Asupra cererii de recurs, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă, la 28 februarie 2017 sub nr. x/2017 reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat constatarea nulităţii Contractului individual de muncă înregistrat în registrul general de evidenţă al salariaţilor sub nr. x/15.09.2015 şi obligarea pârâtului la restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu de salariu în perioada în care a avut calitatea de salariat al reclamantei, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanta a modificat acţiunea, prin cererea depusă la 16 noiembrie 2017, în sensul adăugării unui nou capăt de cerere, de obligare a pârâtului la plata sumelor achitate de societate către bugetul de stat, cu titlu de plata a contribuţiilor sociale, precum şi la plata dobânzii legale aferentă.
Prin Sentinţa civilă nr. 3177 din 16 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 23 ianuarie 2018.
Prin Sentinţa civilă nr. 5946 din 19 iulie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul B., fiind constatată nulitatea contractului individual de muncă înregistrat cu nr. x din 15 septembrie 2015.
A fost obligat pârâtul să restituie reclamantei sumele încasate cu titlu de drepturi salariale în începând cu data de 17 septembrie 2015.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea având ca obiect plata contribuţiilor la bugetul de stat şi la bugetul asigurărilor sociale, achitate de reclamantă, aferente drepturilor salariale ale pârâtului.
Împotriva acestei sentinţe, pârâtul B. a declarat apel.
Prin încheierea din 13 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în temeiul art. 64 alin. (4) C. proc. civ. a fost suspendată judecata apelului declarat de apelantul B. împotriva Sentinţei civile nr. 5946 din 19 iulie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.R.L., până la soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie accesorie.
Împotriva acestei încheieri, recurenta C. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, cu consecinţa admiterii cererii de intervenţie accesorie în interesul intimatei A. S.R.L.
În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susţine că în privinţa aplicabilităţii instituţiei intervenţiei voluntare într-un litigiu de muncă s-a concluzionat de către doctrina de specialitate că aceasta are aplicare universală, mai puţin cererile cu caracter strict personal, sens în care, consideră că cererea de intervenţie accesorie este admisibilă în situaţia de faţă.
Cu toate acestea, contrar celor reţinute de către Curtea de Apel Bucureşti prin încheierea de şedinţa din 13 iunie 2019, cererea de intervenţie accesorie nu este doar admisibilă, faţă de natura litigiului, ci şi pentru îndeplinirea condiţiilor impuse de C. proc. civ., recurenta justificând un interes juridic conex cu procesul şi fiind dovedită legătura dintre cererea principală şi cererea de intervenţie accesorie.
Fiind o forma de intervenţie voluntară, intervenientul accesoriu participă la soluţionarea cauzei prin apărarea drepturilor uneia dintre părţile iniţiale. În acest context, se apreciază că trebuie avut în vedere şi faptul că intervenientul accesoriu nu tinde la valorificarea unei pretenţii proprii, ci doar urmăreşte, prin apărările pe care le face, ca instanţa să pronunţe o soluţie favorabilă părţii pentru care a intervenit.
Toate aceste aspecte au fost prezentate Curţii de Apel Bucureşti, în susţinerea cererii de intervenţie accesorie a recurentei, fără însă ca aceasta să le aibă efectiv în vedere. După cum rezultă din considerentele încheierii recurate, s-a apreciat că nu se arată dacă este pusă în discuţie calitatea de administrator statutar sau de asociat al intimatei A. şi în ce ar consta mai exact interesul invocat şi că nu se face dovada, pe de-o parte, a existenţei unor drepturi conexe cu situaţia juridică rezultată din proces, iar pe de altă parte că aceste drepturi conexe ar putea fi afectate prin neparticiparea terţului în proces.
Activitatea unei societăţi trebuie să fie circumscrisă unor operaţiuni legale, indiferent de natura acestora, de efectele pe care le produc ori de entităţile implicate, respectiv indiferent dacă vorbim despre operaţiuni ce decurg din relaţii contractuale, cu partenerii comerciali, cu instituţiile statului sau activităţi ce ţin de structura internă.
În cauza dedusă judecaţii, activitatea societăţii A. S.R.L., analizată prin prisma contractului de muncă încheiat între societate, prin administrator B. şi persoana fizică B., nu se circumscrie prevederilor legale, fiind vorba despre operaţiuni fictive.
În calitate de asociat majoritar al societăţii intimate A. S.R.L., recurenta susţine că a fost prejudiciată de modul în care s-a dispus de resursele financiare ale societăţii - prin plata unui salariu lunar şi a contribuţiilor sociale aferente - precum şi de faptul că toate consecinţele negative ale acestor operaţiuni fictive s-au răsfrânt asupra societăţii intimate cât şi asupra sa, ca asociat majoritar, cu atât mai mult cu cât apelantul a susţinut că a avut acordul său, ca asociat majoritar la încheierea contractului de muncă, împrejurare complet nereală.
După cum rezultă din întregul probatoriu administrat în cauză, toată activitatea desfăşurată de domnul B. pentru societatea A. a avut drept bază mandatul acestuia de administrator statutar, iar nu calitatea de director economic. Prin urmare, activităţile prevăzute în fişa postului şi care ar fi trebuit să fie efectiv desfăşurate de acesta încă de la momentul încheierii contractului de munca nu pot fi stabilite, întrucât ele nu există şi nu sunt circumstanţiate de împrejurări reale.
Din această perspectivă, recurenta apreciază ca neîntemeiate dispoziţiile Curţii de Apel Bucureşti, având în vedere că interesul personal al intervenientei în promovarea şi susţinerea cererii de intervenţie accesorie în interesul intimatei A. este pe deplin dovedit.
Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul recurentei C. este fondat şi va fi admis, pentru următoarele considerente:
În argumentarea memoriului de recurs, recurenta critică încheierea atacată, apreciind ca fiind întrunite condiţiile intervenţiei accesorii, astfel cum sunt cuprinse în art. 61 alin. (1) alin. (3) din C. proc. civ., context în care, poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare oricine justifică un interes, intervenţia fiind accesorie când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.
Din această perspectivă se constată că recurenta a pus în discuţie aplicarea greşită, de către instanţa de apel a dispoziţiilor evocate, fiind dispusă în mod eronat măsura de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie accesorie.
Această susţinere a recurentei este întemeiată, având în vedere că soluţia instanţei de apel nu poate fi apreciată ca fondată,în considerarea următoarelor:
Conform prevederilor art. 61 alin. (1) din C. proc. civ. "oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare", iar potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (3) din acelaşi Cod "intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi".
Astfel, din reglementările evocate, se desprind cerinţele esenţiale ale intervenţiei voluntare, care caracterizează oricare dintre formele acesteia, şi anume: existenţa unui proces în curs de desfăşurare, iniţiativa introducerii în proces a terţului să aparţină acestuia, invocarea de către terţ a unui interes propriu şi, de principiu, lipsa calităţii de parte originară a terţului intervenient.
Totodată, se reţine că persoana care formulează cererea de intervenţie voluntară trebuie să justifice întotdeauna un interes personal, indiferent dacă intervenţia este principală, când terţul pretinde pentru sine dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta, sau accesorie, când hotărârea ce s-ar putea pronunţa împotriva părţii în apărarea căreia intervine terţul i-ar prejudicia acestuia drepturile şi interesele.
Aşadar, în cazul cererii de intervenţie accesorie, terţul trebuie să justifice un interes personal, care constă în apărarea unui drept sau interes propriu, suplimentar dreptului părţii în folosul căreia a intervenit.
Analizând cerinţele intervenţiei voluntare în cauza de faţă, se constată că prin cererea de intervenţie accesorie aflată la dosarul cauzei s-a arătat în mod concret că interesul intervenientei C. derivă tocmai din calitatea de asociat majoritar al societăţii A. S.R.L.
Astfel, un asociat majoritar în mod evident are un interes personal, propriu, născut şi actual în apărarea poziţiei societăţii cu privire la modul în care s-a încheiat un act fictiv cu impact asupra patrimoniului societăţii şi soarta acesteia, cu atât mai mult cu cât apărările terţului sunt întemeiate pe aspecte care privesc acordul asociatului majoritar, adică al recurentei.
Prin urmare, poziţia recurentei se circumscrie celei pe care un intervenient accesoriu trebuie să o adopte, existând evident şi o legătură între drepturile de care se bucura aceasta, în calitate de asociat majoritar şi situaţia juridică dedusă judecăţii. Totodată, este evident faptul că neparticiparea recurentei, în calitate de intervenient accesoriu în favoarea intimatei, ar putea avea o înrâurire asupra acestor drepturi, atât timp cât motivele de apel formulate de B. prezintă o situaţie de fapt străină de realitatea efectivă, ce se bazează pe o conduită pe care recurenta nu a adoptat-o niciodată.
În acest context, se reţine că intervenienta C. a promovat cererea pentru prevenirea încălcării unui drept subiectiv ameninţat, precum şi pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, context în care, Înalta Curte constată că cererea de intervenţie accesorie este admisibilă în principiu, aspect în considerarea căruia, încheierea pronunţată este desfiinţată de drept, iar în temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (4) C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti va proceda la judecarea apelului.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul 496 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. raportat la art. 64 alin. (4) din acelaşi Cod, va admite recursul declarat de recurenta C. împotriva încheierii din 13 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, cu consecinţa casării încheierii atacate şi trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe pentru judecarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta C. împotriva încheierii din 13 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în contradictoriu cu intimaţii A. S.R.L. şi B.
Casează încheierea atacată şi trimite cauza pentru judecarea apelului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2019.
GGC - NN