Deliberând asupra cauzei de faţă, şi ţinând seama de prevederile art. 499 din C. proc. civ., constată următoarele:
1. Obiectul cererii
Prin acţiunea civilă înregistrată la 25.06.2015 la Tribunalul Arad sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta SC B. SRL solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 34.835 euro, cu titlu de costuri/despăgubiri pentru remedierea defecţiunilor (înlăturarea viciilor ascunse), datorate de pârâta vânzătoare pentru refacerea tavanului conform normelor de siguranţă prevăzute de lege şi pentru refacerea celorlalte lucrări executate (demontare, consolidare, modificare structură suport tavan fals şi compartimentări în apartamentul existent), inclusiv avize, acorduri, autorizaţii, punere în siguranţă, expertiză foc, rezistenţa mecanică, soluţii suport fixare tavan - în imobilul proprietatea sa, situat în Municipiul Arad, str. x, apartament 105, înscris în CF. x, top. x, UAT Arad; a sumei de 4.438 euro, cu titlu de daune materiale pentru bunurile mobile distruse ca urmare a prăbuşirii tavanului; a sumei de 500 euro, cu titlu de onorariu expertiză bunuri mobile; a sumei de 8.500 euro, reprezentând cheltuielile necesare înlocuirii tâmplăriei PVC termopan; a sumei de câte 800 euro, pentru lipsa de folosinţa a apartamentului, pentru fiecare lună, sau fracţiune de lună, începând cu data de 09.07.2014. (11 luni 8.800 euro) şi până la plata sumelor datorate pentru aducerea apartamentului în stare de folosinţă, şi a sumei de 15.000 euro cu titlu de daune morale.
A solicitat şi plata dobânzii legale penalizatoare de la data introducerii acţiunii, calculată asupra tuturor sumelor datorate, conform prevederilor O.G. nr. 13/2011, şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în caz de opoziţie.
La data de 01 septembrie 2015, reclamanta a depus la dosar cerere adiţională, prin care, în temeiul art. 78 C. proc. civ., a cerut introducerea în cauză şi a pârâtei SC C. SRL, solicitând să se dispună obligarea pârâtei SC C. SRL în solidar cu pârâta SC B. SRL (faţă de care şi-a menţinut pretenţiile) la plata a sumelor indicate în acţiunea introductivă, cu cheltuieli de judecată în caz de opoziţie, invocând dispoziţiile, art. 14, art. 15 şi art. 194 C. proc. civ., art. 253 C. civ.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:
Prin Sentinţa civilă nr. 106/07.07.2017, Tribunalul Arad a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL.
A admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta A. împotriva pârâtelor SC B. SRL şi SC C. SRL şi a obligat pârâtele, în solidar, să plătească reclamantei 34.835 euro despăgubiri pentru reparaţii, 4.438 euro daune materiale, 500 euro onorariu expert bunuri mobile şi 5.000 euro daune morale, cu dobânzi legale de la data înregistrării acţiunii, 25 iunie 2015.
A respins celelalte pretenţii.
A obligat pârâtele, în solidar, să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parţiale, respectiv 5.580,16 RON taxă timbru conform pretenţiilor admise, 5.000 RON onorariu expert şi 10.000 RON onorariu avocaţial.
3. Apelul declarat în cauză:
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâtele.
4. Hotărârea instanţei de apel.
Prin Decizia nr. 175 din 7 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâtele SC B. SRL şi SC C. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 106/07.07.2017, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu reclamanta A..
A schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâtele, în solidar, la plata în favoarea reclamantei a sumei de 104.130 RON, reprezentând valoarea lucrărilor de construcţii necesare pentru refacerea tavanului, şi a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata sumei de 500 euro, cu titlul de onorariu expertiză bunuri mobile.
A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
A fost respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva dispozitivului şi a considerentelor Sentinţei civile nr. 106/07.07.2017, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2015.
S-a stabilit onorariul definitiv al expertului D. la suma de 6.000 RON şi au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească suma de 2.500 RON, reprezentând diferenţă onorariu expert.
A fost obligată reclamanta la plata în favoarea pârâtelor a sumei de 3119,78 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale în apel, şi s-a respins cererea pentru cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţial.
5. Cererea de recurs:
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtele SC B. SRL şi SC C. SRL, precum şi reclamanta A..
În drept, cererea de recurs a reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., iar cererea de recurs a pârâtelor este întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În motivarea recursului declarat de pârâtele SC B. SRL şi SC C. SRL se susţine în esenţă că:
Referitor la modul se soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC B. SRL, a fost făcută o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2039 C. civ. din materia mandatului fără reprezentare, şi a dispoziţiilor art. 14 şi 29 din Legea nr. 10/1995 privitoare în persoanele cărora le incumba răspunderea pentru calitatea unei construcţii.
Este reiterată teza privind excepţia lipsei calităţii procesual pasive a recurentei pârâte B. motivat de faptul că, deşi este dezvoltatorul imobiliar al blocului în care este situat apartamentul reclamantei intimate, între B. şi reclamanta intimată nu a existat niciodată vreun raport juridic.
Precizează că, prin contractul încheiat, reclamantei i-au fost aduse la cunoştinţă în mod expres dispoziţiile art. 2039 şi 2040 din C. civ., potrivit cărora în materia mandatului fără reprezentare mandatarul încheie în nume propriu actul juridic, şi îşi asumă tot în nume propriu obligaţiile faţă de terţi ce rezultă din actul încheiat, fără ca terţii să aibă vreun raport juridic cu mandantul, iar reclamanta a acceptat fără rezerve aceste condiţii prin semnarea contractului.
Ca urmare, dat fiind că obiectul prezentei acţiuni vizează angajarea răspunderii contractuale a vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, potrivit prevederilor clare ale art. 2039 din C. civ. pretenţiile reclamantei puteau fi îndreptate exclusiv împotriva pârâtei C. SRL (vânzătoarea din contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului).
În mod eronat instanţa de apel a reţinut că, deşi pârâta C. a încheiat în nume propriu contractul de vânzare-cumpărare având calitate de mandatar fără reprezentare al pârâtei SC B. SRL, nu se poate reţine lipsa calităţii procesual pasive prin raportare la obiectul acţiunii şi la starea de fapt reţinută, întrucât în discuţie ar fi nu numai răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse ale bunului vândut, ci şi răspunderea dezvoltatorului imobiliar care a fost şi proprietarul imobilului vândut, pentru calitatea construcţiei vândute.
Instanţa de apel nu a indicat însă niciun temei legal concret în baza căruia dezvoltatorul imobiliar ar fi răspunzător pentru calitatea construcţiei, şi nici un temei legal de natură a atrage solidaritatea răspunderii celor două pârâte.
Astfel, soluţia de respingere a acestui punct din apel este - în susţinerea recurentelor pârâte - lipsită de temei legal, şi se bazează pe o interpretare denaturată a dispoziţiilor Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii.
Se susţine că, în măsura în care dispoziţiile art. 2039 - 2040 C. civ., şi dispoziţiile art. 14 şi 29 din Legea nr. 10/1995 ar fi fost corect interpretate şi aplicate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B. SRL ar fi trebuit să fie admisă.
În materia contractului de mandat fără reprezentare, C. civ. consacră un articol distinct (art. 2039) efectelor faţă de terţi ale raportului juridic de mandat, însăşi existenţa acestui articol infirmând ideea că mandatul fără reprezentare nu ar produce deloc efecte faţă de terţi.
Din interpretarea textului legal rezultă că, în cazul mandatului fără reprezentare, se creează două raporturi juridice distincte, şi anume (1) raportul juridic dintre mandant şi mandatar, având în conţinutul său drepturile şi obligaţiile ce decurg din contractul de mandat încheiat între aceştia şi (2) raportul juridic dintre mandatar şi terţul contractant, având în conţinutul sau drepturile şi obligaţiile ce decurg din actul juridic (în cazul nostru contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului) încheiat între aceştia.
Astfel, mandantul nu are niciun fel de raport juridic cu terţul contractant, consecinţa firească fiind aceea că mandantul nu poate fi făcut responsabil pentru obligaţiile mandatarului din actul juridic încheiat cu terţul contractant.
Textul legal statuează, astfel, că mandantul este ţinut să îşi îndeplinească numai obligaţiile pe care şi le-a asumat faţă de mandatar.
Mai precizează recurentele pârâte că SC B. SRL nu este constructorul blocului din care face parte apartamentul reclamantei, ci dezvoltatorul imobiliar - beneficiar al lucrărilor de construcţii, care a angajat un antreprenor general şi pe ceilalţi specialişti la care face referire Legea nr. 10/1995 pentru construcţia blocului.
Or, Legea nr. 10/1995 nu reglementează o obligaţie de garanţie a beneficiarului pentru calitatea sau viciile ascunse ale lucrărilor de construcţii, ci se refera la obligaţiile şi răspunderea constructorului şi a celorlalţi specialişti angajaţi sa execute efectiv lucrarea, faţă de beneficiar, pentru calitatea construcţiei executate.
Cu alte cuvinte, în raportul juridic de garanţie pentru calitatea lucrărilor de construcţii izvorât din Legea nr. 10/1995 investitorul - beneficiar are calitatea de creditor al obligaţiei legale de garanţie pentru vicii faţă de constructor şi de ceilalţi specialişti implicaţi în execuţia lucrării, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/1995.
Consideră recurentele că textul legal menţionat nu are aplicabilitate în speţă şi din perspectiva faptului că el se referă exclusiv la viciile structurii de rezistenţă a blocului. Or, tavanul din rigips care s-a prăbuşit în sufrageria reclamantei nu face parte din structura de rezistenţă a blocului.
Art. 1878 din C. civ., pe care reclamanta l-a invocat, nu reglementează o obligaţie de garanţie pentru viciile ascunse ale construcţiei. În consecinţa, acest text legal nu are deloc aplicabilitate în speţă.
La fel stau lucrurile şi în privinţa dispoziţiilor H.G. nr. 273/1994 invocate de reclamantă ca temei legal, care nu fac decât să reglementeze procedura de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii.
Dacă ceea ce reclama reclamanta este superficialitatea recepţiei la terminarea lucrărilor, o astfel de reclamaţie nu putea fi îndreptată decât împotriva membrilor comisiei de recepţie.
Cât priveşte susţinerea reclamantei în sensul că ar exista o răspundere solidara prezumată a pârâtelor, se susţine că aceasta contravine dispoziţiilor imperative ale art. 1445 din C. civ.
În speţă, solidaritatea nu a fost prevăzută expres de părţi, şi nici nu este prevăzută de vreun text de lege.
Pentru toate aceste motive, solicită recurentele să se constate că hotărârea instanţei de apel este nelegala în privinţa respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a B. SRL.
Referitor la acţiunea în despăgubiri, invocă recurentele pârâte nesocotirea dispoziţiilor art. 1710 coroborat cu art. 1527, 1528 şi 1530 din C. civ. privind caracterul subsidiar al unei astfel de acţiuni faţă de executarea în natura a obligaţiei.
Se arată că, deşi recurenta C. SRL şi-a arătat, permanent disponibilitatea de a repara pe costul propriu tavanul din rigips prăbuşit (în măsura în care s-ar fi adeverit ca prăbuşirea a fost determinata de un viciu ascuns al bunului vândut), reclamanta nu s-a arătat deloc interesata de această ofertă, ci s-a axat pe a pretinde despăgubiri imense pentru aşa-zisele prejudicii suferite, scopul sau evident fiind acela ca prin despăgubirile pretinse să îşi acopere integral preţul de achiziţie a apartamentului. Această disponibilitate a fost reiterată chiar pe parcursul procesului pendinte.
Astfel, consideră recurentele ca acţiunea reclamantei este inadmisibilă, în raport de dispoziţiile art. 1710 din C. civ.
În privinţa primei opţiuni aflata la dispoziţia cumpărătorului (înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia), din coroborarea dispoziţiilor art. 1710 cu dispoziţiile art. 1527, 1528 şi 1530 C. civ. rezultă că dreptul cumpărătorului de a pretinde vânzătorului despăgubiri este un drept subsidiar, la care cumpărătorul poate face apel doar atunci când vânzătorul refuza sa execute în natura lucrarea de reparare a prejudiciului, sau dacă executarea în natura este imposibila (ceea ce nu este cazul în speţa).
În speţă, executarea lucrărilor de reparare a tavanului şi de înlăturare a pretinselor vicii reprezintă o obligaţie de a face, pe care C. SRL a fost de acord sa o execute în natura (în măsura în care se stabileşte ca prăbuşirea a fost determinata de un viciu ascuns al bunului vândut).
În interpretarea dispoziţiilor art. 1530 din C. civ., doctrina dreptului civil statuează ca "Debitorul nu se poate libera de obligaţie, oferind despăgubiri în locul executării în natura, iar creditorul trebuie sa ceara în justiţie în principal executarea în natura a obligaţiei, dacă aceasta este încă posibilă şi, numai în subsidiar, daune interese".
Consideră recurentele pârâte că, prin admiterea în parte a acţiunii reclamantei, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre contrara dispoziţiilor 1350 din C. civ., în în sensul că răspunderea civilă a acestor părţi a fost stabilită, deşi nu erau întrunite cumulativ cele trei elemente constitutive ale răspunderii contractuale, şi anume: fapta ilicita, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre fapta şi prejudiciu.
Aceasta deoarece concluzia clara a raportului de expertiza tehnica a fost în sensul ca singura cauza care a determinat prăbuşirea tavanului din rigips din apartamentul reclamantei a fost acţiunea vântului pătruns din exterior.
Sub acest aspect, susţin recurentele că, analizând expertiza tehnica întocmita în cauza, Curtea de Apel a săvârşit o grava greşeala materiala, confundând din eroare anumite date de la dosar. În concret, se face referire la considerentul potrivit căruia expertul desemnat în cauza ar fi precizat ca tavanul oricum s-ar fi prăbuşit la un moment dat. Consideră recurentele că, în realitate este vorba despre o pura greşeala materiala de reproducere a concluziilor pct. 3.14 de la filele x ale raportului de expertiza tehnica.
Sub acest aspect, se solicită a fi avute în vedere integral răspunsurile date de expert în conţinutul lucrării de specialitate, a căror coroborare evidenţiază clar că: singura cauza care a determinat prăbuşirea tavanului de rigips din sufrageria reclamantei, în timpul furtunii din data de 09.07.2014, a fost acţiunea puternica a vântului pătruns din exterior prin uşa lăsata deschisa; deşi expertiza a reţinut existenţa anumitor vicii de proiectare şi execuţie a sistemului de prindere a tavanului din rigips, concluzia finala a expertului a fost aceea ca respectivele vicii nu au determinat şi nici nu au favorizat prăbuşirea tavanului de rigips.
Transpunând aceasta concluzie finala a expertizei tehnice asupra celor trei elemente constitutive obligatorii ale răspunderii contractuale, ar trebui să se constate că lipseşte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicita ce li se impută recurentelor şi prejudiciile pe care reclamanta le invoca. Iar în lipsa unuia din cele trei elemente constitutive obligatorii, răspunderea acestor părţi nu poate fi angajată.
Cât priveşte adevărata legătura de cauzalitate, ea a fost stabilita, tot prin concluziile expertizei tehnice, între acţiunea vântului pătruns din exterior prin uşa lăsată deschisă pe timp de furtuna şi prejudiciile produse prin prăbuşirea tavanului.
Prin urmare, în speţa, legătura de cauzalitate nu exista între fapta pretins ilicita a vânzătorului (viciile ascunse ale lucrului vândut) şi prejudiciul invocat de reclamanta, ci între o cauza străina (acţiunea puternica a vântului pătruns din exterior) şi producerea respectivului prejudiciu.
Susţin recurentele pârâte că, în ce priveşte cauza străina care a provocat cu adevărat prăbuşirea tavanului de rigips, aceasta se încadrează în dispoziţiile art. 1351 din C. civ. privind forţa majora şi cazul fortuit, care înlătura răspunderea acestor părţi.
Sub un alt aspect, susţin recurentele pârâte că, raportat la conduita părţilor din proces, este necesar a fi avute în vedere prevederile art. 1352 din C. civ.
În acest context, se arată că s-a adeverit existenţa unei fapte ilicite a reclamantei, constând în aceea ca toate acele modificări constructive majore pe care le-a efectuat în regie proprie după preluarea apartamentului au fost realizate fără proiect tehnic de execuţie, studiu de rezistenta, fără luarea oricăror măsuri de consolidare şi fără autorizaţie de construire.
Acest mod al reclamantei de a proceda încalcă flagrant o serie de dispoziţii legale şi contractuale, şi anume: art. 4.2.2. din contractul de vânzare-cumpărare; dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 50/1991; art. 25 şi 28 din Legea nr. 10/1995.
După sancţionarea sa contravenţionala, reclamanta a solicitat emiterea unei autorizaţii de construire pentru "intrarea în legalitate", însă acesta este un aspect considerat de recurente nerelevant în speţă pentru că obiectul autorizaţiei emise îl constituie lucrările ce trebuie executate în continuare, în viitor, în apartament pentru remedierea situaţiei existente şi refacerea tavanului din rigips în forma sa iniţiala.
Concluzionând asupra celor de mai sus, se arată că, în speţă, operează şi o alta cauza exoneratoare de răspundere, respectiv fapta ilicita a reclamantei însăşi, constând în modificarea radicala a apartamentului după preluarea lui, fără un proiect tehnic, fără studiu de rezistenta, fără luarea oricăror măsuri de consolidare şi fără autorizaţie de construire.
Referitor la suma de 104.130 RON acordata de instanţa de apel cu titlu de cheltuieli de refacere a tavanului şi lucrări conexe, şi suma de 4.438 euro pretinsă cu titlu de daune materiale pentru bunurile mobile distruse ca urmare a prăbuşirii tavanului, sub un prim aspect se face trimitere la susţinerile critice din precedent relative la împrejurarea ca acest capăt de cerere este inadmisibil câtă vreme recurenta C. SRL şi-a manifestat permanent disponibilitatea de a executa în natura lucrarea de înlăturare a viciilor(în măsura în care prin hotărârea definitiva a instanţei s-ar stabili ca viciile ascunse ar fi constituit cauza producerii prejudiciului), aspect neanalizat de instanţa de apel.
Instanţa de apel şi-a însuşit concluziile expertizei privind cuantumul acestor despăgubiri, fără a ţine seama de concluzia expertului asistent al recurentelor pârâte sau de celelalte probe de la dosarul cauzei, din care rezulta un cost total al investiţiei într-un cuantum inferior celui stabilit de expertul judiciar.
Consideră recurentele că instanţa de apel a dat o forţă probantă exagerată expertizei, fără să aibă în vedere că recurentele au contestat motivat. Greşit instanţa de apel a reţinut că diferenţa dintre cele două sume nu este explicată (diferenţa dintre 104.130 RON stabilită de expertul judiciar şi 55.996 RON suma stabilită de expertul asistent), când de fapt explicaţiile au fost reluate şi în concluziile scrise.
Sub aspectul despăgubirilor acordate reclamantei pentru bunurile mobile distruse, se arată că nu s-a contestat faptul că au fost distruse câteva bunuri mobile, ci valoarea acestor bunuri. Reclamanta nu a făcut dovada certă a valorii lor reale, şi nici nu s-a efectuat o expertiză judiciară evaluatoare, în condiţii de contradictorialitate.
Arată recurentele că expertiza extrajudiciară depusă de reclamantă le este inopozabilă întrucât nu reprezintă o probă administrată în condiţii de contradictorialitate şi nici nu reprezintă o probă ştiinţifică întrucât se bazează exclusiv pe declaraţiile nedovedite ale reclamantei şi pe diverse repere luate aleatoriu de pe internet, fără nicio legătura cu obiectul cauzei.
Prin recursul declarat de recurenta-reclamantă se susţine în esenţă că:
Instanţa de apel a încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului consacrat de C. civ. prin art. 1385 şi art. 1391, şi a dat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii.
De asemenea, consideră recurenta reclamantă că instanţa de apel a înlăturat din probele administrate, şi nu a convertit expertizele extrajudiciare în înscrisuri unilaterale sub semnătura privată, produse de reclamanta conform art. 265 coroborat cu art. 272 şi art. 290 C. proc. civ., procedând la o apreciere subiectiva pentru ca nu a examinat fiecare proba în parte şi pe toate în ansamblul lor, încălcând astfel dispoziţiile art. 264, alin. (1) C. proc. civ. privitoare la aprecierea probelor.
S-a aplicat o dublă măsură asupra unor articole din pretenţii, respectiv pretenţiile de 34.835 euro cu titlu de despăgubiri pentru reparaţii şi 500 euro cu titlu de onorariu expertiză bunuri mobile.
În cazul despăgubirilor pentru reparaţii în cuantum de 34.835 euro, care au fost cerute la prima instanţa în baza unui deviz de lucrări foarte detaliat, instanţa de apel a solicitat o completare a expertizei judiciare. Deşi prin expertiză judiciară s-au adus clarificări cu privire la contravaloarea lucrărilor de reparaţii (104.130 RON), instanţa nu a dorit sa clarifice şi aspectul privitor la costurile cu lucrările de proiectare a acestor lucrări (de 48.900 RON), care au fost verificate şi prezentate ca atare şi de către expertul tehnic judiciar.
Opinează recurenta reclamantă că este nefondata aprecierea instanţei în sensul că aceasta cheltuiala cu lucrările de proiectare este extrajudiciară şi anterioara procesului. Avizul emis de către Inspectoratul de Stat în construcţii pentru lucrările de refacere a tavanului a avut în vedere un alt proiect de lucrări de reparaţie decât proiectul de construcţie iniţial al dezvoltatorului imobiliar B. SRL În baza acestui proiect, elaborat de o persoana autorizata în materie, reclamanta a fost în măsura sa îşi dimensioneze pretenţiile pentru a fi despăgubită în procedura amiabila pe care a încercat sa o poarte cu dezvoltatorul în anul 2014.
În condiţiile în care proiectul pentru refacerea tavanului este un document elaborat după norme şi standarde profesionale, a fost depus în instanţa şi nu a fost contestat, instanţa de apel, dacă nu a dorit sa facă o verificare a acestuia în cadrul unei expertize judiciare, era datoare sa acorde aceasta cheltuiala pe care reclamanta făcut-o pentru a avea dreptul sa execute lucrări autorizate de reparaţie a tavanului.
În ceea ce suma de 500 euro solicitată pentru expertiza bunurilor mobile, se susţine că instanţa de apel a făcut o greşita aplicare a legii, respectiv a adus atingere dreptului de a fi integral despăgubită prin înlăturarea acestei cheltuieli făcute cu expertiza extrajudiciară a bunurilor mobile distruse de tavanul prăbuşit; deşi instanţa de apel a acordat contravaloarea bunurilor mobile distruse, nu a acordat şi cheltuiala făcută cu munca evaluatorului (500 euro), ceea ce reprezintă o dubla măsura şi o aplicare greşita a legii. În măsura în care instanţa nu a dorit lămuriri de la un expert judiciar cu privire la aceste cheltuieli înlăturate, partea reclamantă consideră că era îndreptăţită sa le primesc cu titlu de cheltuieli cuvenite.
Se mai susţine că este greşita înlăturarea nemotivata a opiniilor experţilor aleşi de părţi (E. şi F.) cu motivarea formala ca aceştia nu au explicat de unde rezulta diferenţele, fără a stărui în lămurirea acestui aspect în condiţiile art. 334 C. proc. civ.
Întrucât instanţa de apel a reţinut existenţa culpei intimatelor pârâte în ceea ce priveşte construcţia necorespunzătoare, cu vicii ascunse, a tavanului şi a validat soluţia primei instanţe cu privire la culpa procesuala, înlăturarea cheltuielilor cu proiectarea lucrărilor de refacere a tavanului de la sumele cuvenite cu titlu de despăgubire constituie - în opinia recurentei reclamante - o încălcare a dreptului la despăgubire şi a principiului reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de art. 1385 şi art. 1391 C. civ.
Se mai arată că, potrivit înscrisurilor noi pe care le depune în recurs, costul total al reparaţiilor depăşeşte valoarea de 104.130 RON acordata de instanţa; instanţa nu a ţinut seama de creşterea preţurilor şi a manoperei, din anul 2014 şi până în prezent acestea fiind în cuantum de 142.867 RON.
În ceea ce priveşte pretenţia de 8500 euro reprezentând contravaloarea tâmplăriei termopan, înlocuită de câteva ori, se susţine că ambele instanţe trebuiau să recunoască caracterul necesar al acestor lucrări, confirmat prin probele administrate, şi să valorifice prezumţia că înlocuirea tâmplăriei a limitat prejudiciul, fiind o lucrare de consolidare, şi astfel să se facă aplicarea prevederilor art. 327 şi 329 C. proc. civ.. Intimatele pârâte datorează această sumă, deoarece alături de viciile ascunse ale construcţiei, şi tâmplăria PVC termopan a prezentat vicii, nu s-a asigurat etanşarea corespunzătoare, fapt ce a permis ca în repetate rânduri apa de ploaie să se infiltreze de pe terasă în cameră; deşi tâmplăria a fost înlocuită de două ori cu alta tâmplărie, de aceeaşi calitate proastă, apa se scurgea în cameră şi ulterior intervenirii echipei tehnice a pârâtelor. Acest fapt al infiltrării apei în cameră a fost confirmat de martori, declaraţia acestora fiind înlăturată nemotivat dintre probele administrate, cel mai relevant aspect fiind acela că nu a fost contestat de pârâte. La fiecare reclamaţie cu privire la infiltraţia pe sub uşă a apei de ploaie de pe terasă în apartament, pârâtele au reparat, însă au refuzat să semneze un proces-verbal.
Cu privire la pretenţia de 800 euro pe lună, începând cu data prăbuşirii tavanului, 09.07.2014, pentru lipsa de folosinţă a apartamentului, susţine recurenta reclamantă că sunt nefondate considerentele avute în vedere de instanţa de apel în sensul că reclamanta nu a dovedit că nu a avut unde să locuiască, şi nici că ar fi intenţionat să închiriez altor persoane apartamentul, respectiv că a fost sancţionată contravenţional întrucât începuse demult şi finalizase lucrări neautorizate, respectiv nu folosea în perioada respectivă imobilul cumpărat.
Se susţine că instanţa de apel era datoare să reţină că apartamentul era locuibil, şi că prăbuşirea tavanului nu are legătură cu finalizarea unor lucrări neautorizate de modificare sau cu împrejurarea că apartamentul nu era folosit. Din declaraţia martorului G. reiese faptul ca reclamanta putea să închirieze apartamentul cu 1350 euro, fapt neluat în considerare de instanţa de apel.
În condiţiile în care s-a reţinut că pereţii din gips-carton nu susţineau tavanul, că turnarea unei şape nu a influenţat în niciun mod tavanul, apare o motivare contradictorie respingerea pretenţiei pentru lipsa de folosinţă prin reţinerea faptului că modificările pe care le-a făcut reclamanta nu au fost autorizate. În speţă este vorba despre un prejudiciu viitor ce nu putea să nu fie acordat. Cel mult, instanţa de apel ar fi putut să limiteze suma despăgubirii de 800 euro pe lună la un alt cuantum, astfel ca prin hotărâre judecătorească să fie recunoscut în forma reparaţiei integrale şi prejudiciul născut de la data prăbuşirii tavanului din culpa intimatelor pârâte până la zi, pentru ca numai acest fapt a împiedicat valorificarea apartamentului.
Problema existenţei unui prejudiciu prin lipsa de folosinţă a locuinţei poate fi în mod obiectiv şi just abordată prin perspectiva existenţei unui fapt obiectiv de natură a împiedica folosinţa firească a locuinţei: prăbuşirea tavanului unui imobil nou, construit cu vicii ascunse în scop de vânzare, prăbuşire care a întrerupt perioada de amenajare a apartamentului, pentru a putea fi folosit.
În ceea ce priveşte folosinţa, arată că locuinţa putea fi folosită de orice persoană, proprietar sau chiriaş. Există deja un prejudiciu prin faptul că recurenta reclamantă a fost împiedicată să îşi folosească proprietatea dintr-o cauză determinată de intimata pârâtă B. SRL. Consideră recurenta că suma de 800 euro reprezintă o cuantificare echitabilă a prejudiciului pe care l-a suferit prin faptul că nu a putut să se bucure de beneficiul unei locuinţe de lux, personal sau în calitate de locator, în condiţiile în care subscrisa a primit ofertă pentru a o închiria unei persoane pentru 1.350 eur/lună, şi a închiriat o altă locuinţă mai modestă cu 600 euro (conform contractului de închiriere depus la dosarul cauzei, probă de asemenea înlăturată nemotivat de instanţa de apel din ansamblul probelor administrate).
O altă critică adusă deciziei recurate este în sensul că nu există o motivare pentru reducerea onorariului de expert, legiuitorul stabilind în art. 451 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. că instanţa poate sa reducă motivat onorariul experţilor judiciari. Cum o astfel de motivare lipseşte, se impune revenirea la cuantumul iniţial de 10.000 RON pe care recurenta l-a plătit şi consideră că se cuvine, prin stabilirea culpei procesuale, să fie obligate intimatele pârâte sa ii suporte.
Relativ la prejudiciul moral solicitat în speţă, se susţine că:
Acesta a îmbrăcat atât forma consecinţelor medicale prin suferinţe reale aduse recurentei, care s-a îmbolnăvit de cancer şi s-a tratat corespunzător, cât şi sub forma prejudiciului de agrement, născut din neputinţa obiectiva a folosirii locuinţei amenajate corespunzător, la un standard de lux, pentru sine, având semnificaţie ambientul pe care şi l-a creat pentru a înlătura stresul şi pentru a-şi putea recupera capacitatea de munca prin relaxare şi odihna într-un mediu adecvat.
Ambele instanţe nu au recunoscut particularităţile personalităţii reclamantei recurente, ce justifica prin documente medicale depuse la dosarul cauzei acordarea unei reparaţii morale printr-o despăgubire în cuantum adecvat, având relevanţa stăruinţa sa de un an de zile în rezolvarea amiabilă a situaţiei cauzate prin prăbuşirea tavanului într-o construcţie nouă, edificată în scop de vânzare ca locuinţă, în contextul în care intimata pârâtă, constructor doar aparent, a dorit rezolvarea amiabilă.
Se mai susţine că recurentele pârâte, prin construcţia realizată cu materiale de slabă calitate şi fără a avertiza cumpărătoarea că tavanul este mai greu decât pot suporta tijele de suspendare, care au evitat-o şi au evitat să dea un răspuns clar solicitărilor de despăgubire ale reclamantei, care şi în prezent insistă că tavanul a căzut din cauze imputabile cumpărătoarei, îi datorează acesteia suma de 15.000 euro, pentru că era să îşi piardă viaţa, împreună cu alte 4 persoane în propria sa locuinţă, suma cerută fiind una rezonabilă. Evenimentul pe care l-a trăit şi tratamentul de refuz şi ignorare din partea conducerii pârâtelor i-au cauzat recurentei reclamante o profundă suferinţă fizică şi psihică.
Precizează recurenta că, la vârsta actuală de 62 de ani, fiind plecată din 1986, privea această locuinţă ca visul şi încoronarea unei vieţi de muncă, vise şi speranţe. Ca atare este evidentă lipsa de protecţie acordată intimităţii vieţii private de către instanţa de apel pentru ca fiecare persoană este îndreptăţită sa trăiască aşa cum vrea, cum îi place şi cum a plătit. Nu în ultimul rând, timpul îndelungat de la eveniment până la prima reacţie a unor angajaţi ai vânzătorului a constituit un factor de stres şi de umilinţă, pentru că a achitat o sumă mare de bani pentru un bun pe care a vrut să îl folosească sau să îl închirieze şi să călătorească şi, dintr-odată, acest lucru a devenit imposibil, nemaiputând primi înapoi calitatea anilor pierduţi.
Mai precizează că, iniţial, recurentele pârâte au contestat vehement că ar avea vreo vină pentru prăbuşirea tavanului, şi au tergiversat regulat judecarea procesului. Aceste aspecte au fost ignorate, şi înlăturate nemotivat de instanţa de apel, care nu a luat în considerare documentele medicale şi nici de starea de fapt premergătoare procesului.
Pentru înlăturarea greşită a sumei de 500 euro reprezentând onorariul de expertiză bunuri mobile, precizează că instanţa de apel trebuia să reţină caracterul necesar al acestei cheltuieli justificat de opinia unui expert evaluator/preţuitor, pentru a înlătura subiectivismul propriei aprecieri din partea persoanei păgubite, pentru că valorile astfel stabilite au însemnătate în stabilirea prejudiciului. Instanţa de apel motivează în mod contradictoriu, admiţând pe de o parte expertiza extrajudiciară a bunurilor mobile, iar pe de altă parte înlăturând onorariul expertului pentru munca depusă.
Cât priveşte prejudiciul nepatrimonial, se mai arată că despăgubirile sunt datorate în virtutea obligaţiei iniţiale de a preda cumpărătoarei o construcţie nouă cu destinaţie de locuinţă, spre a fi folosită în condiţii de siguranţă deplină, fapt ce nu s-a întâmplat, pentru că în urma prăbuşirii tavanului, locuinţa a devenit nelocuibilă. Este neîndoielnică restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială cauzate de prăbuşirea tavanului unei locuinţe noi, amenajate corespunzător şi extrem de bine finisată de reclamantă, astfel că dauna morală trebuie să fie comparabilă efortului pe care l-a făcut, aşa cum este acesta evidenţiat de probele aflate la dosar.
Mai precizează recurenta că a aşteptat finalizarea procesului, şi nu a efectuat mai repede lucrări de reparaţii, aşteptând banii pentru reparaţii de la pârâte, dând astfel instanţei posibilitatea de a se convinge de întinderea pagubei prin probele administrate. Dacă în prezent a reluat repararea în natură pe cheltuiala sa, efortul susţinut de înlăturare a cauzelor care au condus la prăbuşirea tavanului şi prevenirea repetării unui astfel de eveniment, justifică acordarea tuturor articolelor de daune materiale şi morale cerute prin cererea introductivă.
6. Încheierea de admitere în principiu a recursului:
Prin încheierea din camera de consiliu de la 12 iunie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtele SC B. SRL şi SC C. SRL şi de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 175 din 7 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, şi a stabilit termen de judecată la data de 2 octombrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:
Analizând recursurile prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor formulate şi a exigenţelor stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Recursul declarat de părţile pârâte urmează a fi analizat cu precădere, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., pentru că acesta conţine critici referitoare la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei recurente SC B. SRL.
Soluţia primei instanţe, de respingere a acestei excepţii, a fost confirmată de instanţa de apel care a reţinut că este nerelevant faptul că reclamanta nu a stabilit în mod direct o relaţie contractuală cu SC B. SRL în contextul în care, deşi contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu pârâta SC C. SRL care a acţionat în calitate de mandatar fără reprezentare al celeilalte pârâte, trebuie avute în vedere obiectul acţiunii şi starea de fapt reţinută. A reţinut instanţa că, în speţă, nu se pune în discuţie numai răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului vândut, ci şi răspunderea dezvoltatorului imobiliar (care a fost proprietarul bunului vândut) pentru calitatea construcţiei, aceasta prin raportare la clauza înscrisă în art. 4.1.1 din contractul de vânzare - cumpărare, consecinţa fiind că pârâtele răspund în solidar faţă de reclamantă pentru viciile ascunse ale imobilului construit şi vândut.
Prin raportare la acest mod de analiză a criticilor deduse spre judecată instanţei de apel, critica formulată în recurs în sensul că instanţa de apel nu ar fi motivat soluţia relativă la menţionata excepţie este vădit nefondată, simpla lecturare a deciziei recurate reflectând cu evidenţă existenţa motivării.
În aprecierea relativă la justeţea raţionamentului astfel adoptat, se impune a fi observat faptul că excepţia procesuală privind lipsa calităţii procesual pasive a pârâtei SC B. SRL a fost invocată, şi soluţionată la judecata în primă instanţă a cauzei, iar în etapa apelului s-a realizat un control judiciar al soluţiei astfel adoptate prin prisma criticilor pe care pârâţii apelanţi au înţeles să le aducă relativ la această chestiune litigioasa.
Or, criticile pe care pârâţii le susţineau prin cererea de apel erau în sensul că, în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat (cu reclamanta) de către pârâta SC C. SRL, iar aceasta a acţionat în temeiul unui mandat fără reprezentare, nu există un raport juridic contractual legal între pârâta dezvoltator imobiliar (mandant) şi reclamantă, astfel că nu s-ar justifica legitimarea procesuală pasivă a acestei din urmă pârâte în acţiunea în răspundere civilă întemeiată de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în modalitatea arătată. Au fost invocate, în acest context, prevederile art. 2039 şi 2040 din C. civ.
Raportat la aceste susţineri critice ce se regăseau în conţinutul motivelor de apel, la exigenţele ce rezidă din prevederile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. (potrivit căruia judecata în apel este limitată la aspectele care se invocă prin motivele de apel), dar şi la cadrul procesual creat prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă - care le imputa pârâţilor faptul că i-au transmis proprietatea unui imobil ce avea vicii încă de la construirea lui - Înalta Curte constată că soluţia adoptată referitor la excepţia lipsei calităţii procesual pasive este una judicioasa, fiind în deplin acord cu rigorile procedurale specifice controlului judiciar ce poate fi realizat în calea de atac a apelului. Se cuvine a fi subliniat că instanţa de apel, ca şi prima instanţă, a stabilit lipsa de temeinicie a excepţiei analizate ţinând seama şi de clauzele concret inserate în contractul de vânzare-cumpărare (cu referire explicită cea stipulată în art. 4.1.1), aspect care recurentele pârâte îl trec sub tăcere în mod nejustificat.
În contextul procesual creat prin acţiunea în pretenţii promovată de reclamantă, imperativul respectării principiilor contradictorialităţii şi disponibilităţii ce guvernează procesul civil obligau instanţa de apel să analizeze susţinerile critice ale pârâtelor apelante nu numai prin prisma conţinutului intrinsec al acestora, ci şi prin raportare la argumentele contrare ale părţii adverse şi la situaţia concret reliefată de probatoriul administrat. În cadrul unei asemenea analize complexe, interpretarea clauzelor contractului de vânzare-cumpărare ocupa un loc important pentru că aceasta permitea a fi identificate drepturile şi obligaţiile care izvorăsc din respectiva convenţie ce are forţa juridică echivalentă legii între părţile contractante, în conformitate cu prevederile art. 1270 C. civ.
Astfel, teza susţinută de pârâtele apelante în sensul că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a participat numai mandatarul SC C. SRL în calitate de vânzător, şi că acesta şi-ar fi asumat în nume propriu toate obligaţiile izvorâte de respectiva convenţie pentru că el a acţionat ca un mandatar fără reprezentare a fost analizată prin prisma clauzelor care se regăsesc efectiv în contractul perfectat cu reclamanta, acest demers de analiză conducând la constatarea că la art. 4.1.1 din convenţie se regăseşte o clauză care evidenţiază faptul că "vânzătorul transmite pe seama Dezvoltatorului SC B. SRL şi din patrimoniul acestuia în favoarea cumpărătorului dreptul de proprietate asupra imobilului/imobilelor descrise în art. 2 (...)".
Or, prezenţa acestei clauze a constituit un argument relevant în constatarea potrivit căreia între reclamanta cumpărătoare şi dezvoltatorul imobiliar s-a stabilit un raport juridic, constatare care reprezintă expresia competenţei ce revine instanţei judecătoreşti de a interpreta în mod coroborat probele şi de a stabili pe baza acestora situaţia de fapt real existentă între părţile aflate în litigiu.
Înalta Curte reţine că interpretarea în sensul menţionat a clauzelor contractului de vânzare-cumpărare este în acord cu rigorile stabilite de legiuitor prin art. 1268 alin. (2) şi (3) coroborat cu art. 1671 din C. civ., norme care prevăd următoarele:
"(2) Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe.
(3) Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul", şi respectiv:
"Clauzele îndoielnice în contractul de vânzare se interpretează în favoarea cumpărătorului, sub rezerva regulilor aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii şi contractelor de adeziune".
Aceste reguli de interpretare a contractului de vânzare-cumpărare analizat au fost corect aplicate de instanţa de apel, ţinând seama de natura juridică a acestui act juridic, respectiv de faptul că este un act translativ de proprietate cu titlu oneros care are printre efectele sale caracteristice şi obligaţia de garanţie pentru viciile ascunse ale bunului vândut. Astfel, stipularea în contract a clauzei potrivit căreia transferul dreptului de proprietate se face "pe seama dezvoltatorului" are aptitudinea de a produce efecte juridice numai în măsura în care i se atribuie interpretarea dată de instanţele de fond, interpretare care reliefează că, practic, mandatarul nu şi-a asumat el însuţi obligaţia de transfer al proprietăţii, această obligaţie aflându-se într-o relaţie de interdependenţă cu aceea de garanţie pentru viciile ascunse ale bunului vândut în acest mod.
Altfel spus, declaraţia făcută de mandatarul contractant la momentul încheierii convenţiei, în se sensul că are calitatea de mandatar fără reprezentare, nu era de natură a constitui elementul unic posibil a fi avut în vedere de instanţă pentru stabilirea raportului juridic efectiv generat de contractul prin care reclamanta a dobândit imobilul care a generat litigiul, ci era necesar ca, în raport de argumentele părţilor aflate în litigiu, să se identifice drepturile şi obligaţiile care intră în conţinutul respectivului raport juridic ţinând seama de clauzele concret stipulate în contract, de natura contractului şi de regulile de interpretare pe care legea însăşi le conţine.
Înalta Curte apreciază util a fi subliniat faptul că, potrivit art. 1672 pct. 1 din C. civ. obligaţia de transfer al proprietăţii este una ce revine proprietarului, acesta fiind titular al dreptului ce se transferă prin vânzare, efectul translativ de proprietate fiind unul de natura acestui tip de act juridic.
Mandatul fără reprezentare este un contract în temeiul căruia mandatarul încheie acte juridice în nume propriu, şi, în actele pe care le încheie în această calitate, îşi asumă faţă de terţi obligaţiile care rezultă din respectivele acte.
Or, în speţă, deşi pârâta SC C. SRL a declarat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare că acţionează în calitate de mandatar fără reprezentare al dezvoltatorului imobiliar, nu şi-a asumat prin respectivul contract şi obligaţia de a transmite ea însăşi dreptul de proprietate, ca un veritabil vânzător care aparent îşi înstrăinează bunul, ci, prin clauza înscrisă la art. 4.1.1 din actul astfel încheiat, a stipulat că transferul acestui drept se realizează pe seama mandantului. Un atare demers a avut drept consecinţă includerea în cercul obligaţional şi a proprietarului bunului vândut, anume a mandantului, pentru că numai printr-o atare interpretare se putea realiza transmiterea către pârâtă a proprietăţii bunului imobil în privinţa căruia mandatarul nu avea vreun drept, şi nici nu a pretins a avea spre a se putea obliga juridic la transmiterea lui.
Că mandatarul nu şi-a asumat obligaţia de transmitere a proprietăţii asupra bunului imobil vândut reiese şi din clauza înscrisă la art. 4.2.4 din contract - pe care chiar pârâţii au invocat-o în apărare prin cererea de apel -, în această din urmă clauză regăsindu-se declaraţia cumpărătoarei în sensul că are cunoştinţă de existenţa mandatului fără reprezentare, şi acceptă ca "independent de transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului din patrimoniul Dezvoltatorului, toate obligaţiile proprii vânzătorului şi întreaga răspundere pentru executarea acestor obligaţii îi va reveni în mod direct şi exclusiv Vânzătorului". Aplicând acestei clauze regula de interpretare prevăzută de art. 1671 C. civ., concluzia nu poate fi alta decât aceea că reclamantei (cumpărătoare) i s-a adus la cunoştinţă, şi ea a acceptat asumarea de către vânzătorul mandatar a obligaţiilor specifice actului juridic încheiat, mai puţin aceea privind transmiterea dreptului de proprietate care a rămas pe seama mandantului-titular al acestui drept. Pe cale de consecinţă, între cumpărătoare, pe de o parte, şi vânzătorul mandatar împreună cu proprietarul mandat, de cealaltă parte, convenţia astfel încheiată a dat naştere unui raport juridic obligaţional care justifică demersul judiciar al celei dintâi de a chema în judecată pe ambii cocontractanţi pentru repararea prejudiciilor cauzate de viciile ascunse ale imobilului pe care ei i l-au vândut.
Ţinând seama că obligaţia de garanţie pentru viciile ascunse ale lucrului vândut se află în directă legătură cu dreptul de proprietate care se transmite prin această operaţiune juridică, iar conţinutul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părţile din proces nu a permis a se stabili limitele drepturilor în privinţa cărora pârâta SC SC B. SRL (în calitatea sa de dezvoltator imobiliar, şi proprietar al bunului vândut) a mandatat-o pe pârâta SC C. SRL să acţioneze (şi implicit să îşi asume obligaţii) în relaţia contractuală stabilită cu reclamanta, aprecierea că răspunderea acestora faţă de reclamanta cumpărătoare este una solidară apare ca fiind deplin justificată în lumina prevederilor art. 1446 C. civ. - care instituie o prezumţie legală de solidaritate între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi - ţinând seama de natura activităţii desfăşurate de către pârâta-mandant, dar şi de preexistenţa convenţiei de mandat în temeiul căreia cele două pârâte au procedat la perfectarea vânzării unui bun edificat şi deţinut tocmai cu acest scop.
Este corectă observaţia recurentelor pârâte în sensul că prevederile art. 2039 C. civ. prevede că între terţi şi mandantul din contractul de mandat fără reprezentare nu se leagă un raport juridic, însă, în mod corect au reţinut instanţa de fond şi cea de apel că această dispoziţie legală nu îşi găseşte aplicare în speţă. Însă, situaţia de fapt concret stabilită de respectivele instanţe, în urma analizării probelor, este diferită ce cea care se regăseşte în ipoteza respectivei norme juridice, mandantul nefiind practic reprezentat de mandatar cât priveşte obligaţia de a transmite dreptul de proprietate, consecinţa fiind aceea că reglementările din conţinutul art. 2039 C. civ. nu sunt incidente raportului juridic ce formează obiectul litigiului pendinte.
În ce priveşte critica apelantelor pârâte relativă la lipsa oricărei motivări date de instanţa de apel în privinţa caracterului solidar al răspunderii acestora, se constată că în apel nu se formulase vreo critică relativă la acest aspect, situaţie faţă de care instanţa de control judiciar nu era învestită să se pronunţe cu privire la o atare chestiune.
Se cuvine a fi subliniat faptul că justificarea calităţii procesual pasive reprezintă o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, iar constatarea relativă la îndeplinirea acestei condiţii nu poate fi echivalentă cu o statuare asupra existenţei unei obligaţii, aspect care reiese cu evidenţă din prevederile art. 36 C. proc. civ., normă conform căreia "Calitatea procesuala rezulta din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Ca atare, analiza realizată de instanţa de apel în privinţa criticilor ce se formulaseră relativ la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei SC B. SRL nu era necesar să se extindă şi în privinţa soluţiei(de fond) privitoare la existenţa solidarităţii celor două pârâte din proces privind răspunderea civilă pentru prejudiciile reclamate prin cererea de chemare în judecată, în măsura în care nu se formulaseră critici relative la acest din urmă aspect de fond.
Critica prin care se susţine că instanţa de apel "nu indică însă nici un temei legal concret în baza căruia dezvoltatorul imobiliar ar fi răspunzător pentru calitatea construcţiei", este formulată de apelantele pârâte cu neobservarea coordonatelor procesuale ale căii de atac a apelului, respectiv a limitelor devoluţiunii impuse prin art. 479 alin. (1) C. proc. civ. şi a criticilor care se regăseau în motivarea apelului declarat de părţile pârâte. Temeiul juridic al angajării răspunderii civile a pârâtei SC B. SRL a fost stabilit prin hotărârea primei instanţe - în sensul că este reprezentat de dispoziţiile art. 1707 C. civ. -, şi el nu a fost contestat prin cererea de apel, criticile din apel vizând, pe de o parte, modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive, iar pe de altă parte următoarele chestiuni de fond: greşita interpretare a probelor cu consecinţa stabilirii unei situaţii de fapt care era considerată eronată de apelantele pârâte; omisiunea primei instanţe de a reţine existenţa unui caz fortuit (constând în modificările constructive realizate fără autorizaţie de către reclamantă în apartamentul cumpărat conjugate cu acţiunea vântului) ca şi cauză de exonerare de răspundere în temeiul art. 1351 C. civ.; greşita stabilire a cuantumului despăgubirilor care au fost acordate reclamantei.
Astfel, ca şi în cazul chestiunii solidarităţii răspunderii celor două societăţi pârâte, temeiul juridic al răspunderii deja stabilite de prima instanţă în sarcina SC B. SRL nu constituia un aspect contestat în etapa apelului, astfel că nu reprezenta o chestiune asupra căreia instanţa de apel să fi fost învestită să realizeze controlul judiciar.
Opinia recurentelor pârâte în sensul că hotărârea instanţei de apel ar fi bazată pe o interpretare denaturată a prevederilor Legii nr. 10/1995 este formulată cu neobservarea conţinutului hotărârii atacate prin recursul pendinte, hotărâre în care nu se regăseşte vreo raportare a soluţiei adoptate la această legea specială pe care recurentele o evocă.
Recursul constituie o cale de atac în care este supusă controlului judiciar hotărârea instanţei ierarhic inferioare, respectiv acele aspecte pe care instanţa le-a reţinut din ansamblul susţinerilor pe care părţile le-au formulat pe parcursul procesului. Astfel fiind, în măsura în care hotărârea judecătorească conţine numai unele dintre argumentele de care părţile s-au folosit în fundamentarea diferitelor lor pretenţii are semnificaţia că numai acestea au fost apreciate ca pertinente şi dovedite. Argumentele care au fost invocate de părţi, fără a fi fost însă validate prin reţinerea lor ca temei al soluţiei adoptate de instanţă, nu pot avea aptitudinea de a afecta legalitatea hotărârii judecătoreşti, pentru că în mod evident ele nu constituie rezultatul unor aprecieri proprii instanţei, ci îşi păstrează caracterul de simple propuneri ale părţii care le-a expus, care nu au primit însă vreo relevanţă juridică câtă vreme nu au fost incluse în considerentele care sprijină actul jurisdicţional.
Astfel, împrejurarea că partea reclamantă a formulat în timpul procesului pretenţii şi susţineri întemeiate răspunderea dezvoltatorului imobiliar pentru calitatea construcţiei, cu referire la prevederile Legii nr. 10/1995, nu poate constitui suport al unei analize de nelegalitate a deciziei pronunţate în apel, în condiţiile limitativ stabilite prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. fiind susceptibile de o asemenea evaluare exclusiv statuările făcute de instanţe prin hotărârile judecătoreşti pronunţate.
Argumentele ample expuse de recurentele pârâte, în motivarea cererii de recurs, care se referă la susţinerile pe care reclamanta le-a formulat în legătură cu răspunderea dezvoltatorului imobiliar pentru calitatea construcţiei, şi cu incidenţa sub acest aspect a prevederilor Legii nr. 10/1995 nu se circumscriu limitelor menţionate ale controlului judiciar ce se poate realiza în cadrul căii de atac a recursului, pentru că nici instanţa de apel şi nici prima instanţă nu a reţinut temeinicia respectivelor susţineri, şi, în consecinţă, nu şi-au fundamentat pe ele soluţia de obligare a recurentelor-pârâte la plata de despăgubiri.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs formulat de pârâtele recurente, prin care se susţine nesocotirea prevederilor art. 1710 coroborat cu art. 1527, 1528 şi 1530 din C. civ., privitoare la caracterului subsidiar al acţiunii în despăgubire faţă de executarea în natură a obligaţiei, se reţin următoarele:
În etapa apelului părţile pârâte nu au formulat vreo critică, sau vreo solicitare care să determine realizarea controlului judiciar în privinţa modului de respectare a ordinii legale de executare a obligaţiilor pe care le-a generat contractul pe care l-au încheiat cu reclamanta, corespunzător prevederilor art. 1710 coroborat cu art. 1527, 1528 şi 1530 din C. civ. Astfel fiind, instanţa de apel nu era legal învestită să evalueze legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de prima instanţă din perspectiva modului de raportare la cerinţele normelor juridice menţionate.
În consecinţă, în recurs nu se poate reţine că hotărârea instanţei de apel ar fi nelegală pentru că ar nesocoti aceste norme juridice, atâta vreme cât la judecata în apel a pricinii devoluţiunea a fost una limitată, limitele fiind date de la criticile pe care părţile au înţeles să le formuleze prin cererile de apel, în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.
Se cuvine a fi menţionat că menţionatele reglementări de drept material invocate în cererea de recurs nu erau unele menite să apere un interes public, astfel că ele nu aveau valoarea juridică a unor norme de ordine publică spre a fi fost necesară invocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică - în temeiul prevederilor art. 470 alin. (1) teza finală din C. proc. civ. - care să fi determinat realizarea controlului judiciar prin raportare la acestea.
Critica invocată omisso medio, direct în recurs, nu poate forma obiect de analiză în această etapă procesuală pentru că o atare analiză ar contraveni rigorilor stabilite prin art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. care prevede că "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".
Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, prin care susţin recurenţii că au fost încălcate prevederile art. 1350 din C. civ. referitor la condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile contractuale, se constată că argumentele expuse în dezvoltarea acestuia conturează ideea că instanţa de apel a făcut o analiză greşită a raportului de expertiză, raport care - în opinia acestor părţi - conţine o concluzie clară în sensul că viciile de construcţie şi montaj (reţinute) nu au avut nicio influenţă în prăbuşirea tavanului suspendat şi, implicit nici în producerea prejudiciului. Consideră recurenţii că, dacă răspunsurile expertului ar fi fost corect reproduse în motivarea hotărârii, concluzia de ansamblu era aceea că tavanul suspendat s-ar fi prăbuşit oricum sub acţiunea vântului, chiar dacă reclamanta nu ar fi făcut modificări în apartament şi chiar dacă pretinsele vicii de construcţie şi montaj nu ar fi existat; concluzia finală clară a expertizei a fost aceea că singura cauză a prăbuşirii tavanului a fost acţiunea exterioară a vântului, iar existenţa viciilor de construcţie şi de montaj era irelevantă sub acest aspect.
Argumentele astfel susţinute de recurenţii pârâţi sunt unele care în mod evident tind a determina o reevaluare a probelor, în special a raportului de expertiză judiciară, şi la restabilirea situaţiei de fapt în parametri care să reliefeze lipsa unei legături de cauzalitate între viciile ascunse ale imobilului pe care l-au vândut reclamantei şi prejudiciul a cărui reparare se cere de către cumpărătoare.
Or, o astfel de reevaluare a probelor este incompatibilă cu judecata în etapa recursului, în această cale de atac fiind posibil a fi analizate exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârilor supuse controlului judiciar.
Demersul de interpretare a probelor este lăsat de legiuitor la libera apreciere a magistratului care realizează o judecată a fondul cauzei (în primă instanţă, şi în apel), conform prevederilor art. 264 din C. proc. civ., excepţie de la această regulă făcând situaţiile în care legea însăşi stabileşte puterea doveditoare a unor mijloace de probă.
Or, recurenţii nu invocă vreo dispoziţie legală care să atribuie expertizei judiciare efectuate în speţă o forţa probantă în sensul susţinut de ei, astfel că nu există temei spre a se reţine că modalitatea în care instanţa de apel a evaluat respectiva probă ar fi contrară unei dispoziţii a legii şi, pentru acest motiv, ar fi susceptibilă de analiză în coordonatele motivelor de recurs care se regăsesc în art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.
Prin raportare la situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată, anume aceea că prăbuşirea tavanului apartamentului pe care reclamanta l-a cumpărat de la pârâţii recurenţi a fost cauzată de viciile (ascunse) de construcţie şi montaj ale edificiului, apare ca fiind corect făcută aplicarea prevederilor art. 1350 alin. (2) coroborat cu art. 1710 alin. (1) lit. a) din C. civ., norme care permit angajarea răspunderii civile a vânzătorului/transmiţătorului proprietăţii asupra bunului afectat de vicii ascunse, pentru prejudiciile care au fost cauzate cumpărătorului de respectivele vicii.
Şi pretinsa cauză străină care ar fi provocat prăbuşirea tavanului, anume acţiunea vântului, pe care recurenţii pârâţi o asimilează unei cauze de exonerare de răspundere în sensul art. 1351 alin. (1) C. civ. (forţa majoră sau cazul fortuit), constituie un aspect a cărui fundamentare este realizată prin aceleaşi argumente care tind la reevaluarea situaţiei de fapt urmare a reanalizării probelor. Or, aşa cum s-a reţinut în precedent, un asemenea demers de reevaluare nu este posibil a se realiza în etapa recursului, situaţia de fapt ce poate fi avută în vedere în prezenta cale de atac fiind cea rezultată din evaluarea făcută asupra probelor de instanţele de fond, situaţie care configurează prăbuşirea tavanului exclusiv din cauza viciilor ascunse de construcţie şi montaj, iar nu din cauza unui fenomen natural cum este vântul (la care fac referire recurenţii).
Mai critică recurenţii pârâţi decizia instanţei de apel - prin cel de-al patrulea motiv de recurs - în sensul că prin aceasta s-ar fi făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1352 din C. civ., normă care reglementează fapta victimei însăşi ca şi cauză de exonerare de răspundere pentru autorul faptei prejudiciabile.
Această critică, similar ultimelor două analizate, se sprijină pe o ipoteză ce nu are corespondent în situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, şi anume pe ipoteza că reclamanta cumpărătoare a efectuat lucrări constructive în apartament, iar aceste lucrări au cauzat prăbuşirea tavanului.
Ipoteza astfel expusă de recurenţi, ca premisă a criticii menţionate, nu poate constitui însă un reper de evaluare a modului în care instanţa de apel a făcut aplicarea unor prevederi legale, pentru că respectiva instanţă a aplicat legea la situaţia de fapt pe care ea însăşi a stabilit-o potrivit cu competenţele ce îi sunt conferite de lege, iar opinia discordantă a părţilor relativ la modalitatea în care au fost interpretate şi analizate probele, şi la concluziile trase din această analiză nu poate constitui temei spre a repudia evaluarea realizată de instanţă şi situaţia ce s-a stabilit în baza ei.
În cadrul celui de-al cincilea motiv de recurs - care se referă la cuantumul despăgubirilor ce au fost acordate reclamantei cu titlu de cheltuieli pentru refacerea tavanului şi lucrări conexe, şi respectiv pentru bunurile mobile distruse ca urmare a prăbuşirii tavanului - se susţine, sub un prim aspect, că este inadmisibilă formularea acestor pretenţii pentru că recurenta pârâtă SC C. SRL şi-a manifestat permanent disponibilitatea de a executa în natură lucrarea de înlăturare a viciilor (în măsura în care prin hotărârea definitivă a instanţei s-ar stabili că viciile ascunse ar fi constituit cauza producerii prejudiciului) şi că acest aspect a rămas neanalizat de instanţa de apel.
Astfel cum s-a reţinut în cadrul analizei relative la al doilea motiv de recurs, nu au fost invocate în apel critici relative la existenţa unei priorităţi legale în privinţa executării obligaţiilor ce revin părţilor din proces în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, iar în această situaţie nu exista premisa legală a realizării unei analize a acestui aspect din partea instanţei de apel.
Relativ la admisibilitatea cererii de despăgubire în formă bănească pe care reclamanta a formulat-o în legătură cu cheltuielile necesar a le efectua pentru remedierea viciilor ascunse ale apartamentului (dobândit prin contractul încheiat cu pârâţii) dar şi a prejudiciilor cauzate de aceste vicii, Înalta Curte constată că dreptul de a primi o atare despăgubire este, de principiu, conferit oricărui cumpărător prin art. 1710 alin. (1) lit. a) teza a II-a - conform căruia "În temeiul obligaţiei de garanţie contra viciilor, cumpărătorul poate obţine, după caz: a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia" -, iar acţiunea în despăgubire formulată pe acest temei juridic este una a cărei finalitate o reprezintă realizarea dreptului subiectiv menţionat, şi este deschisă/permisă prin art. 30 alin. (1) din C. proc. civ. care prevede că "Oricine are o pretenţie împotriva altei persoane ori urmăreşte soluţionarea în justiţie a unei situaţii juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanţei competente".
În raport de aceste reglementări legale, care nu doar conferă dreptul la despăgubiri de natura celor care fac obiectul litigiului, dar permit şi accesul la instanţă pentru valorificarea acestui drept, nu există temei spre a se reţine inadmisibilitatea demersului judiciar al reclamantei, astfel cum pretind pârâtele apelante. În măsura în care acestea din urmă considerau că exista o altă formă de executare a obligaţiei de reparare a prejudiciului, care ar fi avut caracter prioritar şi care ar fost corespunzătoare interesului lor, ar fi trebuit să invoce această prioritate în faţa instanţelor de fond pentru că o atare discuţie este una care priveşte fondul pretenţiei litigioase, iar nu admisibilitatea ei.
Această concluzie este susţinută şi de dispoziţia înscrisă în cel de-al doilea alineat al art. 1710 C. civ., prin care se permite instanţei să dispună despăgubirea cumpărătorului unui bun afectat de vicii ascunse chiar într-o altă formă (dintre cele prevăzute în primul alineat al art. 1710 C. civ.) decât cea solicitată de această parte contractantă, măsură pe care instanţa o poate lua ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care contractul a fost încheiat. Prin reglementarea în acest mod a posibilităţii de a se stabili dreptul la despăgubiri sub forma oricăreia dintre măsurile stabilite în cuprinsul primului alineat al normei menţionate, apare ca neechivoc faptul că este necesar a fi avute în vedere aspecte de fond, astfel că asemenea aspecte trebuie invocate, şi puse în discuţie la instanţele care pot judeca fondul pricinii.
În speţă, astfel cum s-a reţinut în analiza unui motiv de recurs anterior, recurentele pârâte nu au invocat în faţa instanţei de apel pretinsa nerespectare a priorităţii reparării în natură a prejudiciului suferit de reclamantă, situaţie faţă de care nu există temei spre a se reţine nelegalitatea deciziei recurate dintr-o atare perspectivă.
Cât priveşte critica relativă la aprecierea instanţei de apel asupra relevanţei probelor (înscrisuri şi expertize), şi a concluziei în sensul că reclamanta a dovedit distrugerile afirmate ca fiind imputabile pârâţilor, iar părţile pârâtele nu au dovedit contrariul, se constată că şi această critică este una care nu priveşte o judecată aptă să formeze obiect al controlului judiciar circumscris vreunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel că ea nu poate forma obiect de analiză în cadrul prezentei căi de atac.
Având în vedere considerentele expuse în precedent şi dispoziţiile legale menţionate, Curtea constată caracterul nefondat al recursului declarat de recurentele pârâte SC B. SRL şi SC C. SRL, criticile susţinute prin acesta nefiind de natură a conduce la reţinerea incidenţei motivului de casare (invocat) prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. astfel încât urmează a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea acestei căi de atac.
În ce priveşte recursul declarat de recurenta reclamantă, Înalta Curte reţine următoarele:
Consideră recurenta că hotărârea instanţei de apel este casabilă pentru că instanţa de apel a făcut o interpretare subiectivă a probelor, respectiv că nu a analizat fiecare dintre probele administrate.
Prin critica astfel susţinută, se tinde în mod evident la a determina o reapreciere a probelor pe care partea le-a administrat spre a-şi dovedi pretenţiile formulate, un atare demers de evaluare a probatoriului nefiind însă posibil a se realiza în etapa recursului pentru aceleaşi motivele care au fost deja expuse în cadrul analizei recursului declarat de pârâtele apelante.
Din considerentele deciziei recurate reiese cu evidenţă că instanţa de apel, ca instanţă de control judiciar, a analizat prin prisma probelor administrate modalitatea în care a fost stabilită situaţia de fapt de către prima instanţă, demersul de evaluare astfel întreprins fiind realizat în coordonatele stabilite prin art. 479 alin. (1) coroborat cu art. 264 din C. proc. civ. Totodată, au fost expuse şi considerentele pentru care unele dintre probe nu au fost reţinute ca având aptitudinea de a face dovada cererilor şi apărărilor susţinute de părţi. Aprecierea instanţei în sensul că unele dintre probele administrate nu au puterea doveditoare pe care reclamanta a înţeles să le-o atribuie nu are semnificaţia ignorării, ori a înlăturării nejustificate a acestora, ci constituie expresia exercitării atribuţiei de apreciere a pertinenţei şi concludenţei lor în cadrul litigiului dedus judecăţii, atribuţie conferită prin art. 264 alin. (1) din C. proc. civ.
În ce priveşte susţinerea recurentei relativă al existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii instanţei de apel, se constată că este fondată, faţă de considerentele care succed:
Prin apelul părţilor pârâte au fost formulate critici care priveau modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor materiale acordate reclamantei la judecata în primă instanţă a cauzei, iar aceste critici au fost găsite întemeiate de instanţa de apel, consecinţa fiind aceea a reducerii cuantumului cheltuielilor respective.
Înalta Curte constată că despăgubirile materiale acordate prin decizia recurată se constituie în trei categorii, şi anume: ansamblul cheltuielilor necesare pentru refacerea tavanului prăbuşit, contravaloarea bunurilor mobile care au fost distruse ca urmare a prăbuşirii aceluiaşi element al construcţiei şi cheltuielile efectuate pentru evaluarea acestor din urmă bunuri (anume contravaloarea unei expertize extrajudiciare de evaluare a lor).
Cheltuielile din prima categorie au fost acordate (într-un cuantum inferior celui pretins de partea reclamantă) reţinându-se că ele sunt determinate de viciile ascunse reprezentate de existenţa unor deficienţe de concepţie şi montaj ale tavanului, dar şi că expertul judiciar desemnat de instanţă în acest scop a stabilit întinderea costurilor reprezentând echivalentul preţului materialelor şi al lucrărilor necesare refacerii respectivului element constructiv afectat de vicii.
Pe de altă parte, însă, instanţa de apel a apreciat că nu se justifică acordarea cheltuielilor de consultanţă, proiectare şi expertizare a lucrărilor necesare pentru refacerea tavanului, pentru că asemenea cheltuieli exced acestui proces, şi ele au fost efectuate de reclamantă din proprie iniţiativă.
Acest din urmă considerent vine însă în contradicţie cu constatarea potrivit căreia tavanul apartamentului cumpărat de reclamată a fost afectat de vicii ascunse care au cauzat prăbuşirea lui, şi este necesară refacerea acestuia pentru a aduce bunul imobil într-o stare de întrebuinţare normală. Atâta vreme cât s-a reţinut caracterul viciat al lucrărilor de construire realizate asupra tavanului, şi necesitatea refacerii acestor lucrări de o manieră care să înlăture viciile anterioare, apare ca lipsit de coerenţă raţionamentul potrivit căruia nu ar avea legătură cu procesul opinia unui specialist constructor referitoare la natura şi amploarea lucrărilor ce urmează a fi făcute pentru ca reconstruirea tavanului să se realizeze în condiţii care să corespundă utilizării imobilului în siguranţă şi potrivit destinaţiei sale.
Altfel spus, demersul reclamantei de întocmire a unui proiect prin care să fie identificate lucrările necesar a se efectua este unul care se află în strânsă legătură cu cauzele constatate ale prejudiciului pe care l-a suferit, şi se încadrează în firul logic al acţiunilor care trebuie întreprinse pentru repararea prejudiciului în conformitate cu prevederile art. 1385 alin. (1) din C. proc. civ., adică o reparaţie integrală. Or, o atare reparaţie nu poate fi realizată decât în măsura în care refacerea tavanului va fi realizată în condiţii care să permită înlăturarea viciilor care au condus la litigiul pendinte, iar pentru astfel de lucrări este indispensabilă obţinerea avizelor ori autorizaţiilor administrative în conformitate cu prevederile art. 4 şi 7 din Legea nr. 50/1991, acestea implicând întocmirea unei documentaţii tehnice (adică a unui proiect întocmit de o persoană specializată) care să identifice viciile şi să ofere soluţii de remediere a lor care să corespundă exigenţelor legale şi celor tehnice specifice.
Este real că reclamanta a făcut o cheltuială anterioară procesului pentru întocmirea unui raport de consultanţă, proiectare şi expertiză, şi a pretins cu titlu de despăgubire suma astfel cheltuită.
Însă, în măsura în care părţile adverse contestau (prin cererea de apel) forţa doveditoare a mijlocului de probă astfel administrat, iar instanţa aprecia că este necesară efectuarea în cadrul procesului a unei expertize judiciare prin care să se lămurească cuantumul cheltuielilor utile demersului menţionat, trebuia să pună în discuţia părţilor acest lucru, conform prevederilor art. 22 alin. (2) şi (5) din C. proc. civ.
În privinţa considerentelor expuse de instanţa de apel în cadrul analizei referitoare la despăgubirile solicitate de reclamantă pentru distrugerea bunurilor mobile, Înalta Curte constată că şi acestea conţin aspecte de contradictorialitate. Este vorba, pe de o parte, de considerentele care atestă confirmarea hotărârii primei instanţe în ce priveşte valorificarea expertizei extrajudiciare prin care aceste bunuri au fost evaluate - valorificare ce a determinat acordarea de despăgubiri în cuantumul de 4438 euro stabilit prin respectiva expertiză - şi, pe de altă parte, considerentele care conţin aprecierea instanţei de apel referitoare la lipsa puterii doveditoare a aceleaşi expertize în ce priveşte onorariul plătit pentru evaluarea respectivelor bunuri.
Prin motivarea în acest mod a soluţiei relative la despăgubirile corespunzătoare distrugerii bunurilor mobile, instanţa de apel nu a manifestat consecvenţă în aprecierea relativă la unul şi acelaşi mijloc de probă, în contextul în care concluziile expertului extrajudiciar au fost reţinute fundament pentru stabilirea dovedirea cuantumului prejudiciului, dar în acelaşi timp s-a constatat că investiţia/cheltuiala realizată pentru obţinerea aceluiaşi mijloc de probă nu ar fi servit soluţionării pricinii.
Prin prisma celor expuse în precedent, Înalta Curte constată că devine incident motivul de recurs reglementat prin art. 488 pct. 6 teza a II-a, decizia atacată conţinând motive contradictorii.
În ce priveşte argumentele expuse de recurenta reclamantă cu privire la relevanta care consideră aceasta că trebuia acordată înscrisurilor pe care le-a depus pentru fundamentarea pretenţiilor formulate nu pot forma obiect de analiză în cadrul recursului pentru că acestea nu se circumscriu unui aspect de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar.
Relativ la pretenţia formulată în privinţa contravalorii tâmplăriei termopan, s-a reţinut prin decizia atacată că reclamanta nu a făcut dovada că schimbarea acestui element constructiv s-a datorat unor vicii ascunse ale edificiului.
Prin raportare la situaţia de fapt astfel stabilită, şi la limitele judecăţii ce se poate realiza în etapa recursului, Înalta Curte constată că este corectă soluţia de respingere a cererii de despăgubire formulate în aceste coordonate. Ţinând seama de împrejurarea că finalitatea demersului judiciar pendinte o constituie antrenarea obligaţiei de garanţie pentru vicii ascunse a pârâtelor, în raport de apartamentul pe care acestea din urmă l-au vândut reclamantei, nu se puteau acorda despăgubirile solicitate ca fiind aferente schimbării de către reclamantă a tâmplăriei termopan decât în măsura în care s-ar fi stabilit - în baza probelor administrate - că tâmplăria existentă la data achiziţionării bunului imobil era afectată de vicii ascunse. Cum instanţele de fond au reţinut că nu s-a făcut dovada unei asemenea situaţii-premisă, iar în recurs nu se poate proceda la reaprecierea probelor (la care recurenta reclamantă se raportează spre a fundamenta această critică), soluţia de respingere a acestei pretenţii nu poate fi privită ca una afectată de viciul de nelegalităţii.
În mod similar, critica referitoare la despăgubirile solicitate cu titlu de lipsă de folosinţă a apartamentului în perioada ulterioară prăbuşirii tavanului acestuia este fundamentată de recurenta reclamantă prin argumente care tind a demonstra reţinerea în mod greşit a situaţiei potrivit căreia apartamentul nu era locuibil la data la care s-a prăbuşit tavanul, şi că reclamanta nu a făcut dovada că nu ar fi avut unde să locuiască ori că ar fi intenţionat să închirieze imobilul.
Asemenea argumente tind a determina o reapreciere a probelor şi a situaţiei de fapt stabilite în baza lor, iar judecata în recurs nu permite a se realiza o asemenea reapreciere, împrejurare faţă de care Înalta Curte nu va proceda la analiza acestor susţineri care au fost formulate cu depăşirea cadrului procesual specific căii de atac promovate.
Se cuvine a fi subliniat că pretenţia reclamantei relativă la prejudiciul pretins suferit din pricina neputinţei de a folosi apartamentul a fost analizată de instanţele de fond corespunzător aspectelor concrete invocate de parte, şi situaţiei ce a rezultat din analiza probelor, aceste coordonate ale analizei fiind impuse de principiul disponibilităţii.
Aspectele de principiu expuse în motivarea recursului, referitoare la împiedicarea sa de a se bucura de confortul sporit pe care ar fi trebuit să i-l ofere imobilul pe care l-a cumpărat, în măsura în care el nu ar fi fost afectat de vicii ascunse, nu sunt unele care să poată fi obiectivate în coordonatele unui prejudiciu material reprezentat de lipsa de folosinţă, ci ele ar fi trebuit analizate în coordonatele prejudiciului moral pe care partea l-a invocat. Limitarea adusă stării de confort, sau oricăror alte beneficii la care orice persoană speră cumpărând un bun de mare valoare are drept corelativ crearea unei stări de dezamăgire, de lipsire de anumite satisfacţii care se prefigurează în mod rezonabil în contextul în care se investeşte o sumă de bani importantă într-un bun, cu atât mai mult în cazul în care acest bun este unul ce are referinţe calitative superioare.
Astfel fiind, se constată că despăgubirile materiale solicitate cu titlu de lipsă de folosinţă a imobilului au fost corect respinse ţinând seama de situaţia de fapt reţinută, însă omisiunea instanţelor de fond de a avea în vedere, la determinarea cuantumului daunelor morale, şi consecinţele negative determinate de lipsirea temporară a reclamantei de satisfacţia de a avea posibilitatea utilizării apartamentul, oricând, oricât şi oricum şi-ar fi dorit, aduce atingere dreptului acesteia de a primi o compensaţie echitabilă pentru consecinţele păgubitoare decurgând din viciile ascunse ce s-au constatat în speţă.
Referitor la măsura de diminuare a onorariul de expert (de la 10.000 RON la 5000 RON) - măsură dispusă de prima instanţă - se constată că, analizând critica referitoare la această chestiune, instanţa de apel a reţinut că s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 453 alin. (2) din C. proc. civ. în contextul în care acţiunea reclamantei a fost admisă doar în parte. De asemenea, s-a reţinut că sunt nefondate susţinerile reclamantei apelante în sensul că expertiza efectuată nu ar avea legătură cu capetele de cerere respinse, dat fiind că toate pretenţiile acesteia decurg din evenimentul constând în prăbuşirea tavanului, iar prin expertiza efectuată s-au analizat cauzele acestei prăbuşiri.
Aceste considerente reţinute de instanţa de apel reflectă cu evidenţă faptul că au fost analizate criticile relative la măsura de reducere a onorariului expertului, analiza astfel realizată reliefând o corectă aplicare a prevederilor art. 453 alin. (2) din C. proc. civ. care prevede următoarele: "Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată".
Susţinerea recurentei reclamante în sensul că nu există o motivare relativă la măsura menţionată se dovedesc, în raport de cele expuse, ca fiind vădit nefondată, iar prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. la care partea face referire nu pot conduce la reformarea soluţiei dat fiind faptul că reducerea onorariului nu s-a realizat pentru considerentul că el ar fi fost vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, ori cu activitatea desfăşurată de expertul judiciar, ci pentru considerentul că proba a fost valorificată numai parţial ca fiind utilă soluţionării cauzei.
Cât priveşte criticile formulate de reclamanta recurentă cu privire la cuantumul daunelor morale stabilit prin decizia recurată, Înalta Curte reţine că, de principiu, cuantificarea acestora nu poate forma obiect al unui control de legalitate câtă vreme nu există o reglementare legală care să stabilească repere fixe de evaluare.
Criteriile privind afectarea stării de sănătate a reclamantei în coordonatele invocate prin cererea de chemare în judecată, respectiv stresul pe care aceasta l-a trăit în contextul în care a fost prezentă în apartament la momentul prăbuşirii tavanului şi a întâmpinat un refuz al pârâţilor de a negocia pentru a se identifica pe cale amiabilă soluţii pentru remedierea incidentului prăbuşirii tavanului şi a consecinţelor acestuia, au fost avute în vedere de instanţele de fond, astfel că suma acordată cu titlu de reparaţie morală prin raportare la aceste coordonate ale prejudiciului nu poate fi reformată, neexistând un reper legal apt a fundamenta o atare soluţie în coordonatele impuse prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Pe de altă parte, coordonatele noi ale prejudiciului moral evocate prin cererile de apel şi de recurs - cum sunt boala severă cu care a fost diagnosticată reclamanta şi intervenţiile chirurgicale ulterioare - nu pot fi avute în vedere pentru că ele au valenţele unor cereri noi formulate direct în căile de atac, contrar prevederilor art. 494 raportat la art. 478 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.
Însă, faţă de considerentele expuse în precedent relativ la necesitatea luării în considerare şi a unei coordonate invocate de reclamantă, şi care nu a fost avută în vedere la cuantificarea prejudiciului moral, anume lipsa de satisfacţie, dezamăgirea cauzată de o limitare semnificativă a posibilităţilor reclamantei de a folosi bunul imobil afectat de viciile de construcţie, se impune a se constata că situaţia de fapt nu a fost deplin stabilită sub aspectul întinderii prejudiciului moral, fiind necesar a se proceda la o rejudecarea a capătului de cerere referitor la despăgubirile morale. Devine incident, în acest context, motivul de casare reglementat prin art. 488 pct. 5 raportat la art. 22 alin. (2) şi (6) din C. proc. civ.
De asemenea, este necesar a se rejudeca apelul spre a se lămuri deplin situaţia de fapt, în privinţa aspectelor relativ la care s-a reţinut în precedent că hotărârea recurată conţine motive contradictorii - corespunzător motivului de casare reglementat prin art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. -, şi anume în ce priveşte despăgubirile materiale reprezentate de costurile aferente remedierii depline a viciilor ascunse constatate, şi cele care au aptitudinea de a asigura repararea integrală a prejudiciului constând în distrugerea bunurilor mobile.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte urmează a dispune, în conformitate cu prevederile art. 497 din C. proc. civ., casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de reclamanta apelantă.
În etapa rejudecării apelului urmează a se aprecia dacă, şi în ce măsură înscrisurile noi produse de recurenta reclamantă în faţa instanţei de recurs pot constitui suportul reaprecierii cuantumului despăgubirilor materiale, apreciere care trebuie făcută prin prisma coordonatelor în care acest prejudiciu a fost descris la judecata în fond a pricinii - spre a se respecta astfel atât principiul disponibilităţii cât şi exigenţa legală de a nu se formula pretenţii noi în căile de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele SC B. SRL şi SC C. SRL împotriva Deciziei nr. 175 din 7 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi decizii.
Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 octombrie 2019.
GGC - GV