Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, la data de 13.11.2014 sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., Ziarul C. şi D., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la plata de daune morale în cuantum de 500.000 euro pentru întregul prejudiciu moral produs prin atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii prin campania de presă pe care au susţinut-o împotriva sa în luna iunie 2014. Totodată, a solicitat să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 2205 din 18.03.2015, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 19.05.2015, sub nr. de dosar x/2015
Prin Sentinţa civilă nr. 627/24.05.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., Ziarul C. şi D. şi a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâţii B. şi D., în cuantum de 1.000 RON fiecare, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale, pentru prejudiciul adus onoarei şi demnităţii sale, prin campania de presă pe care au susţinut-o împotriva acesteia în luna iunie 2014.
În perioada menţionată, reclamanta deţinea funcţia de consul al României în Israel, pârâtul D. era directorul publicaţiei pârâte C., ziar israelian editat în limba română, iar pârâtul B. avea calitatea de deputat în circumscripţia electorală nr. 43 Diaspora, Colegiul Uninominal nr. 4.
Faptele reclamate în speţă privesc conţinutul a două articole publicate în ziarul C., primul apărut la data de 23.06.2014 cu titlul "E.", iar al doilea din 30.06.2014 intitulat "Cine doreşte muşamalizarea cazului A.?", precum şi împrejurarea că pe o pagină de socializare a F., s-a deschis un subiect unde s-au putut posta puncte de vedere faţă de activitatea reclamantei, multe dintre aceste postări, conţinând aprecieri, fiind şterse.
Analizând conţinutul articolelor şi dispoziţiile legale incidente [art. 3 şi art. 30 alin. (6)] din Constituţia României, art. 72, art. 75 şi art. 1349 din C. civ., art. 1 - 4 şi art. 9 din Codul deontologic al ziaristului, art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului la liberă exprimare, instanţa a reţinut, în ce-i priveşte pe pârâţii Ziarul C. şi D., că articolele publicate cuprind un punct de vedere privind activitatea reclamantei, în calitate de consul al României în Israel, neconformă, în opinia pârâţilor, cu statutul şi calitatea acesteia de membru al corpului diplomatic.
Baza factuală a afirmaţiilor este reprezentată de sesizările făcute la adresa redacţiei de către persoane nemulţumite de comportamentul profesional al reclamantei, iar reaua-credinţă a pârâţilor nu poate fi reţinută având în vedere subiectele abordate de aceştia, ce pot fi apreciate ca fiind de interes general, şi care au legătură cu informarea publicului despre chestiuni de interes public, nefiind depăşite limitele ce ţin de protecţia drepturilor persoanei. Doza de exagerare permisă în jurisprudenţa Curţii europene privitoare la judecăţile de valoare pe care presa le formulează nu a fost depăşită prin articolele menţionate, fiind respectate regulile de elementară bună cuviinţă la adresa onoarei şi demnităţii reclamantei.
Instanţa a mai reţinut că, în cuprinsul articolului "Cine doreşte muşamalizarea cazului A.?", publicat la data de 30.06.2014, a fost inclus facsimilul unei întrebări formulate de către pârâtul B., în calitate de deputat al Colegiului 4 Diaspora, în cadrul procedurii oficiale de control parlamentar asupra Guvernului, întrebare adresată ministrului de externe G., cu referire la conţinutul articolului anterior din ziarul C., fiind ataşate şi câteva zeci de mesaje care susţin ideile din articol (cinci pagini în care deputatul B. enumeră o parte dintre mesajele cetăţenilor postate pe pagina socializare a F.).
Prima instanţă a apreciat că solicitarea acestui pârât, ca în urma verificărilor ce vor fi considerate oportune, Ministerul de Externe să confirme sau să respingă aspectele sesizate în articolul publicat în C., alături de conţinutul a zeci de mesaje care susţin ideile din articol, nu poate atrage incidenţa art. 1349 şi următoarele din C. civ., nefiind de natură a angaja răspunderea delictuală a pârâtului, câtă vreme fapta acestuia se circumscrie dispoziţiilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputăţiilor şi a senatorilor, prin care se reglementează relaţia parlamentarilor cu cetăţenii, cu referire la posibilitatea acestora de a se adresa organelor administraţiei publice centrale şi locale, pentru a transmite sau a se informa asupra solicitărilor şi petiţiilor cetăţenilor din circumscripţiile electorale în care au fost aleşi, pentru rezolvarea, în conformitate cu prevederile legale, a problemelor acestora sau pentru a obţine informaţii cu caracter public necesare exercitării mandatului.
S-a mai reţinut, în considerentele sentinţei, că la interogatoriu, reclamanta a recunoscut că singura activitate culpabilă a acestui pârât pentru care solicită plata unor daune în prezenta acţiune este întrebarea adresată ministrului Afacerilor Externe, pentru motivul că această întrebare a provocat un scandal mediatic.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanta A. şi apel incident pârâţii Ziarul C. şi D..
Prin Decizia civilă nr. 1025 A din 15. 11.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul principal, a schimbat în parte sentinţa apelată, a admis în parte acţiunea şi i-a obligat pe pârâţii Ziarul C. şi D. să plătească reclamantei suma de 2000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune morale.
A fost înlăturată obligaţia reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată către pârâtul D. şi au fost menţinute dispoziţiile de respingere a acţiunii în contradictoriu cu pârâtul B., respectiv, de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către acest pârât.
Prin aceeaşi decizie a fost respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelanţii pârâţi împotriva sentinţei şi a fost respins, ca inadmisibil, apelul incident formulat de aceştia împotriva încheierilor din 15.12.2015, 18.12.2015 şi 21.12.2015.
În privinţa apelului principal, formulat de reclamanta A., instanţa de apel a reţinut că acesta este fondat, deoarece afirmaţiile din articolele intitulate "E." şi "Cine doreşte muşamalizarea cazului A." au afectat reputaţia şi demnitatea reclamatei, fiind încălcat dreptul acesteia la viaţă privată, protejat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa a constatat că sesizările făcute la adresa redacţiei de către persoanele nemulţumite de comportamentul profesional al reclamantei nu au fost publicate şi nici nu au fost depuse în cadrul prezentului litigiu, fiind necesare în dovedirea realităţii celor afirmate în articol, aşa cum nu au fost menţionate nici numele complete ale persoanelor ce au sesizat ziarul, deşi, prin întâmpinare, pârâţii C. şi D. au solicitat audierea lor ca martori (fără a le indica numele complet, cu nerespectarea dispoziţiilor C. proc. civ.).
Afirmaţia pârâţilor, în sensul că a fost imposibilă contactarea ambasadei, al cărei telefon nu a funcţionat o perioadă însemnată de timp, constituie o apărare care nu poate fi valorificată în lipsa unor dovezi, astfel că nu se poate aprecia că jurnaliştii au depus toate diligenţele necesare verificării informaţiilor pe care urmau să le ofere publicului, informaţii pe care le puteau aprecia ca fiind prejudiciabile pentru reclamantă.
Sugerarea intereselor economice ale reclamantei în păstrarea funcţiei de consul, ce i-ar aduce avantaje materiale ce depăşesc sfera licitului, reprezintă o judecată de valoare lipsită de bază factuală, a cărei veridicitate nu a fost verificată din mai multe surse credibile, fiind prezentate opiniile personale ale unor ziarişti drept fapte.
Declaraţiile martorilor ascultaţi în primă instanţă în scopul verificării verităţii celor afirmate în articolele de presă au fost eronat apreciate de tribunal ca sprijinind apărarea pârâţilor.
Declaraţia martorului H. a fost apreciată de instanţa de apel ca fiind subiectivă, pe fondul stării conflictuale între acesta şi reclamantă, martorul fiind autorul unei plângeri penale îndreptate împotriva reclamantei, demers încheiat printr-o ordonanţă de clasare dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de apel a mai reţinut că, în articolul din 30 iunie 2014 se sugerează activităţi infracţionale care conduc la avantaje materiale ce îi permit reclamantei cheltuieli extravagante, deşi nu există nicio faptă care să justifice aducerea în spaţiul public a unei asemenea informaţii, cronologia evenimentelor evidenţiind că o singură plângere penală a fost introdusă în octombrie 2014, ulterior apariţiei articolului, mai mult, cercetările penale nu au confirmat ipoteza săvârşirii unor infracţiuni, soluţia dată de parchet fiind clasarea.
În ceea ce priveşte situaţia pârâtului B., care a preluat informaţiile din ziar fără a cunoaşte că acestea sunt false, curtea a reţinut că, din punctul de vedere al acestui pârât, informaţiile erau credibile. Pârâtul a acţionat în calitate de deputat şi nu de ziarist, formulând o cerere către Ministrul Afacerilor Externe, pe baza articolului din ziar, cu scopul de a se confirma sau infirma cele imputate reclamantei, pe calea unor verificări, cerere publicată mai întâi pe pagina sa de internet, ulterior inserată în cadrul articolului din 30 iunie 2014 din C.
Nu i se poate imputa pârâtului B. că a acţionat cu scopul verificării celor afirmate în articolele de presă prin prisma funcţiei sale, chiar dacă iniţial cererea sa nu a avut statutul de întrebare parlamentară, având în vedere că subiectul era de interes general, implicând activitatea unui membru al Corpului Consular al României.
Pârâtul B. nu a acţionat ca jurnalist, nu a făcut observaţii personale cu privire la activitatea reclamantei, ci a înţeles să reia articolul pe site-ul său, cu menţiunea că solicită verificări cu privire la informaţiile publicate.
Împotriva Deciziei nr. 1025 A din 15 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanta A. şi pârâţii Ziarul C. şi D.
Recurenta reclamantă A. invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia arată că instanţa a aplicat greşit legea specială, considerând astfel că pârâtul B. a acţionat licit, deşi Statutul deputaţilor şi senatorilor şi Regulamentul Camerei Deputaţilor contrazic această susţinere. Astfel, între drepturile politice specifice deputaţilor este şi dreptul de a pune întrebări, scrise sau orale, membrilor Guvernului. Aceste întrebări se depun la Secretariatul Camerei, prin intermediul căreia ele se transmit instituţiei solicitate. Regimul întrebărilor parlamentare este reglementat la Capitolul III din Regulamentul Camerei Deputaţilor.
Ca atare, pârâtul B., în calitate de deputat, nu a acţionat în temeiul legii şi cu bună-credinţă, întrucât acesta nu a respectat regimul juridic aplicabil înaltei demnităţi publice pe care o ocupa. Formularea unei cereri către Ministerul Afacerilor Externe, sub antetul Camerei Deputaţilor şi sub denumirea de întrebare parlamentară nu se circumscrie regimului juridic specific activităţii parlamentare, stabilit prin Legea nr. 96/2006 şi prin Regulamentul Camerei Deputaţilor. Ca atare, prin simplul fapt de a nu respecta procedurile parlamentare şi de a publica întrebarea parlamentară pe un site personal, fără a o depune la secretariatul Camerei, cum era legal, pârâtul B. s-a situat în afara legii, în afara demnităţii funcţiei sale. Această faptă, în succesiunea evenimentelor, s-a integrat lanţului cauzal şi a constituit argumentul publicării celui de-al doilea articol denigrator de către pârâţii C. şi D..
Potrivit art. 1349 C. civ., orice persoană are îndatorirea să respecte legea, iar dacă prin încălcarea legii se produce un prejudiciu, ia naştere obligaţia de a-l repara. Or, aşa cum s-a dovedit în cursul procesului, pârâtul B., acţionând în afara cadrului legal specific funcţiei sale, a produs şi a contribuit semnificativ la producerea prejudiciului moral cauzat reclamantei.
Invocarea bunei credinţe pentru a justifica încălcarea legii speciale nu este o argumentare validă, întrucât însăşi nerespectarea statutului şi a regulamentului constituie per se o dovadă a relei credinţe.
Recurenţii Ziarul C. şi D. invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile Recomandării nr. R7(2002) cu privire la dreptul ziariştilor de a nu divulga identitatea surselor lor de informaţii.
În acest sens, în recomandarea mai sus citată se arată că exercitarea de către ziarişti a dreptului lor de a nu divulga sursele de informaţii poartă cu sine îndatoriri şi responsabilităţi, exprimate în art. 10 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Legea şi practica internă a statelor membre trebuie să prevadă în mod explicit şi clar protecţia dreptului ziariştilor de a nu divulga informaţii prin care se identifică o sursă.
Dreptul ziariştilor de a nu divulga informaţii prin care se identifică o sursă nu trebuie să se supună altor restricţii decât cele menţionate în art. 10, alin. (2) al Convenţiei. Pentru a stabili dacă un interes legitim de a divulga ce cade sub incidenţa art. 10. alin. (2) al Convenţiei, depăşeşte interesul public în a nu se divulga informaţii prin care se identifica o sursă, autorităţile competente ale statelor membre vor da o atenţie deosebită importanţei dreptului de a nu divulga şi predominantei acordate acestuia în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi vor putea obliga la o divulgare numai dacă, în temeiul aliniatului b, există o cerinţă de interes public şi dacă circumstanţele au o natură suficient de importantă şi de gravă. Divulgarea de informaţii prin care se identifică o sursă nu ar trebui considerată necesară decât dacă se poate stabili în mod convingător că:
a) - nu există sau au fost epuizate de către persoanele sau autorităţile publice care doresc divulgarea, măsurile rezonabile care reprezintă alternative la divulgare (de pildă, probarea faptelor prin înscrisuri sau declaraţii de martor, altele decât ale sursei ziaristului);
b) - interesul legitim de a divulga depăşeşte în mod clar interesul public de a nu divulga.
Un alt principiu este principiul dovezilor alternative la sursele ziariştilor. În cadrul procedurilor legale desfăşurate împotriva unui ziarist pentru presupuse încălcări ale onoarei şi reputaţiei unei persoane, autorităţile trebuie sa ia în considerare, în scopul stabilirii adevărului, toate dovezile disponibile conform legislaţiei procedurale naţionale şi nu ar trebui să se solicite în acest scop divulgarea unor informaţii care să ducă la identificarea sursei ziaristului.
În soluţia pronunţată de instanţa de apel nu s-a ţinut cont de aceste reglementari legale, nici măcar nu s-a pus în discuţie dacă ar trebui, sau nu, să fie depuse la dosarul cauzei datele personale ale persoanelor citate în respectivele articole.
Recurenţii pârâţi mai arată că aceste reglementari au fost transpuse şi în legislaţia naţională. Astfel, potrivit art. 7 pct. 6 din Legea nr. 504/2002, dezvăluirea unei surse poate fi dispusă de instanţele judecătoreşti numai dacă aceasta este necesară pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice, precum şi în măsura în care aceasta dezvăluire este necesară pentru soluţionarea cauzei aflate în fata instanţei judecătoreşti, atunci când: nu există sau au fost epuizate măsuri alternative la divulgarea cu efect similar; interesul legitim al divulgării depăşeşte interesul legitim al nedivulgării.
Nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au dispus cu privire la divulgarea sursei de informaţii. În acest caz, este netemeinică susţinerea instanţei de apel că sursele nu s-au aflat depuse de pârâţi la dosarul prezentei cauze, instanţa de apel încălcând normele de drept material aplicabile în cauză.
Recurenţii precizează că în cuprinsul articolelor nu sunt afirmaţii insultătoare, ci critici referitoare la modul în care reclamanta îşi îndeplinea obligaţiile profesionale. Nici una dintre relatările din respectivele articole nu fac trimitere la viaţa privată a reclamantei, toate se referă la felul în care aceasta îşi îndeplinea obligaţiile de serviciu. Faptul că în perioada respectivă Ministerul de Externe a dispus efectuarea a numeroase controale, vine să întărească faptul că persoanele respective au depus petiţii şi la minister.
În ceea ce priveşte declaraţia martorului H., apreciată de Curte ca subiectivă, recurenţii susţin că această apreciere este nefondată. Martorul nu avea o stare conflictuală personală cu reclamanta, ci, în calitate de consul, a sesizat organele de cercetare penală cu privire la posibile infracţiuni. În cazul în care acesta nu făcea respectivele sesizări, fapta sa era de natură penală, aşa cum prevede art. 263 C. pen. - omisiunea sesizării organelor judiciare.
De altfel, doar din simpla lecturare a ordonanţei de clasare reiese că alături de martorul H., chiar Ministerul Afacerilor Externe a depus o plângere penală cu privire la infracţiunea de fals. Instanţa de apel se rezumă în a constata că ordonanţa este una de clasare, dar nu reţine faptul că falsul a fost dovedit, în sensul în care există o chitanţă completată şi folosită care nu aparţinea Ministerului de Externe. Clasarea a fost dată doar pentru că nu a fost identificată persoana prejudiciată.
Este lipsit de relevanţă că la data publicării articolului plângerea nu fusese depusă, atâta timp cât la redacţie fuseseră primite copii ale celor două chitanţe falsificate.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 8 martie 2018 şi repartizat completului de filtru CF x.
Prin rezoluţia din 3 mai 2018 s-a dispus comunicarea cererilor de recurs, iar după efectuarea formalităţilor de comunicare, întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursurilor.
La data de 11 iunie 2018 s-a înregistrat la dosar întâmpinarea formulată de recurenta reclamantă A., la recursul declarat de pârâţii Ziarul C. şi D., prin care aceasta a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de pârâţi, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii, pentru încălcarea dispoziţiilor art. 459 alin. (2) C. proc. civ., respectiv exercitarea recursului omisso medio, iar pe fond, respingerea recursului, ca nefondat.
Întâmpinarea a fost comunicată celorlalte părţi, care nu au formulat răspuns la întâmpinare.
La data de 6 septembrie 2018 s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport prin care s-a concluzionat că recursurile îndeplinesc cerinţele de formă, au fost depuse în termenul procedural şi sunt admisibile din perspectiva criteriului valoric, având în vedere că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată este situată peste pragul de 1.000.000 RON prevăzut de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Prin încheierea din 7 martie 2019 s-au admis, în principiu recursurile, iar la data de 30 mai 2019 Înalta Curte a acordat cuvântul părţilor cu privire la recursurile formulate, susţinerile acestora fiind consemnate în încheierea de la acea dată.
Examinând decizia civilă recurată, în raport cu motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta reclamantă A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 96/2006 şi cele ale Regulamentului Camerei Deputaţilor, considerând greşit că pârâtul B. a acţionat cu respectarea legii. Această critică a fost susţinută şi în apel, reclamanta arătând, în motivele de apel, că demersul pârâtului B., de a publica pe una din paginile sale de internet în perioada 20-30 iunie 2014 documentul intitulat "Întrebare adresată domnului G.", deşi acesta nu avea statutul juridic de întrebare parlamentară, întrucât din adresa Secretariatului General al Camerei Deputaţilor nr. 2/3522/13.05.2016 rezultă că înregistrarea documentului la Camera Deputaţilor s-a făcut în data de 09.09.2014, reprezintă o faptă ilicită, deoarece s-a făcut cu încălcarea art. 39 alin. (3) din Legea 96/2006.
Dezvoltând aspectul referitor la încălcarea de către pârât a prevederilor legale menţionate, reclamanta a arătat în motivarea apelului că dispoziţiile art. 39 alin. 3 din Legea 96/2006 permit deputaţilor să trimită adrese organelor administraţiei publice centrale şi locale sub antetul birourilor parlamentare, or, documentul a cărui publicare pe site constituie faptul ilicit ce stă la baza acţiunii pendinte nu are aceste caracteristici: nu este o adresă, destinatarul ei nu este administraţia centrală sau locală, ci un membru al Guvernului, nu a fost transmisă unei autorităţi sau înregistrată la o autoritate, ci a fost publicată pe site, adresându-se deci publicului, nu a fost publicată sub antetul biroului parlamentar, ci sub antetul Parlamentului. Antetul Parlamentului a fost folosit fără nicio legitimitate, demonstrând intenţia acestui pârât de a da greutatea instituţiei Parlamentului unui material care reprezenta exclusiv punctul său de vedere, un document publicat pe site-ul său personal, şi care nu avea nici o legătură cu atribuţiile de deputat ale acestui pârât.
Prin invocarea numelui său şi publicarea sub semnătura sa a articolului "E.", pe site-ul său personal, fără a face nici o verificare asupra veridicităţii celor conţinute în articol, după cum a recunoscut la întrebarea 2 la interogatoriu, pârâtul B. a acceptat şi urmărit să producă prejudicii reclamantei. Mai mult, pârâtul a arătat că s-a bucurat când ziarul C. a preluat materialul său (întrebarea numărul 6 la interogatoriu), în mod absolut nesincer acest pârât a susţinut în toate întrebările din interogatoriu că a formulat întrebare sau interpelare parlamentară, în intervalul 20-30 iunie 2014, lucru infirmat de adrese oficiale trimise de Secretariatul General al Camerei Deputaţilor.
Concluzionând cu privire la acest punct, reclamanta a considerat că fapta pârâtului B. de a publica pe site-urile sale personale, în perioada 20-30 iunie 2014, un material intitulat "Întrebare adresată domnului G.", care a preluat articolul "E.", utilizând fără drept antetul Parlamentului României, constituie o faptă ilicită în sensul art. 1349 C. civ.
Cu privire la aceste critici, instanţa de apel a reţinut că, spre deosebire de situaţia celorlalţi pârâţi din cauză, care răspund pentru publicarea unor afirmaţii cu caracter jignitor şi a unor acuzaţii neverificate, situaţia pârâtului B., care a preluat informaţiile din ziar fără a cunoaşte că acestea sunt false, este diferită. Curtea de apel a reţinut că, din punctul de vedere al acestui pârât, informaţiile erau credibile. Pârâtul a acţionat în calitate de deputat şi nu de ziarist, formulând o cerere către Ministrul Afacerilor Externe, pe baza articolului din ziar, cu scopul de a se confirma sau infirma cele imputate reclamantei, pe calea unor verificări, cerere publicată mai întâi pe pagina sa de internet, ulterior inserată în cadrul articolului din 30 iunie 2014 din C..
În opinia instanţei de apel, elementul bunei credinţe este determinant în analiza acuzaţiei de calomnie şi nu i se poate imputa pârâtului B. că a acţionat cu scopul verificării celor afirmate în articolele de presă prin prisma funcţiei sale, chiar dacă iniţial cererea sa nu a avut statutul de întrebare parlamentară, având în vedere că subiectul era de interes general, implicând activitatea unui membru al Corpului Consular al României.
A mai reţinut instanţa că pârâtul B. nu a acţionat ca jurnalist, nu a făcut observaţii personale cu privire la activitatea reclamantei, ci a înţeles să reia articolul pe site-ul său, cu menţiunea că solicită verificări cu privire la informaţiile publicate.
Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulate de reclamantă în apel, cu privire la caracterul ilicit al faptei imputate pârâtul B.. Astfel, instanţa de apel nu a analizat dacă fapta imputată pârâtului, de a publica pe una din paginile sale de internet în perioada 20-30 iunie 2014 documentul intitulat "Întrebare adresată domnului G.", fără ca acest document să fie înregistrat la acel moment la Camera Deputaţilor, constituie sau nu o încălcare a prevederilor art. 39 alin. (3) din Legea 96/2006.
Instanţa a reţinut că pârâtul a acţionat în calitate de parlamentar şi că a fost de bună credinţă, scopul său fiind acela de a se efectua verificări cu privire la aspectele afirmate în primul articol de presă, deşi tot instanţa reţine că, la acel moment, documentul respectiv nu avea statutul unei întrebări parlamentare. Nu rezultă suficient de clar dacă, din punctul de vedere al instanţei de apel, pârâtul, acţionând în calitate de parlamentar, avea sau nu obligaţia să respecte procedurile parlamentare, dacă aceste proceduri au fost încălcate şi care sunt consecinţele unei eventuale încălcări în contextul cererii de angajare a răspunderii delictuale formulate de reclamantă.
Fără a stabili dacă pârâtul a acţionat în limitele drepturilor conferite de statutul său de parlamentar, instanţa nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt, iar problema încălcării de către pârât a prevederilor art. 39 alin. (3) din Legea 96/2006 nu poate fi examinată direct în recurs, în lipsa unei analize a instanţei de apel asupra acestui aspect.
Înalta Curte mai constată că instanţa de apel nu a încadrat în context juridic argumentele referitoare la buna credinţă şi scopul în care a acţionat pârâtul B., reţinute pentru respingerea acţiunii formulate de reclamantă în contradictoriu cu acesta.
În principiu, aceste elemente sunt incidente în contextul invocării uneia dintre cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei, cauză prevăzută de art. 1353 C. civ., şi anume, atunci când fapta prejudiciabilă a fost săvârşită în exercitarea normală şi legală a unui drept subiectiv.
În această ipoteză, fapta, deşi este prejudiciabilă, nu îndeplineşte condiţia de a avea caracter ilicit. Pentru a se putea reţine această cauză de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, este necesară îndeplinirea condiţiei ca exerciţiul dreptului subiectiv să fie normal, adică în limitele interne şi externe prevăzute de lege, stabilite de uzanţe, bunele moravuri, cu bună-credinţă şi în acord cu scopul pentru care a fost prevăzut de normele legale în vigoare. Exercitarea dreptului subiectiv contrar acestor exigenţe constituie abuz de drept, care la rândul său, constituie o faptă ilicită, în măsura în care cauzează altuia un prejudiciu injust.
În speţă, reclamanta a invocat încălcarea legii de către pârât sub aspectul modului în care acesta şi-a exercitat dreptul de a formula întrebarea parlamentară, iar această susţinere trebuia examinată şi lămurită de instanţă, pentru a se putea stabili dacă exercitarea dreptului de a formula întrebarea parlamentară a fost făcută în limitele sale normale şi legale, deoarece numai dacă sunt respectate aceste exigenţe se poate reţine cauza de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, prevăzută de textul legal menţionat.
Întrucât instanţa de apel nu a lămurit aceste împrejurări esenţiale pentru soluţionarea cauzei, se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recurenţii Ziarul C. şi D. au arătat, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile Recomandării nr. R7(2002) cu privire la dreptul ziariştilor de a nu divulga identitatea surselor lor de informaţii, reglementari transpuse şi în legislaţia naţională [art. 7 alin. (6) din Legea nr. 504/2002] şi că instanţa de apel nu au dispus cu privire la divulgarea sursei de informaţii, astfel că este netemeinică susţinerea instanţei de apel că sursele nu s-au aflat depuse de pârâţi la dosarul cauzei.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei recurate că "tribunalul a reţinut în mod eronat că baza factuală a afirmaţiilor din primul articol publicat la 23 iunie 2014 este reprezentată de sesizările făcute la adresa redacţiei de către persoanele nemulţumite de comportamentul profesional al reclamantei" şi că "aceste declaraţii nu au fost publicate şi nici nu au fost depuse în cadrul prezentului litigiu, fiind necesare în dovedirea realităţii celor afirmate în articol, aşa cum nu au fost menţionate nici numele complete ale persoanelor ce au sesizat ziarul (...)".
Verificând măsurile dispuse de instanţa de apel, la termenele de judecată stabilite în acea fază procesuală, Înalta Curte constată că pârâţilor nu li s-a solicitat depunerea la dosar a elementelor de identificare a persoanelor care au formulat sesizările depuse la adresa redacţiei sau depunerea acestor sesizări, în integralitate, astfel încât pârâţii nu au avut interesul să invoce în faza apelului dispoziţiile comunitare şi interne referitoare la protejarea surselor de informaţii ale jurnaliştilor, ceea ce a condus la situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestor dispoziţii legale.
Faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă, de respingere a acţiunii formulate de reclamantă, pârâţii nu aveau interesul să declare apel sau să formuleze pe calea apelului incident critici referitoare aplicabilitatea în speţă a prevederilor Recomandării nr. R7(2002) şi ale art. 7 alin. (6) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.
În acest context, având în vedere prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pot fi invocate pentru prima oară în recurs, dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecăţii apelului, Înalta Curte apreciază că este nefondată excepţia invocată prin întâmpinare de reclamantă, privind inadmisibilitatea recursului declarat de pârâţii Ziarul C. şi D., pentru invocarea omisso medio a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţi recursului pârâţilor, invocată de reclamantă, din perspectiva neîncadrării criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat, cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu a recursului, că invocarea de către recurenţii pârâţi a încălcării unor dispoziţii cuprinse în legislaţia internă şi comunitară, referitoare la caracterul confidenţial al surselor de informare ale jurnaliştilor, se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica astfel încadrată, Înalta Curte constată că problema referitoare la dreptul jurnalistului de a nu divulga sursele de informare, din perspectiva prevederilor Recomandării nr. R7(2002) şi ale art. 7 alin. (6) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, presupune verificarea îndeplinirii în speţă a condiţiilor pentru aplicarea acestor dispoziţii legale, mai întâi din perspectiva aplicabilităţii acestor norme în ceea ce priveşte articolele din presa scrisă (aspect invocat de reclamantă prin întâmpinarea la recursul pârâţilor), iar subsecvent, prin raportare la situaţia de fapt şi la probatoriul administrat, verificări care nu pot fi făcute pentru prima oară de instanţa de apel.
În consecinţă, având în vedere că ambele recursuri relevă necesitatea unor verificări şi statuări asupra situaţiei de fapt şi a încadrării acesteia în drept, în temeiul art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte a admis recursurile şi a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
În rejudecare, vor fi avute în vedere şi celelalte critici formulate în recurs de pârâţi, referitoare la natura afirmaţiilor din cuprinsul articolelor, evaluarea declaraţiei martorului H. şi efectele ordonanţei de clasare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile formulate de reclamanta A. şi de pârâţii Ziarul C. şi D. împotriva Deciziei nr. 1025 A din 15 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2019.
GGC - GV