Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 419/2001, Tribunalul Cluj a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâtului Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect constatarea nulităţii titlului statului şi rectificare de carte funciară.

A admis, în parte, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de C. împotriva pârâtului Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca.

A admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii D. şi E., precum şi cererea de intervenţie formulată de intervenientul F.

A constatat nevalabilitatea titlului Statului Român, cu privire la imobilele situate în municipiul Cluj-Napoca, bd. x nr. 34 şi bd. x.

A dispus rectificarea înscrierilor din CF col. x Cluj nr. top x şi CF individuală a dreptului de superficie x Cluj, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român cu privire la apartamentele 1, 4, 9, 14 - 17, având nr. top x, şi intabularea dreptului de proprietate al foştilor proprietari, în cotele deţinute anterior naţionalizării, cu rangul dobândit prin înscrierile iniţiale din CF sistată 1996 Cluj.

A dispus rectificarea înscrierilor din CF col x Cluj nr. top x şi CF individuală a dreptului de superficie x Cluj, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român, cu privire la apartamentele 1, 3, 6, 8, 10, 12 şi 14 din imobilul situat pe bd. x, având nr. top x şi intabularea dreptului de proprietate al foştilor proprietari, în cotele deţinute anterior naţionalizării, cu rangul dobândit prin înscrierile iniţiale din CF sistată x Cluj.

A respins acţiunea principală formulată de reclamanţii A. şi B. şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta C. împotriva pârâţilor SC G. SA Cluj-Napoca, prin lichidator CCC. SA, H., I., J., K., L., M. şi N., O., P., Q. şi R., S. şi T., U., V., W. şi X., Y., Z. şi AA., precum şi împotriva intervenienţilor D., E. şi F.

L-a obligat pe pârâtul Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca să achite reclamanţilor A. şi B. suma de 3.000.000 RON, iar intervenientei C., suma de 5.000.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I-a obligat pe reclamanţii A. şi B. să achite pârâţilor cheltuieli de judecată pârâţilor H., I., J., K., Z. şi AA., precum şi intervenienţilor D., E. şi F.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a intervenientei C..

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că potrivit extrasului CF aflat la dosar, prin raportare la încheierile de intabulare a dreptului de proprietate al Statului Român, imobilul situat în Cluj-Napoca, b-dul x, înscris în cartea funciară iniţială 1996 Cluj nr. top x, a aparţinut în proprietate, anterior naţionalizării, numiţilor BB., CC., DD. şi A., în cote de 1/4 parte fiecare.

Din menţiunile carnetului de muncă nr. x a reieşit că succesorul numitului BB. este reclamantul A., în calitate de fiu.

Totodată, aşa cum a rezultat din extrasele din registrul stării civile al municipiului Cluj-Napoca, reclamantul B. este fiul proprietarilor tabulari CC. (în lb. maghiară CC.) şi DD. (în lb. maghiară DD.).

Potrivit extrasului CF de la fila x şi al copiei CF de la dosar, apartamentele nr. x, din imobilul situat în Cluj-Napoca, b-dul x, înscrise în CF x nr. top x, au aparţinut în proprietate, anterior naţionalizării, reclamantului A., în cota-parte de 7/48 (înscris sub B 2) şi numitei EE., văduva lui FF., în cota-parte de 41/48.

Conform actelor de stare civilă aflate în copie la dosar, succesoarea proprietarei tabulare EE. este intervenienta C., în calitate de nepoată de fiu.

Cercetând poziţia nr. 373 din Anexa la Decretul nr. 92/1950, invocată de pârâtul Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca ca temei al preluării imobilului de către stat, tribunalul a constatat că rezultă, pe de o parte, că în respectiva anexă figurează doar unul din cei patru proprietari tabulari, anume BB., şi nici acesta cu privire la imobilul în litigiu, situat pe str. x, ci cu privire la un imobil situat pe str. x.

Verificând poziţia 427 din lista anexă la decret, instanţa de fond a mai constatat că numita EE., titulara cotei-părţi de 41/48 din imobilul situat pe str. x, figurează menţionată în anexă.

În condiţiile în care art. 11 din Constituţia din 1948, în vigoare la data adoptării Decretului nr. 92/1950, prevedea că vor deveni proprietate de stat mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, s-a reţinut că apar ca fiind constituţionale doar preluările imobilelor care se încadrează în categoriile sus-menţionate, anume cele prevăzute la art. I pct. 3 din decret, categorie în care nu se încadrează imobilele în litigiu.

S-a reţinut, în concluzie, că imobilele în cauză, nefiind preluate de stat în temeiul unor dispoziţii legale concordante cu Constituţia în vigoare, apar ca fiind preluate de Statul Român fără titlu valabil, soluţie consacrată legislativ prin dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

În ceea ce-i priveşte pe proprietarii tabulari CC., DD. şi pe reclamantul A. (care nu era minor la data aplicării decretului, astfel că nu pot fi incidente dispoziţiile art. V din Decretul nr. 92/1950), care nu au fost cuprinşi în anexa la decret, având în vedere caracterul in personam al actului de naţionalizare, s-a reţinut că trecerea în proprietatea statului a cotelor de proprietate a acestora s-a făcut fără titlu, raportat la dispoziţiile art. I alin. (4) din decret.

În ceea ce-l priveşte pe BB., singurul care figurează în anexa la decret, aplicarea corectă a acestuia faţă de el a fost cercetată în raport cu dispoziţiile art. II, potrivit cărora nu intră în prevederile decretului şi nu se naţionalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi pensionarilor.

Or, reţinând statutul socio-profesional, în considerarea căruia trebuia aplicat decretul, al numitului BB., care avea profesia de medic, tribunalul a constatat că nici acesta nu se încadra în sfera de aplicare a actului normativ, fiind persoană exceptată de la aplicarea acestuia, aspect care se constituie într-un motiv suplimentar de nevalabilitate a actului de preluare.

Reţinând aceste considerente, tribunalul a apreciat că cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de C. sunt parţial fondate, astfel că în temeiul art. 480 C. civ. şi al art. 6 din Legea nr. 213/1998 a constatat nevalabilitatea titlului Statului Român cu privire la imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, bd. x nr. 34 şi respectiv, cu privire la apartamentele nr. x din imobilul situat în bd. x.

A mai reţinut tribunalul că ulterior preluării de către stat, imobilul din Cluj-Napoca, bd. x, înscris iniţial în cartea funciară x Cluj nr. top x, a fost dezmembrat, iar casa cu 17 apartamente a fost transcrisă în cartea funciară col. x Cluj nr. top x şi cartea funciară individuală a dreptului de superficie nr. x Cluj nr. top x.

O parte din cele şaptesprezece apartamente au fost vândute chiriaşilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind intabulate în cărţi funciare individuale, aceeaşi situaţie apărând şi în cazul imobilului din bd. x.

Deşi nici reclamanţii, nici intervenienta C. nu au formulat petit cu privire la constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâtul Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, prin SC"G." SA, şi chiriaşi, tribunalul a constatat că se pune în discuţie, implicit, nevalabilitatea contractelor, ca temei al cererii de rectificare a înscrierilor din cartea funciară.

Cercetând acest aspect, prima instanţă a reţinut că susţinerile reclamanţilor cu privire la reaua-credinţă a contractanţilor nu are nicio acoperire sub aspect probator.

A reţinut tribunalul că simplul fapt al cumpărării de către chiriaşi a apartamentelor cu privire la care deţineau contracte de închiriere valabile, cu toate că ştiau că imobilul fusese naţionalizat, în condiţiile în care nu exista pe rolul instanţelor judecătoreşti un proces de revendicare şi nici nu fuseseră notificaţi cu privire la o eventuală intenţie în acest sens a foştilor proprietari, nu poate echivala cu reaua-credinţă.

S-a apreciat că, întrucât Legea nr. 112/1995, care avea ca sferă de reglementare exclusiv imobile cu destinaţia de locuinţă naţionalizate, le conferea chiriaşilor dreptul de a cumpăra respectivele apartamente, exercitarea - în limite legale şi cu îndeplinirea cerinţelor impuse de lege - a acestui drept nu poate apărea ca abuzivă, de natură a induce, de plano, o prezumţie de rea-credinţă.

În ceea ce priveşte cererea de rectificare a înscrierilor de carte funciară, tribunalul a constatat că este reglementată de dispoziţiile art. 36 şi ale art. 37 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, care stipulează cazurile în care se poate dispune rectificarea cărţii funciare, punctul 1, incident în speţă, vizând ipoteza nevalabilităţii actului în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea, respectiv nevalabilităţii titlului Statului Român.

Art. 38 din aceeaşi lege prevede că acţiunea în rectificare întemeiată pe prevederile art. 36 pct. 1 - 4 îşi produce efectele şi faţă de terţii subdobânditori de bună credinţă, care au dobândit bunul cu titlu oneros, în termen de 3 ani de la data înregistrării cererii pentru înscrierea a cărei rectificare se cere; în speţă, dreptul a cărui rectificare se cere, întemeiat pe dispoziţiile art. 36 pct. l din lege, este dreptul de proprietate al Statului Român.

A apreciat tribunalul că termenul de prescripţie a cererii de radiere a dreptului de proprietate al terţilor subdobânditori cu titlu oneros, de bună credinţă, consecutiv constatării nevalabilităţii titlului statului, a început să curgă de la data de 5 octombrie 1959 pentru imobilul din bd. x nr. 34 şi la 7 septembrie 1957, pentru imobilul din bd. x; dacă până în 1990, foştii proprietari nu aveau, practic, posibilitatea de a solicita instanţei cenzurarea actului de preluare de către stat, cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare de carte funciară, nimic nu justifică pasivitatea reclamanţilor şi a intervenientei C. timp de 10 ani.

În consecinţă, tribunalul a reţinut că, raportat la dispoziţiile art. 38 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 7/1996, a operat prescripţia dreptului de a cere restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară în raport cu terţii subdobânditori, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv pârâţii H., I., J., K., Y., L., Z., AA., D., E., M., N., P., Q., R., O., S., T. şi U.

Prin urmare, prima instanţă a reţinut că, în privinţa apartamentelor cumpărate de foştii subdobânditori, repunerea reclamanţilor şi a intervenientei C. în situaţia anterioară, consecutiv constatării nevalabilităţii titlului statului, nu se poate realiza în natură, urmând a-şi valorifica dreptul la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001.

În privinţa apartamentului nr. x din bd. x, aflat în proprietatea pârâtei V., tribunalul a constatat că acesta nu a făcut obiectul naţionalizării, aşa cum de altfel au arătat şi reclamanţii, prin reprezentantul lor, când au precizat că nu-şi mai susţin acţiunea faţă de aceasta.

În condiţiile în care reclamanţii şi intervenienta C. nu au declarat personal că renunţă la judecata faţă de aceasta, tribunalul a respins atât acţiunea principală cât şi cererea de intervenţie faţă de pârâta V..

Tribunalul a constatat că o situaţie particulară îl vizează pe intervenientul F., cumpărătorul apartamentului nr. x din bd. x, care nu şi-a intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate.

Cu referire la acest intervenient s-a reţinut că, în condiţiile în care nu s-a putut reţine reaua credinţă a acestuia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi niciun alt motiv de nevalabilitate, rectificarea de CF şi în privinţa acestui intervenient ar echivala cu nerespectarea unui contract valabil încheiat, în exercitarea unui drept conferit de lege şi cu imposibilitatea ulterioară de a-şi face opozabil dreptul de proprietate valabil dobândit, prin înscriere în CF, lipsind de conţinut dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, reclamanţii GG. şi B., intervenienta C. şi pârâţii S. şi T., M. şi N., Q. şi R., O., P. şi U..

Prin Decizia nr. 174 din 18 decembrie 2002, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B., ridicată de pârâţi, şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului GG. şi a intervenientei C..

A admis apelul declarat de pârâţii S. şi T., M. şi N., Q. şi R., O., P. şi U. împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantul B. împotriva pârâţilor pentru lipsa calităţii procesuale active.

Au fost obligaţi reclamanţii şi intervenienta, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, în primă instanţă.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul GG. şi de intervenienta C. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca.

A fost respinsă cererea de intervenţie accesorie formulată de Asociaţia de Proprietari şi Locatari din Cluj-Napoca, b-dul x, în interesul Consiliului local al municipiului Cluj-Napoca.

A fost respins, ca inadmisibil, apelul declarat de reclamantul B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Au fost obligaţi reclamanţii şi intervenienta C. la cheltuieli de judecată, în apel, către pârâţi.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a intervenientei, că B. este DD., care ar fi putut să solicite, în nume propriu, restituirea cotei-părţi de câte 1/4 din imobilul situat în Cluj-Napoca, b-dul x, înscris în cartea funciară nr. x Cluj-Napoca nr. top x. S-a constatat însă că respectivul reclamant nu a făcut dovada că părinţii săi trăiesc şi nici că aceştia ar fi decedat. Din cererea de declarare judecătorească a morţii părinţilor săi CC. şi DD., formulată de reclamant şi înregistrată la Tribunalul Bistriţa-Năsăud la 5 noiembrie 2002 a rezultat că cei doi coproprietari tabulari nu au clarificată în prezent starea civilă, astfel încât, în această situaţie, B. nu a dovedit că are calitate procesuală activă.

În ceea ce-l priveşte pe GG., curtea de apel a constatat că acesta are legitimare procesuală să solicite restituirea cotei-părţi de 2/4 din imobilul situat în b-dul x şi a cotei-părţi de 7/48 din cel situat în b-dul x, în calitate de moştenitor al reclamantului A., decedat la 5 august 2002, care la rândul său a fost fiul lui BB. şi HH., ambii decedaţi.

S-a constatat, totodată, că şi intervenienta C. are legitimare procesuală să solicite restituirea cotei-părţi 41/48 din imobilul situat în Cluj-Napoca, b-dul x.

S-a reţinut, de asemenea, că prima instanţă a constatat în mod corect că imobilele au fost preluate de stat cu nerespectarea dispoziţiilor art. II din Constituţia României din anul 1948 şi ale Decretului nr. 92/1950.

Referitor la apartamentele nr. x aflate în imobilul din b-dul x şi la apartamentele nr. x din imobilul situat în b-dul x, s-a reţinut că, în mod corect, tribunalul a constatat că acestea au fost legal cumpărate de către foştii chiriaşi, pârâţii din dosar.

S-a reţinut că prima instanţă a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, în raport de prevederile art. 38 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora acţiunea în rectificare întemeiată pe prevederile art. 36 pct. 1 - 4 din lege îşi va produce efectele faţă de terţele persoane care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros.

În mod just, tribunalul a reţinut că acţiunea în rectificare de carte funciară s-a prescris, în cauză nefăcându-se dovada că ar fi operat întreruperea sau suspendarea cursului prescripţiei.

S-a reţinut, totodată, că reclamanţii nu au introdus o acţiune clasică în revendicare imobiliară, pentru ca admisibilitatea ei să fie condiţionată de formularea ei de către toţi coproprietarii tabulari şi că prin dispozitivul sentinţei apelate s-a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilele în litigiu şi rectificarea de carte funciară.

Prin încheierea din 5 februarie 2003, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, a respins, ca nefondate, cererile de lămurire a înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului Deciziei civile nr. 174/2002, formulate de pârâţii Y., H., I., J., Z., AA., K., M., N., O., P., Q., R., S., T. şi U..

Prin Decizia civilă nr. 373/2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, au fost admise recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi GG. şi B., de pârâţii K., Y., F., E., H., I., J., AA. Z., Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca şi de intervenientele C. şi Asociaţia de Proprietari din strada x Cluj-Napoca împotriva Deciziei civile nr. 174 din 18 decembrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă.

De asemenea, a fost admis recursul declarat de pârâţii K., Y., F., E., H., I., J., AA. Z. împotriva încheierii din 5 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în acelaşi dosar.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut existenţa unei contradicţii în dispozitivul deciziei, în sensul că admiţându-se excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B., a fost menţinută soluţia pronunţată în primă instanţă cu privire la rectificarea înscrierilor de carte funciară şi întabularea dreptului de proprietate în cotele deţinute anterior naţionalizării, cu rangul dobândit prin înscrierile iniţiale.

S-a mai reţinut că, în raport de această neconcordanţă, instanţa de apel trebuia să procedeze la respingerea acţiunii formulată de acest reclamant, ţinându-se totodată cont şi de procedura de declarare judecătorească a morţii părinţilor acestui reclamant.

Instanţa de recurs, a mai reţinut că nu sunt întemeiate criticile din recursul declarat de intervenienta C., referitoare la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu titularii contractelor de închiriere, arătându-se că în lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea respectivelor contracte de vânzare-cumpărare, titlul pârâţilor s-a consolidat, îndreptăţindu-i pe aceştia la păstrarea posesiei asupra imobilelor achiziţionate în baza Legii nr. 112/1995.

Prin încheierea de şedinţă nr. 4473 din data de 14 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus strămutarea cauzei de la Curtea de Apel Cluj la Curtea de Apel Braşov, unde dosarul a fost înregistrat la data de 24 septembrie 2012 sub nr. x/2012.

Prin Decizia nr. 185 Ap/19 decembrie 2012, Curtea de Apel Braşov, secţia I civilă, a respins cererea privind lămurirea înţelesului şi întinderii dispozitivului Deciziei civile nr. 174/2012 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în Dosarul nr. x/2002, formulată de pârâţii Z., AA. şi K..

A respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor X. şi II.; excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului JJ. şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B..

A respins apelul declarat de apelanţii reclamanţi B. şi GG. şi de apelanta-intervenientă C., împotriva Sentinţei civile nr. 419/13 noiembrie 2001, pronunţată de Tribunalul Cluj, în Dosarul nr. x/2001.

A respins apelul declarat de apelanţii pârâţi M., N., Q., R., O., P., U., KK. şi LL., împotriva Sentinţei civile nr. 419/13 noiembrie 2001, pronunţată de Tribunalul Cluj.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, împotriva aceleiaşi sentinţe.

A respins cererea de intervenţie accesorie formulată de Asociaţia de Proprietari-Locatari Cluj-Napoca B-dul x, în interesul Primăriei Municipiului Cluj-Napoca (Consiliul Local Cluj-Napoca); au fost compensate cheltuielile de judecată.

Analizând excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului JJ., curtea de apel a apreciat că acesta nu este întemeiată întrucât potrivit înscrisurilor depuse la dosar, JJ. şi MM. au fost mandataţi de reclamantul B., cu procura din 4 noiembrie 2001, să întreprindă toate demersurile necesare în vederea recuperării imobilelor naţionalizate de către Statul Român, precum şi a obţinerii de despăgubiri pentru acestea; procura a fost dată şi semnată în faţa notarului NN. din Statul Minnesota.

În dosarul înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost depusă, la fila x, procura de reprezentare dată de reclamantul B., numitului MM., pentru recuperarea imobilelor expropriate care au aparţinut antecesorilor său, aflate în Cluj şi Bistriţa.

La dosarul Tribunalului Cluj, a fost depusă delegaţie de către avocatul JJ., pentru redactarea şi susţinerea cererii de intervenţie formulată în numele intervenientei C.; coroborând probele depuse în faţa instanţei de apel cu înscrisurile privind reprezentarea depuse cu ocazia soluţionării în fond a cauzei şi cu faptul că cererea de chemare în judecată a fost redactată de avocat, rezultă că nu există dubii asupra autenticităţii mandatului de reprezentare.

De asemenea, la dosar a fost depus şi contractul de asistenţă juridică încheiat între MM. şi avocat JJ. pentru reprezentarea în instanţă a reclamantului B. (contractul nr. x/13 august 1999).

Aşadar, înscrisurile care au fost legalizate şi apostilate se bucură de prezumţia de autenticitate, până la o eventuală înscriere în fals.

A mai reţinut această instanţă că, potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. (3) din C. proc. civ., dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliul şi nici reşedinţa în ţară, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat. Mergându-se nu numai pe această prezumţie legală, în cauză s-a făcut pe deplin dovada mandatului reclamanţilor şi al intervenientei, pentru promovarea unei astfel de acţiuni, motiv pentru care excepţia a fost respinsă, ca nefondată.

Cu referire la tardivitatea invocării acestei excepţii, curtea de apel a reţinut că având în vedere că apelul este o cale de atac devolutivă, pot fi invocate orice apărări şi excepţii care ţin de buna soluţionare a cauzei, în limitele stabilite de calea de atac a apelului. Or, pentru a fi invocată această excepţie, legiuitorul nu a instituit nici un termen legal şi nicio interdicţie în acest sens, astfel că nu poate fi primită tardivitatea invocării acesteia.

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, cu privire la lipsa calităţii de reprezentant a avocatului JJ., reţinută cu ocazia judecării cauzei ce a avut ca obiect declararea judecătorească a morţii autorilor reclamantului B., curtea de apel a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1201 C. civ. pentru a opera excepţia puterii de lucru judecat este necesar ca o altă instanţă să fi dezlegat, în mod irevocabil, aspecte legate de obiectul cererii de chemare în judecată, de cauza acesteia, de temeiul de drept şi nu legate de reprezentarea în instanţă a părţilor. Eventualele neajunsuri în acest sens, în cadrul prezentului proces, pot fi complinite pe parcursul soluţionării prezentei cauze, ceea ce s-a şi întâmplat şi nu pot fi apreciate, că au fost dezlegate, de o altă instanţă, în soluţionarea unei cauze, cu un obiect, diferit de cel supus prezentei judecăţi.

Relativ la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B., instanţa de apel a constatat, pe baza probelor administrate în cauză, că, acesta este aceeaşi persoană cu reclamantul B., moştenitorul legal al proprietarilor tabulari CC. şi DD., fiind îndeobşte cunoscută realitatea că în perioada Imperiului Austro-Ungar, ca efect al folosirii oficiale a limbii maghiare în administraţie, numele cetăţenilor din Transilvania a fost maghiarizat. Astfel în certificatul de căsătorie al autorilor reclamantului numele tatălui a fost trecut CC., în loc de CC. iar prenumele mamei a fost menţionat DD. în loc de EEE.. În actul de deces întocmit la data de 28 iunie 1948, prenumele tatălui este trecut în limba română, CC., iar prenumele mamei a rămas DD..

La data de 5 iulie 1919, când în administraţie se folosea limba română prenumele părinţilor au fost CC. şi DD..

Chiar dacă antecesorii reclamanţilor aveau un anumit nivel de pregătire intelectuală, care de altfel i-a şi exceptat de la măsura naţionalizării, nefiind persoane exploatatoare de locuinţe, nu se poate reproşa şi imputa acestora (date fiind realităţile istorice de la acea vreme), că nu şi-au pus de acord situaţia de carte funciară cu actele de stare civilă care au fost încheiate de organele administraţiei de stat din acel moment.

Aceasta, nu înseamnă că, în condiţiile expuse, nu se poate dovedi originea unei persoane, din cauza existenţei unor astfel de inadvertenţe.

Aşadar, reclamantul B., este aceeaşi persoană cu B., în calitate de fiu al antecesorilor CC. şi DD., fostă DD.) şi moşteneşte cota de 1/4 din imobilele ce fac obiectul prezentei acţiuni.

Relativ la calitatea procesual activă a reclamantului, s-a reţinut că s-a făcut dovada decesului părinţilor acestuia, cu actele de stare civilă DZ nr. x/27 septembrie 2012 şi DZ nr. y/27 septembrie 2012, care produc efecte până la înscrierea în fals.

Nu au fost primite apărările invocate de părţile adverse prin care s-a arătat că reclamantul a decedat în cel de-al doilea război mondial, în lagărele de exterminare, întrucât din înscrisurile depuse la dosar, se desprind doar informaţii a căror veridicitate este îndoielnică, neputând fi ridicată la nivel de adevăr şi opusă actelor de stare civilă.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului GG., s-a reţinut că acesta este fiul lui A., şi nepotul lui BB. (decedat la data de 12 noiembrie 1953) şi HH. (decedată la data de 31 decembrie 1944), fiind justificată legitimarea procesuală activă a reclamantului pentru cota de 2/4 din imobilul situat în Cluj-Napoca B-dul x şi cota de 7/48 părţi din imobilul situat în Cluj-Napoca, B-dul x.

În ceea ce o priveşte pe intervenienta C., Curtea de Apel Braşov a reţinut că şi aceasta şi-a dovedit calitatea procesuală activă pentru cota-parte de 41/48 din imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, B-dul x după proprietara tabulară EE., în calitate de nepoată, ca unică moştenitoare.

Relativ la critica vizând modul de preluare a imobilelor în discuţie de către Statul Român, s-a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod corect că preluarea imobilului de Statul Român s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 11 din Constituţia României din 1948 şi ale Decretului nr. 92/1950, fiind păstrat în integralitate raţionamentul acesteia cu privire la preluarea imobilelor în litigiu fără titlu valabil, respectiv fără titlu.

Analizând poziţia nr. 373 din anexa la Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, invocată de părţi ca temei al preluării rezultă că în acesta figurează doar unul din cei patru proprietari tabulari şi anume antecesorul reclamantului GG., cu privire la imobilul situat în str. x şi cu privire la imobilul din str. x. În consecinţă, imobilul a fost preluat fără titlu. În ce priveşte statutul proprietarului tabular BB. s-a constatat că acesta era de profesie medic şi nu se încadra în sfera de aplicare a Decretului nr. 92/1950.

În ceea ce îl priveşte pe reclamantul B., în anexa la Decretul nr. 92/1950 nu se regăsesc antecesorii acestuia CC. şi DD.

În ceea ce o priveşte pe intervenienta C., antecesoarea acesteia, apare la poziţia 427 din lista anexă cu cota de 41/48 din imobilul situat în str. x, însă nici acesteia nu i s-au aplicat corect dispoziţiile din decret, fiind persoană exceptată de la naţionalizare şi fiind vorba de un alt imobil decât cel aflat în litigiu.

Prin urmare criticile din apelul pârâţilor care au privit modul de preluare al imobilului de către stat, au fost apreciate nefondate.

Referitor la criticile din apelul reclamanţilor cu privire la restituirea în natură a apartamentelor individualizate, curtea de apel a arătat că acest lucru nu este posibil, pe de o parte pentru că reclamanţii sunt titularii unei cote-părţi ideale din imobil, conform cadrului procesual stabilit de reclamanţi, prin modul de formulare al obiectului cererii de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, din cauza limitelor casării, impuse prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a arătat că pârâţii care au cumpărat apartamentele închiriate şi-au consolidat dreptul de proprietate, ca urmare a neatacării în instanţă a acestor acte.

Astfel, prin Decizia nr. 373/25 ianuarie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat în mod irevocabil că, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, titlul pârâţilor care au încheiat astfel de contracte, s-a consolidat prin neatacare, îndreptăţindu-i pe aceştia la exercitarea atributelor proprietăţii.

Reclamanţii aveau posibilitatea să solicite în instanţă suspendarea prezentei cauze, până la soluţionarea unei acţiuni în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, după apariţia Legii nr. 10/2001, care a instituit reguli speciale, în materia restituirii proprietăţii, lucru care nu s-a întâmplat. Chiar dacă acţiunea a fost introdusă anterior edictării Legii nr. 10/2001, nu se poate susţine că judecata se va purta cu ignorarea acesteia.

Reclamanţii nu pot susţine că un astfel de capăt de cerere trebuie soluţionat în cadrul petitului privind rectificarea de carte funciară, potrivit principiului "resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis".

Buna sau reaua-credinţă a cumpărătorilor la momentul încheierii contactului de vânzare-cumpărare, trebuie analizată, cu precădere, în cadrul acţiunii în constatarea nulităţii acestor acte şi nu în soluţionarea capătului de cerere privind rectificarea de carte funciară.

Acţiunea privind rectificarea de carte funciară, în temeiul dispoziţiilor. art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938, presupune, mai întâi, analiza legalităţii şi temeiniciei întabulării dreptului de proprietate al Statului Român, ca efect al preluării imobilelor în discuţie pe baza Decretului nr. 92/1950, aspect cu care, de altfel, au fost sesizate instanţele de judecată. Aceleaşi principii sunt statornicite şi în Legea 7/1996.

Nu se poate concluziona că Tribunalul Cluj, a analizat valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, precum şi buna sau reaua-credinţă a dobânditorilor, numai pentru faptul că în motivarea sentinţei de fond s-a reţinut că "susţinerile reclamaţilor cu privire la reaua credinţă a contractanţilor nu au nici o acoperire sub aspect probatoriu". Apărarea pârâţilor cu privire la valabilitatea titlului Statului Român, este firească în cadrul unui proces având ca obiect revendicarea imobiliară, dar acestui lucru nu se poate da o interpretare forţată, în sensul că a fost analizată valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care instanţa de fond nu a fost învestită cu un astfel de capăt de cerere.

A reţinut Curtea de Apel Braşov că, ţinând cont de statuările reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare, legate de valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, apare inutilă şi analiza prescripţiei dreptului de a cere în instanţă rectificarea de carte funciară.

De altfel instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei că o acţiune în rectificare de carte funciară este prescrisă pentru reclamanţi din data de 5 octombrie 1959 şi, respectiv, din data de 7 septembrie 1957, însă în dispozitivul sentinţei civile atacate, nu se regăseşte o astfel de dispoziţie, ci s-a dispus rectificarea înscrierilor de carte funciară şi întabularea dreptului de proprietate al foştilor proprietari, în cotele deţinute anterior naţionalizării, de autorii lor.

Pentru considerentele expuse, având în vedere că acţiunea promovată de reclamanţi este admisibilă, curtea de apel a apreciat că a fost soluţionat în mod just capătul de cerere privind rectificarea de carte funciară, ca o consecinţă a constatării nevalabilităţii titlului Statului Român la întabulare, fiind înlăturare argumentele care vin în contradicţie cu o astfel de soluţie.

Relativ la criticile din apelul declarat de Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, care au vizat neacordarea cheltuielilor de judecată pârâţilor, s-a reţinut că nu pot fi primite având în vedere că părţile sunt direct interesate în soluţionarea acestei cereri, apelanta nefiind prejudiciată în nici un mod, printr-o astfel de soluţie.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor X. şi II. a fost respinsă, întrucât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată aceştia au justificat un interes şi legitimare procesuală în cauză şi erau singurii îndreptăţiţi să declare apel şi să solicite scoaterea din cauză, dacă apreciau că nu trebuie să stea în judecată.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, din cadrul prezentului proces, în baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., faţă de soluţia adoptată, de respingere a tuturor apelurilor, instanţa a compensat aceste cheltuieli, rămânând în sarcina fiecărei părţi.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A. şi B., recurenta-intervenientă C., recurenţii-pârâţi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, Y., H., K., E., P., II. şi X., şi recurenta intervenientă Asociaţia de Proprietari din str. x, Cluj-Napoca.

1. Recurenţii-reclamanţi B., A. şi recurenta-intervenientă C. au solicitat, în principal, în temeiul art. 312 alin. (3) coroborat cu art. 312 alin. (4) C. proc. civ., casarea hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei, iar, în subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 şi art. 312 C. proc. civ., admiterea apelului declarat împotriva Sentinţei nr. 419/2001, pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. x/2001, în sensul admiterii cererilor formulate şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale.

Au susţinut aceşti recurenţi că soluţia de respingere a apelurilor formulate de ei a fost pronunţată de instanţă fără a fi analizate motivele de apel.

În opinia acestor recurenţi, prin Decizia nr. 373/25 ianuarie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2003, nu s-au stabilit limite ale rejudecării.

Astfel, instanţa supremă a admis recursurile declarate de GG., B. şi C., precum şi recursurile pârâţilor împotriva Deciziei nr. 174/2002, pronunţată de Curtea de Apel Cluj şi împotriva încheierii din data de 5 februarie 2003 pronunţată de aceeaşi curte de apel, a casat decizia şi încheierea şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleaşi instanţe de apel, aceasta fiind singura dispoziţie dată de instanţa de casare.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.: "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că "după casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată" iar, conform art. 315 alin. (3) "în cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege".

În final, art. 315 alin. (4) C. proc. civ. dispune că: "la judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător", ceea ce însemnă că instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte hotărârea atacată.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că a fixa limitele ale rejudecării înseamnă a da o soluţie asupra anumitor probleme de drept ale cauzei.

În cauză, în recurs, Înalta Curte a reţinut că "reclamanţii nu au formulat prin cererea introductivă de instanţă, un petit special prin care să solicite anularea, contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de foştii chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995".

Însă, a reţine că în cererea introductivă de instanţă nu se regăseşte un anumit petit, nu poate echivala cu o dezlegare dată unei probleme de drept.

Aceste considerente menţionate de instanţa de casare în cuprinsul deciziei nu pot constitui vreo dezlegare a problemelor de drept din prezenta speţă, deoarece ele se raportează la motivele de recurs invocate de reclamanţi şi de intervenientă privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare. Or, soluţia dată în recurs a fost casarea cu trimitere spre rejudecare, fără nici o altă menţiune sau distincţie.

În opinia acestor recurenţi, concluziile instanţei de apel, în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit limite ale casării, sunt rodul unei greşite interpretări a considerentelor deciziei date în recurs, precum şi al încălcării dispoziţiilor legale menţionate.

În ceea ce priveşte consolidarea dreptului de proprietate al pârâţilor care au cumpărat apartamentele închiriate, ca şi limită de casare impusă prin decizia 373/25 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a arătat în dezvoltarea motivelor de apel, de ce hotărârea sus-menţionată nu poate trasa limite ale rejudecării.

Or, în afară de chestiunile de drept cu privire la aceste aspect, aşa-zisele limite ale casării sunt bazate pe considerente contrare realităţii, constând în aceea că, prin acţiunea care face obiectul dosarului nr. x/2002 (nr. vechi 9667/2002) al Tribunalului Cluj s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii din prezenta cauză, dosarul fiind suspendat în baza dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea acestui dosar.

La Dosarul nr. x/2002 al Curţii de Apel Cluj există o cerere prin care a fost invocată excepţia de litispendenţă raportat la acţiunea care face obiectul Dosarului nr. x/2002 al Tribunalului Cluj, aspect consemnat şi în încheierea de şedinţă din data de 6 noiembrie 2002.

Aceeaşi excepţie de litispendenţă a fost invocată şi în Dosarul nr. x/2002 al Tribunalului Cluj, iar în susţinerea ei s-a arătat că "reclamanţii au solicitat la 22 februarie 2000 Tribunalului Cluj, în dosarul civil nr. x/2001 anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de subsemnaţii şi de ceilalţi pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995".

Sub un alt aspect, aceşti recurenţi au arătat că, atunci când a examinat criticile din apelul lor cu referire la prescripţia dreptului de a cere în instanţă rectificarea de carte funciara, instanţa de apel s-a referit la "statuările reţinute" de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare. Acest mod de exprimare confirmă faptul că aşa-zisele limite de ale casării au fost reţinute şi nu dispuse, condiţii în care "statuările" nu mai pot avea valoare de decizii/hotărâri, devenind simple considerente, care se raportează strict la unele motive de recurs şi nu la fondul cauzei.

Printr-o altă critică recurenţii au arătat că instanţa de apel a motivat respingerea recursului lor arătând că nu este posibilă restituirea în natură a apartamentelor individualizate, pentru că aceştia sunt titularii unei cote-părţi ideale din imobil.

Corespunde realităţii că recurenţii-reclamanţi şi recurenta-intervenientă sunt titularii unor cote-părţi din fiecare imobil revendicat, aşa cum rezultă din înscrierile efectuate în cărţile funciare ale celor două imobile. Însă, aceste cote-părţi însumează pentru fiecare dintre imobile "întregul", astfel că nu rezultă din decizia atacată care sunt motivele pentru care instanţa de apel nu a putut dispune restituirea în natură a imobilelor apartamente pentru care s-a dispus rectificarea de carte funciară în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român.

Potrivit art. 261 alin. (1) punct 5 C. proc. civ., o premisă a motivului de recurs prevăzut de art. 304 punct 7 C. proc. civ. este aceea că hotărârea va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Pentru a satisface obligaţia de motivare şi pentru a da posibilitatea instanţelor superioare de a exercita controlul judiciar, instanţa este ţinută să arate care sunt considerentele care au impus aplicarea dispoziţiilor legale, cu o motivare suficient de clară şi fluentă care să se refere la probele administrate, să răspundă pretenţiilor formulate şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Au susţinut aceşti recurenţi că decizia atacată cu recurs este nemotivată în condiţiile în care le-au fost respinse toate cererile formulate în probaţiune, fără a se arăta considerentele care argumentează lipsa utilităţii lor.

Au mai arătat recurenţii-reclamanţi că specific proprietăţii comune pe cote-părţi este faptul că acelaşi bun, nefracţionat în materialitatea sa, aparţine concomitent mai multor titulari, fiecare dintre aceştia având numai o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate asupra bunului respectiv. Drepturile tuturor coproprietarilor, respectiv fracţiunile din dreptul de proprietate asupra bunului, se întâlnesc în fiecare particulă din cele ce compun acel bun, indiferent de numărul fracţiilor. În consecinţă, fiecare deţine asupra fiecărui apartament aceeaşi cotă-ideală pe care o au asupra imobilului în întregul lui.

Or, aşa cum tribunalul a dispus radierea titlului statului din cartea funciară şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor în cotele avute anterior naţionalizării şi instanţa de apel putea dispune restituirea în natură a apartamentelor individualizate, raportat la cotele lor ideale de proprietate.

Din această perspectivă hotărârea recurată este lipsită de temei legal, mai ales că instanţa de apel nu a indicat textul de lege care justifică respingerea cererii de restituire în natură, în contextul existenţei coproprietăţii; în condiţiile în care a menţinut sentinţa pronunţată de tribunal (prin care s-a dispus radierea dreptului de proprietate al Statului Român şi înscrierea dreptului de proprietate al antecesorilor reclamanţilor, cu privire la anumite apartamente din cele două imobile) instanţa de apel ar fi trebuit să dispună restituirea în natură cel puţin a acestor apartamente.

Recurenţii-reclamanţi şi recurenta-intervenientă C. au criticat considerentele instanţei de apel prin care s-a reţinut că Înalta Curte a statuat cu referire la consolidarea titlului de proprietate al pârâţilor ca efect al inexistenţei unei hotărâri judecătoreşti care să constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare care reprezintă titlurile de proprietate ale acestora.

Au arătat recurenţii că în Dosarul nr. x/2002 al Tribunalului Cluj nu s-a pronunţat încă o sentinţă cu privire la cererea de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, dosarul fiind suspendat în baza art. 244 C. proc. civ., până la soluţionarea prezentului dosar.

Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prevederile acestei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea aceste legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.

Din aceste dispoziţii legale, rezultă că persoană îndreptăţită are posibilitatea şi nu obligaţia de a suspenda cauza şi a alege calea prevăzută de Legea nr. 10/2001; în aceste condiţii, respingerea acţiunii nu poate fi justificată prin aceea că recurenţii au solicitat suspendarea prezentului dosar până la soluţionarea dosarului nr. x/2002 al Tribunalului Cluj.

Or, la data la care s-a dispus suspendarea dosarului nr. x/2002 al Tribunalului Cluj, pârâţii nu afirmau că în prezentul dosar nu s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, deşi dosarul fusese deja soluţionat pe fond. Mai mult, din acelaşi script prin care s-a invocat excepţia de litispendenţă, au arătat, în mod greşit, că acţiunea a fost formulată la 22 februarie 2001, considerând-o astfel o acţiune formulată după apariţia Legii nr. 10/2001.

În realitatea, acţiunea a fost înregistrată la data de 22 februarie 2000, fiind înregistrată sub numărul de dosar x/2000 la Tribunalul Cluj; dosarul a primit nr. 6395/2001 abia după soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială. Fiind înregistrată anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, această acţiune nu avea cum să corespundă din punct de vedere al modului de formulare al petitelor, rigorilor stabilite prin această lege, fapt care nu poate echivala cu lipsa unei cereri de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât au fost invocate cele două principii ale nulităţii: quod nullum est, nullum producit effectum şi resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

Dispoziţiile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate", au fost introduse de pct. 13 al art. I din Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009, astfel că, nefiind în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

Instanţa de apel a reţinut în considerente că instanţele de judecată nu pot soluţiona cauza făcând abstracţie de norma de drept material edictată de Legea nr. 10/2001, însă aceste considerente încalcă principiul tempus regit actum.

Acţiunea care face obiectul prezentului dosar a fost formulată şi motivată înainte de apariţia Legii nr. 10/2001 astfel că, potrivit principiului mai sus enunţat, acesta cerere trebuie soluţionată în baza normelor de drept în vigoare la data înregistrării ei.

În cazul în care acţiunea ar fi soluţionată raportat la cerinţele impuse de Legea nr. 10/2001, soluţia ar fi una dată cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile. Acţiunea care face obiectul prezentului dosar este una întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din vechiul C. civ., astfel că în mod greşit s-a raportat instanţa de apel la o acţiune privind rectificarea de carte funciară, întemeiată pe dispoziţiile art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938, reţinând că aceasta presupune mai întâi analiza legalităţii şi temeiniciei intabulării dreptului de proprietate al Statului Român.

În cauză, s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate de Statul Român, fără titlul valabil, aceasta fiind cererea principală; cererea de rectificare de carte funciară este una subsecventă şi accesorie celei dintâi.

În ceea ce priveşte analiza bunei-credinţe, recurenţii au arătat că toţi pârâţii au invocat buna-credinţă, cel puţin atunci când au susţinut excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ce priveşte rectificarea de carte funciară.

În aceste condiţii, nu se poate reţine că instanţa de fond nu a analizat valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare şi buna-credinţă a pârâţilor şi, prin urmare, orice discuţie în acest sens şi orice trimitere la probe nu se impune a se face.

Raportat la faptul că instanţa de fond a reţinut că reaua-credinţă nu are nici o acoperire sub aspect probator, au fost solicitate probe de natură să răstoarne prezumţia de bună-credinţă a cumpărătorilor şi să conducă la admiterea cererii de rectificare a cărţilor funciare; aceste probe au fost respinse de instanţa de apel.

Au arătat recurenţii că, având în vedere că aceste probe nu pot fi administrate în recurs, solicită casarea hotărârii recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 312 alin. (3) teza a II-a, coroborat cu art. 312 alin. (4) C. proc. civ., având în vedere că modificarea hotărârii nu este posibilă fiind necesară administrarea de probe noi.

Cum, prin sentinţa pronunţată de instanţa fondului cererea de rectificare de carte funciară a fost respinsă ca fiind prescrisă raportat la buna-credinţă a cumpărătorilor, în condiţiile în care se dovedeşte că aceştia au fost de rea-credinţă, devin aplicabile dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, potrivit cărora "acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiunii acţiunii de fond, va fi imprescriptibilă faţă de dobânditorul nemijlocit, precum şi faţă de terţul care a dobândit cu rea-credinţă dreptul înscris în folosul său".

Or, câtă vreme aceste dispoziţii legale au fost invocate ca temei de drept al acţiunii introductive, buna sau reaua-credinţă a cumpărătorilor la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare trebuia analizată de instanţa de apel, independent de aşa-zisele statuări ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În privinţa acestei cereri instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii.

Aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei de drept raportată la situaţia de fapt reţinută de instanţă, caz în care situaţia de fapt a fost greşit calificată comparativ cu exigenţele normei de drept.

Ori de câte ori judecătorii extind sau restrâng incidenţa unui text de lege, pronunţă o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, căci prin aplicarea greşită a legii nu se înţelege citarea greşită a textului ci şi enunţarea greşită a principiului cuprins în text, iar aceasta constituie premisa falsă a unei soluţii eronate.

Aceste dispoziţii legale, invocate ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, nu sunt preluate de dispoziţiile Legii nr. 7/1996 şi nu au fost avute în vedere de instanţa de judecată la momentul soluţionării cauzei, cu toate că la data pronunţării sentinţei prevederile Decretului-Lege nr. 115/1938 erau în vigoare. Cea mai elocventă dovada că la data soluţionării cauzei Decretul-Lege nr. 115/1938 era în vigoare o constituie dispoziţiile art. 230 din Legea nr. 71/2011 care abrogă în mod expres această lege.

În plus, în prezent, termenul de intentare a acţiunii în rectificare de carte funciară faţă de terţii subdobânditori de rea-credinţă este reglementat de dispoziţiile art. 909 C. civ. care prevede că sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare este imprescriptibilă faţa de dobânditorul nemijlocit precum şi faţă de terţul care a dobândit cu rea-credinţă dreptul înscris în folosul său.

Instanţa de fond a analizat cererea de rectificare raportat la dispoziţiile art. 36 şi 37 din Legea nr. 7/1996, a cadastrului şi publicităţii imobiliare, dispoziţii legale care nu au fost niciodată invocate în drept de titularii cererii de chemare în judecată şi ai cererii de intervenţie voluntară principală.

Cu referire la art. 38 din aceeaşi lege, care prevede că acţiunea în rectificare întemeiată pe dispoziţiile art. 36 pct. 1 - 4, îşi produce efectele şi faţă de terţii subdobânditori de bună-credinţă, care au dobândit bunul cu titlu oneros, în termen de 3 ani de la data înregistrării cererii pentru înscrierea a cărei rectificare se cere şi că, în speţă, dreptul a cărei rectificare se cere, întemeiat pe dispoziţiile art. 36 pct. 1, este dreptul de proprietate al Statului Român, recurenţii au arătat că acest text de lege nu îşi găseşte aplicabilitatea în speţă întrucât subdobânditorii nu sunt de bună-credinţă.

În al doilea rând, de esenţa termenului de prescripţie este faptul că începutul termenului de prescripţie nu poate fi plasat la un moment anterior naşterii dreptului la acţiunea în justiţie.

Or, în ceea ce îi priveşte pe subdobânditori, dreptul la acţiunea în rectificare de carte funciară s-a născut la data efectuării înscrierii a cărei rectificare se cere. Pe cale de consecinţă, termenul de prescripţie a acţiunii de rectificare a înscrierilor de carte funciară în contradictoriu cu terţii subdobânditori a început să curgă la data înscrierii în cartea funciară în favoarea acestora, a drepturilor dobândite ca urmare a încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu Statul Român; faţă de această împrejurare, acţiunea în rectificare de carte funciară trebuia admisă în contradictoriu cu terţii subdobânditori chiar şi în situaţia în care aceştia ar fi fost de bună-credinţă.

Au susţinut, de asemenea, aceşti recurenţi că au criticat în apel sentinţa şi sub aspectul nepronunţării primei instanţe asupra cererii de rectificare a cărţilor funciare în ceea ce priveşte terenul aferent celor două imobile.

Situaţia este similară şi în ceea ce priveşte imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, B-dul x, nr. 38, întrucât instanţa de fond a dispus rectificarea înscrierilor de carte funciară, atât în C.F. col. nr. x Cluj, cât şi în C.F, Individuală nr. x Cluj, doar pentru apartamentele 1, 3, 6, 8, 10, 12 şi 14, nu şi cu privire la teren care, de asemenea, este administrat de Statul Român.

Astfel, atât cererea de chemare în judecată, cât şi cererea de intervenţie în interes propriu, au ca obiect cele două imobile în integralitatea lor, aşa cum au fost ele înscrise în cărţile funciare la data preluării, motiv pentru care instanţa de fond era obligată să soluţioneze cauza şi cu privire la terenul cu destinaţia de curte aflat în administrarea Statului Român.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei cereri, cauza rămânând nesoluţionată sub acest aspect al terenului aferent celor două imobile.

Printr-o altă critică s-a arătat că sentinţa instanţei de fond, nu poate fi pusă în aplicare având în vedere că prin Sentinţa civilă nr. 419/2001 pronunţată de Tribunalul Cluj, tribunalul a dispus printre altele rectificarea înscrierilor din C.F. col nr. x Cluj nr. top. x şi C.F. individuală a dreptului de superficie nr. x Cluj în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român cu privire la apartamentele nr. x având nr. top. x, şi al intabulării dreptului de proprietate al foştilor proprietari, în cotele deţinute anterior naţionalizării, cu rangul dobândit prin înscrierile iniţiale din C.F. sistata nr. 1996 Cluj.

În CF. individuală nr. x Cluj, este operată, la data de 31 octombrie 2001, sub B4, în baza cererii şi a documentaţiei depuse de Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, partajarea imobilelor de sub x, care se partajează astfel: nr. top. nou x, nr. top. nou y, nr. top. nou z şi nr. top. nou w.

Prin urmare, înainte de soluţionarea litigiului în care Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca avea calitatea de parte, apartamentele nr. x şi nr. 12 din imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca str. x au fost împărţite fiecare în câte 2 unităţi locative.

Apoi, în C.F. colectivă nr. x Cluj, sub x, a fost înscris dreptul de proprietate al numiţilor OO. şi PP. asupra apartamentului nr. x A, cu titlu de drept de cumpărare în baza Legii nr. 112/1995. Această înscriere a dreptului de proprietate a fost operată în cartea funciară la data de 13 noiembrie 2001, adică în ziua pronunţării Sentinţei civile nr. 419/2001.

Rezultă că, la acest moment, în ceea ce priveşte apartamentul nr. x din imobilul situat în Cluj-Napoca, B-dul x, sentinţa instanţei de fond nu poate fi pusă în executare, pentru că apartamentul nr. x nu mai există în fapt şi în drept, iar, pe de altă parte, nu este opozabilă pârâţilor numiţilor OO. şi PP., care în mod obiectiv nu au putut fi introduşi în cauză.

Au conchis aceşti recurenţi că, având în vedere atitudinea Consiliului Local al municipiului Cluj-Napoca, care, cu rea-credinţa a încheiat acte juridice asupra celor două imobile pe parcursul derulării prezentului litigiu şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prezenta cauză nu poate fi soluţionată decât după administrarea unei expertize tehnice judiciare în specialitatea topografie şi construcţii, prin care să se stabilească cu certitudine numărul apartamentelor, componenţa şi suprafaţa acestora, precum şi situaţia lor juridică, aspecte care nu au fost analizate de către instanţa de apel.

2. Recurentul-pârât Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca a solicitat admiterea recursului declarat, modificarea, în parte, a deciziei recurate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B., admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a avocatului JJ. şi admiterii apelului declarat de Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca împotriva Sentinţei civile nr. 419/13 noiembrie 2001, pronunţată de Tribunalul Cluj.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea atacată este nelegală întrucât nu respectă dezlegările date prin decizia de casare nr. 373/05 februarie 2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, având în vedere că instanţa de casare a statuat în sensul că în raport de neconcordanţele sesizate în Decizia nr. 174/2002, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, şi de procedura de declarare judecătorească a morţii părinţilor reclamantului B., se impunea respingerea cererii acestuia ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Cu privire la certificatele de deces depuse pentru prima dată în faţa instanţei de apel, în rejudecare, la peste nouă ani de la momentul formulării cererii de declarare a morţii pe cale judecătorească, s-a arătat că în mod nelegal instanţa de apel a respins criticile prin care s-a arătat că din cuprinsul acestor înscrisuri nu se poate stabili dacă există identitate între DD. şi CC. (presupuşii antecesori ai reclamantului), pe de o parte, şi între aceştia şi reclamant, pe de altă parte, având în vedere că certificatul de deces DZ nr. x/27 septembrie 2012 al lui CC., pe numele DD., seria x nr. x/27 septembrie 2012 (deci ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii prin care a fost respinsă acţiunea de declarare judecătorească a morţii celor doi) nu cuprinde nicio menţiune cu privire la datele de identificare ale decedaţilor (data naşterii, locul naşterii, părinţii sau locul decesului) făcându-se referire doar la actul de deces nr. 253, respectiv 254/28 iunie 1948, în timp ce certificatul de deces seria x nr. x eliberat la data de 17 septembrie 2012 este întocmit pentru CC. şi DD. cu datele de stare civilă din cuprinsul certificatului.

Printr-o altă critică vizând soluţia dată excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a avocatului JJ., s-a arătat că instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 67 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit art. 68 alin. (1) C. proc. civ.: "procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată; în cazul în care procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaţilor. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, dreptul de reprezentare mai poate fi dat şi prin declaraţie verbală, făcută în instanţă şi trecută în încheierea de şedinţă".

În lipsa unei procuri date în condiţiile legii, aceasta chestiune a fost tranşată irevocabil de instanţa judecătorească în procesul care a avut ca obiect declararea judecătorească a morţii antecesorilor reclamantului QQ., în condiţiile în care nici în cursul judecării cauzei care face obiectul prezentului dosar, nu au fost depuse, în original: procura dată lui MM., procura dată avocatului JJ., cu îndeplinirea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 51/1991 şi de C. proc. civ., şi contractul de asistenţă judiciară încheiat între reclamant şi avocat pentru dovedirea limitelor mandatului dat.

De asemenea, nu au fost depuse împuterniciri avocaţiale care să cuprindă semnătura reclamantului atestată de avocat, iar "ratificarea" actelor făcute de avocat în lipsa unui mandat dat în condiţiile legii nu s-a făcut în conformitate cu prevederile art. 68 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, se impunea admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant invocată în prezenta cauză, raportat la prevederile art. 161 C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul în care nu se face dovada calităţii de reprezentant instanţa de judecată trebuie să procedeze la anularea cererii.

Respingând excepţia, instanţa de apel a reţinut că "nu există dubii asupra autenticităţii mandatului de reprezentare" reţinând în mod eronat că înscrisurile au fost legalizate şi apostilate. Din cuprinsul acestora, se poate observa însă că este vorba despre legalizarea semnăturii traducătorului şi nu despre legalizarea copiei depuse la dosar.

Aşa cum s-a arătat şi în fata instanţei de apel, potrivit art. 139 C. proc. civ., partea este obligată să depună în copie certificată toate înscrisurile de care înţelege să se folosească, având obligaţia să aibă asupra sa, în şedinţă, originalul înscrisului sau să-l depună mai înainte în păstrarea grefei, sub pedeapsa de a nu se ţine seama de acest înscris; înscrisul depus în fotocopie la fila x intitulat "procură" a fost contestat şi s-a solicitat prezentarea originalului acestuia în limba engleză, precum şi traducerea legalizată în original. De asemenea, din cuprinsul înscrisului aflat în fotocopie la fila x rezultă că acesta nu conţine menţiunea obligatorie a Apostilei de la Haga sau o altă supralegalizare pentru a putea fi folosită în faţa autorităţilor române.

A susţinut acest recurent-pârât că, prin respingerea tuturor probelor solicitate, i-a fost încălcat dreptul la apărare.

Astfel, în vederea unei soluţionări riguroase din punct de vedere al legalităţii, în virtutea principiului rolului activ al instanţei, s-ar fi impus ca instanţa să procedeze la verificarea de scripte, în conformitate cu dispoziţiile art. 1178 C. civ., pentru stabilirea veridicităţii semnăturii de pe mandatul acordat numitului MM., cu atât mai mult cu cât, în cadrul dosarelor purtate în numele reclamantului QQ., au fost depuse de avocat atât împuternicire avocaţială de la reclamant din data de 04 noiembrie 2001, cât şi un contract de asistenţă juridică încheiat cu acelaşi avocat la aceeaşi dată - 04 noiembrie 2001, cu numitul MM.

Printr-o altă critică s-a arătat că decizia este nelegală şi în ceea ce priveşte constatarea nevalabilităţii titlului Statului Român.

Astfel, conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, imobilele care se aflau în proprietatea statului şi care nu erau restituite în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor lor puteau, la cerere, să fie vândute chiriaşilor titulari ai contractelor de închiriere, după expirarea termenului în care se putea solicita restituirea lor în natură.

În lămurirea înţelesului termenului de preluare "cu titlu", prin H.G. nr. 11/1997, care a modificat şi completat H.G. nr. 20/1996, imobilele din această categorie sunt acelea care erau folosite ca locuinţe şi care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă.

Pe de altă parte, termenul de preluare fără titlu valabil a fost consacrat pentru prima dată de H.G. nr. 11/1997, prin care au fost modificate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/1996 şi apoi reluat în cuprinsul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prin acesta înţelegându-se imobilele trecute în proprietatea statului cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării.

Cele două imobile care fac obiectul prezentei cauze au intrat sub incidenţa Decretului 92/1950, iar trecerea în proprietatea statului s-a făcut cu respectarea prevederilor legale la momentul respectiv, deci cu titlu valabil.

În înţelesul Decretului nr. 92/1950, proprietarii care deţineau locuinţe care depăşeau nevoile locative ale familiei erau "exploatatori de locuinţe". Cum foştii proprietari tabulari, deţineau un număr de două imobile formate din douăzeci şi cinci de apartamente pe care le închiriau se încadrau în dispoziţiile art. 1 pct. 2 din decret, potrivit cărora se naţionalizează imobilele deţinute de exploatatorii de locuinţe. Deşi art. II din Decretul nr. 92/1950, modificat prin Decretul nr. 524/1955, prevedea persoanele exceptate de la măsura naţionalizării, art. I pct. 2 nu a fost modificat şi, prin urmare, actul de naţionalizare s-a aplicat atât in personam cât şi in rem.

Instanţa de apel s-a mărginit să reţină că raţionamentul primei instanţe este corect şi a motivat soluţia pe faptul că antecesorii reclamanţilor erau persoane exceptate de la naţionalizare; în cazul imobilului de pe str. x s-a reţinut greşit că a fost preluat fără niciun titlu, deşi acest imobil a fost preluat conform Deciziei nr. 3086/151/1V/8 septembrie 1959 a fostului Comitet executiv al Sfatului Popular al oraşului Cluj, în care se precizează poz. 373 şi poz. 427 din anexa decretului potrivit situaţiei reale de carte funciară.

În opinia acestui recurent, acest act reprezintă titlu în înţelesul Legii nr. 112/1995.

3. Recurenta-pârâtă K., a solicitat admiterea recursului, menţinerea, în parte, a deciziei recurate şi modificarea hotărârii în conformitate cu art. 304 pct. 7, 8, 9 şi art. 312 pct. 2 şi 3 C. proc. civ. menţinerea, în partea, a Sentinţei civile nr. 419/2001, pronunţată în Dosar nr. x/2001 de Tribunalul Cluj, cu privire la imobilul situat în Cluj-Napoca, B-dul x, în sensul modificării paragrafului cinci din dispozitivul sentinţei menţionate, privitor la valabilitatea titlului Statului Român; respingerea cererii de chemare în judecată precum şi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B. şi a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a avocatului JJ..

A susţinut această recurentă că în Decizia nr. 3086/151/1V/8 septembrie 1959 a fostului Comitet executiv al Sfatului Popular al oraşului Cluj se precizează la poziţia nr. 373 din anexa decretului: "potrivit situaţiei reale de carte funciară". Astfel, imobilul situat administrativ în Cluj-Napoca, str. x, fost y, fost z (azi B-dul x) a fost considerat ca fiind preluat în administrarea operativă şi în folosinţa efectivă a Sfatului Popular al oraşului Cluj, încă de la data naţionalizării.

Dintr-o eroare materială, la poziţia 373 din Anexa la Decretul nr. 92/1950, figurează BB. cu privire la un imobil situat pe str. x, în loc de str. x. Cercetând poziţia nr. 506 din aceeaşi Anexa la Decretul nr. 92/1950, tot pe str. x figurează RR., cu un imobil compus din 12 apartamente, fiind evident că este vorba de o eroare materială în ceea ce-l priveşte pe BB., eroare îndreptată prin Decizia nr. 3086/151/IV/8 septembrie 1959 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al oraşului Cluj.

Reclamanţii au invocat în cererea de chemare în judecată dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 92/1950 care vizează persoanele exceptate de la măsura naţionalizării. Chiar şi în situaţia în care foştii proprietari tabulari ar fi fost persoane exceptate de la măsura naţionalizării, aceştia aveau în proprietate două imobile formate din douăzeci şi cinci de apartamente astfel că se încadrau în dispoziţiile art. 1. pct. 2 din decret, care dispuneau în sensul că se naţionalizează imobilele deţinute de exploatatorii de locuinţe.

Or, în înţelesul acestui decret, proprietarii care deţineau locuinţe ce depăşeau nevoile locative ale familiei erau "exploatatori de locuinţe". Din declaraţia globală, precum şi din cele individuale pentru impunerea veniturilor rezultă că, la data naţionalizării, cele douăzeci şi cinci de apartamente care alcătuiau imobilele în litigiu erau închiriate. Astfel, chiar dacă art. II din Decretul nr. 92/1950, modificat prin Decretul nr. 524/1955, a prevăzut persoanele exceptate de la măsura naţionalizării, art. I pct. 2 din decret nu a fost modificat; prin urmare, decretul de naţionalizare s-a aplicat atât in personam, cât şi in rem. Rezultă că, în speţă, în mod legal s-a aplicat măsura naţionalizării în considerarea calităţii de exploatatori de imobile a proprietarilor tabulari, în sensul dispoziţiilor art. I din Decretul nr. 92/1950, iar acest act normativ constituie "titlu" în înţelesul Legii nr. 112/1995.

Prin Decretul nr. 524/1955, privind modificarea şi completarea Decretului nr. 92/1950, s-a reglementat şi situaţia în care imobilele în litigiu ar fi fost preluate în mod greşit, proprietarii acestora având posibilitatea de a cere restituirea imobilelor în cauză, restituire care se făcea în termen de 45 de zile de la data de când imobilele au fost scoase de sub incidenţa decretului de naţionalizare, lucru pe care reclamanţii nu l-au făcut şi care nu lasă loc decât unei singure interpretări, şi anume aceea că nu sunt proprietarii reali ai imobilelor în litigiu.

Printr-o altă critică s-a arătat că au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 105/1996 (art. 10. pct. 3), conform cărora: "în relaţiile dintre cetăţeni şi orice persoane fizice sau juridice se folosesc pentru legitimare şi identificare cărţile de identitate, valabile potrivi legii". Aceste documente nu numai că sunt necesare, dar devin obligatorii, în cazul de faţă, deoarece reclamantul B. nu a reuşit, timp de doisprezece ani, să facă proba identităţii în instanţă, fie cu cartea de identitate, fie cu alt act valabil, în speţă paşaport, iar "actele" cu care se "legitimează" reclamantul sunt doar copii nelegalizate, care nu poartă Apostila de la Haga, conform legislaţiei în vigoare. Acţiunea din prezenta cauză a fost introdusă în anul 2000, de numitul B., prin mandatarul MM., cu procură în copie simplă, necertificată, fără caracter special şi fără a îndeplini condiţia formei autentice, fără Apostila de la Haga şi fără supralegalizarea cerută de uzanţele internaţionale în materie, respectiv de Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii. Asupra acesteia, instanţa s-a pronunţat prin Decizia civilă nr. 395/R/24 iunie 2011 a Curţii de Apel Galaţi prin care acţiunea formulată de avocat JJ., în numele reclamantului B., în baza procurii sus-menţionate şi având ca obiect declararea judecătorească a morţii, a fost anulată.

Pe cale de consecinţă, între mandant şi reclamant nu există identitate de persoană, ci este o totală contradicţie. Neţinând cont de cele de mai sus, Curtea de Apel Cluj, în mod inexplicabil şi cu încălcarea gravă a dispoziţiilor legale în materie, a concluzionat că există identitate de persoană între B. şi B., făcând referire la unele înscrisuri expediate prin internet, depuse în copii simple sau declaraţii scrise în numele lui B. şi ale lui B., trimise tot prin internet şi în care sunt folosite alternativ prenumele B. sau B..

Or, aceste acte nu au putere probatorie în ceea ce priveşte identitatea persoanei, asupra căreia operează norme speciale. Stabilirea identităţii unei persoane se face în baza actelor şi certificatelor de stare civilă şi numai a acestora, şi nu reprezintă o opţiune, ci o obligaţie prevăzută de legislaţia în vigoare.

A mai susţinut această recurentă că schimbarea numelui se poate face numai prin hotărâre judecătorească sau pe cale administrativă în cazuri temeinic justificate, potrivit dispoziţiilor art. 4, art. 13 şi art. 14 din Ordonanţa Guvernului nr. 41/30 ianuarie 2003 privind dobândirea şi schimbarea numelor persoanelor fizice, a Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată, şi a H.G. nr. 64/2011, pentru aprobarea metodologiei cu privire la aplicarea unitară a dispoziţiilor în materie de stare civilă. Astfel, potrivit art. 15 din ordonanţa menţionată, schimbarea numelui se înscrie prin menţiune pe marginea actului de naştere, iar pe actul de naştere al lui B. nu există nicio menţiune cu privire la schimbarea numelui.

Într-o altă critică, această recurentă-pârâtă a arătat că întrucât mandatarul MM. a decedat la data de 20 decembrie 2003, procura a încetat să mai existe. Prin urmare, nu era posibilă apostilarea (retroactiv) în anul 2012, a unui act inexistent, mandatarul fiind decedat în anul 2003.

Cu privire la lipsa identităţii reclamantului B., recurenta a arătat că în Dosarul nr. x/2003, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la fila x, acesta a depus o copie a primei pagini dintr-un paşaport eliberat pentru perioada 20 aprilie 2003 - 21 aprilie 2013, iar în Dosarul nr. x/2012, aflat pe rolul Curţii de Apel Braşov, la fila x aceeaşi copie (cu aceeaşi fotografie) după prima pagină dintr-un paşaport eliberat pentru perioada 27 august 2010 - 26 august 2020. Este mai mult decât evident că nicio persoană nu poate deţine în acelaşi timp şi pentru perioade care se suprapun, două paşapoarte de acelaşi tip, ridicând astfel şi mai multe suspiciuni asupra persoanei care se ascunde în spatele identităţii lui B..

De asemenea, aceste copii nu au traducere legalizată şi nici nu au menţiunea obligatorie a Apostilei de la Haga.

Sub un alt aspect, B., a avut statut de deţinut în lagăr în perioada celui de al doilea război mondial. Din verificările făcute pe site-ul organizaţiei DDD., indicat şi de reclamanţi, rezultă că B. a fost deţinut la Auschwitz şi transferat la Gusen, decesul fiind înregistrat în lagărul din SS., conform înscrisurilor din acest lagăr, preluate de site-ul oficial al statului Israel.

Cu referire la actele de stare civilă, recurenta a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 445/27 ianuarie 2010 a Judecătoriei Bistriţa, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 52/A/21 august 2010, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 359/R/24 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, s-a admis excepţia lipsa calităţii de reprezentant şi s-a anulat cererea de chemare în judecată formulată în numele reclamantului B., certificatele de deces pe numele CC. şi DD. fiind depuse în luna septembrie 2012. De asemenea, aceste certificate de deces nu au relevanţă în cauză, deoarece în cartea funciară sunt înscrise alte persoane, cu prenumele CC. şi DD.; în încercarea de a se asocia prenumele mai sus-menţionate cu cartea funciară, s-a solicitat chiar eliberarea unei adeverinţe lingvistice de către un institut care are atribuţii în domeniul cercetării de specialitate, nicidecum în stabilirea identităţii de nume egală cu identitatea de persoană. Or, nicio adeverinţă lingvistică nu ţine loc de acte şi certificate de stare civilă.

Mai mult, actele de stare civilă au fost eliberate de Primăria municipiului Bistriţa în luna septembrie a anului 2012, deşi această instituţie a fost direct implicată în procesul de declarare judecătorească a morţii persoanelor pentru care s-au solicitat aceste acte, proces care a început în anul 2003. Primăria municipiului Bistriţa, ca parte în acest proces era direct interesată în soluţionarea acestui litigiu, dovadă fiind depunerea la dosar a adresei nr. x din 07 ianuarie 2004 eliberată către Prefectura Judeţului Bistriţa-Năsăud - Comisia internă pentru analizarea notificărilor, care a transmis extrasul de uz oficial de pe actul de căsătorie privind pe CC. şi DD., fără menţiunea decesului, pentru ca la data de 17 septembrie 2012, aceeaşi Primărie a municipiului Bistriţa să elibereze, fără a menţiona temeiul legal, actul de căsătorie dintre CC. şi DD., cu menţiunea decesului acestora, în condiţiile în care titularii de drept au decedat cu mult timp înainte.

Referitor la calitatea procesuală activă a reclamantului, instanţa a reţinut că, deşi s-a făcut dovada decesului cu actele de stare civilă mai sus menţionate şi eliberate în anul 2012, asupra autenticităţii lor există totuşi rezerva instanţei că "până la înscrierea lor în fals, acestea produc efectele scontate".

Cu privire la situaţia specială a actelor administrative care existau în Transilvania în perioada Imperiului Austro-Ungar şi la data de 5 iulie 1919, menţionată de instanţa de apel în sensul că "numele cetăţenilor din Transilvania a fost maghiarizat în perioada Imperiului Austro-Ungar, ca efect al folosirii limbii maghiare în administraţie", recurenta-pârâtă a arătat că pentru o clarificare a situaţiei de fapt la acea vreme, trebuie luate în calcul dispoziţiile Decretului nr. 1 din 24 ianuarie 1919 al Consiliului Dirigent despre funcţionarea în mod provizoriu a serviciilor publice, aplicarea legilor, despre funcţionari şi întrebuinţarea limbilor, care prevedea că: "Legile, ordonanţele, regulamentele şi statutele legale de mai înainte, emanate înainte de 18 octombrie 1918 rămân în interesul ordinii publice şi pentru a asigura continuitatea de drept, până la altă dispoziţie, în vigoare în mod provizoriu, cu excepţiunile cuprinse în acest decret, cum şi în alte decrete, ce se vor da".

Prin urmare nu s-ar putea vorbi despre "lipsa unei stabilităţi legislative şi politice, şi a eficienţei şi rigorii legii, în materia actelor de stare civilă", ştiut fiind faptul că înainte de introducerea stării civile de stat, din anul 1895, anterior actele de stare civilă au fost trecute în matricolele bisericeşti, pe confesiuni, matricole care se află în arhive. De asemenea, este puţin probabil că începând cu data de 5 iulie 1919 în administraţie se folosea doar limba română, fără a se mai folosi, în paralel, şi limba maghiară, deoarece vorbim de un proces administrativ complex şi de durată.

Cu referire la intervenienta C., recurenta-pârâtă a arătat că în contractul de asistenţă juridică încheiat pentru această intervenientă este menţionat un număr corectat peste un număr existent, şi anume contractul de asistenţă juridică nr. x din 31 iulie 2000. Conform paşaportului depus în numele intervenientei în Dosarul nr. x/2002, aflat pe rolul Curţii de Apel Cluj, la fila x, paşaportul numitei C. apare ca fiind expirat din anul 1998; paşaportul a fost prezentat în copie simplă, necertificată, fiind obligatorie şi în acest caz menţiunea Apostilei de la Haga.

De asemenea, acest contract de asistenţă juridică nu a fost prezentat nici în original, nici în copie, deşi s-a solicitat expres acest lucru. De asemenea, C., nu a depus certificat de moştenitor, părinţii acesteia putând fi încă în viaţă, întrucât sunt născuţi în anul 1930 (tatăl) şi anul 1940 (mama), conform certificatului de naştere depus în Dosarul nr. x/2002 al Curţii de Apel Cluj, fila x.

A mai arătat recurenta-pârâtă K. că imobilul a fost preluat de Statul Român cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, fiind destinat închirierii de către proprietari, aşa cum rezultă din Adresa nr. x/08 octombrie 2001, emisă de Ministerul de Interne, care se referă la anul 1948, fapt care face admisibil apelul Consiliului local Cluj-Napoca. Mai mult, din acest document oficial reiese calitatea de chiriaş a lui A.. Astfel, la data naţionalizării, A. figura drept chiriaş într-o cameră în care şi-a deschis un cabinet medical, conform aceleiaşi adrese, iar în perioada cât a figurat chiriaş pentru cabinetul medical, i-a încetat angajarea ca medic la un spital de stat conform carnetului de muncă pe care acesta l-a depus în dosarele anterioare şi în baza căruia a fost formulată acţiunea de chemare în judecată, având ca obiect revendicarea celor două imobile.

Referitor la Dosarul nr. x/2002, acesta a fost depus tardiv la data de 15 august 2002, reclamantul A. fiind decedat la această dată, conform înregistrării la starea civilă nr. 2399 din 05 august 2002. De asemenea, termenul acţiunii este perimat, respectiv acţiunea putea fi introdusă numai până în data de 14 august 2002, conform termenului acordat prin Legea nr. 10/2001.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului JJ., pentru reclamanţii A. şi B., precum şi pentru intervenienta C., recurenta a învederat că aceasta nu are la dosarul de fond al Tribunalului Cluj împuternicire avocaţială, respectiv delegaţie pentru redactarea motivelor de apel care sa justifice calitatea sa de avocat pentru părţile sus-menţionate.

În ceea ce priveşte înscrisurile depuse în Dosarul nr. x/2012, sub denumirea de "contracte de asistenţă juridică" acestea sunt discutabile, fiind depuse la doisprezece ani după aşa-zisa perfectare a acestora (neexistând vreo dovadă de intrare în ţară a reclamantului la momentul în care ar fi fost încheiate). Pentru reclamantul B. nu există contract de asistenţă juridică, acesta fiind încheiat pe numele de B., care este o altă persoană; cum împuternicitul MM. a decedat în anul 2003, procura dată în numele acestuia a încetat să-şi mai producă efectele; în cauză nu a fost introdus un nou mandatar, avocaţii folosindu-se, în anul 2012, de procura data în numele unei persoane decedate la data de 26 decembrie 2003.

4. Recurenţii H., E., I. şi Y. au solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, şi în consecinţă, menţinerea Deciziei civile nr. 174/2002, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în sensul respingerii acţiunii reclamantului B., ca fiind formulata de o persoana fără calitate procesuala activa, şi a stabilirii lipsei calităţii de reprezentant a avocatului JJ.; cu cheltuieli de judecată.

Au arătat aceşti recurenţi că, prin decizia pronunţată au fost încălcate prevederile art. 10 pct. 3 din Legea nr. 105/1996.

În cazul de faţă, în considerarea calităţii de resortisant al unui stat străin, era posibil ca reclamantul să se legitimeze cu paşaportul, act care să fie luat în considerare pentru stabilirea identităţii exacte a acestuia.

La baza introducerii acţiunii civile în prezenta cauză a stat procura dată de către numitul B., mandatarului MM., la data de 26 aprilie 1996. Actul de identitate anexat, în copie, procurii (paşaportul) precum şi procura înseşi se referă la mandantul B..

Cu toate că identitatea mandatarului, asumată chiar de această persoană, este aceea de "B.", acţiunea introductivă a fost depusă de către avocatul JJ. în numele reclamantului B..

Apare astfel cu evidenţă faptul că între mandatar şi reclamant nu există identitate de persoană; din contră, toate înscrisurile existente la dosarul cauzei indică faptul că este vorba despre persoane diferite.

În speţă, actele oficiale indică persoana B., aceeaşi fiind identitatea asumată de această persoană într-un mare număr de înscrisuri.

De exemplu, prin Hotărârea nr. 34/29 mai 2000 a Comisiei Judeţene pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, a fost respinsă cererea petentului B..

În cadrul înscrisurilor cu privire la adevărata identitate a reclamantului, un loc important îl ocupă Sentinţa civilă nr. 445/27 ianuarie 2010, pronunţată de Judecătoria Bistriţa în Dosarul nr. x/2009.

În această hotărâre judecătorească s-a reţinut lipsa dovezii calităţii de mandatar al reclamantului a numitului MM., şi în consecinţă a calităţii de reprezentant al avocatului JJ.. Nici până în momentul de faţă nu a fost prezentat originalul procurii sau al contractului de asistenţă juridică.

Prin soluţia pronunţată în apel au fost încălcate şi dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 41/2003, care în art. 15 dispune că schimbarea numelui se înscrie pe marginea actului de naştere.

Această exigenţă legală invalidează orice speculaţii pro causa ale reclamantului, formulate prin avocat.

Au mai arătat aceşti recurenţi că prin Adresa nr. x din data de 22 mai 2009, emisă de Consiliul Local al municipiului Bistriţa, Direcţia Evidenţa Persoanelor, Serviciul de Stare Civilă, se atestă faptul că în registrele de stare civilă ale municipiului Bistriţa nu figurează înregistrată naşterea numitului B., în anul 1919.

Din acest înscris oficial rezultă încă o dată că B. şi B. nu sunt una şi aceeaşi persoană.

Construcţia "logică" a instanţei de apel, cu privire la explicaţia pe care aceasta a găsit-o pentru neconcordanţa de nume nu poate fi acceptată nici sub aspect logic, nici sub aspect juridic.

Astfel, Curtea de Apel Braşov a enunţat anumite consideraţii cu caracter general, făcând referire la anumite împrejurări probabile, dar cu caracter general, cu privire la o populaţie de milioane de oameni.

Nimic din această construcţie explicativă din considerentele deciziei civile atacate nu poate justifica fundamentala diferenţă dintre numele celor două persoane şi astfel, asimilarea identităţii lor, care în realitate este diferită.

Or, stabilirea identităţii între B. şi B. a fost realizată cu o incredibilă uşurinţă, pe baza unor raţionamente extrem de generale şi criticabile, fără a se respecta legile aplicabile.

Procura dată mandatarului MM. nu cuprinde Apostila de la Haga, astfel încât nu poate produce efecte juridice, nefiind îndeplinite condiţiile Convenţiei de la Haga (Convenţia nr. 12/1961).

Sub un alt aspect s-a arătat că trebuie analizată modalitatea în care a fost apostilată această procură în cursul anului 2012, în condiţiile în care mandatul MM. a decedat în anul 2003; prin urmare a fost apostilată o procură în condiţiile în care mandatarul era decedat de aproape zece ani.

De asemenea, au fost nesocotite şi prevederile art. 1188 alin. (1) din vechiul C. civ., referitoare la actele autentice, în sensul că refuzul de a se prezenta spre vedere, în original, procura şi contractul de asistenţă juridică atrage nedovedirea calităţii de mandatar a defunctului MM., şi, în consecinţă şi a calităţii de reprezentant a avocatului JJ.

Au concluzionat aceşti recurenţi că instanţa de apel, pentru a pronunţa o soluţie legală şi temeinică, trebuia să admită excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B.; totodată, trebuia stabilită lipsa calităţii de reprezentant a avocatului JJ.

5.1. Recurenta E. a criticat decizia recurată ca fiind nelegală, arătând că în mod greşit a fost stabilită calitatea procesuală a reclamantului B. şi a avocatului JJ..

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că neconcordanţele din actele de stare civilă dovedesc lipsa de identitate a reclamantului B.. Certificatul de căsătorie privitor la CC. şi DD. vizează persoane diferite iar în cartea funciară figurează pe prima pagina CC. şi DD., decedaţi împreuna cu fiul lor B., în lagăr.

6. Recurenţii X. şi II. au solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acţiunii şi a cererii de intervenţie, ca fiind introduse împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Au arătat că instanţa de apel a respins excepţia motivat de faptul că la momentul introducerii cererii de chemare în judecat aceşti recurenţi au justificat un interes şi legitimare procesuală în cauză, fiind singurii îndreptăţiţi să declare apel şi să solicite scoaterea din cauză.

Soluţia instanţei de apel privind respingerea excepţiei lipsei calităţii lor procesuale pasive este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 136 şi art. 137 C. proc. civ., potrivit cărora excepţiile de ordine publică, cum este excepţia lipsei calităţii procesuale pasive poate fi invocată în orice stare a pricinii, întrucât calitatea procesuală pasivă trebuie justificată pe toată durata procesului, inclusiv în căile de atac.

Au învederat că, aşa cum au arătat în faţa Curţii de Apel Braşov, nu sunt proprietarii apartamentului nr. x din strada x din Cluj-Napoca, ci doar beneficiarii unei promisiuni de vânzare-cumpărare notată în cartea funciară, titulara dreptului de proprietate tabular fiind pârâta P..

Or, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între pârât şi cel obligat în acelaşi raport juridic, faţă de care se poate realiza interesul respectiv.

7. Recurenta Asociaţia de Proprietari din str. x, Cluj-Napoca a solicitat modificarea deciziei în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 şi ale art. 312 pct. 2 şi 3 C. proc. civ., şi în consecinţă menţinerea deciziei recurate în ceea ce priveşte imobilul situat în Cluj-Napoca în str. x, stabilind lipsa calităţii procesuale active a reclamantului B. şi lipsa calităţii de reprezentant a avocatului JJ..

În dezvoltarea motivelor de recurs, această recurentă a reiterat criticile privitoare la încălcarea prevederilor art. 10 pct. 3 din Legea nr. 105/1996.

Au arătat că la baza introducerii acţiunii a stat procura dată de numitul B., mandatarului MM. la data de 26 aprilie 1996, în paşaportul depus de avocat JJ. figurează tot B., ambele acte fiind semnate de acesta.

Contrar actelor arătate, acţiunea a fost introdusă de avocat JJ. în numele lui "B.", care, în opinia recurentei este o altă persoană.

Totodată, instanţa de apel a motivat identitatea de persoană prin explicaţii lingvistice obscure care nu au justificare într-o problemă juridică de identificare a persoanei.

Sub un alt aspect, s-a arătat că decizia instanţei de apel contravine şi Ordonanţatei nr. 41 din 30 ianuarie 2003, privind dobândirea şi schimbarea numelui, care prevede că schimbarea numelui se înscrie pe marginea actului de naştere, ceea ce nu lasă loc, nici unei interpretări pro causa.

În susţinerea recursului arătă că, aşa cum rezultă din adresa din 22 mai 2009 eliberată de Consiliul Local al municipiului Bistriţa - Serviciul de Stare Civilă, în registrele de stare civilă ale Municipiului Bistriţa nu figurează înregistrată naşterea numitului B. în anul 1919. În concluzie, B. şi B. nu sunt aceeaşi persoană.

8. Recurenta-pârâtă P. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi menţinerea Sentinţei civile nr. 419/2001 a Tribunalului Cluj, privind constatarea bunei-credinţe a acesteia.

Având în vedere ca instanţa supremă a reţinut existenţa în cauză a bunei-credinţe a pârâţilor, hotărârea instanţei de rejudecare este nelegală întrucât a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţelor de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, inclusiv în căile de atac.

Astfel, Curtea de Apel Braşov, cu ignorarea problemei de drept dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind existenta bunei-credinţe a pârâţilor, a făcut consideraţii privitor la aceasta chestiune de drept în sensul înlăturării bunei-credinţe din motivarea Sentinţei civile nr. 419/2001 a Tribunalului Cluj.

În opinia Curţii de Apel Braşov, nu se poate concluziona faptul că Tribunalul Cluj ar fi analizat buna sau reaua-credinţă a dobânditorilor numai pentru faptul că în motivarea sentinţei s-a reţinut că "susţinerile reclamanţilor cu privire la reaua-credinţă a contractanţilor nu au nici o acoperire sub aspect probatoriu".

Aceste considerente ale instanţei de apel sunt în vădită contradicţie cu dispoziţiile Deciziei civile nr. 373/2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dat o dezlegare de drept cu privire la existenţa bunei-credinţe a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

Prin Sentinţa civilă nr. 419/2001, Tribunalul Cluj nu s-a rezumat doar la a enunţa că susţinerile reclamanţilor cu privire la reaua-credinţă a pârâţilor nu au nici o acoperire sub aspect probatoriu, ci instanţa de fond a motivat în mod judicios, prin sentinţa sus-indicată, existenţa bunei-credinţe a pârâţilor.

Astfel, s-a reţinut că la data la care această recurentă a cumpărat apartamentul în litigiu nu era notată în cartea funciară a imobilului nici o acţiune în revendicare, aceasta nefiind notificată anterior cu privire la o eventuală revendicare, iar potrivit listei imobilelor comunicate în presa locală la data de 08 martie 1996 de Primăria Municipiului Cluj-Napoca, pentru imobilele ce nu pot fi cumpărate cu referire la imobilului de pe str. x, nu au fost formulate cereri de restituire în natură.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că a acţionat în exercitarea unor drepturi conferite de Legea nr. 112/1995 privind cumpărarea apartamentului nr. x din str. x Cluj-Napoca, simplul fapt al naţionalizării nefiind de natură să atragă "de plano" reaua-credinţă, aplicând în mod corect dispoziţiile art. 1398 C. civ.

Examinând, cu prioritate, conform dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţiile procesuale invocate în cauză, Înalta Curte reţine că sunt nefondate şi urmează a fi respinse, pentru considerentele ce vor succede, excepţia tardivităţii recursului formulat de recurenţii-reclamanţi TT. şi GG. şi de recurenta-intervenientă C., excepţia nulităţii recursurilor declarate de recurenta-intervenientă Asociaţia de Proprietari din str. x Cluj-Napoca şi de recurenţii-pârâţi K., H., I., Y., E., P., X. şi W., precum şi excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă P..

Excepţia tardivităţii recursului formulat de recurenţii-reclamanţi TT. şi GG. şi de recurenta-intervenientă C. a fost invocată de recurenţii-pârâţi K., H., I., Y., E., P., X. şi W., de recurenta-intervenientă Asociaţia de Proprietari din str. x Cluj-Napoca şi de intimaţii-pârâţi Z., AA., KK. şi LL..

În esenţă, prin critici comune, aceştia au susţinut că recursul formulat de recurenţii-reclamanţi TT. şi GG. şi de recurenta-intervenientă C. a fost declarat cu depăşirea termenului legal.

Înalta Curte reţine că cererea de recurs formulată de recurenţii-reclamanţi TT. şi GG. şi de recurenta-intervenientă C. a fost înregistrată la data de 16 mai 2015, conform vizei de înregistrare aflată la dosarul instanţei de recurs.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosarul Curţii de Apel Braşov, Decizia civilă nr. 185/Ap din 19 decembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, care face obiectul recursului, a fost comunicată apelanţilor-reclamanţi TT. şi GG. şi apelantei-interveniente C. la data de 14 ianuarie 2013, la adresa situată în "Cluj, strada x, nr. 20 judeţul Cluj".

Potrivit dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ.:

"Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicare, dacă legea nu dispune altfel. Dispoziţiile art. 284 alin. (2) - (4) se aplică în mod corespunzător."

Art. 90 alin. (1) teza I C. proc. civ. dispune în sensul că înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul celui citat, iar conform art. 93 din acelaşi act normativ: "În caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii."

Or, prin înscrisul intitulat "Dezvoltare a motivelor de apel", aflat la filele x şi următoarele din dosarul Curţii de Apel Braşov, depus după înregistrarea dosarului pe rolul acestei instanţe, apelanţii TT. şi C. şi-au indicat domiciliul procesual ales la avocat UU., în municipiul Cluj-Napoca, B-dul x, apartamentul 16, judeţul Cluj, iar apelantul GG. şi-a indicat domiciliul procesual ales la avocat VV., tot la adresa din municipiul Cluj-Napoca, B-dul x, apartamentul 16, judeţul Cluj.

Aceleaşi domicilii procesuale alese au fost menţionate şi prin cererea de încuviinţare a probelor depuse de aceste părţi la dosarul instanţei de apel, respectiv prin concluziile scrise depuse la 17 decembrie 2012 .

Cu toate acestea, decizia care face obiectul recursului a fost comunicată acestor părţi la o altă adresă, respectiv în municipiul Cluj-Napoca, strada x, nr. 20 judeţul Cluj, contrar dispoziţiilor art. 93 C. proc. civ.

Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicare, iar în speţă comunicarea deciziei atacate cu recurs s-a făcut la alte adrese decât cele indicate procedural de părţile menţionate, Înalta Curte reţine că, în lipsa dovezilor de comunicare a deciziei la adresa din municipiul Cluj-Napoca, B-dul x, apartamentul 16, judeţul Cluj, termenul de recurs nu a început să curgă pentru reclamanţi şi intervenientă.

Pe cale de consecinţă, recursul declarat la data de 16 mai 2015, nu poate fi considerat ca fiind tardiv formulat.

Contrar susţinerilor intimaţilor, în speţă nu se poate reţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 98 C. proc. civ., deoarece recurenţii-reclamanţi şi recurenta-intervenientă C. au învederat Curţii de Apel Braşov care este domiciliul la care solicită comunicarea actelor de procedură, conform art. 93 din acelaşi act normativ.

Cu referire la excepţia nulităţii recursurilor declarate de recurenta-intervenientă Asociaţia de Proprietari din str. x Cluj-Napoca şi de recurenţii-pârâţi K., H., I., Y., E., P., X. şi W., Înalta Curte reţine că au fost invocate de recurenţii-reclamanţi TT. şi GG. şi recurenta-intervenientă C., prin întâmpinare.

Cu referire la recursul declarat de recurenta-intervenientă Asociaţia de Proprietari din str. x Cluj-Napoca, s-a susţinut că nu îndeplineşte condiţiile formale de exerciţiu întrucât apare ca fiind formulat împotriva intereselor părţii care a exercitat calea de atac în condiţiile în care se solicită admiterea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B. şi lipsei calităţii de reprezentant a avocatului JJ., dar şi menţinerea soluţiei de respingere a cererii de intervenţie accesorie pe care această parte a formulat-o.

Excepţia nu este fondată, având în vedere că interesul în declararea căii de atac trebuie analizat prin prisma folosului practic pe care partea l-ar putea obţine în urma soluţionării recursului.

În cauză, recurenta-intervenientă justifică, de principiu, un interes în exercitarea căii de atac, având în vedere că cererea sa de intervenţie a fost respinsă.

Cu referire la recursurile declarate de recurenţii-pârâţi K., H., I., Y., E., P., X. şi W., Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În mod corespunzător, recursurile nu vor fi anulate, ci vor fi examinate în limita criticilor de nelegalitate formulate, atunci când motivele de recurs cuprind şi motive de netemeinicie.

Excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă P. a fost invocată de recurenţii-reclamanţi şi, respectiv, de recurenta-intervenientă C., susţinându-se că, prin raportare la dispoziţiile art. 261 şi 299 şi următoarele C. proc. civ., pot face obiect al recursului numai menţiunile din dispozitivul hotărârii judecătoreşti, nu şi considerentele, acestea având rolul de a interpreta dispozitivul.

Sub un alt aspect, s-a arătat că acest recurs apare ca fiind inadmisibil şi din perspectiva lipsei de interes a recurentei-pârâte, având în vedere că prin decizia care face obiectul controlului judiciar a fost menţinută o sentinţă care îi este favorabilă acestei părţi; s-a susţinut că întrucât numai dispozitivul hotărârii trece în puterea lucrului judecat, exercitarea recursului împotriva considerentelor deciziei de apel nu aduce niciun folos practic recurentei-pârâte P..

Înalta Curte nu îşi însuşeşte aceste susţineri ale recurenţilor TT., GG. şi C., urmând a respinge excepţia inadmisibilităţii recursului sus-menţionat având în vedere că obiectul recursului îl reprezintă hotărârea judecătorească atacată, în ansamblul său, iar nu doar dispozitivul, cum în mod eronat s-a susţinut.

De asemenea, Înalta Curte reţine că, din perspectiva admisibilităţii căii de atac, recurenta-pârâtă P. justifică un interes în promovarea căii de atac, în condiţiile în care aceasta a susţinut că, prin decizia pronunţată, Curtea de Apel Braşov a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., care dispun în sensul că hotărârile instanţei de recurs asupra problemei de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Analiza în concret a acestor critici urmează a fi făcută cu prilejul examinării recursului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, Y., H., I., K., E., P., W. şi X. şi de recurenta-intervenientă Asociaţia de Proprietari din str. x Cluj-Napoca sunt nefondate şi urmează să fie respinse pentru considerentele ce vor succede.

Constatând că recursurile formulate de aceste părţi care au aceeaşi poziţie procesuală conţin critici similare, Înalta Curte urmează a răspunde acestora prin considerente comune; criticile care particularizează fiecare cerere de recurs vor fi examinate distinct în măsura în care pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ.

Cu referire la soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B., Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor administrate în cauză, că B. este aceeaşi persoană cu reclamantul B., moştenitorul legal al proprietarilor tabulari CC. şi DD..

A reţinut această instanţă că "este îndeobşte cunoscută realitatea că în perioada Imperiului Austro-Ungar, ca efect al folosirii oficiale a limbii maghiare în administraţie, numele cetăţenilor din Transilvania a fost maghiarizat. Astfel în certificatul de căsătorie al autorilor reclamantului numele tatălui a fost trecut CC. în loc de CC. iar prenumele mamei a fost menţionat DD. în loc de EEE.. În actul de deces întocmit în data de 28 iunie 1948, prenumele tatălui este trecut în limba română, CC., iar prenumele mamei a rămas DD.; la data de 5 iulie 1919, când în administraţie se folosea limba română prenumele părinţilor au fost CC. şi DD..

Chiar dacă antecesorii reclamanţilor aveau un anumit nivel de pregătire intelectuală, care de altfel i-a şi exceptat de la măsura naţionalizării, nefiind persoane exploatatoare de locuinţe, nu se poate reproşa şi imputa acestora (date fiind realităţile istorice de la acea vreme), că nu şi-au pus de acord situaţia de carte funciară cu actele de stare civilă care au fost încheiate de organele administraţiei de stat din acel moment.

Aceasta, nu înseamnă că, în condiţiile expuse, nu se poate dovedi originea unei persoane, din cauza existenţei unor astfel de inadvertenţe.

Aşadar, reclamantul B. este una şi aceiaşi persoană cu B., în calitate de fiu al antecesorilor, CC. şi DD., fostă DD.) şi moşteneşte cota de 1/4 din imobilele ce fac obiectul prezentei acţiuni.

Relativ la calitatea procesuală activă a reclamantului, s-a reţinut că s-a făcut dovada decesului părinţilor acestuia, cu actele de stare civilă DZ nr. x/27 septembrie 2012 şi DZ nr. y/27 septembrie 2012; ca urmare, până la înscrierea în fals, acestea produc efecte.

Nu au fost primite apărările invocate de părţile adverse prin care s-a arătat că reclamantul a decedat în cel de-al doilea război mondial, în lagărele de exterminare, întrucât din înscrisurile depuse la dosar, se desprind doar informaţii a căror veridicitate este îndoielnică, neputând fi ridicată la nivel de adevăr şi opusă actelor de stare civilă."

Înalta Curte constată că recurenţii-pârâţi şi recurenta-intervenientă Asociaţia de Proprietari au susţinut, pe de o parte, că nu s-a dovedit identitatea dintre B. şi B., iar, pe de altă parte, nu s-a dovedit că reclamantul QQ. este succesorul proprietarilor tabulari.

Din perspectiva controlului de legalitate specific căii de atac a recursului exercitat în condiţiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate criticile privitoare la interpretarea probelor.

În ceea ce priveşte puterea doveditoare a probelor administrate, Înalta Curte constată că instanţa de apel, respingând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B. a dat valoare probatorie actelor de stare civilă care fac dovadă până la înscrierea în fals, respectiv a coroborat în raţionamentul logico-judiciar o serie de prezumţii în legătură cu pretinsele neconcordanţe vizând numele şi prenumele antecesorilor acestui reclamant.

Actele de stare civilă constând în actul de căsătorie (respectiv menţiunea făcută pe marginea acestui act) şi actele de deces ale părinţilor lui B. au făcut obiectul controlului judiciar într-un alt dosar finalizat prin hotărâre definitivă.

Astfel, Înalta Curte reţine că, în şedinţa publică din 13 noiembrie 2013, judecata prezentelor recursuri a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2013 înregistrat pe rolul Judecătoriei Bistriţa, având ca obiect anularea certificatelor de deces emise pe numele CC. şi DD., a menţiunilor înscrise pe marginea actului de căsătorie seria x nr. x, precum şi anularea actelor care au stat la baza întocmirii actelor de deces şi a celor pe baza cărora a fost aprobată înscrierea menţiunii de deces pe actul de căsătorie privind pe CC. şi DD..

Prin Sentinţa civilă nr. 2916/19 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2013, Judecătoria Bistriţa a respins acţiunea formulată de reclamanta K., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bistriţa, reprezentat prin Primar, şi Primarul Municipiului Bistriţa şi cu intervenienta în interes propriu TT., privind anularea menţiunilor înscrise pe actul de căsătorie înregistrat sub nr. x/8 octombrie 1918 şi a actelor de deces nr. 253/28 iunie 1948 şi nr. 254/28 iunie 1948, ca neîntemeiată.

În esenţă, această instanţă a reţinut că, potrivit extrasului din Registrul de Căsătorie al municipiului Bistriţa, eliberat la 02 decembrie 2002, CC., având ca părinţi pe WW. şi XX., s-a căsătorit la data de 8 septembrie 1918 cu DD., având ca părinţi pe YY. şi ZZ..

În Registrul de decese din anul 1948, la poziţiile nr. 253 şi 254 au fost menţionaţi CC. şi DD., ambii de confesiune iudaică, domiciliaţi în Bistriţa, în temeiul Sentinţei civile nr. 759/11 martie 1948 a Judecătoriei mixte Bistriţa, prin care s-a prezumat că aceştia au încetat din viaţă cu prilejul deportării din mai 1944, fiind stabilită ca dată a morţii 9 mai 1945.

La poziţia nr. 119/1919 din Registrul de Naşteri al oraşului Bistriţa, a fost înregistrat B., DD..

Pornind de la aspectele reţinute prin sentinţa civilă pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în Dosarul nr. x/2008, în sensul că datele cuprinse în actul de naştere menţionat se coroborează cu cele înscrise în cardul personal al prizonierului B. (dată de naştere, identitatea prenumelor părinţilor şi împrejurarea că aceştia s-au aflat în lagărul de concentrare de la Auschwitz) s-a conchis în sensul că B. este una şi aceeaşi persoană cu B..

De asemenea, s-a dat eficienţă Adeverinţei nr. 183/16 august 2012 emisă de Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară "Sextil Puşcariu" Cluj-Napoca, conform căreia, prenumelui CC., care este o variantă formală, de influenţă latino-catolică a lui CC., îi corespunde în antroponimia limbii maghiare numele CC., iar prenumelui DD. din antroponimia limbii maghiare îi corespunde în limba ebraică EEE., forma DD. fiind un hipocoristic al prenumelui DD..

Această sentinţă a devenit definitivă ca efect al respingerii apelului declarat de apelanta-reclamantă K., prin Decizia civilă nr. 483/A/19 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă.

Înalta Curte constată că hotărârile judecătoreşti pronunţate în Dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Bistriţa se opun reexaminării aceloraşi chestiuni invocate de recurenta-pârâtă K., în considerarea autorităţii de lucru judecat.

De asemenea, aceste hotărâri judecătoreşti se opun, până la proba contrară, şi celorlalţi recurenţi-pârâţi care au expus, sub aspectul analizat, critici identice cu cele formulate de recurenta-pârâtă K., fără a produce dovezi suplimentare şi fără a invoca elemente de noutate de natură să combată forţa probantă a actelor de stare civilă exhibate de reclamantul B. (care au natura juridică de acte autentice) ori valoarea ştiinţifică a adeverinţei nr. 183/16 august 2012 emisă de Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară "Sextil Puşcariu" Cluj-Napoca.

Împrejurarea că instanţa de apel nu a valorificat apărările pârâţilor care au susţinut că, potrivit informaţiilor obţinute de pe site-ul organizaţiei DDD., B. ar fi decedat în lagărul din SS., nu constituie un motiv pentru admiterea recursurilor, având în vedere că instanţa de apel nu putea da o altă valoare probatorie acestor informaţii decât de început de dovadă scrisă ce nu poate fi opusă cu succes actelor de stare civilă, care au statutul de acte autentice.

Sub un alt aspect, Înalta Curte reţine că în cauză nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 10 pct. 3 din Legea nr. 105/1996, deoarece reclamantul B. nu era cetăţean român pentru a-i putea fi opusă obligaţia de a se legitima cu o carte de identitate, conform legii române.

Criticile vizând modalitatea în care instanţa de apel a realizat, în concret, stabilirea identităţii titularului cererii se circumscrie operaţiunii de analiză a materialului probator care excede controlului de legalitate.

Se constată, de altfel, că stabilirea identităţii reclamantului B. a făcut obiectul unei plângeri penale înregistrate la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bistriţa sub nr. x/2013, plângere formulată de E..

În acest dosar s-a procedat la administrarea unei comisii rogatorii internaţionale pentru a se verifica dacă în statul Minnesota - SUA a existat o persoană purtând numele "B." DD..

Conform referatului cu propunere de clasare întocmit la data de 06 iulie 2015 de subinspectorul de poliţie AAA. din cadrul IPJ Bistriţa-Năsăud - Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economice, cu adresa nr. x/30 mai 2014, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - Punctul Naţional Focal a comunicat faptul că în SUA a fost identificată o singură persoană cu numele B.

Cu referire la necesitatea depunerii înscrisurilor doveditoare ale identităţii în formă supralegalizată sau apostilată, Înalta Curte reţine că recurenţii-pârâţi nu au arătat în concret cărei categorii de înscrisuri din cele prevăzute de art. 1 din Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961, se subsumează actele care servesc identificării persoanei.

Sub un alt aspect, se constată că aceste susţineri nu pot fi subsumate unor veritabile critici de recurs de vreme ce nu combat raţionamentul instanţei de apel ci reprezintă o reiterare a susţinerilor formulate în faza procesuală anterioară.

De asemenea, Înalta Curte constată că în cauză nu s-a susţinut ori reţinut schimbarea numelui reclamantului B. prin hotărâre judecătorească ori pe cale administrativă, pentru a fi necesară examinarea dispoziţiilor O.G. nr. 41/2003, ale Legii nr. 119/1996 şi ale H.G. nr. 64/2011, ci s-a statuat în sensul identităţii de persoană prin raportare la datele de stare civilă înscrise în actele examinate.

Înalta Curte constată că este nefondată şi critica formulată de recurentul-pârât Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca prin care s-a susţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B. se impunea a fi admisă în considerarea dezlegărilor date prin Decizia nr. 373/5 februarie 2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deoarece în ciclul procesual anterior instanţa de recurs nu a statuat cu privire la legitimarea procesuală a acestui reclamant, ci a sesizat existenţa unor neconcordanţe între considerente şi dispozitiv şi a dat îndrumări în sensul de a se ţine seama de rezultatul procedurii de declarare judecătorească a morţii părinţilor acestui reclamant, în contextul în care prin decizia care făcea obiectul controlului judiciar, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B. fusese admisă cu motivarea că, deşi acesta este DD., care ar fi putut să solicite în nume propriu restituirea cotei-părţi de 1/4 din imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, B-dul x, nr. 34, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. top x, nu s-a făcut dovada că aceştia din urmă au decedat.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate în ansamblul lor toate criticile privitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamantului B.

Examinând în continuare criticile vizând soluţia dată excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a avocatului JJ., Înalta Curte reţine că această excepţie priveşte însuşi actul procedural de punere în mişcare a acţiunii civile prin formularea cererii de chemare în judecată.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că în speţă nu s-a făcut dovada existenţei unei procuri care să îndeplinească exigenţele art. 68 alin. (1) C. proc. civ., această chestiune fiind tranşată irevocabil în procesul care a avut ca obiect declararea judecătorească a morţii antecesorilor reclamantului QQ..

Înalta Curte constată că, în principal, aceşti recurenţi au apreciat că soluţia pronunţată în Dosarul nr. x/2009 al Curţii de Apel Galaţi se impune şi în prezenta cauză.

În plus, a fost contestată legalitatea apostilării contractului de mandat acordat lui MM. la o dată ulterioară decesului acestuia.

Criticile nu sunt fondate având în vedere că, potrivit art. 5 din O.G. nr. 66/1999, aplicarea apostilei menţionate de Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961 cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine se poate face la cererea semnatarului sau a oricărui alt deţinător al actului, rolul apostilei fiind acela de a atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ştampilei.

Prin urmare, aplicarea apostilei este o operaţiune ulterioară întocmirii înscrisului, care nu influenţează validitatea actului apostilat şi nu implică alte verificări decât cele referitoare la autenticitatea semnăturii, a calităţii în care a acţionat semnatarul actului sau, după caz, la identitatea sigiliului sau a ştampilei aplicate pe acestea.

Verificarea îndeplinirii condiţiilor de valabilitate ale contractului de mandat excede activităţii de apostilare.

Sub un alt aspect, decesul mandatarului la o dată anterioară apostilării contractului de mandat nu influenţează valabilitatea contractului care se analizează prin raportare la data încheierii acestuia.

Având în vedere că în dosarul Curţii de Apel Braşov au fost depuse atât procura prin care reclamantul B. l-a mandatat pe MM. să îl reprezinte în vederea recuperării proprietăţii din Cluj, de care a fost deposedat, atestată prin încheiere de supralegalizare a semnăturii traducătorului şi apostilată, cât şi contractul de asistenţă juridică nr. 122/13 august 1999, încheiat în condiţiile art. 67 alin. (3) C. proc. civ., de acest mandatar cu avocatul JJ., Înalta Curte reţine că excepţia lipsei calităţii de reprezentant a fost soluţionată în mod corect.

În ceea ce priveşte pretinsa autoritatea de lucru judecat cu privire la lipsa calităţii de reprezentant a avocatului JJ., reţinută cu ocazia judecării cauzei ce a avut ca obiect declararea judecătorească a morţii autorilor reclamantului B., în Dosarul nr. x/2009 al Curţii de Apel Galaţi, Înalta Curte constată că, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, în prezenta cauză au fost complinite lipsurile care în procesul invocat au condus la anularea cererii de chemare în judecată pentru lipsa calităţii de reprezentant a avocatului JJ..

În ceea ce priveşte calitatea de reprezentant a reclamantului BBB. şi a intervenientei C., Înalta Curte constată că, prin criticile formulate, recurenţii-pârâţi nu au dezvoltat veritabile critici de nelegalitate care să poată fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente sunt nefondate criticile prin care s-a susţinut că în mod greşit a fost respinsă excepţia excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a avocatului JJ..

Examinând în continuare criticile prin care s-a susţinut că decizia recurată este nelegală sub aspectul constatării nevalabilităţii titlului statului, Înalta Curte constată că nu sunt fondate.

Astfel, aşa cum în mod corect au reţinut instanţele de fond, imobilul situat în Cluj-Napoca, b-dul x, înscris în cartea funciară iniţială 1996 Cluj nr. top x, a aparţinut în proprietate, anterior naţionalizării, numiţilor BB., CC., DD. şi A., în cote de 1/4 parte fiecare, iar apartamentele nr. x din imobilul situat în Cluj-Napoca, b-dul x, înscrise în CF x nr. top x, au aparţinut în proprietate, anterior naţionalizării, reclamantului A., în cota-parte de 7/48 (înscris sub B 2) şi numitei EE., văduva lui FF., în cota-parte de 41/48.

La poziţia nr. 373 din Anexa la Decretul nr. 92/1950, invocată de pârâtul Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca ca temei al preluării imobilului de către stat, figurează doar unul din cei patru proprietari tabulari, respectiv BB., cu privire la un imobil situat pe str. x.

La poziţia 427 din lista anexă la decret, figurează EE., titulara cotei-părţi de 41/48 din imobilul situat pe str. x.

Cum art. 11 din Constituţia din 1948, în vigoare la data adoptării Decretului nr. 92/1950, prevedea că vor deveni proprietate de stat mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, apar ca fiind constituţionale doar preluările imobilelor care se încadrează în categoriile sus-menţionate, respectiv cele prevăzute la art. I pct. 3 din decret, categorie în care nu se încadrează imobilele în litigiu.

Prin urmare, imobilele în cauză, nefiind preluate de stat în temeiul unor dispoziţii legale concordante cu Constituţia în vigoare, apar ca fiind preluate de Statul Român fără titlu valabil, conform dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Având în vedere că legalitatea operaţiunii de trecere în proprietatea statului a imobilelor în litigiu se analizează prin raportare la actele normative contemporane cu preluarea, sunt lipsite de relevanţă actele normative ulterioare, invocate de recurenţii-pârâţi (Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996 şi H.G. nr. 11/1997), astfel că nu se impune examinarea lor.

În raport de situaţia de fapt reţinută în cauză şi de dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 92/1950, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor-pârâţi, în sensul că proprietarii tabulari nu erau exceptaţi de la naţionalizare, respectiv că aceştia erau exploatatori de locuinţe.

Criticile formulate recurenţii-pârâţi X. şi W. privitoare la respingerea de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii lor procesuale pasive nu pot fi primite.

Astfel, se constată că aceste părţi, care sunt beneficiarii unei promisiuni de vânzare-cumpărare, nefiind deci titulari ai unui drept de proprietate, nu au invocat această excepţie la judecata în primă instanţă şi nici nu au declarat apel împotriva soluţiei tribunalului. Ei au invocat excepţia în faza procesuală a apelului din postura de intimaţi faţă de care cererea de chemare în judecată fusese admisă în parte.

Sub un alt aspect, se constată că, deşi nu sunt proprietari, cererea de chemare în judecată a avut şi un capăt de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului în raport de care aceşti recurenţi-pârâţi justifică legitimare procesuală pasivă în considerarea opozabilităţii hotărârii în ipoteza în care operaţiunea juridică a vânzării bunului care face obiectul promisiunii s-ar materializa.

De asemenea, sunt nefondate criticile prin care recurenta-pârâtă P. a susţinut că, prin hotărârea atacată, Curtea de Apel Braşov a încălcat dezlegarea dată de Înalta Curte cu privire la existenţa bunei sale credinţe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.

Astfel, a susţinut această recurentă că, prin Decizia nr. 373/2012, Înalta Curte a statuat în sensul că "(...) titlul pârâţilor s-a consolidat îndreptăţindu-i pe aceştia la păstrarea posesiei asupra imobilelor achiziţionate în baza Legii nr. 112/1995 şi cu bună-credinţă."

Înalta Curte constată că, în ciclul procesual anterior, prima instanţă a reţinut că, deşi "nici reclamanţii, nici intervenienta C. nu au formulat un petit cu privire la constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâtul Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, prin SC G. SA, şi chiriaşi, prin invocarea relei-credinţe, s-a pus în discuţie, implicit, nevalabilitatea contractelor ca temei al cererii lor de rectificare a înscrierilor din CF."

Din această perspectivă, prin Sentinţa civilă nr. 419/13 noiembrie 2001, Tribunalul Cluj a arătat în considerente că susţinerile reclamanţilor cu privire la reaua-credinţă a contractanţilor nu are nicio acoperire sub aspect probator, în sensul în care, chiriaşii care deţineau contracte valabile de închiriere, deşi aveau cunoştinţă că apartamentele cumpărate fuseseră naţionalizate, nu fuseseră notificaţi despre intenţia foştilor proprietari de a le revendica, iar pe rolul instanţelor nu era înregistrată o asemenea acţiune.

În mod similar, prin Decizia nr. 174/18 decembrie 2002, Curtea de Apel Cluj a reţinut că "prima instanţă a pronunţat o soluţie legală şi temeinică reţinând că potrivit art. 38 din Legea nr. 7/1996, acţiunea în rectificare întemeiată pe prevederile art. 36 pct. 1 - 4 îşi va produce efectele faţă de terţele persoane care şi-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare."

Considerentele invocate de recurenta-pârâtă P., privitoare la o aşa-zisă statuare a instanţei de recurs cu privire la buna sa credinţă sunt considerentele prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut caracterul nefondat al criticilor din recursul declarat de reclamanţi şi de intervenienta C. cu privire la anularea contractelor de vânzare-cumpărare şi rectificare de carte funciară.

Însă, aşa cum rezultă cu evidenţă din cererile de învestire a instanţei şi din hotărârile judecătoreşti pronunţate, în cauză nu a fost formulat un capăt de cerere prin care să se solicite constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii persoane fizice în temeiul Legii nr. 112/1995.

Acest lucru nu împiedica soluţionarea cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie, cereri care prin Decizia civilă nr. 94/18 aprilie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în soluţionarea apelului declarat împotriva încheierii nr. 565/3 noiembrie 2000, de declinare a competenţei de către Tribunalul Cluj, au fost calificate drept cereri de revendicare imobiliară, iar nu cereri de rectificare de carte funciară aflate în competenţa de primă instanţă a judecătoriei; a reţinut această instanţă că cererea de rectificare a cărţilor funciare este subsecventă primelor petite.

Cu toate acestea, în cauză nu s-a procedat la o comparare de titluri specifică acţiunii în revendicare pentru a se putea aprecia că în primul ciclu procesual s-a statuat în mod irevocabil că titlul pârâţilor, respectiv al recurentei P., este preferabil titlului reclamanţilor în considerarea bunei-credinţe a cumpărătorului/cumpărătorilor.

În consecinţă, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă P. nu este fondat.

Cu privire la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi TT. şi GG. şi de recurenta-intervenientă C., Înalta Curte constată că este fondat şi urmează a fi a admis în limitele şi pentru considerentele ce succed:

Recurenţii TT., GG. şi C. au criticat decizia din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurenţii-reclamanţi şi recurenta-intervenientă au susţinut, în esenţă, că soluţia de respingere a apelului formulat de ei a fost pronunţată fără a le fi analizate motivele de apel.

Din examinarea apelului formulat de aceste părţi împotriva Sentinţei civile nr. 419/2001, pronunţată de Tribunalul Cluj, şi a cererii care cuprinde dezvoltarea motivelor de apel, aflată în dosarul Curţii de Apel Cluj, Înalta Curte constată că au fost formulate critici care vizează situaţia juridică a apartamentelor nr. x din imobilul situat în Cluj-Napoca, Bdul x, respectiv a apartamentelor nr. x şi 6 din imobilul situat în Cluj-Napoca, Bdul x.

Astfel, aceşti apelanţi au învederat că unele din aceste apartamente se aflau în proprietatea statului, nefiind vândute chiriaşilor, altele au suferit în timpul procesului modificări din perspectiva exercitării dreptului de dispoziţie juridică sau materială, iar cu privire la apartamentul nr. x din imobilul situat în Cluj-Napoca, Bdul x, cu privire la care a fost admisă de prima instanţă cererea de rectificare de carte funciară, s-a arătat că în realitate nu ar fi fost naţionalizat.

De asemenea, au fost formulate critici privitoare la respingerea acţiunii în ceea ce priveşte apartamentele nr. x din imobilul situat în Cluj-Napoca, Bdul x nr. 34 şi apartamentele nr. x din imobilul situat în Cluj-Napoca, Bdul x, dar şi cu referire la prescripţia dreptului de a cere rectificarea de carte funciară.

Criticile privind nemotivarea deciziei recurate sunt fondate, în condiţiile în care cuprinsul hotărârii judecătoreşti care face obiectul controlului judiciar nu evidenţiază considerente prin care să se răspundă motivelor de apel.

Astfel, în argumentarea soluţiei de respingere a apelului declarat de aceste părţi, curtea de apel a reţinut că restituirea în natură a apartamentelor individualizate nu este posibilă din două considerente, respectiv: 1) reclamanţii sunt titularii unei cote-părţi ideale din imobil, conform cadrului procesual stabilit prin modul de formulare a obiectului cererii de chemare în judecată şi 2) limitele casării dispuse prin decizia Înaltei Curţi (care a reţinut că pârâţii care au cumpărat apartamentele închiriate şi-au consolidat dreptul de proprietate, ca urmare a neatacării în instanţă a acestor acte) se opun restituirii în natură.

Or, aceste considerente nu pot fi considerate ca fiind rezultatul unei analize efective a criticilor formulate în apel.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a arătat în concret în ce constă impedimentul de ordin legal al restituirii apartamentelor individualizate (menţionate în cuprinsul cererii de apel şi a cererii care cuprinde dezvoltarea acestor motive) din perspectiva existenţei dreptului de proprietate comună.

Sub un alt aspect, este de menţionat că imobilele aflate în litigiu, în număr de două, s-au aflat în proprietatea comună a autorilor reclamanţilor, respectiv intervenientei, astfel: imobilul de la nr. 34 a aparţinut autorilor reclamanţilor QQ. şi BBB., iar imobilul de la nr. 38 a aparţinut autorilor reclamantului BBB. şi intervenientei C..

Dacă în ceea ce îl priveşte pe reclamantul QQ. a existat o dispută judiciară cu privire la legitimarea sa procesuală activă, ceea ce ar fi putut să pună în discuţie nerespectarea regulii unanimităţii în formularea cererii de chemare în judecată, situaţia juridică a imobilului de la nr. 38 nu era în niciun caz afectată sub aspectul menţionat.

Distinct de împrejurarea că hotărârea nu este motivată sub aspectul analizat, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a făcut nicio distincţie între apartamentele pentru care s-a dispus rectificarea cărţilor funciare şi cele pentru care acţiunea a fost respinsă, după cum au fost ignorate în totalitate criticile prin care apelanţii-reclamanţi şi apelanta-intervenientă au supus cenzurii aspecte legate de modificarea situaţiei juridice a unora din apartamentele pentru care s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al foştilor proprietari.

A mai reţinut Curtea de Apel Braşov că problema restituirii în natură a apartamentelor individualizate "se poate tranşa print-o acţiune în compararea titlurilor de proprietate, în raport de contractele de vânzare-cumpărare, sau eventual pe alte căi procesuale, puse la îndemână de legiuitor ."

Cu toate acestea nu s-a preocupat a analiza dacă prin criticile din apel privitoare la respingerea acţiunii în ceea ce priveşte apartamentele nr. x din imobilul situat în Cluj-Napoca, Bdul x nr. 34 şi apartamentele nr. x imobilul situat în Cluj-Napoca, Bdul x, s-a pus în discuţie modalitatea aleasă de tribunal pentru soluţionarea petitelor principale, în contextul calificării făcute de Curtea de Apel Cluj cu ocazia stabilirii instanţei competente să soluţioneze cauza în primă instanţă.

Aşa cum s-a arătat deja, prin Decizia civilă nr. 94/18 aprilie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în soluţionarea apelului declarat împotriva încheierii nr. 565/3 noiembrie 2000, de declinare a competenţei de către Tribunalul Cluj, cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie, au fost calificate drept cereri de revendicare imobiliară, iar nu cereri de rectificare de carte funciară aflate în competenţa de primă instanţă a judecătoriei.

Prin urmare, în cauză a fost formulată cerere de revendicare imobiliară, astfel că nu se poate imputa reclamanţilor şi intervenientei că nu ar fi uzat de acest mijloc procedural.

În ceea ce priveşte limitele impuse prin decizia de casare, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 373/25 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "a statornicit în mod irevocabil că, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, titlul pârâţilor care au încheiat astfel de contracte s-a consolidat prin neatacare, îndreptăţindu-i pe aceştia la exercitarea atributelor proprietăţii."

Din perspectiva motivului de recurs analizat, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel nu este motivată în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a prezentat de o manieră lămuritoare contextul în care instanţa de recurs a expus considerentele în raport de care s-a apreciat că ar institui limite ale rejudecării în apel.

În plus, instanţa de apel, deşi reţine în mod corect faptul că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei de judecată anterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 22 februarie 2000, sub nr. x/2000), apreciază că reprezintă un motiv de respingere a apelului şi împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu ar putea fi ignorată; de asemenea, s-a reţinut că reclamanţii aveau posibilitatea de a suspenda judecata prezentului proces, până la soluţionarea unei acţiuni în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte constată că aceste considerente care se doresc a fi argumente pentru respingerea apelului declarat de reclamanţi şi de intervenientă ignoră principiul retroactivităţii legii civile, respectiv impută apelanţilor nerespectarea unei norme lăsate la aprecierea acestora (aceea de suspendare a procedurii), dar şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.

Deşi a reţinut în mod corect faptul că în cauză nu s-a solicitat anularea titlurilor de proprietate ale foştilor chiriaşi, cererea de chemare în judecată având un alt obiect, curtea de apel reţine în mod contradictoriu că decizia anterioară de casare ar împiedica examinarea în apel a soluţiei date cererii de restituire a apartamentelor individualizate, respectiv că restituirea nu ar fi posibilă în considerarea adoptării, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, a Legii nr. 10/2001.

Sub un alt aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat că nu se impune a analiza criticile referitoare la prescripţia dreptului de a cere rectificarea de carte funciară, în considerarea statuărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aceste considerente nu au fost însoţite de niciun argument lămuritor; în subsidiar, curtea de apel a reţinut că în dispozitivul sentinţei nu există nicio dispoziţie privitoare la prescripţia acţiunii în rectificare de carte funciară.

Înalta Curte constată că aceste considerente nu îndeplinesc exigenţele unei veritabile analize a motivului de apel aflat în discuţie, întrucât prin hotărârea atacată cu apel, tribunalul, reţinând că este învestit cu soluţionarea unei cereri de rectificare a cărţii funciare reglementate de art. 36 şi 37 din Legea nr. 7/1996, a făcut aplicarea termenului de prescripţie prevăzut de art. 38 din acelaşi act normativ, ca temei de respingere a acestei cereri în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte reţine că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul în care decizia supusă controlului judiciar nu cuprinde considerente care să releve examinarea criticilor formulate în apel de apelanţii-reclamanţi şi de recurenta-intervenientă C..

În consecinţă, Înalta Curte constată că nemotivarea deciziei pronunţate cu prilejul rejudecării apelurilor nu permite exercitarea controlului de legalitate de către instanţa de recurs, astfel că nu se impun a fi cercetate motivele de recurs subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de recurenţii-reclamanţi TT. şi GG. şi de recurenta-intervenientă C. împotriva Deciziei nr. 185/Ap din 19 decembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii recursului formulat de recurenţii-reclamanţi TT. şi GG. şi de recurenta-intervenientă C..

Respinge excepţia nulităţii recursurilor declarate de recurenta-intervenientă Asociaţia de Proprietari din str. x Cluj-Napoca şi de recurenţii-pârâţi K., H., I., Y., E., P., X. şi W.. Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă P..

Respinge recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, Y., H., I., K., E., P., W. şi X. şi de recurenta-intervenientă Asociaţia de Proprietari din str. x Cluj-Napoca împotriva Deciziei nr. 185/Ap din 19 decembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Admite recursul formulat de recurenţii-reclamanţi TT. şi GG. şi de recurenta-intervenientă C. împotriva Deciziei nr. 185/Ap din 19 decembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe. Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 iunie 2019.

GGC - GV