Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2015, la data de 27 septembrie 2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, a solicitat obligarea pârâtei la încetarea oricăror acte de folosire a denumirilor C. şi D., identice mărcilor reclamantului C. şi D., ori a oricăror semne identice sau similare cu mărcile sale înregistrate C. şi D., în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea achitării către reclamant de daune interese în sumă de 500 euro în echivalent RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea voluntară a hotărârii judecătoreşti; retragerea tuturor pliantelor, anunţurilor, reclamelor prezente pe piaţă/internet ce conţin denumirile C. şi D. asupra cărora are drepturi exclusive, în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea achitării către reclamant de daune interese în sumă de 500 euro în echivalent RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea voluntară a hotărârii judecătoreşti; distrugerea tuturor produselor şi etichetelor care conţin denumirile C. şi D., identice mărcilor C. şi D., ori a oricăror semne identice sau similare cu mărcile înregistrate C. şi D., în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti; obligarea pârâtei la plata sumei de 5000 EUR (echivalentul sumei de 27.518,08 RON, precizaţi în RON exclusiv în vederea determinării taxei judiciare de timbru în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 80/2013 şi a stabilirii instanţei competente material cu soluţionarea prezentei cereri de chemare în judecată), reprezentând despăgubiri acordate reclamantului ca urmare a tuturor actelor nelegale şi a beneficiilor şi vânzărilor obţinute de către pârâtă, ca urmare a folosirii neautorizate a mărcilor C. şi D. plus dobânda legală calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data plăţii efective; publicarea integrală, pe cheltuiala pârâtei, a unui comunicat de presă şi a hotărârii judecătoreşti în două ziare de largă răspândire, precum şi pe website-ul propriu al pârâtei www.x.ro, în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea achitării către reclamantă de daune interese de 500 euro în echivalent RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea voluntară a hotărârii judecătoreşti; suportarea cheltuielilor de judecată efectuate cu prezentul litigiu, incluzând şi taxe de timbru, onorarii avocaţiale şi orice alte cheltuieli efectuate în prezentul litigiu.
Reclamantul a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că este întemeiată pe drepturile exclusive asupra mărcilor comunitare D., înregistrată la nivel comunitar sub nr. x din 17 decembrie 2013, data publicării fiind 9 septembrie 2013 şi C., înregistrată la nivel comunitar sub nr. x din 17 decembrie 2013, data publicării fiind 9 septembrie 2013. Ca urmare, temeiul de drept al acţiunii este Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria x nr. x din 24 martie 2009 (Regulamentului (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară), prin raport la prevederile Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, inclusiv art. 69.
Prin cererea din data de 9 februarie 2016, reclamantul a formulat o precizare a cererii de chemare în judecată prin care a completat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a faptelor de contrafacere săvârşite de B., în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la despăgubiri, după cum urmează: repararea prejudiciului înregistrat, reprezentând: întregul profit realizat de B. ca urmare a punerii pe piaţă în mod neautorizat a produselor sub mărcile C. şi D., precum şi orice alte foloase/beneficii obţinute de B. ca urmare a acestor fapte de utilizare neautorizată a mărcilor; întregul beneficiu nerealizat ca urmare a faptelor pârâtei; repararea prejudiciului constând în cheltuieli efectuate pentru a înlătura efectele faptelor nelegale ale pârâtei, respectiv: repararea prejudiciului constând în toate cheltuielile efectuate în vederea constatării situaţiei de fapt şi înlăturării încălcărilor identificate privind mărcile constând în, dar fără a se limita la: onorariul avocatului din Spania, costuri cu transmiterea notificărilor, autentificări notariale etc. (suma de 1.160,89 euro aferentă facturii nr. x din 10 decembrie 2015 şi suma de 227,20 euro aferentă facturii nr. x din 27 august 2015); plata tuturor costurilor suportate ca urmare a modificării designului mărcilor C. şi D., respectiv 3.488,25 euro; obligarea pârâtei la plata de daune morale evaluate provizoriu la suma de 5.000 euro la cursul BNR din ziua plăţii efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele de mai sus, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată, şi până la plata efectivă a sumelor; obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată pricinuite de prezentul litigiu.
Prin cererea adiţională din data de 11 octombrie 2016, reclamantul a precizat câtimea despăgubirilor materiale pe care le solicită ca urmare a folosirii fără drept a mărcilor la suma de 13.421,92 RON, toate celelalte petite rămânând neschimbate.
Prin Sentinţa civilă nr. 1349 din 25 octombrie 2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, a obligat pârâta să înceteze orice acte de folosire a denumirilor C. şi D. identice mărcilor C. şi D., ori a oricăror semne identice sau similare cu mărcile înregistrate C. şi D., în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea achitării către reclamant de daune interese în sumă de 500 de euro în echivalent RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea voluntară a hotărârii judecătoreşti, a obligat pârâta să retragă toate pliantele, anunţurile, reclamele prezente pe piaţă/internet care conţin denumirile C. şi D., în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea achitării către reclamant de daune interese în sumă de 500 euro în echivalent RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea voluntară a hotărârii judecătoreşti, a obligat pârâta să distrugă toate produsele şi etichetele care conţin denumirile C. şi D., identice mărcilor C. şi D., ori a oricăror semne identice sau similare cu mărcile C. şi D., în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 13.421,92 RON şi suma de 4.876,34 euro, la cursul BNR din ziua plăţii efective, despăgubiri, precum şi dobânda legală pentru aceste sume, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a sumelor, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata beneficiului nerealizat de reclamant, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 5.000 euro, la cursul BNR din ziua plăţii efective, daune morale, precum şi dobânda legală pentru această sumă, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a sumelor, a obligat pârâta să publice integral, pe cheltuiala sa, un comunicat de presă şi dispozitivul hotărârii judecătoreşti în două ziare de largă răspândire, precum şi pe website-ul propriu al pârâtei, în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea achitării de către reclamantă de daune interese de 500 euro în echivalent RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea voluntară a hotărârii judecătoreşti şi a obligat pârâta să plătească reclamantului cheltuielile de judecată, şi anume suma de 9.626,69 RON (2.566,79 RON, taxa judiciară de timbru, 7.059,90, onorarii experţi), suma de 984,19 euro, la cursul BNR din ziua plăţii efective, alte cheltuieli şi suma de 6.000 euro, la cursul BNR din ziua plăţii efective (onorarii avocaţiale).
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta SC B. SRL.
Prin Decizia nr. 1187A din 20 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2015 s-a respins apelul, ca nefondat. A fost obligată apelantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 euro în echivalent în RON la data plăţii, reduse conform art. 451 alin. (2) noul C. proc. civ.
Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. SRL, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, cu obligarea intimatului - reclamant la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.].
În primul rând, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 C. civ., care reglementează forţa obligatorie a contractului. Potrivit acestui text normativ "contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante". Forţa obligatorie a contractului se impune nu numai părţilor, ci şi instanţei de judecată, care este obligată să respecte prevederile contractului şi efectele pe care acesta le produce.
Or, în mod eronat, instanţa de apel a considerat că prin contractul de tranzacţie din data de 21 noiembrie 2013, părţile ar fi convenit să compenseze orice sume datorate reciproc şi să reglementeze, astfel, inclusiv situaţia produselor E. rămase pe stocul B. ca urmare a comenzilor făcute de intimat. Aşa cum a arătat atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, contractul de tranzacţie din data de 21 noiembrie 2013 nu a vizat produsele E. comercializate de recurentă către terţi.
Astfel, pe de-o parte, aşa cum rezultă din preambulul tranzacţiei, atât recurenta cât şi intimatul au dorit să reglementeze strict (i) diferendul rezultat din neînţelegerile în legătură cu produsele F. şi (ii) din neachitarea de către societatea intimatului a facturilor nr. x şi nr. x, obiectul tranzacţiei fiind, deci, limitat la aceste neînţelegeri.
Aceste facturi (nr. x şi nr. x) fuseseră emise de către recurentă pentru alte produse E. decât cele rămase pe stocurile B. şi revândute ulterior către terţi (adică pentru produse care fuseseră deja livrate intimatului şi al căror preţ nu fusese încă achitat la momentul încheierii tranzacţiei).
Că este aşa o demonstrează chiar şi susţinerile intimatului. Astfel, pe de-o parte, acesta evită orice discuţii cu privire la tranzacţie şi subliniază constant că prezentul litigiu are un obiect distinct, încercând să izoleze fapta recurentei de a comercializa produsele E. de contextul în care aceasta a avut loc. Pe de altă parte, aşa cum rezultă chiar din decizia recurată (pagina 14), însuşi intimatul recunoaşte că în tranzacţie nu se prevede nimic cu privire la existenţa pe stocul B. de produse purtătoare a mărcilor C. şi D. Cu alte cuvinte, tocmai intimatul recunoaşte că tranzacţia intervenită între părţi nu reglementează situaţia acelor produse E. comandate, nepreluate şi rămase pe stocul B.
Cu toate acestea, bazându-se exclusiv pe dispoziţiile art. 7 din contractul de tranzacţie, pe care instanţa de apel îl interpretează izolat şi contrar susţinerilor ambelor părţi din care se desprinde voinţa lor reală, instanţa de apel include în mod nepermis în sfera tranzacţiei şi produsele E. rămase pe stocul B.
Or, prin această interpretare, instanţa de apel a denaturat efectele contractului de tranzacţie aşa cum au fost acceptate de părţi şi, astfel, a încălcat dispoziţiile art. 1270 C. civ. care consacră principiul forţei obligatorii a contractului.
Din această interpretare greşită, curtea a extras două consecinţe eronate: în primul rând, că nu ar putea fi primit argumentul recurentei în sensul că prin încheierea tranzacţiei şi nepreluarea integrală a produselor comandate, etichetate cu mărcile E., i s-a cauzat un prejudiciu pe care să fi fost îndreptăţită să-l diminueze prin vânzarea sticlelor etichetate E.; în al doilea rând, că nu ar putea fi primită aserţiunea sa potrivit căreia, din suma de 13.421,92 RON, obţinută prin vânzarea produselor purtând marca E. rămase pe stocurile sale, ar trebui dedus costul producţiei, întrucât acest cost ar fi fost avut în vedere, laolaltă cu ansamblul raporturilor juridice dintre părţi.
Or, existenţa unui prejudiciu cauzat recurentei prin nepreluarea de către intimat a produselor comandate (comandă care nu a făcut obiectul tranzacţiei) este neîndoielnică.
Astfel, câtă vreme tranzacţia nu a reglementat situaţia produselor E. rămase pe stocul său, obligaţia de preluare a produselor şi de achitare a produselor comandate subzista şi neîndeplinirea ei i-a cauzat un prejudiciu evident pe care era în drept să încerce să-l diminueze.
De asemenea, având în vedere neincluderea acestor produse în sfera de reglementare a tranzacţiei, valoarea costurilor suportate de recurentă cu producerea lor ar fi trebuit scăzute din suma de 13.421,92 RON, reprezentând totalul veniturilor obţinute de recurentă prin comercializarea produselor E.
Apoi, decizia recurată a fost pronunţată şi cu încălcarea art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005. care stabileşte modul de calcul al daunelor-interese care pot fi acordate în caz de contrafacere.
Interpretând şi aplicând în mod eronat sintagma "beneficii realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate intelectuală ", prevăzută de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, curtea de apel a tras concluzia că aceasta acoperă ansamblul sumei de 13.421,92 RON, reprezentând întregul venit obţinut de B. prin comercializarea produselor E. rămase pe stocul său. În caz contrar, reţine curtea, s-ar permite ca încălcarea unui drept de proprietate intelectuală să rămână fără nicio sancţiune, doar în considerarea inabilităţii economice a celui care încalcă dreptul, ceea ce nu ar putea fi admis.
Însă, aşa cum a arătat deja în faţa instanţei de apel, numai profitul brut/net reprezintă beneficiu injust obţinut de contrafăcător.
În acest sens, într-o speţă privind contrafacerea unei mărci, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că profitul injust realizat de pârâtă a constat în sumele obţinute de aceasta cu titlu de adaos comercial. O soluţie asemănătoare a fost reţinută de Tribunalul Bucureşti, care a stabilit următoarele:
"Interpretarea corelată a dispoziţiilor art. 92 din Legea nr. 84/1998 cu prevederile art. 998, 999 din C. civ. de la 1864 dreptul comun în materie de despăgubiri pentru prejudicii cauzate prin săvârşirea actelor de contrafacere, prevederi neafectate de reglementarea O.U.G. nr. 100/2005, de asemenea incidenţă în cauză, determină în ceea ce priveşte prejudiciul efectiv suferit de pârâtă concluzia că acesta constă în profitul net realizat de G. din vânzarea bunurilor alcoolice purtând marca x, profit stabilit prin expertiza contabila efectuata în cauza, respectiv suma de 2,411.779 RON."
"(...) beneficiile realizate fără justă cauză de către pârâţi sunt echivalente cu beneficiile nerealizate de către reclamantă, baza de calcul a prejudiciului reprezentând-o profitul brut indicat în raportul de expertiză. Prejudiciul efectiv suferit de către SC Z SA îl constituie profitul obţinut de către pârâtă, calculat ca diferenţă între veniturile totale din vânzări şi totalul costurilor."
Pe de altă parte, argumentul instanţei de apel potrivit căruia această interpretare a sintagmei "beneficii realizate în mod injust" ar permite ca încălcarea unui drept de proprietate intelectuală să rămână fără nicio sancţiune, doar în considerarea inabilităţii economice a celui care a încălcat dreptul, este greşit.
Într-adevăr, art. 14 instituie un drept de opţiune în favoarea titularului dreptului de proprietate intelectuală încălcat. Astfel, potrivit art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, acesta poate opta pentru daune-interese reprezentând beneficiul injust realizat de persoana care a încălcat dreptul de proprietate intelectuală.
Nu mai puţin însă, potrivit art. 14 alin. (2) lit. b) din acelaşi act normativ, titularul dreptului de proprietate intelectuală poate solicita, în mod alternativ, fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puţin suma redevenţelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul de proprietate în cauză.
Aceasta din urmă posibilitate este acordată de legiuitor tocmai pentru ipoteza în care profitul realizat de contrafăcător ar fi foarte mic sau inexistent.
Prin urmare, interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 este greşită, bazându-se pe un raţionament invalid.
Or, aşa cum am arătat prin cererea de apel şi cum s-a constatat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, pentru cele 9.146 de sticle de E. comercializate, recurenta B. a suportat un cost de 32.011 RON (3.5 RON/sticlă), dar a realizat un venit de doar 13.421,92 RON, deci "profitul" realizat ca urmare a vânzării produselor E. este în realitate o pierdere de peste 18.000 RON.
În aceste condiţii, rezultă că intimatul, care a optat pentru repararea prejudiciului constând în profitul realizat de B. ca urmare a punerii pe piaţă în mod neautorizat a produselor purtând mărcile E., nu este îndreptăţit la nicio sumă cu acest titlu, întrucât recurenta nu am obţinut niciun profit.
În egală măsură, instanţa a făcut o încălcare şi aplicare greşită a art. 1381 alin. (1) C. civ., care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului, dacă prin lege nu se prevede altfel, şi 1534 alin. (2) C. civ., care instituie obligaţia creditorului de a-şi minimiza prejudiciul.
Pentru a înlătura criticile sale privind caracterul nerezonabil şi excesiv al cheltuielilor efectuate şi pretinse de intimatul-reclamant, instanţa de apel, făcând o aplicare greşită a art. 1381 alin. (4) C. civ., a reţinut că prejudiciul suferit de intimat este supus reparaţiei integrale.
Procedând în această manieră, instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire excepţia instituită de art. 1534 alin. (2) C. civ., potrivit căruia debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligentă.
Or, recurenta a arătat că toate costurile suportate de intimatul reclamant cu constatarea comercializării produselor E. de către recurentă şi cu schimbarea design-ului mărcii sunt excesive şi suportarea lor nu era necesară, întrucât recurenta nu a negat niciodată comercializarea produselor E. nepreluate şi neachitate de intimat, ramase pe stocul său.
Cu toate acestea, instanţa de apel nu face nici măcar o referire la dispoziţiile art. 1534 alin. (2) C. civ. şi la motivele pentru care acesta nu ar fi aplicabil în speţă.
Nu în ultimul rând, prin cuantumul exagerat de mare al daunelor morale acordate, instanţa a încălcat exigenţele art. 6 parag. 1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în dimensiunea sa privind obligaţia instanţelor de a asigura interpretarea unitară a legii, astfel cum s-a arătat, spre exemplu, în Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian contra României.
Astfel, aşa cum a arătat prin cererea de apel, potrivit Ghidului pentru soluţionarea daunelor morale avut în vedere în mod curent de instanţele din România şi la realizarea căruia au fost avute în vedere peste 2.300 de spete soluţionate de Curţile de apel, strict pentru comparaţie, în materia daunelor morale acordate, cuantumurile sumelor stabilite sunt, după caz, următoarele: pentru vătămări care necesită 60 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, media daunelor morale acordate a fost de aproximativ 18.000 de RON (301 RON/zi) adică sub 4.000 de euro, pentru decesul rudelor de gradul I, media daunelor morale acordate a fost de aproximativ 50.000 RON, adică puţin peste 11.000 euro.
Or, Ghidul a fost elaborat pe baza hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele din România, ceea ce indică o anumită consecvenţă în stabilirea cuantumului daunelor morale.
Prin urmare, comparând valorile daunelor morale cuprinse în Ghid şi valoarea daunelor morale acordate prin decizia recurată, este evident că în speţă, instanţa de apel s-a îndepărtat de jurisprudenţa constantă a instanţelor din România, fapt care înfrânge aşteptările legitime ale recurentei.
Având în vedere circumstanţele concrete ale speţei, este în mod evident lipsită de orice justificare şi vădit disproporţionată suma de 5.000 de euro acordată de instanţa de fond reclamantului pentru un prejudiciu moral care, în realitate, nici nu există.
Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază/cuprinde motive contradictorii [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.].
Pe lângă faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, aceasta nu este nici motivată în acord cu exigenţele impuse de art. 425 C. proc. civ. şi art. 6 parag. 1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În concret, prin cererea de apel, a arătat că măsura publicării hotărârii şi a unui comunicat de presă de către recurenta constituie măsuri nejustificate şi disproporţionate raportat la situaţia de fapt din speţă.
Totodată, a arătat că legea instituie criteriul proporţionalităţii despăgubirii cu gravitatea faptei, întrucât răspunderea civilă delictuală, fie ea şi rezultanta unei fapte de contrafacere, are drept scop primordial restabilirea statu-quo-ului iniţial, anterior săvârşirii faptei, repunerea victimei în situaţia anterioară.
Aşa cum s-a arătat şi în doctrina franceză, măsura publicării hotărârii trebuie dispusă cu foarte multă grijă, deoarece ar putea avea consecinţe disproporţionate raportat la miza reală a litigiului, mai ales atunci când este vorba de o masă limitată de produse contrafăcute. Despăgubirea titularului drepturilor de proprietate intelectuală trebuie să corespundă întregului prejudiciu, dar numai în limita prejudiciului, fără a-l sancţiona pe contrafăcător.
Or, fără nicio analiză a susţinerile sale, instanţa de apel se limitează la a arăta doar că măsura publicării hotărârii şi acordarea unei despăgubiri băneşti pentru daune morale nu sunt măsuri alternative şi se pot cumula, fără a exista vreun temei logic pentru o asemenea soluţie.
În aceste împrejurări, este vădită lipsa de motivare a deciziei recurate sub acest aspect.
Instanţa de apel nici măcar nu antamează subiectul proporţionalităţii măsurii faţă de situaţia de fapt din speţă, ignorând complet susţinerile sale. În plus, aceeaşi instanţă, nu arată nici măcar un singur motiv pentru care se impune obligarea recurentei la publicarea hotărârii, încălcând astfel atât art. 425 C. proc. civ., cât şi art. 6 parag. 1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Dar, simplul fapt că legea lasă posibilitatea cumulului între cele două măsuri nu înseamnă că, în mod automat, instanţa trebuie să admită ambele cereri.
De fapt, pentru a stabili dacă măsura publicării hotărârii este necesară, instanţa de fond trebuia să verifice gravitatea faptei imputate recurentei şi să arate motivele pentru care, în speţă, se impune admiterea cererii intimatului-reclamant de obligare a recurentei la publicarea hotărârii. Or, faţă de finalitatea măsurii, constând în descurajarea contrafăcătorului de a mai aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală, este evident că, în speţă, publicarea hotărârii nu îşi va atinge scopul. Astfel, aşa cum a arătat, pe de-o parte, pe stocurile B. nu mai există produse E., iar pe de altă parte, B. nu mai desfăşoară activităţi productive, ci doar activităţi de distribuţie a produselor din grupul din care face parte, H.
Totodată, aşa cum a subliniat atât în faţa instanţe de fond cât şi în faţa instanţei de apel, fapta imputată recurentei nu este, în realitate, un veritabil act de contrafacere câtă vreme, prin aceasta, în mod evident nu a urmărit obţinerea de profit, ci diminuarea unei pierderi.
În al doilea rând, decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii. Astfel, recurenta a arătat prin cererea de apel că cheltuielile efectuate de intimatul-reclamant în vederea constatării situaţiei de fapt şi înlăturării încălcărilor identificate sunt excesive şi constituie o încălcare din partea intimatului a obligaţiei de a-şi minimiza prejudiciul.
Pentru a respinge susţinerile sale, instanţa de apel susţine că constatarea de către notarul public din Spania a situaţiei de fapt referitoare la vânzarea produselor E. constituie o probă esenţială în cauză, în condiţiile în care recurenta ar fi contestat existenţa unei încălcări.
Instanţa de apel omite însă faptul că recurenta nu a contestat niciodată faptul că a comercializat produsele E. rămase pe stocul său. Dimpotrivă, în faţa instanţei de fond, recurenta a fost cea care a pus la dispoziţia instanţei toate documentele contabile din care rezulta înstrăinarea produselor E. aflate pe stocul său.
Apoi, însăşi curtea de apel arată că situaţia de fapt reţinută de prima instanţă este, în esenţă, necontestată de către recurentă, apărările sale privind alte chestiuni de fapt sau de drept (pagina 18, penultimul paragraf). Ceea ce a contestat nu a fost comercializarea produselor în discuţie, ci faptul că această comercializare ar fi fost ilicită şi modul de determinare a cuantumului penalităţilor acordate de instanţă.
Aşadar, instanţa de apel reţine, mai întâi, că recurenta nu a contestat, în esenţă, situaţia de fapt, numai pentru ca apoi să susţină că demersurile intimatului pentru constatarea situaţiei de fapt erau necesare în considerarea faptului că ar fi contestat faptele ce i-au fost imputate. Este, deci, evident faptul că decizia instanţei de apel conţine motive contradictorii.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele şi pentru considerentele expuse mai jos.
Sunt fondate motivele de recurs prin care se susţine interpretarea eronată de către instanţa de apel a prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, care reglementează modul de calcul al daunelor-interese care pot fi acordate în caz de contrafacere.
Din considerentele instanţei de apel reiese că în speţă s-a pus problema acordării beneficiilor realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat, deci că reclamantul a optat pentru acest mod de calcul al daunelor interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârşite, menţionat exemplificativ în cadrul art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005.
Instanţa de apel a considerat că nu trebuie excluse, pentru stabilirea beneficiilor realizate în mod injust din suma obţinută din vânzarea produselor purtând mărcile intimatului, cheltuielile aferente costului producţiei pe de o parte, întrucât "în caz contrar, s-ar permite ca încălcarea unui drept de proprietate intelectuală să rămână fără nicio sancţiune, doar în considerarea inabilităţii economice a celui care a încălcat dreptul, ceea ce nu poate fi admis".
Ca atare, instanţa de apel nu a negat că, de regulă, pentru a calcula beneficiile rezultate din vânzarea unor produse trebuie scăzute costurile efectuate pentru producerea lor, dar că în cazul de faţă, unde din proba cu expertiză a rezultat că profitul a fost mai mic decât costurile, nu ar trebui să se procedeze aşa pentru argumentele expuse mai sus.
Această interpretare a art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 dată de instanţa de apel este eronată.
Potrivit art. 14 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 100/2005:
(1) La cererea părţii vătămate, instanţa judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenţie a desfăşurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârşite.
(2) La stabilirea daunelor-interese instanţa judecătorească va lua în considerare:
a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecinţele economice negative, în special, pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat; sau
b) cu titlu de alternativă, atunci când este cazul, fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puţin suma redevenţelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul de proprietate în cauză.
Aspectele corespunzătoare care ar trebui să fie luate în considerare la determinarea prejudiciului real, conform art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, trebuie indicate de către reclamant, care are şi obligaţia să dovedească existenţa lor în mod concret.
Ca atare, simplul fapt că prin modalitatea de stabilire a daunelor interese indicate de către reclamant se ajunge la o sumă negativă (pierdere) nu înseamnă că legea ar "permite ca încălcarea unui drept de proprietate intelectuală să rămână fără nicio sancţiune", ci că reclamantul nu a indicat aspectul corespunzător circumstanţelor specifice litigiului respectiv, atâta timp cât legiuitorul a oferit cu titlu exemplificativ mai multe variate din care reclamantul în temeiul principiului disponibilităţii o putea alege pe cea specifică, putea să menţioneze altul care nu se regăseşte printre cele enumerate de legiuitor sau chiar să indice mai multe dintre ele dacă nu avea toate elementele certe încă de la începutul litigiului ori chiar putea recurge la varianta expusă cu titlu de alternativă în cadrul literei b) a art. 14.
Aşa cum se menţionează în considerentul 26 al Directivei 2004/48/CE, transpusă prin O.U.G. nr. 100/2005, scopul reglementărilor referitoare la modalitatea de evaluare a daunelor interese în cazul încălcării dreptului de proprietate industrială cu intenţie (directă sau indirectă) nu este acela de a introduce obligaţia de a prevedea daune interese punitive ci de a permite despăgubirea pe criterii obiective.
Pe de altă parte, instanţa de apel a considerat că nu trebuie excluse, pentru stabilirea beneficiilor realizate în mod injust din suma obţinută din vânzarea produselor purtând mărcile intimatului, cheltuielile aferente costului producţiei întrucât aceste costuri ar trebui considerate deja acoperite ca efect al tranzacţiei din 21 noiembrie 2013, încheiată între apelantă şi I.
Referitor la aceste argumente ale instanţei de apel, care sunt în legătură cu modalitatea de interpretare a tranzacţiei din 21 noiembrie 2013, criticată de asemenea de către recurent, pentru a aprecia dacă motivarea instanţei de apel este convingătoare şi astfel suficientă pentru a susţine concluzia la care a ajuns, sunt de reţinut următoarele.
În cadrul motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează aspectul menţionat anterior se susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 C. civ., care reglementează forţa obligatorie a contractului, prin interpretarea, în mod izolat şi contrar susţinerilor ambelor părţi din care se desprinde voinţa lor reală, a art. 7 din contractul de tranzacţie din data de 21 noiembrie 2013, instanţa incluzând în mod greşit în sfera tranzacţiei şi produsele E. rămase pe stocul B.
Deşi nu au fost invocate în mod expres, din motivarea în fapt a acestui motiv de recurs reiese că se critică modul în care au fost aplicate de către instanţa de apel dispoziţiile legale privitoare la interpretarea contractelor, care se regăsesc în cadrul art. 1266 şi urm. C. civ.
În art. 7 din tranzacţia din data de 21 noiembrie 2013 se prevede: "Noi părţile, recunoaştem ca fiind stinse în întregime şi definitiv, prin efectul prezentei tranzacţii, orice drepturi şi obligaţii reciproce ori pretenţii de orice fel, trecute, prezente sau viitoare, decurgând din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 1 februarie 2013".
În esenţă, potrivit acestei clauze părţile au hotărât încetarea unui contract anterior şi stingerea oricăror drepturi şi obligaţii reciproce ori pretenţii de orice fel decurgând din acest contract.
Aceasta înseamnă, de exemplu, că recurentul nu ar mai avea dreptul să ceară preluarea de către cocontractant a unor produse rămase pe stoc şi plata acestora, chiar dacă situaţia acestor produse nu fusese menţionată în mod expres de către părţi în cuprinsul tranzacţiei.
Problema, legat de acest aspect, nu este dacă recurentul a suferit un prejudiciu ca urmare a încheierii tranzacţiei, întrucât prezentul litigiu nu are un temei contractual, în speţă nu se pune problema valabilităţii tranzacţiei, ci dacă avea dreptul să comercializeze către terţi produsele purtând marca înregistrată de către reclamant, după data depozitului mărcii, fără acordul reclamantului. Or, în speţă s-a reţinut de către instanţele de fond că potrivit Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 1 februarie 2013 recurentul nu avea dreptul să comercializeze produsele decât către societatea reclamantului, iar prin tranzacţia din data de 21 noiembrie 2013 s-a hotărât încetarea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 1 februarie 2013, fără a se menţiona expres vreun astfel de drept, pentru eventualele produse rămase în stoc şi neplătite.
Ambele instanţe de fond au reţinut că fapta ilicită constă în vânzarea sticlelor de băutură deja produse fără a fi reetichetate, iar nu în vânzarea sticlelor de băutură deja produse în general.
Sub acest aspect, soluţia instanţei de apel este corectă, simpla existenţă a unei pagube rămase în patrimoniul recurentului ca urmare a încetării unui contract neoferindu-i dreptul de a o diminua cu încălcarea drepturilor altora.
Referitor la concluzia instanţei de apel rezultată din interpretarea acestei tranzacţii în sensul că costul de producţie al produselor vândute de către recurent, care fac obiectul litigiului, "a fost avut în vedere, laolaltă cu ansamblul raporturilor juridice ale părţilor, în cuprinsul tranzacţiei încheiate de apelantă cu societatea intimatului, I., tranzacţie prin care datoriile reciproce au fost compensate şi, în urma plăţii unei diferenţe de 20.000 euro către apelantă, toate pretenţiile reciproce au fost declarate stinse" şi astfel, "apelanta nu mai poate pretinde un drept de a recupera ori deduce cheltuieli pentru care a tranzacţionat deja" se constată că nu întruneşte condiţiile pentru a fi considerată o motivare convingătoare, şi deci suficientă.
Astfel, instanţa de apel, în susţinerea concluziei expuse anterior nu s-a raportat concret la clauzele contractuale din cuprinsul tranzacţiei, pentru a se putea aprecia asupra aplicării în mod corect a prevederilor art. 1266 şi urm. C. civ.
De exemplu, faptul că părţile au convenit în art. 7 din tranzacţia din data de 21 noiembrie 2013 că "noi părţile, recunoaştem ca fiind stinse în întregime şi definitiv, prin efectul prezentei tranzacţii, orice drepturi şi obligaţii reciproce ori pretenţii de orice fel, trecute, prezente sau viitoare, decurgând din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 1 februarie 2013" nu înseamnă automat că una dintre părţi a înţeles să plătească produse pe care nu le-a primit.
Or, din motivarea instanţei de apel nu rezultă dacă a ajuns la concluzia de mai sus considerând că produsele în cauză ar fi făcut obiectul facturilor nr. x şi nr. x, emise de către recurentă pentru produse E., menţionate expres în preambulul tranzacţiei sau nu.
Recurentul susţine că aceste facturi (nr. x şi nr. x) fuseseră emise de către recurentă pentru alte produse E. decât cele rămase pe stocurile B. şi care au fost revândute ulterior către terţi, adică pentru produse care fuseseră deja livrate intimatului şi al căror preţ nu fusese încă achitat la momentul încheierii tranzacţiei.
De asemenea, reclamantul a susţinut că în tranzacţie nu se prevede nimic cu privire la existenţa pe stocul B. de produse purtând mărcile C. şi D., produse nepreluate, care să fi fost avute în vedere la determinarea sumelor datorate reciproc, în condiţiile în care, pe de altă parte, a fost reglementată strict situaţia produselor F. rămase pe stoc.
În consecinţă, analizând considerentele instanţei de apel, sub acest aspect nu se poate determina dacă interpretarea tranzacţiei s-a făcut după voinţa concordantă a părţilor, în mod sistematic şi potrivit regulilor de interpretare a eventualelor clauze îndoielnice, conform prevederilor art. 1266 şi urm. C. civ., caz în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se invocă încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1381 alin. (1) C. civ., care ar consacra principiul reparării integrale a prejudiciului, dacă prin lege nu se prevede altfel, şi a art. 1534 alin. (2) C. civ., care instituie obligaţia creditorului de a-şi minimiza prejudiciul, sunt de reţinut următoarele.
În prealabil, este de remarcat că principiul reparării integrale a prejudiciului este reglementat la art. 1385 C. civ., art. 1381 C. civ. reglementând obiectul reparaţiei, astfel că, probabil dintr-o eroare, a fost menţionat art. 1381 C. civ., care de altfel are doar trei aliniate, recurentul invocând şi aplicarea greşită a alin. (4).
În acest context, recurentul a arătat că, pentru a înlătura criticile sale privind caracterul nerezonabil şi excesiv al cheltuielilor efectuate cu constatarea comercializării produselor E. şi cu schimbarea design-ului mărcii, instanţa de apel a reţinut că prejudiciul suferit de intimat este supus reparaţiei integrale, dar a ignorat excepţia instituită de art. 1534 alin. (2) C. civ., potrivit căruia debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligentă, nefăcând nicio referire la dispoziţiile art. 1534 alin. (2) C. civ. şi la motivele pentru care acesta nu ar fi aplicabil în speţă.
Într-adevăr, deşi s-a raportat expres la prevederile art. 1534 alin. (1) C. civ., invocate de apelantă, reţinând că acestea "nu sunt incidente în cauză, neexistând un prejudiciu rămas nereparat, pe care apelanta să fi fost în drept să-l acopere prin încălcarea dreptului la marcă, nici vreo "culpă reziduală" a intimatului A. ori, mai exact, a societăţii acestuia", instanţa de apel nu a făcut nicio analiză a prevederile art. 1534 alin. (2) C. civ., menţionate în apel, decizia fiind astfel nemotivată sub acest aspect. În acest caz sunt aplicabile, de asemenea, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Este nefondat motivul de recurs prin care se critică cuantumul daunelor morale de 5.000 de euro, susţinându-se că instanţa a încălcat exigenţele art. 6 parag. 1 Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale în dimensiunea sa privind obligaţia instanţelor de a asigura interpretarea unitară a legii.
În justificarea acestei susţineri recurentul a invocat un Ghid pentru soluţionarea daunelor morale care ar fi avut în vedere în mod curent de instanţele din România şi la realizarea căruia ar fi fost avute în vedere peste 2.300 de spete soluţionate de curţile de apel.
Recurentul a arătat că în materia daunelor morale acordate, cuantumurile sumelor stabilite sunt, după caz, următoarele: pentru vătămări care necesită 60 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, media daunelor morale acordate a fost de aproximativ 18.000 de RON (301 RON/zi) adică sub 4.000 de euro; pentru decesul rudelor de gradul I, media daunelor morale acordate a fost de aproximativ 50.000 RON, adică puţin peste 11.000 euro.
După cum se poate observa chiar din susţinerile recurentului, faptele ilicite prin care au fost încălcate drepturile morale care au produs prejudiciile evaluate în cauzele reţinute în ghidul menţionat anterior (vătămări corporale, decesul rudelor) sunt diferite de cele care fac obiectul litigiului de faţă (încălcarea reputaţiei unei mărci printr-o faptă de contrafacere a mărcii).
Ca atare, acestea nu pot fi luate în considerare pentru a susţine încălcarea unei jurisprudenţe constante anterioare sub aspectul cuantumului mediu al despăgubirilor ce s-ar acorda în cauze similare, cu consecinţa eventualei înfrângeri a aşteptărilor legitime ale recurentei.
Legat de acest capăt de cerere recurentul a mai arătat că având în vedere circumstanţele concrete ale speţei este în mod evident lipsită de orice justificare şi vădit disproporţionată suma de 5.000 de euro acordată de instanţa de fond reclamantului pentru un prejudiciu moral care, în realitate, nici nu există.
Din considerentele deciziei rezultă că instanţa de apel a motivat considerarea ca nefondată a criticii ce viza acordarea sumei de 5.000 de euro cu titlu de daune morale de către prima instanţă de fond.
Astfel, sub acest aspect instanţa de apel a reţinut că "suma de 5.000 euro constituie (...) o reparaţie echitabilă şi adecvată pentru conduita ilicită a apelantei, de a revinde produse cu o calitate criticată de fostul său cocontractant, critică ce a determinat încetarea contractului de vânzare (ca atare, aceste critici, deşi nu au mai făcut obiectul unei judecăţi pe fond, nu pot fi considerate prima facie nefondate). Or, argumentul potrivit căruia mărcile intimatului sunt obscure, necunoscute publicului şi ca atare nu există prejudiciu moral nu pot fi primite de Curte, întrucât tocmai în condiţiile unei mărci noi, necunoscute publicului, calitatea produsului constituie un element esenţial al viitoarei reparaţii. Ca atare, tribunalul nu a depăşit limitele unei aprecieri rezonabile atunci când a stabilit suma de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale (de reputaţie) aduse titularului mărcilor încălcate."
Recurenta nu a adus critici de nelegalitate concrete faţă de argumentele reţinute de instanţa de apel, menţionate anterior, care să poată fi analizate de instanţa de recurs, în contextul afirmaţiei din recurs, expuse mai sus.
Este fondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin care se arată că decizia recurată nu este motivată în acord cu exigenţele impuse de art. 425 C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale în ceea ce priveşte motivul de apel ce privea dispoziţia publicării hotărârii şi a unui comunicat de presă de către B. SRL.
În cadrul motivelor de apel ce priveau această dispoziţie a primei instanţe pârâtul a invocat în esenţă că publicarea hotărârii şi a unui comunicat de presă de către B. SRL sunt măsuri nejustificate şi disproporţionate în raport de situaţia de fapt în speţă arătând concret argumentele în justificarea acestei susţineri.
Răspunzând acestui motiv de apel, instanţa de apel a arătat că "nu se poate în niciun caz reţine că publicarea hotărârii şi acordarea unei despăgubiri băneşti pentru daunele morale ar fi măsuri alternative şi nu s-ar putea cumula, neexistând niciun temei logic ori legal pentru o atare soluţie", ceea ce echivalează cu o nemotivare, atâta timp cât nu a analizat în mod concret criticile invocate de către pârât în susţinerea acestui motiv de apel.
În ceea priveşte susţinerea recurentei că decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, referitor la analiza motivelor de apel legate de acordarea cheltuielile efectuate de intimatul-reclamant în vederea constatării situaţiei de fapt, instanţa de recurs a constatat că motivarea instanţei de apel este cel puţin insuficientă, fiind astfel fondat şi acest motiv de recurs.
Într-adevăr, instanţa de apel a reţinut în finalul considerentelor sale că "constatarea situaţiei de fapt referitoare la vânzarea produselor etichetate cu mărcile comunitare ale intimatului, de către notarul public din Spania, constituie o probă esenţială în cauză, în condiţiile în care apelanta a contestat existenţa unei încălcări", după ce în debutul considerentelor propriu-zise a reţinut că "apelanta-pârâtă B. SRL contestă, în primul rând, caracterul ilicit al faptei sale de a revinde sticlele cu vin spumant etichetate E. şi D., afirmând, în esenţă, că a revândut sticlele pentru a minimiza paguba cauzată de intimatul-reclamant A., care a refuzat nejustificat să preia sticlele produse, deşi anterior le-a comandat". Astfel, obiectul contestării pârâtei nu pare a fi vânzarea, situaţie de fapt faţă de care proba a fost considerată esenţială de către instanţa de apel, ci caracterul ilicit al faptei.
În consecinţă, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta B. SRL împotriva Deciziei nr. 1187A din data de 20 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2015.
Casează decizia şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 februarie 2019.
GGC - LM