreun demers voluntar pentru a repara prejudiciul cauzat bugetului de stat (deşi nu a negat nici existenţa, nici valoarea acestuia) şi nu a recunoscut săvârşirea acelei infracţiuni, care prezintă un pericol social suficient de ridicat pentru a justifica aplicarea unei pedepse principale înăuntrul limitelor anterior menţionate.

Referitor la pedepsele accesorii şi complementare, Curtea a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012. Drept urmare, constatând că săvârşirea unei infracţiuni prin care, în mod intenţionat, s-a prejudiciat, cu o sumă importantă, bugetul statului constituie un argument pertinent şi suficient pentru a conduce la concluzia că inculpatul este nedemn să exercite orice funcţii publice sau care implică exerciţiul autorităţii de stat, a interzis acestuia, cu ambele titluri, în temeiul art. 72 alin. (1), (2) şi respectiv art. 65 alin. (2), (3) C. pen..(1969), exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din acelaşi cod, pe perioada executării pedepsei principale şi respectiv pe o perioadă ulterioară de 5 ani.

Totodată, având în vedere că inculpatul s-a folosit la săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa, independent de profesia de avocat, de funcţia de reprezentant fiscal al unei entităţi contribuabile la bugetul statului şi de aceea de conducere a evidenţei contabile a acesteia, Curtea a interzis, cu ambele titluri şi pe aceleaşi perioade, şi dreptul prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen..(1969), şi anume acela de a ocupa astfel de funcţii.

Cu privire la modalitatea de executare a pedepselor, Curtea a constatat că sancţiunea aplicată este de cel mult 4 ani închisoare şi că inculpatul nu a mai suferit anterior vreo condamnare şi, totodată, apreciază că nu este necesară privarea lui de libertate, întrucât, pe de o parte, nu există elemente pertinente care să justifice, în mod rezonabil, existenţa vreunui risc ca acesta să comită alte infracţiuni (în condiţiile în care, de la momentul săvârşirii infracţiunii deduse judecăţii, au trecut peste 6 ani, perioadă în care nu a mai încălcat, sub nicio formă, legea penală), iar, pe de altă parte, datele personale favorabile şi comportamentul procesual corect (deja evidenţiate) oferă garanţii suficiente că îndreptarea inculpatului se poate realiza şi prin plasarea lui sub un regim strict de supraveghere. Nu în ultimul rând, Curtea a avut în vedere că interesul superior al recuperării prejudiciului cauzat bugetului de stat reclamă, în lipsa identificării până în prezent a unor bunuri care să fie executate în acest scop, menţinerea inculpatului într-o situaţie care să îi permită să desfăşoare o activitate productivă, din care să realizeze veniturile necesare reparării acelui prejudiciu, fiind conştient că sustragerea cu rea-credinţă de la executarea acestei obligaţii civile atrage revocarea beneficiului anterior menţionat.

Pe latură civilă, Curtea a constatat că, potrivit precizărilor formulate, conform art. 20 alin. (5) lit. b) C. proc. pen., prin adresa din 25 august 2014, ANAF a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 594.590,5 RON, reprezentând prejudiciul cauzat de acesta bugetului de stat (din care TVA în sumă de 322.777,7 RON şi impozit pe venit în sumă de 271.812,8 RON), plus obligaţiile fiscale accesorii. Suma pretinsă de partea civilă corespunde celei determinate de Curte, potrivit calculelor anterior menţionate, care au presupus aplicarea cotelor legale de TVA şi impozit pe venit de la data săvârşirii infracţiunii (de 19% şi respectiv de 16%) asupra venitului sustras de la îndeplinirea acelor obligaţii fiscale (1.698.830 RON), prin neevidenţierea acestuia în actele contabile sau în alte documente legale ale entităţii contribuabile.

Sub acest aspect, Curtea a avut în vedere Decizia comisiei fiscale centrale nr. 2/2011, aprobată prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1873/2011 potrivit căreia TVA colectată se calculează prin aplicarea cotei legale la valoarea integrală a operaţiunii (fără deducerea prealabilă, din baza de calcul, a impozitului pe venit), dacă părţile nu au convenit nimic cu privire la această taxă (situaţie incidentă în speţă).

De asemenea, Curtea a avut în vedere că inculpatul nu a contestat vreodată valoarea debitului pretins de ANAF, ci, dimpotrivă, în declaraţia olografă dată în faţa procurorului a indicat o sumă apropiată de aceasta, de circa 585.000 RON, reprezentând TVA plus impozit pe venit, despre care a susţinut, la acel moment, că ar fi fost plătită, fără a prezenta însă ulterior vreun înscris doveditor, astfel cum a pretins.

Curtea a reţinut şi faptul că, în condiţiile dizolvării şi radierii entităţii contribuabile, nu mai sunt posibile nici supunerea acesteia unei inspecţii fiscale generale (astfel că venitul anterior menţionat, în întregul său, constituie baza impozabilă şi taxabilă) şi nici emiterea de decizii de impunere de către organul fiscal (astfel că recuperarea prejudiciului adus bugetului de stat nu se poate realiza decât în cadrul procesului penal).

Împotriva Sentinţei penale nr. 339/F din 8 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală a declarat apel, în termen legal, inculpatul A..

În motivele scrise de apel, inculpatul A. a criticat sentinţa penală pronunţată de instanţa de fond, atât sub aspectul laturii penale, cât şi al laturii civile, solicitându-se achitarea în baza art. 16 lit. b) şi c) C. proc. pen., susţinând că fapta reţinută nu este prevăzută de legea penală şi că nu există probe că a săvârşit vreo infracţiune. În privinţa laturii civile, inculpatul a susţinut că instanţa de fond a soluţionat cauza în mod greşit şi, în ipoteza aplicării dispoziţiilor art. 16 lit. b) C. proc. pen., a solicitat lăsarea nesoluţionată a laturii civile. În cazul pronunţării unei soluţii de achitare în baza art. 16 lit. c) C. proc. pen., a solicitat să fie obligat la debitul reţinut iniţial prin rezoluţia procurorului din 7 octombrie 2013, respectiv la suma de 542.946,04 RON.

Într-o primă teză, inculpatul a susţinut că fapta nu există întrucât suma de bani reclamată ca făcând obiectul evaziunii a fost evidenţiată, fiind încasată prin virament bancar, în contul SCA "B.", deschis la F., Sucursala Moşilor, iar încasarea prin cont bancar dispensează contribuabilul de emiterea chitanţei. Suma de bani a fost încasată în contul bancar al contribuabilului, fiind uşor de descoperit, inclusiv de către organele fiscale. Contul bancar a fost deschis pe numele societăţii SCA "B." încă din anul 2002, data înfiinţării şi declarat la organele fiscale, dovada fiind raportul de inspecţie fiscală încheiat în anul 2005, la care face referire şi raportul încheiat în urma inspecţiei fiscale din anul 2009. Inculpatul a susţinut că declararea la organele fiscale a contului bancar prin care s-a făcut plata sumei respective şi cunoaşterea nemijlocită a contului de către acestea, este o circumstanţă obiectivă, o realitate factuală dovedită, care pledează în favoarea inculpatului. Mai mult, a susţinut că discuţiile cu organele fiscale, cu ocazia controlului fiscal au fost purtate exclusiv de către I. aşa încât eventualele omisiuni interesând deplina şi corecta informare a organelor fiscale cu ocazia controlului fiscal din 2009 nu îi pot fi imputate, răspunderea penală având caracter esenţialmente personal.

De asemenea, inculpatul a susţinut că venitul a fost declarat la Baroul Bucureşti şi Casa de Asigurări a Avocaţilor, în luna imediat următoare încasării sumei prin cont, respectiv luna aprilie 2008, iar declaraţiile şi registrele Baroului şi ale Casei de Asigurări a Avocaţilor sunt publice şi accesibile inclusiv organelor fiscale. Mai mult, în contabilitatea SCA "B." s-a regăsit şi a fost prezentat organelor fiscale cu ocazia controlului fiscal finalizat în 31 august 2009, declaraţia şi dovada achitării cotelor corespunzătoare a venitului în sumă de 1.699.930 RON, încasat în luna martie 2008, declarat în luna aprilie 2008 şi pentru care s-au achitat cotele profesionale atestate de chitanţa eliberată în acest sens.

În apărarea sa, inculpatul a susţinut că a procedat la dizolvarea societăţii de avocatură dintr-un motiv pertinent, şi anume mutarea în judeţul Arad, în urma căsătoriei. De asemenea, aşa cum rezultă din adresa din 22 octombrie 2010, emisă de Casa de Asigurări a Avocaţilor a arătat că ultima încasare a avut-o în aprilie 2008, pentru restul lunilor până la dizolvarea societăţii şi transferul în Baroul Arad, a declarat venituri în sumă de zero.

În ceea ce priveşte acuzaţia în sensul că nu a emis factură pentru onorariul de succes, inculpatul a arătat că societatea emitea factură atunci când nu exista între părţi un contract materializat în formă materială, or în cazul acesta onorariul de succes a fost inserat în cuprinsul contractului de asistenţă juridică nr. x din 25 octombrie 2007.

Referitor la nerespectarea obligaţiei de a păstra Registrul de încasări şi plăţi timp de 10 ani, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 şi art. 29 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, a susţinut că acest fapt reprezintă o contravenţie, iar solicitarea adresată de către Ministerul Public a avut loc la data de 10 octombrie 2013, la patru ani şi jumătate de la dizolvarea societăţii de avocatură.

Inculpatul a mai arătat că în Registrul jurnal al contractelor de asistenţă juridică, conform copiei depuse la dosar, este consemnată suma de bani la rubrica "onorării încasate", iar acest registru este un document legal, fiind între registrele ce trebuie în mod obligatoriu ţinute de avocaţi, având aşadar calitatea de document legal obligatoriu şi interesând în mod neechivoc inclusiv evidenţierea venitului realizat de către avocat. A susţinut că evidenţierea din registru nu a fost făcută post factum, aşa cum reţine prima instanţă, fără a pune în discuţie aceste aspecte, solicitând a se observa că în coloana a 2-a a registrului este trecută data de 25 octombrie 2007, iar anterior şi posterior respectivei rubrici există şi alte menţiuni analoage, fiind uşor de coroborat datele respective şi de observat că toate menţiunile s-au făcut în ordine cronologică.

A doua teză susţinută de inculpat în apărare se referă la faptul că infracţiunea pentru care este acuzat nu a fost comisă de el, arătând că nici nu a completat şi nici nu a semnat declaraţia de impunere aflată la dosarul primei instanţe, ci de numita I. în calitate de contabil al societăţii de avocatură, fiind uşor de constatat acest lucru în urma comparării înscrisurile care aparţin acesteia cu declaraţia de impunere pentru anul 2008. În ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 inculpatul a invocat jurisprudenţa instanţei supreme (decizia 272 din 28 ianuarie 2013).

De asemenea, inculpatul a susţinut că atât elementul material al faptei, cât şi latura subiectivă nu sunt probate, motiv pentru care hotărârea instanţei de fond este vădit nelegală şi netemeinică. Astfel, a arătat că existenţa unei clauze speciale în contractul de asistenţă juridică privind onorariul de succes în valoare de 450.000 EURO reprezintă un aspect de publicitate a raporturilor contractuale. Susţinerea că pentru această sumă nu s-a emis factură, nu poate reprezenta un element de fapt relevant în stabilirea vinovăţiei, deoarece numita C., a refuzat plata acestei sume, motiv pentru care creditoarea SCPA "B." a solicitat executorului judecătoresc D. executarea silită a debitoarei C. pentru suma neîncasată conform contractului de asistenţă juridică. Mai mult, a arătat că, potrivit dovezilor existente la dosar, suma de bani s-a înregistrat în Registrul de evidenţă a contractelor de asistenţă juridică şi declaraţia de venituri depusă la Casa de Asigurare a Avocaţilor. Aşadar, în calitate de avocat coordonator, nu a omis evidenţierea în documentele legale nici a operaţiunilor comerciale efectuate, nici a veniturilor realizate. A precizat că la filele x din Registrul de evidenţă a contractelor de asistenţă juridică a înscris/evidenţiat contractul de asistenţă juridică nr. x din 6 iulie 2006, respectiv actul adiţional nr. x din 25 octombrie 2007 la contractul antemenţionat, deci a înscris/evidenţiat activitatea avocaţială prestată (echivalentul "operaţiunilor comerciale efectuate"), document legal (în sensul cadrului normativ mai sus menţionat) prezentat organului de urmărire penală. Mai mult, a arătat că a făcut dovada evidenţierii venitului şi prin declaraţia atestată, în scris şi sub semnătură (document legal în sensul cadrului normativ mai sus menţionat), a veniturilor realizate, cât şi prin adeverinţa nr. x din 18 septembrie 2013 care atestă că pentru luna martie 2008 veniturile declarate au fost de 1.699.930 RON. Acest document legal a fost prezentat organului de urmărire penală. Aşadar, a susţinut că elementul material al laturii obiective lipseşte, întrucât nu a omis evidenţierea în documentele legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate. De asemenea, a solicitat să se observe că, atât la data încheierii contractului de asistenţă juridică nr. x din 6 iulie 2006, cât şi a actului adiţional nr. x din 25 octombrie 2007 la acest contract şi la data începerii procedurii de executare silită, societatea civilă de avocatură nu era plătitoare de TVA. Astfel, până la finalizarea procedurilor penale care au vizat însăşi validitatea titlului (contestat ca fals) prin care s-a efectuat executarea silită, respectiv la data de 13 aprilie 2011, conform Hotărârii nr. 146 din 13 aprilie 2011 pronunţată de secţia penală a Curţii de Apel Bucureşti, SCA a avut calitatea unui detentor precar al sumei de bani executate, nefiind exigibilă la plată-din acest motiv- nu a contestat nici un fel de obligaţie fiscală. Organele fiscale au avut la dispoziţie şi în cursul celor trei inspecţii desfăşurate în anul 2009 la "SCA B.", toate documentele legale mai sus menţionate.

Cu privire la pedepsele accesorii şi complementare aplicate de instanţa fondului, a susţinut că nu pot fi aplicate automat, prin efectul legii, ci doar în urma unei analize minuţioase raportat la criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) C. pen..(1969)

Pe latură civilă, a susţinut că a fost în mod nelegal obligat şi plata obligaţiilor fiscale accesorii, necalculate însă, nefiind precizată nici măcar scadenţa acestora, iar, referitor la măsurile asigurătorii instituite prin sentinţa penală apelată, a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a dispus instituirea sechestrului asigurător în condiţiile în care nu au fost identificate bunuri.

Cu ocazia dezbaterilor, inculpatul a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi pronunţarea unei hotărâri, în temeiul art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. şi art. 396 alin. (5) C. proc. pen. cu referire la art. 16 lit. a) C. proc. pen. şi, în subsidiar, art. 16 lit. b) C. proc. pen.

Prin Decizia nr. 190/A din 27 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2013, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A., împotriva Sentinţei penale nr. 339/F din 8 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Examinând cauza, atât prin prisma criticilor invocate, cât şi din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen. sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte a reţinut că inculpatul A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2012 din 23 octombrie 2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, reţinându-se, în fapt, că acesta, în calitate de asociat coordonator şi reprezentant fiscal al societăţii de avocatură "B.", nu a înregistrat în evidenţele contabile ale acesteia şi nu a declarat la organele fiscale suma de 1.698.830 RON, reprezentând venituri realizate din activitatea profesională desfăşurată. Pentru a stabili vinovăţia inculpatului, acuzarea trebuia să dovedească elementele de tipicitate ale faptei, respectiv existenţa omisiunilor veniturilor realizate în înregistrările contabile. Caracterul obiectiv al lipsei înregistrării unora dintre venituri în înregistrările contabile nu a fost combătut prin probe concludente de către apărare. Apărarea a formulat concluzii în legătură cu împrejurări de fapt fără legătură cu obiectul acuzaţiei (declararea unor venituri la Barou nu înlătură obligaţia de a menţiona veniturile în contabilitate). Faptele reţinute de acuzare au avut în vedere omisiunea înregistrării în contabilitate a sumei constând într-un onorariu de succes. Nu se poate afirma că inculpatul a fost în eroare asupra dobândirii sumei respective dat fiind că suma a fost executată silit, iar plata s-a făcut prin intermediul executorului judecătoresc.

S-a constatat că prin adresa nr. x din 25 august 2014, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a arătat că îşi modifică cererea de constituire ca parte civilă în sensul că suma de 594.590,5 RON reprezintă prejudiciul cauzat bugetului de stat de către A. şi este compusă din sumele: 322.777,7 RON reprezentând TVA şi 271.812,8 RON reprezentând impozit pe venit.

De asemenea, prin Sentinţa penală nr. 370/F din 26 noiembrie 2014 pronunţată în dosarul nr. x/2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 597 alin. (4) raportat la art. 600 alin. (1) în referire la art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a admis contestaţia la executare, formulată de Biroul Executări Penale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală ca urmare a sesizării Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, a lămurit dispoziţia executorie din Sentinţa penală nr. 339/F din 08 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală referitoare la instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului A. până la concurenţa sumei de 594.590,5 RON, plus obligaţiile fiscale accesorii, în sensul că, potrivit art. 249 alin. (2), (5) şi art. 254 alin. (1) C. proc. pen., această măsură aplicându-se cu privire la toate bunurile inculpatului, mobile şi imobile, corporale şi incorporale, inclusiv venituri obţinute din drepturi de autor şi se pune în executare în toate formele prevăzute de lege, inclusiv prin poprire.

Procedând la reevaluarea întregului ansamblu probator strâns cu referire la prezenta cauză, Înalta Curte a apreciat că prima instanţă a stabilit faptei de care este acuzat inculpatul o încadrare juridică legală, acestea întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005. De asemenea, în baza unei situaţii de fapt conformă probatoriului administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, pe care l-a evaluat în mod just, instanţa de apel a ajuns la concluzia că inculpatul se face vinovat de comiterea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, atât sub aspectul laturii subiective, cât şi al celei obiective, dispunând condamnarea acestuia.

Înalta Curte a reţinut că, în urma sesizării formulate de C., organele fiscale din cadrul Administraţiei Finanţelor Publice Sector 5 Bucureşti au efectuat o inspecţie fiscală la Societatea Civilă de Avocaţi "B.", care a vizat perioada 1 ianuarie 2006 - 1 iunie 2009. Cu ocazia verificărilor efectuate, organele fiscale au constatat că numitul A., în calitate de asociat coordonator şi reprezentant al societăţii de avocatură, nu a înregistrat în evidenţele contabile ale SCA "B." şi nu a declarat la organele fiscale suma de 1.698.830 RON, reprezentând venituri realizate din activitatea profesională desfăşurată. Din actele aflate la dosarul cauzei rezultă faptul că, la data de 25 octombrie 2007, între reclamanta C. şi SCA "B." a fost încheiat contractul de asistenţă juridică nr. x din 25 octombrie 2007, având ca obiect reprezentare şi asistenţă juridică în dosarul nr. x/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La art. 2 din contract a fost prevăzut un onorariu în cuantum de 67.000 RON. În schimb, la art. 5 - Alte clauze, pe contractul prezentat de A., apare înscris un onorariu de succes în cuantum de 450.000 EURO. Inculpatul A., prin intermediul executorului judecătoresc D., a procedat la punerea în executare a contractului de asistenţă juridică nr. x din 25 octombrie 2007, în vederea recuperării sumei de 1.619.380 RON, din care suma de 55.000 RON reprezintă restul de onorariu neachitat, iar suma de 1.564.380 RON reprezintă onorariu de succes. La data de 17 martie 2008, suma de 1.698.830 RON a fost virată în contul bancar deschis la F. - Sucursala Moşilor pe numele SCA "Coţofană, S. Asociaţii, fiind evidenţiată în extrasele de cont aflate la dosarul cauzei. Această suma de bani nu a fost înregistrată în evidenţele contabile ale SCA "B." şi nici nu a fost declarată la organele fiscale, astfel cum rezultă din sesizarea transmisă de aceste organe ale statului.

Situaţia de fapt a fost reţinută în urma coroborării următoarelor mijloace de probă: Sesizarea penală nr. x din 18 august 2011, emisă de Administraţia Finanţelor Publice Sector 5, extrasele de cont transmise de F., declaraţiile fiscale transmise de Administraţia Finanţelor Publice Sector 5, procesul-verbal prin care i s-au solicitat inculpatului A. documentele contabile, procesul-verbal de consemnare a documentelor contabile transmise de A., dosarul de executare silită nr. x/2007, transmis de B.E.J. D., dosarul civil nr. x/2008, al Judecătoriei Buftea, având ca obiect contestaţia la executare formulată de C. împotriva punerii în executare a contractului de asistenţă juridică nr. x din 25 octombrie 200, dosarul civil nr. x/2007 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, având ca obiect contestaţia la executare formulată de C. împotriva punerii în executare a contractului de asistenţă juridică nr. x din 25 octombrie 2007, declaraţia inculpatului, înscrisuri prezentate de acesta.

Examinând actele şi lucrările dosarului, s-a constatat că dovezile administrate dispun de forţa probantă necesară răsturnării prezumţiei de nevinovăţie, probele certe de vinovăţie legitimând tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru comiterea faptei deduse judecăţii, astfel că soluţia de condamnare a acestuia, adoptată de către instanţa de fond, a fost apreciată de Înalta Curte ca fiind temeinică şi legală.

Instanţa de control judiciar a apreciat că motivele invocate de inculpat în susţinerea apelului, care, de altfel a reluat apărările formulate în faţa primi instanţe şi la care aceasta a răspuns detaliat, nu pot fi reţinute faţă de probatoriul administrat, care a relevat săvârşirea faptei cu intenţie.

Înalta Curte a arătat că elementul material al laturii obiective în conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 constă într-o inacţiune, respectiv în omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate. În speţă, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, inculpatul a omis să evidenţieze, în actele contabile ale societăţii respective sau în alte documente legale ale acesteia, aferente anului 2008, suma de 1.698.830 RON, încasată la data de 17 martie 2008, în urma punerii în executare silită a unui contract de asistenţă juridică încheiat cu clienta C., în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat cu suma totală de 594.590,5 RON.

Deşi inculpatul a susţinut că veniturile contestate au fost evidenţiate în contabilitate, Înalta Curte a constatat că această apărare este combătută de probele administrate în cauză, respectiv refuzul inculpatului de a prezenta Registrul de încasări şi plăţi aferent perioadei respective (pe motiv că nu îl mai găseşte, deşi avea obligaţia legală de a-l păstra timp de 10 ani), raportul de inspecţie fiscală nr. x din data de 31 august 2009, întocmit de Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 5 Bucureşti din cuprinsul căruia rezultă că în luna martie 2008, în contabilitatea societăţii respective, apar înregistrate 27 de încasări, în sumă totală de 18.919,16 RON, fără a fi evidenţiată şi suma de 1.698.830 RON. De menţionat este faptul că inspectorii fiscali care au verificat la data controlului, în mod nemijlocit, Registrul de încasări şi plăţi, iar contribuabilul nu a ridicat obiecţiuni, declarând că a pus la dispoziţia organelor de control toate documentele şi informaţiile solicitate.

De asemenea, în declaraţia anuală de venit (formularul 204), depusă la Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 5 Bucureşti pe numele SCPA "B.", înregistrată sub nr. x din 3 iunie 2009, la rubrica "venit brut", este înscrisă numai suma de 93.695 RON, cheltuieli deductibile de 653.901 RON şi, astfel, o pierdere fiscală de 560.206 RON, fără a fi evidenţiată suma de 1.698.830 RON care conducea nu la o pierdere, ci, dimpotrivă la un profit considerabil pentru societate.

Aceleaşi date sunt cuprinse şi în declaraţia specială privind veniturile realizate (formularul 200), aferentă anului 2008, în forma ei rectificativă, întocmite la datele de 2 şi 3 iunie 2009, prin care inculpatul a declarat, în nume personal, un venit brut, obţinut din avocatură.

Apărarea inculpatului în sensul că a evidenţiat venitul obţinut în Registrul de evidenţă a contractelor de asistenţă juridică, la Baroul Bucureşti şi la Casa de Asigurări a Avocaţilor a fost apreciată de către Înalta Curte ca neavând relevanţă cu privire la obligaţia sa de a înregistra suma de 1.698.830 RON în evidenţele contabile ale societăţii de avocatură, respectiv la organele fiscale pentru a fi avută în vedere la stabilirea obligaţiilor fiscale.

Alegaţia inculpatului, în sensul că înregistrarea venitului în Registrul de evidenţă a contractelor de asistenţă juridică face dovada că acesta a fost evidenţiat într-un document legal, nu a putut fi primită, întrucât acest registru, astfel cum este reglementat de art. 239 alin. (2) lit. b) din Hotărârea nr. 64 din 3 decembrie 2011privind adoptarea Statutului profesiei de avocat nu reprezintă un document legal pe baza căruia să se stabilească impozitele şi taxele datorate bugetului de stat, ci dovedeşte încheierea unui contract de asistenţă juridică şi cuantumul onorariului, iar acest document nici nu a fost prezentat organelor de inspecţie fiscală pentru a fi determinate veniturile societăţii de avocatură în anul 2008.

În acest context, declaraţia Martorul K., audiat în apel a arătat că a înregistrat contractul de asistenţă juridică cu referire la C. în registrul jurnal precum şi onorariul de succes, semnătura aparţinându-i inculpatului A., nu prezintă relevanţă.

De asemenea, nici depoziţia martorei I. nu este de natură a conduce la nevinovăţia inculpatului, aceasta arătând că a reprezentat societatea de avocatură, în calitate de contabil, din luna noiembrie 2008 şi până în luna mai, şi precizând că nu îşi aminteşte dacă i-a fost prezentat vreun registru de evidenţă a contractelor de asistenţă juridică şi că a înregistrat toate documentele care i-au fost prezentate, operaţiunea fiind efectuată în prezenţa inculpatului.

Totodată, împrejurarea că inculpatul a declarat venitul la Casa de Asigurări a Avocaţilor potrivit adeverinţei nr. x din 18 septembrie 2013, eliberată de Filiala Bucureşti a Casei de Asigurări a Avocaţilor nu dovedeşte că s-a respectat cerinţa legii, în sensul de a se evidenţia într-un document legal operaţiunea efectuată şi venitul realizat.

Astfel cum în mod corect a arătat şi prima instanţă, acest venit a rezultat dintr-o operaţiune comercială contractată de societate şi a fost încasat tot de societate, într-un cont deschis pe numele acesteia.

Ca atare, calitatea de contribuabil, în accepţiunea art. 2 lit. b) din Legea nr. 241/2005, aparţine societăţii, iar nu inculpatului, iar acesta nu a evidenţiat operaţiunea efectuată şi venitul realizat nici în actele contabile, nici în alt document legal aparţinând acelei societăţi.

De asemenea, la Casa de Asigurări a Avocaţilor nu se declară veniturile societăţilor de avocatură, ci numai veniturile individuale ale avocaţilor şi, ca atare, împrejurarea invocată dovedeşte doar că inculpatul a dorit să beneficieze în mod fraudulos de drepturile de asigurări sociale, aferente unei sume care, în realitate, aparţinea societăţii.

Înalta Curte a constatat că latura subiectivă a infracţiunii este îndeplinită, inculpatul a omis cu intenţie să evidenţieze în documentele contabile onorariul cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat, aceasta rezultând din faptul că în privinţa celorlalte venituri încasate de SCPA "B." şi-a îndeplinit obligaţia legală, declarând veniturile obţinute la Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 5 Bucureşti, cu excepţia acestei sume încasată prin virament bancar în urma executării silite, care depăşeşte de aproximativ 89 de ori totalitatea veniturilor obţinute de societate în cursul anului 2008, şi care conducea, astfel cum s-a arătat, nu la înregistrarea unei pierderi ci a unui profit considerabil.

În consecinţă, Înalta Curte constată total nefondate criticile inculpatului şi că, în mod judicios, prima instanţă a constatat că fapta există (materializându-se în inacţiunea ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii analizate), este prevăzută de legea penală (fiind incriminată de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005) şi a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege (intenţie directă şi calificată prin scopul urmărit, dovedită, în afara oricărui dubiu, prin probatoriul evaluat cu ocazia prezentării situaţiei de fapt).

Aşa fiind, Înalta Curte a constatat că, în mod legal, fapta inculpatului a fost încadrată în drept în dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale fiind întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală reţinută în sarcina acestuia.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs în casaţie inculpatul A..

Prin Încheierea nr. 95/RC din 22 martie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2015 a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) şi art. 436 alin. (2) C. proc. pen., formulată de recurentul inculpat A. şi s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor invocate.

Totodată, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 190/A din data de 27 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2013, cu motivarea că, raportat la art. 434 alin. (1) C. proc. pen., decizia atacată nu poate fi atacată cu recurs în casaţie, nefiind o hotărâre pronunţată de curtea de apel, ca instanţă de apel.

La data de 16 octombrie 2016, inculpatul A. a formulat cerere de revizuire a Încheierii nr. 95/RC din 22 martie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2015.

Prin Încheierea din 31 ianuarie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în principiu cererea de revizuire formulată condamnatul A. împotriva Încheierii nr. 95/RC din 22 martie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015, revizuentul fiind autorul excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) şi ale art. 436 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional constatând neconstituţionalitatea respectivelor prevederi prin Decizia nr. 182 din 21 martie 2017, Publicată în Monitorul Oficial nr. 544 din 11 iulie 2017.

Prin încheierea din 25 septembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2016 a fost admisă revizuirea formulată de condamnatul A., a fost desfiinţată Încheierea nr. 95/RC din 22 martie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015, fixându-se termen la 30 octombrie 2018, în vederea soluţionării admiterii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de A. împotriva Deciziei penale nr. 190 din 27 mai 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2013.

În motivarea cererii de recurs în casaţie formulată la data de 10 martie 2016, inculpatul A. a susţinut prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în esenţă, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, că decizia atacată nu este motivată, fiind reluate argumentele primei instanţe, deşi în apel s-au administrat probe din care rezultă că nu a săvârşit infracţiunea reţinută în sarcina sa, ci a comis, cel mult, o contravenţie.

Astfel, s-a precizat că fapta imputată inculpatului nu există, întrucât, în cauză, nu există o acţiune/inacţiune de ascundere sau neevidenţiere a sumei încasate, care ar constitui obiectul material al infracţiunii de evaziune fiscală, că suma de bani reclamată ca făcând obiectul evaziunii a fost evidenţiată, încasarea fiind efectuată prin virament bancar în contul SCA "B.", deschis la F., Sucursala Moşilor, deschis încă din anul 2002, şi de a cărui existenţă organele fiscale aveau cunoştinţă, context în care contribuabilul nu trebuie să emită o chitanţă, sens în care s-a invocat Decizia nr. 3907 din 28 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Mai mult, discuţiile cu organele fiscale, cu ocazia controlului fiscal, au fost purtate exclusiv de către I., iar eventualele omisiuni interesând deplina şi corecta informare a organelor fiscale cu ocazia controlului fiscal din 2009 nu pot îi fi imputate, martora recunoscând că semnătura de pe declaraţiile de impunere, precum şi întregul conţinut al acestora îi aparţine.

Prin urmare, având în vedere că organele fiscale aveau la dispoziţie primul raport de inspecţie fiscală în care este menţionat clar contul bancar deschis la F. (singurul utilizat de către societate până în 2006), s-a apreciat că nu a ascuns veniturile, eventualele omisiuni sau erori ale organelor fiscale în activitatea de inspecţie fiscală neputându-i fi imputate, atâta vreme cât, obiectiv, acestea aveau la dispoziţie suficiente date pentru identificarea corectă şi completă a tuturor veniturilor care constituiau baza impozabilă la care trebuiau să se raporteze.

În continuare, s-a susţinut că venitul a fost declarat de la Baroul Bucureşti şi Casa de Asigurări a Avocaţilor, în luna imediat următoare încasării prin cont, iar declaraţiile şi registrele Baroului şi ale Casei de Asigurări a Avocaţilor sunt publice şi accesibile inclusiv organelor fiscale, iar, în contabilitatea societăţii s-au regăsit şi au fost prezentate organelor fiscale cu ocazia controlului fiscal finalizat în 31 august 2009, declaraţia şi dovada achitării cotelor corespunzătoare a venitului în sumă de 1.699.930 RON, încasat în luna martie 2008, declarat în luna aprilie 2008 şi pentru care s-au achitat cotele profesionale atestate de chitanţa eliberată în acest sens. Or, chitanţa de plată a cotelor profesionale este un document contabil şi a fost prezentat organelor de control fiscal.

Deşi s-a reţinut că nu a emis factură pentru suma reprezentând onorariul de succes, aşa cum rezultă din sesizarea debitoarei C., societatea inculpatului emitea factură atunci când nu exista între părţi un contract scris, or, în cauză a existat un contract scris, onorariul de succes fiind inserat în cuprinsul contractului de asistenţă juridică nr. x din 25 octombrie 2007.

În ceea ce priveşte TVA-ul, s-a arătat că, potrivit raportului de inspecţie fiscală, societatea de avocatură trebuia să se declare plătitoare de TVA la data de 1 decembrie 2007, deci ulterior încheierii contractului anterior menţionat.

Referitor la nerespectarea obligaţiei de a păstra Registrul de încasări şi plăti timp de 10 ani, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 şi art. 29 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, s-a subliniat că acest fapt reprezintă o contravenţie, iar solicitarea adresată inculpatului de către Ministerul Public pentru prezentarea acestui registru a avut loc la data de 10 octombrie 2013, la patru ani şi jumătate de la dizolvarea societăţii de avocatură.

De altfel, în Registrul jurnal al contractelor de asistenţă juridică este consemnată suma respectivă, la rubrica "onorarii încasate", şi, având în vedere că registrul trebuie ţinut în mod obligatoriu de avocaţi, acesta are calitatea de document legal obligatoriu şi, mai mult, în acesta se evidenţiază venitul realizat de către avocat, precizându-se, totodată, că martorul K. a declarat că a completat registrul respectiv în martie 2008, precum şi că nu putea să fi lăsat necompletată rubrica respectivă, anticipând din anul 2007 necesitatea de a o completa ulterior, în anul 2013, pentru a o folosi ca dovadă constituită pro causa. Totodată, s-a menţionat că Registrul contractelor de asistenţă juridică reprezintă un document legal, fiind prevăzut în Legea nr. 51/1995, precum şi că, instanţa de apel, care l-a audiat nemijlocit pe martorul K., nu a luat în considerare această probă.

În continuare, s-a subliniat că declaraţiile fiscale, inclusiv cele referitoare la T.V.A., pe baza calculelor rezultate ca urmare a ţinerii evidenţei contabile, cuprind date referitoare la o anumită perioadă din întreaga activitate a contribuabilului, care se comunică organelor fiscale teritoriale în vederea stabilirii cuantumului impunerilor. Depunerea declaraţiilor fiscale cuprinde date considerate provizorii, pentru că stau sub rezerva verificării de către autorităţile fiscale, prin analiza sincronizării cu actele/documentele legale ale contribuabilului. Inexistenţa declaraţiilor, cuprinderea de date neconforme sau depunerea tardivă nu pot constitui elemente ale infracţiunii de evaziune fiscală, atâta timp cât creditorul (statul) poate stabili oricând, printr-o simplă verificare, cuantumul taxelor şi impozitelor.

Aşadar, pentru ca inculpatul să fi putut săvârşi fapta, trebuia să nu ţină niciun fel de evidenţă, să nu declare la Barou, să nu întocmească niciun document legal, să nu încaseze în contul societăţii de avocatură pentru a împiedica statul să îi cunoască în mod real veniturile.

S-a mai susţinut că fapta nu a fost săvârşită de către inculpat, întrucât declaraţia de impunere (aflată la dosar instanţă) nu este nici completată, nici semnată de către acesta, ci de persoana care, în mod nemijlocit, săvârşeşte actul material incriminat de legea penală, indiferent de forma de vinovăţie cu care acţionează, indiferent de scopul urmărit, chiar şi pentru ipoteza în care ar fi acţionat fără vinovăţie (participaţie improprie), sens în care s-a invocat Decizia nr. 272 din 28 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În continuare, s-a mai susţinut că, în cauză, nu este îndeplinit conţinutul legal al infracţiunii, nefiind probată nici latura obiectivă (elementul material) şi nici cea subiectivă, că, în mod eronat, s-a reţinut că neemiterea facturii pentru onorariul de succes reprezintă un aspect de fapt relevant în stabilirea vinovăţiei, că lipsa unor menţiuni în registrul de venituri şi plăţi constituie un element al intenţiei de sustragere de la plata impozitului datorat, că nu a existat intenţia de ascundere a veniturilor, deoarece întreaga procedură de executare silită a fost una publică.

Ca atare, s-a apreciat că elementul material al laturii obiective lipseşte, întrucât nu s-a omis evidenţierea în documentele legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, sens în care s-au invocat Deciziile nr. 3907 din 28 noiembrie 2012 şi nr. 14 din 9 mai 2012 ale instanţei supreme.

În cererea de revizuire depusă la data de 17 octombrie 2016, ulterior prezentării motivelor pentru admiterea revizuirii, au fost invocat aceleaşi argumente cu privire la admisibilitatea recursului în casaţie.

Prin încheierea pronunţată la data de 30 octombrie 2018 în dosarul nr. x/2016, apreciind că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 190/A din 27 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2013, şi a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurent.

Cu ocazia dezbaterilor pe fondul căii extraordinare de atac, inculpatul A. a reiterat criticile formulate în cererea de recurs în casaţie.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurentul inculpat A. şi-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând, în esenţă, că fapta pentru care s-a dispus condamnarea sa nu se regăseşte în conţinutul legal al infracţiunii de evaziune fiscală, lipsind cerinţele esenţiale pentru întregirea laturii obiective, putând fi considerată ca fiind cel mult o contravenţie.

S-a arătat că nu există o corespondenţă între fapta reţinută prin decizia atacată şi configurarea legală a normei de incriminare, instanţa de apel considerând, în mod eronat, că Registrul de evidenţă a contractelor de asistenţă juridică nu este un document legal, în condiţiile în care norma de incriminare sancţionează omisiunea înregistrării în actele contabile sau în documentele legale.

A mai susţinut că Registrul de evidenţă a contractelor de asistenţă juridică reprezintă un document legal în sensul prevăzut de norma de incriminare, întrucât în baza raporturilor juridice consemnate în acesta se formează obligaţiile fiscale, în caz contrar, avocatul fiind obligat să întocmească doar facturi şi să încheie contracte de asistenţă juridică, pentru care nu ar exista nicio evidenţă, împrejurare în care ar apărea posibilitatea săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

S-a apreciat că la săvârşirea faptei nu a existat intenţia directă, respectiv scopul de a se omite înregistrarea, neregularităţile găsite reprezentând doar fapte contravenţionale, fiind sancţionate de organul fiscal.

Înalta Curte reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, caz de casare ce vizează situaţiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare; dacă instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Este de menţionat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reţinută de instanţa de apel.

Astfel, în speţă, în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, constând în aceea că inculpatul A., în calitate de asociat coordonator al SCPA "B.", în baza căreia a îndeplinit funcţia de reprezentant fiscal al acelei entităţi, fiind şi singurul răspunzător de conducerea evidenţei contabile a acesteia (în lipsa dovedirii încheierii unui contract de prestări servicii cu un contabil autorizat), cu intenţie directă şi calificată, a omis să evidenţieze, în actele contabile ale societăţii respective sau în alte documente legale ale acesteia, aferente anului 2008, suma de 1.698.830 RON, încasată la data de 17 martie 2008, în urma punerii în executare silită a unui contract de asistenţă juridică încheiat cu clienta C., în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat cu suma totală de 594.590,5 RON (echivalentul a mai mult de 100.000 EURO la data faptei), din care suma de 322.777,7 RON reprezintă TVA (calculată după formula 1.698.830 RON x 19%), iar suma de 271.812,8 RON reprezintă impozit pe venit (calculat după formula 1.698.830 RON x 16%).

Or, criticile formulate de inculpatul A., deşi au fost circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz de casare ce vizează lipsa elementelor de tipicitate ale infracţiunii pentru care s-a dispus o soluţie de condamnare, sunt întemeiate pe argumente prin care, în realitate, se tinde la o reinterpretare a materialului probator, respectiv inexistenţa unei acţiuni de ascundere sau neevidenţiere a unor sume de bani încasaţi cu titlu de onorariu de succes, existenţa unui cont bancar deschis pe numele societăţii de avocatură la o instituţie bancară de care organele fiscale aveau cunoştinţă, activităţile ce reveneau martorei I. faţă de organele fiscale, declaraţiile martorului K., evidenţierea acestor sume de bani în Registrul jurnal al contractelor de asistenţă juridică, inserarea onorariului de succes în cuprinsul contractului de asistenţă juridică, ce impun stabilirea unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele inferioare, încercând să se dovedească că recurentul nu este vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost condamnat, ceea ce nu este permis a se realiza pe calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, care se limitează la verificarea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat doar la anumite chestiuni de drept, expres şi limitativ prevăzute de lege.

Altfel spus, prin susţinerile formulate pe calea recursului în casaţie, inculpatul critică, în esenţă, baza factuală care a condus la reţinerea vinovăţiei sale, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator administrat în cauză, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Referitor la critica potrivit căreia în cauză nu ar fi întrunite condiţiile de tipicitate obiectivă, Înalta Curte arată, pe de o parte, că elementul material al laturii obiective al infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 constă în omisiunea de a evidenţia, în tot sau în parte, în documentele legale, operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile încasate, iar, pe de altă parte, că obligaţiile a căror încălcare este incriminată în acest text de lege sunt prevăzute de Legea nr. 82/1991 (Legea contabilităţii), dispoziţiile art. 6 alin. (1) din acest ultim act normativ menţionând că orice operaţiune economico-financiară se consemnează, în momentul efectuării ei, într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.

Din analiza reglementărilor cuprinse în Legea nr. 82/1991 se observă că norma de incriminare din Legea nr. 241/2005 are în vedere obligaţiile privind consemnarea operaţiunilor economico-financiare în documente justificative şi evidenţierea acestor operaţiuni în contabilitate, aceste documente fiind, potrivit art. 2 pct. c din Legea nr. 241/2005, cele prevăzute, între altele, de Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală. Prin urmare, atunci când omisiunea consemnării sau evidenţierii unor operaţiuni în contabilitate se săvârşeşte în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, suntem în prezenţa elementului material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Astfel, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză (raportul de inspecţie fiscală nr. x din 31 august 2009 al Administraţiei Finanţelor Publice a Sectorului 5 Bucureşti, declaraţia anuală de venit - formularul 204 -, depusă la depusă la organul fiscal şi înregistrată sub nr. x din 3 iunie 2009, declaraţia specială privind veniturile realizate - formularul 200 -, aferentă anului 2008, în forma ei rectificativă, întocmite la 2 şi 3 iunie 2009, inclusiv refuzul său de a prezenta Registrul de încasări şi plăţi aferent perioadei respective), se constată că recurentul a omis să evidenţieze în actele contabile ale societăţii, aferente anului 2008, suma de 1.698.830 RON, în urma punerii în executare silită a unui contract de asistenţă juridică încheiat cu C., în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat cu suma totală de 594.590,5 RON, împrejurare în care nu are relevanţă împrejurarea că respectivul venit a fost evidenţiat în Registrul de evidenţă a contractelor de asistenţă juridică, la Baroul Bucureşti şi la Casa de Asigurări a Avocaţilor, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate, se impunea înregistrarea acestuia în evidenţele contabile ale societăţii de avocatură, respectiv la organele fiscale pentru a fi avută în vedere la stabilirea obligaţiilor fiscale.

Se mai observă că potrivit art. 239 alin. (2) lit. b) din Hotărârea nr. 64 din 3 decembrie 2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat, Registrul de evidenţă a contractelor de asistenţă juridică face dovada doar a încheierii unui contract de asistenţă juridică şi a cuantumului onorariului, stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat nefiind făcută în baza respectivului document, ci doar potrivit Registrului jurnal de încasări şi plăţi, acesta fiind documentul legal avut în vedere de organele fiscale la determinarea veniturilor societăţii de avocatură şi implicit a obligaţiilor fiscale, astfel încât Înalta Curte apreciază, contrar susţinerilor apărării, că, în cauză, sunt întrunite condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, recurentul omiţând să evidenţieze în actele contabile ale societăţii, venitul încasat în urma punerii în executare silită a unui contract de asistenţă juridică, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat, fapta acestuia nefiind aşadar o contravenţie.

De altfel, răspunderea penală este prioritară, autorul faptei putând fi tras la răspundere contravenţională numai în subsidiar, respectiv dacă fapta nu prezintă conţinutul constitutiv al unei infracţiuni, ceea ce nu este cazul în speţă întrucât, raportat şi la consideraţiile anterioare, în actualul stadiu procesual, nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Cu privire la criticile formulate de către apărare potrivit cărora, în cauză nu ar fi întrunite nici condiţiile de tipicitate subiectivă, respectiv lipsa intenţiei la săvârşirea infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, în sensul că, în mod eronat, s-a reţinut că neemiterea facturii pentru onorariul de succes reprezintă un aspect de fapt relevant în stabilirea vinovăţiei, că lipsa unor menţiuni în registrul de venituri şi plăţi constituie un element al intenţiei de sustragere de la plata impozitului datorat, că nu a existat intenţia de ascundere a veniturilor, deoarece întreaga procedură de executare silită a fost una publică, Înalta Curte apreciază că susţinerile nu pot fi verificate pe calea recursului în casaţie, întrucât dispoziţiile art. 16 lit. b) C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluţia de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală", cazul de casare analizat preluând doar prima teză a art. 16 lit. b) C. proc. pen. Ca atare, din perspectiva dispoziţiilor procesual penale, noţiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situaţiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere şi pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, cu excepţia laturii subiective, aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzute art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

Totodată, nu pot fi analizate nici criticile referitoare la faptul că decizia atacată nu este motivată, fiind reluate argumentele primei instanţe, deşi în apel s-au administrat probe din care rezultă că nu a săvârşit infracţiunea reţinută în sarcina sa, având în vedere, pe de o parte, că acestea nu se încadrează în temeiul de casare invocat (art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.), care, aşa cum s-a arătat anterior, vizează situaţiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, iar, pe de altă parte, această situaţie este exclusă din sfera de cenzură în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.

În aceste condiţii, Înalta Curte, raportându-se la situaţia de fapt stabilită cu caracter definitiv de instanţa de apel, constată că, în cauză, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, respectiv de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul în casaţie formulat împotriva Deciziei penale nr. 190/A din 27 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală în dosarul nr. x/2013 şi să oblige recurentul, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare către stat, întrucât se află în culpă procesuală, onorariul apărătorului desemnat din oficiu urmând a fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 190/A din 27 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2013.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 156 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 februarie 2020.

Procesat de GGC - MM