Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 9 iunie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2016, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi SC C. SRL a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 100.000 Euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin publicarea în mod repetat de ştiri false la adresa reclamantului, obligarea pârâţilor să îşi ceară scuze în mod public, prin publicarea scuzelor şi a dispozitivului în ziarul Naţional şi pe site-ul aferent acesteia, obligarea pârâţilor la ştergerea tuturor articolelor referitoare la reclamant publicate pe site-ul www.x.ro, obligarea pârâţilor să se abţină de la orice faptă ilicită de natură să aducă atingere demnităţii, imaginii şi vieţii private.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.
Prin Sentinţa civilă nr. 150 din 3 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, s-a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C. SRL, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi SC C. SRL, au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri, au fost obligaţi pârâţii să publice dispozitivul hotărârii, la rămânerea definitivă, în ziarul "Naţional" şi pe site-ul www.x.ro., au fost obligaţi pârâţii să şteargă de pe site-ul www.x.ro articolele referitoare la reclamant, s-a respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect obligaţia de a se abţine pe viitor de la orice faptă ilicită de natură să aducă atingere demnităţii, imaginii şi vieţii private a reclamantului, au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamant a sumei de 6.600 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.
Prin Decizia civilă nr. 325A din data de 15 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii pârâţi B. şi SC C. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 150 din data de 3 februarie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.
4. Calea de atac formulată în cauză.
Prin cererea de recurs formulată, recurenţii-pârâţi au susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În dezvoltarea criticilor formulate, în esenţă, recurenţii-pârâţi au arătat că:
- prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 70 alin. (1) şi (2) din noul C. civ., art. 30 pct. 1, 2 şi 3 din Constituţia României, art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind libertatea de exprimare şi, totodată, dispoziţiile art. 1357 din noul C. civ. privind constatarea caracterului ilicit al faptelor recurentului-pârât B.;
- instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 36 C. proc. civ. în ceea ce priveşte reţinerea calităţii procesuale pasive a recurentei-pârâte SC C.;
- în mod greşit instanţa de apel a reţinut calitatea procesuală a recurentei-pârâte SC C. SRL având în vedere doar prezumţii ce ar rezulta din caseta de editor tipărită pe pagina ziarului şi obiectul de activitate al societăţii înregistrat la ONRC, iară a exista o probă concludentă din care să rezulte că aceasta deţine ziarul "Naţional"
- în mod greşit instanţa de apel reţine că prin articolele publicate au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare şi s-a urmărit în principal lezarea demnităţii şi reputaţiei reclamantului;
- în speţă nu se poate reţine existenţa faptei ilicite întrucât faptele imputate intră în sfera de protecţie a art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aspect dovedit, în opinia recurenţilor-pârâţi, atât prin conţinutul articolelor, cât şi de probele administrate în cauză.
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.
5. Procedura de filtru.
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin Încheierea din 19 noiembrie 2019 completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului invocată de reclamantul A., excepţie invocată de pârâţii B. şi SC C. SRL.
A respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant A.
A admis în principiu recursul declarat de pârâţii B. şi SC C. SRL împotriva deciziei nr. 325 A din data de 15 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Fixează termen de judecată la data de 28 ianuarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
6. Apărările formulate în cauză.
În termen legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar, pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat.
Totodată, a solicitat obligarea recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Primul motiv de recurs care se circumscrie motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi vizează soluţionarea excepţiei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. nu este fondat.
Curtea de Apel Bucureşti a respins în mod just excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., aplicând în mod corect prevederile art. 36 C. proc. civ.. Calitatea procesuală pasivă a pârâtei consta în identitatea între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic supus judecăţii, identitate ce se verifică în cauză.
Instanţa de apel a procedat la o interpretare justă a dispoziţiilor legale incidente privind calitatea procesuală a pârâtei C. coroborând menţiunile de pe pagina de media referitoare la abonamentele ziarului Naţional (în condiţiile indicării unei societăţi terţe ca distribuitor prin vânzare, pe un spaţiu vizual separat al paginii), cu cele consemnate în extrasul de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului unde activitatea principală a pârâtei S.C. C., este notată ca fiind de editare a ziarelor. Acestea au condus la concluzia că societatea pârâtă S.C. C. este titulara cel puţin a dreptului de administrare a site-ului pe care s-au publicat articolele incriminate, câtă vreme datele paginii de internet trimit către aceasta, fiind incidente prevederile art. 30 alin. (8) din Constituţia României conform cărora răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii.
Pe fondul recursului, nu este justificată critica recurenţilor pârâţi privind inexistenţa faptei ilicite întrucât faptele imputate pârâţilor ar intra în sfera de protecţie a art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În cauză instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile art. 1357 C. civ., art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar şi de valori apărate de Constituţie şi de legile naţionale, existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.
În acord cu jurisprudenţa naţională şi practica C.E.D.O., care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
În cauzele Danev împotriva Bulgariei şi Iovtchev împotriva Bulgariei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în esenţă încălcarea convenţiei, după ce a considerat că abordarea formalistă a instanţelor naţionale, care atribuiseră reclamantului obligaţia de a dovedi existenţa unui prejudiciu moral cauzat de fapta ilegală, prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferinţelor lui fizice sau psihologice, avuseseră ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obţină (...). Curtea a subliniat că motivarea hotărârilor interne nu a ţinut seama de faptul că încălcarea constatată a drepturilor fundamentale ale persoanei putea în sine, în lumina afirmaţiilor acestuia, potrivit cărora se afla într-o stare psihologică sensibilizată, să fie reţinută ca element pentru stabilirea unui prejudiciu moral. Curtea a considerat că aplicarea unei asemenea abordări formaliste de către instanţe era în măsură să excludă acordarea unei despăgubiri într-un foarte mare număr de cazuri în care fapta nu era însoţită de o deteriorare vizibilă obiectiv a stării fizice sau psihice a victimei. Curtea a subliniat în repetate rânduri obligaţia care revine instanţelor naţionale de a interpreta cerinţele procedurale în mod proporţional şi rezonabil (a se vedea, Stone Court Shipping Company, S.A. împotriva Spaniei, 28 octombrie 2003, Pérez de Rada Cavanilles împotriva Spaniei, 28 octombrie 1998, Miragall Escolano şi alţii împotriva Spaniei).
În cererea de recurs s-a arătat că în mod greşit instanţa de apel reţine că prin articolele publicate au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare şi s-a urmărit în principal lezarea demnităţii şi reputaţiei reclamantului A., recurenţii prevalându-se astfel de protecţia conferită de art. 10 din Convenţia Europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, referitor la libertatea de exprimare. De asemenea, se arată că ar fi trebuit să se reţină baza factuală a susţinerilor pârâţilor, susţineri ce nu pot fi primite.
Potrivit art. 10, primul paragraf, din Convenţia Europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere, în vreme ce în al doilea paragraf se arată că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Astfel, dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă primul paragraf al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertate de exprimare, al doilea paragraf al articolului permite restrângerea exercitării acestui drept, iar aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul acestuia, spre a se realiza scopurile enunţate în mod expres, instanţa europeană subliniind, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.
Potrivit celor ce rezultă din dispoziţiile normei convenţionale evocate, exerciţiul libertăţii de exprimare poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie să îndeplinească însă anumite condiţii, respectiv: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. Pe cale pretoriană, acestor cerinţe li s-a adăugat şi condiţia privind proporţionalitatea, ce are a fi apreciată ca un balans între interesele aflate în joc, între măsura dispusă şi legitimitatea scopului urmărit prin aplicarea acelei măsuri, aleasă de stat pentru restabilirea legalităţii sau repararea prejudiciilor produse.
În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, art. 8 alin. (2) din Convenţie stabileşte că se admite un amestec în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora - în privinţa acestuia fiind aplicabile aceleaşi condiţii în aprecierea ingerinţei, mai sus subliniate, din perspectiva art. 10.
Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele, imaginea, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine "vieţii private" (cauza Von Hannover c. Germaniei, cererea nr. x/00). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" (cauza Chauvy şi alţii c. Franţei, nr. 64915/01).
Instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş c. României, că, "îi revine Curţii sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (cauza Petrina c. României; Von Hannover c. Germaniei). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina, citată anterior)".
Instanţa constată că prin articolele publicate de pârât au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare şi s-a urmărit în principal lezarea demnităţii şi reputaţiei reclamantului, astfel că în mod just a reţinut curtea de apel întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a jurnalistului care şi-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute, precum şi editorului mijlocului de multiplicare.
Drept urmare, motivul invocat de recurenţii pârâţi privind inexistenţa faptei ilicite întrucât ceea ce se impută pârâţilor ar intra în sfera de protecţie a art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu poate fi primit.
Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii B. şi SC C. SRL împotriva Deciziei nr. 325 A din data de 15 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Având în vedere prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi reţinându-se culpa procesuală a părţilor căzute în pretenţii, se va dispune obligarea recurenţilor-pârâţi B. şi SC C. SRL la plata sumei de 500 RON către intimatul-reclamant A., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii B. şi SC C. SRL împotriva Deciziei nr. 325 A din data de 15 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenţii-pârâţi B. şi SC C. SRL la plata sumei de 500 RON către intimatul-reclamant A., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 ianuarie 2020.
GGC - LM