După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Procedura în primă instanţă
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub nr. x/2014, urmare a disjungerii din Dosarul nr. x/2013 al acestei instanţe, şi precizată la data de 31.05.2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi Parohia Ortodoxă Brănişca au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., solicitând: 1) să se constate că prin H.G. nr. 844/2012 s-a declanşat procedura de expropriere a imobilelor proprietate privată pentru lucrarea de utilitate publică "Autostrada Lugoj - Deva", Coridorul de expropriere "Comuna Brănişca" 2) să se stabilească suprafaţa de teren expropriată în vederea efectuării lucrării de utilitate publică, pentru fiecare reclamant; 3) să se stabilească situaţiile în care expropriatorul a propus exproprierea parţială, iar situaţia reală impune să se dispună exproprierea totală, conform art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994; 4) să se stabilească cuantumul despăgubirilor pentru fiecare reclamant, raportat la valoarea reală a terenurilor expropriate şi la prejudiciile aduse proprietarilor; 5) să fie obligat pârâtul la plata despăgubirilor stabilite pentru fiecare reclamant, precum şi la cheltuieli de judecată. Ulterior, reclamanţii au cerut şi anularea parţială a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor emise pe numele acestora sau antecesorilor lor sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate şi suprafeţelor expropriate.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi ale Legii nr. 255/2010.
Pe parcursul soluţionării cauzei în fond a decedat reclamantul N. În raport de această împrejurare, tribunalul a disjuns cererea formulată de această parte şi a dispus constituirea unui alt dosar.
2. Soluţia primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 384/3.05.2019, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane expropriate cu privire la următoarele terenuri, astfel: A. şi B. - 2.326 mp, C. - 2.925 mp, din care pentru suprafaţa de 2.217 mp se dispune exproprierea suplimentară, D. - 2.590 mp, din care pentru suprafaţa de 779 mp se dispune exproprierea suplimentară, E. - 638 mp, F. - 9.717 mp, G. şi H. - 2.736 mp, I. - 6.373 mp, din care pentru suprafaţa de 908 mp se dispune exproprierea suplimentară, J. - 184 mp, M. - 1.359 mp, K. şi I. - 675 mp, K. şi L. - 2.147 mp şi Parohia Ortodoxă Română Brănişca - 21.813 mp, din care pentru suprafaţa de 692 mp se dispune exproprierea suplimentară; a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor următoarele sume cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea în RON la data plăţii a terenurilor expropriate acestora, astfel: A. şi B. - 8.374 euro, C. - 10.530 euro, D. - 9.324 euro, E. - 2.297 euro, F. - 34.980 euro, G. şi H. - 9.850 euro, I. - 22.942,8 euro, J. - 662,6 euro, M. - 4.892 euro, K. şi I. - 2.430 euro, K. şi L. - 7.729 euro, Parohia Ortodoxă Română Brănişca - 78.526,8 euro; a anulat în parte hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor emise de Comisia de verificare a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 255/2010 pe raza comunei Brănişca pentru fiecare dintre reclamanţi în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate acestora; a respins în rest acţiunea; a obligat pe pârât să plătească reclamanţilor 11.417 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
În considerentele acestei hotărâri, tribunalul a reţinut că, în vederea construirii tronsonului de autostradă Lugoj - Deva, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 255/2010, ale H.G. nr. 844/2012, H.G. nr. 680/2015 şi H.G. nr. 631/2016, s-a dispus, în baza Deciziilor de expropriere nr. 1585/13.12.2012, nr. 51/26.01.2016 şi nr. 900/17.10.2016, trecerea în proprietatea Statului Român a mai multor imobile, situate pe raza comunei Brănişca, judeţul Hunedoara, terenuri ce au aparţinut reclamanţilor. Astfel, persoanelor expropriate li s-au emis hotărâri de către Comisia de verificare a dreptului de proprietate constituită pe raza comunei Brănişca, pe care aceştia au înţeles să le conteste atât sub aspectul întinderii suprafeţelor de teren expropriate, cât mai ales pentru cuantumul despăgubirilor acordate. Hotărârile în cauză nu au fost comunicate persoanelor expropriate, pârâtul neproducând dovezi în acest sens pe parcursul procesului. În termenul legal de 3 ani, s-a contestat în instanţă atât cuantumul despăgubirilor, cât şi întinderea exproprierii stabilite prin aceste hotărâri, astfel că acţiunea este formulată în termen, fiind admisibilă.
Tribunalul a constatat că, potrivit evaluării efectuate de expert O., terenurile expropriate reclamanţilor sau antecesorilor lor au o valoare de 3,6 euro/mp, astfel că valoarea despăgubirilor ce urmează a fi acordate este mai mare decât cea stabilită prin hotărârile emise de Comisia de verificare a dreptului de proprietate constituită pe raza comunei Brănişca.
Instanţa de fond nu a agreat varianta de evaluare propusă de expert P., întrucât, pe de o parte, aceasta este una globală şi nu ţine cont de criteriile de evaluare specifice fiecărui teren în parte (amplasament, valoare de circulaţie, categorie de folosinţă etc.), iar, pe de altă parte, expertul este specializat în domeniul agricultură, nu în materia evaluării imobiliare.
În baza art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 11.417 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu experţi şi onorariu de avocat.
3. Procedura în apel
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, reprezentat de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, susţinând că raportul de expertiză nu a fost întocmit cu respectarea prevederilor legale aplicabile în materie şi că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe tardivitatea/inadmisibilitatea cererii de majorare a pretenţiilor, formulată prin întâmpinare.
Cu privire la prima critică, pârâtul a învederat că în mod greşit tribunalul a omologat un raport de expertiză care nu a ţinut seama de criteriile cumulative stabilite în mod imperativ de lege, astfel cum rezultă din art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 (care prevede cerinţa calităţii de membru ANEVAR a experţilor care evaluează proprietăţile supuse exproprierii) şi art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 (în sensul că, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii şi instanţa trebuia să ţină cont de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială).
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, a arătat că instanţa de fond a omis a se pronunţa cu privire la tardivitatea şi inadmisibilitatea cererii formulate şi depuse la termenul din 31.05.2016, intitulată "cerere de majorare". Această solicitare nu este o simplă cerere de majorare a obiectului acţiunii, deoarece reclamanţii nu înţeleg să solicite despăgubiri mai mari pentru terenurile ce fac deja obiectul cererii introductive, ci să conteste alte despăgubiri pentru alte terenuri ce au fost cuprinse în anexa unei alte hotărâri de guvern, respectiv H.G. nr. 680/2015. Iniţial s-a făcut trimitere la anexa la H.G. nr. 844/2012. Cum cererea nu se circumscrie art. 204 din noul C. proc. civ. (art. 132 vechiul C. proc. civ.), formularea acesteia este tardivă şi trebuia respinsă.
Reclamanţii au depus întâmpinare, prin care au solicitat să se constate lipsa calităţii de reprezentant a Direcţiei Regionale de Drumuri şi Poduri Timişoara (cu referire la Decizia nr. 9/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ.), cu consecinţa respingerii căii de atac ca inadmisibile.
Conform încheierii de şedinţă din data de 12.09.2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a dispus introducerea în cauză a soţiei supravieţuitoare a intimatului-reclamant B., constatând că aceasta a înţeles să continue procesul început de autorul său.
4. Soluţia instanţei de apel
Prin Decizia nr. 1174/19.09.2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., reprezentată de Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, împotriva Sentinţei civile nr. 384/3.05.2019 pronunţate de Tribunalul Hunedoara, a schimbat, în parte, hotărârea atacată cu privire la suprafeţele expropriate şi despăgubirile cuvenite reclamanţilor şi, rejudecând în aceste limite, a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane expropriate cu privire la terenurile următoare: A. şi B. - 2.298 mp; C. - 2.694 mp, din care pentru suprafaţa de 2.217 mp se dispune exproprierea suplimentară; D. - 2.316 mp, din care pentru suprafaţa de 779 mp se dispune exproprierea suplimentară; E. - 367 mp; F. - 9.196 mp; G. şi H. - 2.650 mp; I. - 6.211 mp, din care pentru suprafaţa de 908 mp se dispune exproprierea suplimentară; J. - 26 mp; M. - 1.033 mp; Parohia Ortodoxă Română Brănişca - 14.555 mp, din care pentru suprafaţa de 692 mp se dispune exproprierea suplimentară; a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor următoarele sume cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea în RON la data plăţii a terenurilor expropriate acestora, astfel: A. şi B. - 8.273 euro; C. - 9.699 euro; D. - 8.338 euro; E. - 1.322 euro; F. - 33.106 euro; G. şi H. - 9.540 euro; I. - 22.360 euro; J. - 94 euro; M. - 3719 euro şi Parohia Ortodoxă Română Brănişca 52.398 euro; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Direcţiei Regionale de Drumuri şi Poduri Timişoara prin societatea de avocaţi "Q.", de a declara apel în numele şi pentru Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. şi de a reprezenta pârâtul, curtea a apreciat că art. 84 din noul C. proc. civ., interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 485/2015 şi prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 9/2016, nu este incident în cauză. Pe de altă parte, a reţinut că contractul de asistenţă juridică, menţionat în notele de la dosar, datat în anul 2010, vizează autostrada Lugoj - Deva, teritoriul administrativ al judeţelor Timiş şi Hunedoara, fiind cuprinse şi imobilele în litigiu, astfel că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 67 alin. (2) C. proc. civ. (vechiul C. proc. civ.). De asemenea, este dovedit mandatul de reprezentare legală dat către Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara.
Pe fond, instanţa de apel a constatat că prevederile art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 nu se aplică situaţiei de faţă, deoarece se referă la evaluarea terenurilor în vederea emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, fără a fi incidente în materia evaluării despăgubirilor în caz de contestare în justiţie a cuantumului astfel determinat; de altfel, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 22 din Legea nr. 255/2010.
Curtea a mai reţinut că practica constată a instanţei supreme este în sensul menţionat de apelant, respectiv al evaluării despăgubirilor pe bază de contracte de vânzare-cumpărare efectiv încheiate. În cauză, experţii au identificat astfel de tranzacţii, chiar dacă nu sunt în număr foarte mare, şi, în apel, apelantul nu a putut indica alte contracte de care aceştia să ţină seama. În aceste condiţii, experţii au procedat la stabilirea preţului imobilelor prin aplicarea metodei prin comparaţie directă, iar, în cazul contractelor care nu se situează în timp aproape de momentul exproprierii, au aplicat corecţii. Or, ceea ce prezintă relevanţă este faptul că, deşi prin motivul de apel pârâtul critică concluziile raportului de expertiză şi susţine că acesta nu este realizat cu respectarea dispoziţiilor legale incidente în materie, în probaţiune, în apel, partea în cauză nu a solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză.
Cât priveşte cea de-a doua critică formulată, instanţa de apel a observat că, prin cererea înregistrată la 1.06.2016, reclamanţii au majorat obiectul acţiunii, în sensul că au înţeles să conteste şi despăgubirile cuprinse în anexa la H.G. nr. 680/2015. Prin notele scrise depuse la dosar, pârâtul a arătat că, raportat la prevederile art. 22 din Legea nr. 255/2010, procedura de expropriere suplimentară nu poate face obiectul prezentului dosar. Prin întâmpinarea formulată la cererea de majorare a obiectului acţiunii, a invocat tardivitatea acesteia, iar, în subsidiar, a solicitat fie disjungerea cererii, fie respingerea ca prematură ori inadmisibilă.
La termenul următor, reclamanţii au depus o nouă cerere de majorare a obiectului acţiunii, prin care au contestat şi despăgubirile cuprinse în anexa la H.G. nr. 631/2016. Pârâtul a depus note scrise, prin care a solicitat să se reţină că procedura de expropriere suplimentară nu constituie obiectul acestui litigiu.
Dintre reclamanţi, doar K., L. şi I. nu apar cu suprafeţe expropriate suplimentar prin cele două hotărâri de guvern menţionate în cererea de modificare.
Ulterior, deşi era sesizată cu soluţionarea excepţiilor invocate prin întâmpinare, instanţa de fond, prin încheierea din 7.02.2017, încuviinţează cererea de majorare a obiectului acţiunii fără nicio motivare şi fără să se pronunţe asupra acestora.
Însă, procedând în acest fel, tribunalul a nesocotit dispoziţiile art. 132 C. proc. civ., care prevăd că modificarea cererii se poate face numai până la prima zi de înfăţişare, moment care în cauză era de mult depăşit. În speţă, nu se regăsesc nici situaţiile de excepţie, prin care cererea nu se consideră modificată, reglementate de alin. (2) al aceluiaşi text de lege.
În raport de aceste considerente, curtea a observat că, prin cererile de modificare, reclamanţii nu au mărit câtimea obiectului cererii, ci au adăugat la acesta, solicitând despăgubiri şi pentru terenuri expropriate ulterior anului 2012, respectiv în 2015 şi 2016. Chiar dacă aceste terenuri pentru care se solicită despăgubiri sunt limitrofe celor ce făceau obiectul prezentului dosar, reclamanţii nu puteau sesiza instanţa cu o cerere de majorare a obiectului în absenţa acordului pârâtului, deoarece vizează imobile expropriate în temeiul altor acte normative.
Or, singura soluţie ce se putea pronunţa era constatarea decăderii reclamanţilor din dreptul de a-şi modifica cererea în sensul solicitat de ei şi judecarea separată a acesteia. Evident că exista posibilitatea de a se solicita ulterior reunirea cauzelor pentru o administrate unitară a probatoriului. Însă, cu atât mai mult cu cât pârâtul şi-a manifestat opoziţia la cererea de majorare, tribunalul trebuia să ţină cont de dispoziţiile menţionate şi să nu se considere legal sesizat cu cererile de majorare formulate de reclamanţi.
Sub acest aspect, nu au relevanţă dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, deoarece nu interesează în speţă că reclamanţii erau sau nu în termenul pentru contestarea despăgubirilor pentru că nu li se comunicase hotărârea, ci, sub aspect procedural, dacă instanţa de fond se putea considera legal sesizată cu o cerere de majorare în sensul arătat, prematuritatea ori inadmisibilitatea putându-se discuta numai dacă cererea de majorare era formulată cu respectarea art. 132 C. proc. civ., ceea ce nu este cazul.
Ca atare, instanţa de apel a considerat că se impune admiterea apelului sub acest aspect şi schimbată sentinţa atacată în sensul neluării în considerare a suprafeţelor expropriate prin H.G. nr. 680/2015 şi nr. 631/2016 şi, implicit, a despăgubirilor cuvenite pentru aceste suprafeţe.
Curtea a respins şi critica referitoare la cheltuielile de judecată, în condiţiile în care, din totalul de 11.417 RON, 9.417 RON este onorariul de experţi, iar suma de 4.000 RON onorariul avocatului. A constatat că onorariul experţilor nu poate fi cenzurat potrivit art. 274 alin. (2) C. proc. civ., iar suma de 4.000 RON nu poate fi considerată nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat, fiind vorba de o cauză ce s-a judecat timp de aproape 6 ani şi vizează 14 reclamanţi.
Prin Încheierea nr. 101/27.11.2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a respins cererea formulată de petenta Parohia Ortodoxă Română Brănişca de îndreptare a erorii materiale strecurate în Decizia civilă nr. 1174/19.09.2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2014, reţinând că nicio probă nu susţine afirmaţia petentei, în sensul că a fost expropriată în baza H.G. nr. 844/2012 cu suprafaţa de 6.624 mp, această suprafaţă fiind expropriată însă în baza H.G. nr. 631/2016. Menţiunea din raportul de expertiză la care se face trimitere în susţinerea cererii este o evidentă eroare materială, de fapt o inversare a suprafeţelor din cele două poziţii ale tabelului, calculele instanţei de apel fiind corecte şi având la bază o atentă şi temeinică studiere a tuturor actelor şi probelor administrate în cauză.
5. Procedura în recurs
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., reprezentată de Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, prin raportare la dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. (art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ. de la 1865), recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât raportul de expertiză nu a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile în materie, precum şi pe cele ale art. 476 C. proc. civ. coroborat cu art. 22 C. proc. civ.
În speţă, toate criticile referitoare la împrejurarea că raportul de expertiză este nelegal au fost înlăturate de către curte, cu motivarea că recurentul-pârât nu ar fi solicitat proba cu o nouă expertiză de specialitate şi că nu ar fi depus alte contracte de vânzare-cumpărare, or, în realitate, partea în cauză a învederat instanţei de apel că a solicitat şi încuviinţarea altor probe ce rezultă din dezbateri, inclusiv proba cu expertiză. În condiţiile art. 476 C. proc. civ., întrucât apelul este devolutiv, instanţa de apel putea să cerceteze cauza sub toate aspectele şi în măsura în care recurentul-pârât nu ar fi solicitat cu exactitate această probă. Mai mult, în baza rolului activ, curtea putea să pună proba în discuţie şi să o încuviinţeze din oficiu, cât timp s-au reclamat neregularităţii ale raportului de expertiză administrat la fond. Recurentul-pârât nu avea obligaţia de a depune contracte de vânzare-cumpărare, acesta fiind atributul experţilor care întocmeau raportul de expertiză, care au solicitat un onorariu de 9.417 RON. În acest context, împrejurarea că la baza raportului de expertiză au stat oferte de vânzare nu poate să fie omisă şi orice hotărâre care validează un astfel de raport este nelegală.
Recurentul-pârât a solicitat, totodată, instanţei de control judiciar să observe că art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 prevede cerinţa calităţii de membru ANEVAR a experţilor care evaluează proprietăţile supuse exproprierii, or cei trei experţi care au întocmit expertiza în cauză nu îndeplinesc această cerinţă.
Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, dar şi instanţa de judecată trebuie să ţină seama de "preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia".
În cauză, concluziile expertizei efectuate nu respectă prevederile legale imperative în materie în condiţiile în care suma calculată de către expertul O. a fost raportată la ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare sau ale rubricilor de vânzări din anunţurile de mică publicitate sau de pe internet. Valoarea despăgubirilor a fost determinată în funcţie de aceste oferte, după aplicarea unor coeficienţi de corecţie care reflectă deosebirile existente între terenurile expropriate şi parcelele la care se referă anunţurile avute în vedere.
Or, valorile de comparaţie pot fi reprezentate doar de preţurile de tranzacţionare (cele declarate în faţa notarului public) şi nicidecum de cele de ofertare, publicate în presă sau postate pe net, al căror caracter instabil şi de multe ori speculativ le fac improprii în utilizarea analizei comparative pentru stabilirea unei valori reale a imobilului respectiv.
Nu există nicio probă şi niciun indiciu din care să rezulte că preţurile menţionate în aceste anunţuri ar corespunde cu preţurile de tranzacţionare efectivă, neputându-se reţine că cele dintâi ar avea un caracter cert în contextul în care ele pot forma obiectul unor negocieri între proprietar şi potenţialii cumpărători sau pot fi influenţate de evoluţia pieţei imobiliare în perioada cuprinsă între data postării ofertei şi data încheierii tranzacţiei efective.
Ignorarea preţurilor indicate în contracte autentice de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobile similare nu poate fi justificată prin prisma faptului că preţurile din aceste acte ar fi fictive, aşa cum au insinuat experţii, întrucât caracterul fictiv sau simulat în această situaţie nu poate fi prezumat; potrivit art. 1173 alin. (1) C. civ., actele autentice au deplină credinţă în privinţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată.
Aşadar, pot fi luate în considerare doar preţurile de tranzacţionare obişnuite, adică cele care se încadrează în plaja firească, curentă, de preţuri la care se vând şi se cumpăra imobilele respective, şi nu preţurile care se situează în afara intervalului firesc, curent de tranzacţionare. Imobilele la care se face raportarea trebuie să fie din aceeaşi categorie de folosinţă cu terenul expropriat şi cu suprafeţe aproximativ egale cu suprafeţele imobilelor expropriate. În plus, stabilirea despăgubirilor trebuie să se efectueze prin raportare la preţurile de tranzacţionare obişnuite de la momentul exproprierii.
La data de 18.11.2019, intimaţii-reclamanţi au depus "întâmpinare şi cerere recurs incident", prin care au solicitat admiterea recursului incident şi modificarea deciziei Curţii de Apel Alba Iulia, în sensul respingerii apelului formulat de către pârât, cu cheltuieli de judecată.
Cu privire la recursul formulat de către recurentul-pârât, au arătat că singurul motiv dezvoltat de această parte se refera la evaluarea terenurilor prin expertiza efectuată în cauză. Or, o astfel de critică nu se încadrează în prevederile art. 304 C. proc. civ., întrucât stabilirea valorii de circulaţie a imobilelor, în măsura în care nu ar fi fost corectă, reprezintă un motiv de netemeinicie a hotărârii atacate şi nicidecum de nelegalitate.
Raportul de expertiză a fost întocmit de către experţi care au calitatea de experţi judiciari şi figurează pe listele Biroului de Expertize de pe lângă Tribunalul Hunedoara. Nu exista nicio dispoziţie legală care să prevadă cerinţa calităţii de membru ANEVAR pentru experţii care efectuează expertizele judiciare. Prevederile art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 se refera la expertizele extrajudiciare, neavând nicio relevanţă pentru expertizele judiciare dispuse de instanţele de judecată. Prin urmare, au fost respectate în cauză condiţiile prevăzute de O.G. nr. 2/2000.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, intimaţii-reclamanţi au învederat că experţii au făcut numeroase demersuri pentru a identifica contracte de vânzare-cumpărare referitoare la terenuri din aceeaşi categorie cu cele expropriate, situate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, însă nu au găsit un număr apreciabil de astfel de înscrisuri care să releve o piaţă imobiliară consolidată şi, în aceste condiţii, s-au raportat la ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare. Aşadar, în lipsa unor acte juridice de comparaţie, experţii au stabilit valoarea de circulaţie a imobilelor raportându-se la alte criterii, acestea fiind uzitate în practica curentă a evaluatorilor imobiliari.
În legătură cu recursul incident, intimaţii-reclamanţi au susţinut că, prin Decizia nr. 9/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în aplicarea dispoziţiilor art. 84 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţei de judecată nu se poate face prin mandatar persoană juridică şi nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urma. În cauză, apelul Statului Român a fost formulat prin CNAIR S.A., iar aceasta din urma a fost reprezentată de către Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, calea de atac fiind redactată de avocatul celei din urma entităţi. Cum CNAIR S.A. este reprezentantul legal al expropriatorului Statul Român, nu poate fi reprezentată în calea de atac nici de către o altă persoana juridică, respectiv Direcţia Generală de Drumuri şi Poduri Timişoara şi nici de către avocatul acestei direcţii. Au solicitat să se constate lipsa calităţii de reprezentant a Direcţiei Regionale de Drumuri şi Poduri Timişoara.
Intimaţii-reclamanţi au mai arătat că, la data formulării acţiunii, terenurile erau preluate efectiv în totalitate, însă în hotărârea iniţială de expropriere au apărut numai anumite suprafeţe, iar, ulterior, prin următoarele două hotărâri de expropriere, s-a completat scriptic suprafaţa, astfel încât ea să corespundă cu suprafaţa reală preluată încă de la început de expropriator. Rezultă, deci, că prin cererile ulterioare intimaţii-reclamanţi nu au solicitat despăgubiri pentru alte terenuri, ci pentru cele preluate în mod faptic înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, dar care au apărut ulterior în cele doua hotărâri de expropriere suplimentare. În aceste condiţii, în mod legal prima instanţă a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., considerând că cererea precizată nu este nici tardivă şi nici inadmisibilă.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 invocate în apel stabilesc momentul comunicării hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubirii ca reper pentru curgerea termenului de prescripţie de 3 ani, însă nu leagă acest termen de inadmisibilitatea unor acţiuni introduse înainte de comunicarea acestor hotărâri. A interpreta altfel ar însemna ca atunci când expropriatorul nu comunica hotărârile de stabilire a despăgubirilor, expropriatul să nu poată contesta niciodată cuantumul despăgubirilor cu toate că expropriatorul preia terenul de la data deciziei de expropriere, iar fostul proprietar rămâne şi fără teren şi fără posibilitatea de a contesta despăgubirea. Aşa fiind, instanţa de apel a încălcat art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care permit majorarea obiectului acţiunii şi după primul termen de judecată.
Intimata-reclamantă Parohia Ortodoxă Română Brănişca a menţionat că a formulat o cerere de îndreptare a erorii materiale, însă instanţa de apel nu a dat curs acesteia. Ca atare, înţelege să solicite, pe această cale, în măsura în care nu vor fi admise celelalte motive din recursul incident, modificarea hotărârii recurate, în sensul de a se constata că suprafaţa expropriată este de 18.293 mp, iar suma de bani datorată de către recurentul-pârât este de 65.855 euro.
A învederat că, în considerentele deciziei atacate s-a arătat ca parohia şi-a majorat cuantumul cererii cu depăşirea termenului prevăzut de lege şi, ca atare, au fost scăzute din valoarea despăgubirilor contravaloarea terenurilor expropriate în temeiul H.G. nr. 680/2015 şi nr. 631/2016, însă, analizându-se expertiza efectuată în cauză, rezultă că din proprietatea acestei părţi a fost expropriată, în temeiul H.G. nr. 844/2012, suprafaţa totală de 18.293 mp, compusă din 4 parcele (4.341 mp + 2.398 mp + 6.624 mp + 4.930 mp). Astfel, raportat la valoarea terenurilor, reţinută de instanţa de fond, de 3,6 euro/mp, reiese că valoarea despăgubirii pentru suprafaţa expropriată de 18.293 mp este de 65.855 euro. Din eroare, în considerentele şi dispozitivul hotărârii a fost trecută suprafaţa de 14.555 mp, în valoare de 52.398 euro.
Prin întâmpinarea formulată la recursul incident declarat de intimaţii-reclamanţi, recurentul-pârât a arătat că, în cauză, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. este reprezentată de SCA "Q.", astfel cum reiese şi din împuternicirea avocaţială depusă la dosar. Cu privire la excepţia nulităţii recursului, invocată de partea adversă, a solicitat respingerea acesteia, învederând că prin hotărârea pronunţată în apel au fost încălcate dispoziţiile legale indicate în cererea sa de recurs.
În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.
6. Hotărârea instanţei de recurs
Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, întrucât cererea de chemare în judecată, întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi ale Legii nr. 255/2010, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 31 ianuarie 2013, potrivit art. 24 din C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010 litigiul pendinte este guvernat de normele C. proc. civ. de la 1865, act normativ aflat în vigoare până la data de 15 februarie 2013.
În acest context, în raport de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a analiza, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului declarat de pârât, invocată de către intimaţii-reclamanţi, asupra căreia constată:
Potrivit art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor expuse nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate stipulate expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
Aşadar, motivarea recursului înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 alin. (1) pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.
În cauză, prin cererea de recurs dedusă judecăţii, recurentul-pârât a susţinut nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva art. 488 C. proc. civ. (304 pct. 6 şi 9 din vechiul C. proc. civ.) şi a combătut soluţia pronunţată în apel de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, în sensul dezvoltării unor critici circumscrise motivelor de recurs prevăzute art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. (încadrare realizată de Înalta Curte în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.), de natură a face posibilă exercitarea controlul de legalitate. Acesta a invocat faptul că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 476 C. proc. civ. coroborat cu art. 22 C. proc. civ. (cu referire în acest caz la efectul devolutiv al apelului şi la rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, norme reglementate de art. 295 şi, respectiv, art. 129 alin. (5) din C. proc. civ. de la 1865), ale art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004, precum şi pe cele ale art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Ca atare, Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecăţii îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 3021 lit. c) C. proc. civ., astfel că nu se impune aplicarea sancţiunii nulităţii, reglementată prin dispoziţiile art. 306 alin. (1) din acelaşi cod. În consecinţă, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin CNAIR S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, invocată de intimaţii-reclamanţi.
Examinând recursul formulat în cauză de către recurentul-pârât, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede:
Printr-o primă critică formulată, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile privind rolul activ al judecătorului cât priveşte refacerea probelor administrate în cauză - în situaţia de faţă, proba cu expertiza tehnică judiciară efectuată în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite în urma exproprierii terenurilor intimaţilor-reclamanţi, fapt permis de caracterul devolutiv al apelului.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel era obligată să se pronunţe doar în limitele în care a fost învestită de apelantul-pârât, devoluţiunea fiind limitată la două reguli, exprimate în adagiile "tantum devolutum quantum apellatum" şi "tantum devolutum quantum indicatum". Astfel, pe de o parte, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept care s-au pus în faţa instanţei de fond, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de apelant, iar, pe de altă parte, acest efect devolutiv priveşte numai ceea ce s-a judecat de către prima instanţă, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.
În speţă, în faza procesuală a apelului, apelantul-pârât a arătat, cu referire la proba cu expertiză, administrată la fond, că raportul de expertiză nu a fost întocmit cu respectarea prevederilor art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 (niciunul dintre experţii desemnaţi să efectueze expertiza nefiind membru ANEVAR) şi ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 (întrucât au fost avute în vedere ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare sau anunţurile de mică publicitate sau de pe internet). Acesta a mai susţinut că nu au fost verificate şi identificate tranzacţii concrete cu privire la imobile cu caracteristici similare celor expropriate, sens în care au fost încălcate prevederile legale în materie.
În dovedirea celor invocate în apel, apelantul-pârât a solicitat, prin cererea de apel, încuviinţarea probei cu înscrisuri şi oricărei alte probe a cărei necesitate va rezulta din dezbateri, însă ulterior nu s-a prezentat în instanţă pentru a susţine cererea formulată şi pentru a propune administrarea probelor în condiţiile art. 167 şi următoarele C. proc. civ.
Ca atare, instanţa de apel a reţinut că, deşi prin apel pârâtul a criticat concluziile raportului de expertiză în contextul în care nu au fost avute în vedere, la întocmirea acestuia, acte autentice de vânzare-cumpărare, în probaţiune, în apel, partea apelantă nu a solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză.
Înalta Curte constată că, întrucât procesul civil este, ca regulă generală, un proces al intereselor private, rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii.
În cauză, apelantul-pârât a avut posibilitatea de a propune şi administra probe în calea de atac exercitată, însă acesta nu a înţeles să uzeze de prevederile C. proc. civ. în acest sens.
Câtă vreme partea în cauză a avut la dispoziţie mijloace procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le dorea, dar nu a procedat astfel, în lipsa sa la dezbateri, aceasta nu poate invoca în recurs, prin prisma art. 129 C. proc. civ., faptul că instanţa de apel nu a ordonat anumite probe. Aşadar, obligaţia de a-şi proba pretenţiile revenea exclusiv apelantului-pârât, în temeiul art. 1169 C. civ., însă acesta, contrar celor afirmate prin cererea de recurs, nu a formulat, în condiţiile legii, cererea vizând efectuarea unei noi expertize judiciare în cauză, care să ţină seama de înscrisuri care să îndeplinească cerinţele indicate de partea apelantă.
În legătură cu administrarea probelor trebuie examinate trei aspecte, şi anume: propunerea probelor, încuviinţarea lor şi administrarea propriu-zisă, nefiind suficient ca apelantul să înţeleagă să invoce, în cauză, respectarea unei singure cerinţe în această materie.
Rolul activ al judecătorului, prin raportare la efectul devolutiv al apelului, cu referire aici la critica privind nerespectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, nu poate conduce la concluzia că întreaga sarcină a probei ar cădea asupra instanţei de judecată sau că nerespectarea de către părţi a dispoziţiilor referitoare la propunerea probelor nu ar avea consecinţe procedurale.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu se subsumează prevederilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., astfel încât să atragă casarea hotărârii recurate.
Prin cea de-a doua critică formulată, recurentul-pârât a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004, care prevăd cerinţa calităţii de membru ANEVAR a experţilor care evaluează proprietăţile supuse exproprierii.
Înalta Curte observă că argumentele recurentului-pârât în acest sens vizează condiţiile extrinseci ale raportului de expertiză dispus şi administrat în cauză, argumentul de nelegalitate privind necompetenţa experţilor evaluatori.
Totodată, constată că, în cauză, prevederile din Legea nr. 198/2004 nu sunt aplicabile, procedura exproprierii demarând după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2010. Dispoziţiile art. 11 alin. (7) din acest ultim act normativ (corespunzătoare art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004) vizează întocmirea documentaţiilor cadastrale de către expropriator în vederea exproprierii, respectiv pentru emiterea hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor, nicidecum procedura derulată în condiţiile în care expropriatul este nemulţumit de suma acordată de expropriator, cu referire la prevederile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994.
Astfel, conform art. 11 alin. (7) din Legea nr. 255/2010, "un expert evaluator specializat în evaluarea proprietăţilor imobiliare, membru al Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor din România - ANEVAR, va întocmi un raport de evaluare a imobilelor expropriate pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, pe fiecare categorie de folosinţă".
În schimb, art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 (în vigoare la data exproprierii) prevede că, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirilor propuse de expropriator, se poate adresa instanţei de judecată, acţiunea formulată de acesta urmând a fi soluţionată potrivit art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, texte de lege care nu cuprind vreo menţiune privind cerinţa calităţii de membru ANEVAR pentru experţii care efectuează expertizele judiciare.
Având în vedere soluţia pronunţată de instanţa de apel sub acest aspect şi faţă de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte constată că în mod corect această critică din apel a fost înlăturată. Din această perspectivă reţine că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cu privire la motivul de recurs prin care se critică încălcarea prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cu referire la absenţa "tranzacţiilor comparabile", instanţa de recurs reţine că, potrivit textului de lege invocat, "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză (...)".
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, parag. 25, obligatorie conform art. 147 alin. (4) din Constituţia României, a statuat că:
"experţii şi instanţa de judecată vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate".
Pentru determinarea preţului de piaţă raportarea se face, în conformitate cu norma citată, în primul rând, la tranzacţiile efective, realizate pentru imobile de acelaşi fel din unitatea administrativ-teritorială în care se află şi imobilul expropriat, iar numai în cazul în care nu există astfel de tranzacţii, aceasta se poate efectua şi în funcţie de ofertele de vânzare sau de cumpărare publicate în mass-media ori pe net, în acest sens fiind şi jurisprudenţa instanţei supreme, prin care s-a statuat că:
"la stabilirea cuantumului despăgubirii, trebuie să se ţină seama de criteriul preţului cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele", iar această sintagmă "are semnificaţia de preţ plătit efectiv, respectiv preţul de tranzacţionare a bunului, consemnat ca atare în contractele de vânzare-cumpărare, el neputând fi raportat la ofertele de vânzare ale agenţiilor imobiliare sau ale rubricilor de vânzări din anunţurile de mică publicitate sau de pe internet. Numai în măsura în care informaţiile culese în urma acestor verificări indicau neîncheierea de contracte de vânzare-cumpărare cu privire la terenurile din zonă, experţii ar putea apela la alte elemente decât preţul de vânzare în determinarea despăgubirilor aferente exproprierii".
În cauză, recurentul-pârât fracţionează raţionamentul judiciar de mai sus şi ignoră jurisprudenţa prin care s-a stabilit că, atunci când nu există tranzacţii efective suficiente cu terenuri libere comparabile sau când datele obţinute din tranzacţiile efectuate nu sunt credibile şi/sau nu pot fi verificate prin evaluare, se pot folosi şi preţurile solicitate prin ofertele de vânzare sau preţurile oferite prin cererile de cumpărare de terenuri comparabile.
În speţă, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond şi de apel, experţii au făcut demersuri pentru a identifica contracte de vânzare-cumpărare referitoare la terenuri din aceeaşi categorie cu cele expropriate, situate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, însă nu au găsit un număr apreciabil de astfel de înscrisuri care să releve o piaţă imobiliară consolidată şi, în aceste condiţii, s-au raportat la ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare. Aşadar, în lipsa unor acte juridice de comparaţie, experţii au stabilit valoarea de circulaţie a imobilelor raportându-se la alte criterii, această operaţiune nefiind, în acest context, de natură a atrage aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. coroborat cu art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Concluzionând, Înalta Curte apreciază că expertiza ordonată de instanţa de fond a respectat criteriile legale impuse de textul de lege criticat, cuantificând valoarea despăgubirilor produse prin expropriere prin raportare la elementele arătate, la o dată contemporană transferului dreptului de proprietate realizat pe calea exproprierii.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin CNAIR S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, împotriva Deciziei nr. 1174 din 19 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Cât priveşte recursul incident declarat de către intimaţii-reclamanţi, Înalta Curte consideră că art. 316 C. proc. civ., potrivit căruia "dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol" nu permite invocarea, în condiţiile art. 293 C. proc. civ., a unui recurs incident.
Aşadar, această normă legală îngăduie ca în recurs să se aplice prevederile referitoare la judecata în apel. Dispoziţiile art. 293 C. proc. civ. sunt însă înscrise în Capitolul I din Titlul IV "Apelul", intitulat "Termenul şi formele apelului", iar normele care reglementează judecarea apelului se regăsesc în Capitolul II al Titlului IV al C. proc. civ.
Înalta Curte constată, totodată, că, specific apelului este devoluţiunea, care, în limitele fixate de apelant prin cererea de apel, impune o analiză a hotărârii apelate atât sub aspectul nelegalităţii, cât şi al netemeiniciei, putându-se stabili o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de prima instanţă. În schimb, în recurs, sunt cercetate numai chestiunile legate de nelegalitatea hotărârii recurate.
În această situaţie, date fiind deosebirile de natură şi regim juridic dintre apel şi recurs, dar şi lipsa unei dispoziţii exprese cu privire la recursul incident, Înalta Curte constată că nu se pot aplica prin asemănare, în temeiul art. 316 C. proc. civ., dispoziţiile din apel pentru a fi admisibilă calea de atac exercitată de intimaţii-reclamanţi.
Întrucât intimaţii-reclamanţi nu au declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel cu respectarea dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că excepţia lipsei calităţii de reprezentant (invocată prin cererea intitulată "întâmpinare şi cerere de recurs incident") nu mai poate fi analizată în acest cadru procesual, instanţa de apel pronunţându-se asupra acestei chestiuni de drept, în mod irevocabil.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul incident declarat de intimaţii-reclamanţi împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin CNAIR S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, invocată de intimaţii-reclamanţi.
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin CNAIR S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, împotriva Deciziei nr. 1174 din 19 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Respinge, ca inadmisibil, recursul incident declarat de intimaţii-reclamanţi A., în nume propriu şi în calitate de moştenitoare, Parohia Ortodoxă Brănişca, I., K., C., F., J., L., E., H., D., G. şi M. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2019.
GGC - NN