Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 426 din 14 mai 2019, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă a admis, în parte, atât acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii A.-decedat pe parcursul procesului şi continuată de moştenitorii B. şi C., D., E., F., G., H., I., J.-decedată pe parcursul procesului şi continuată de moştenitor K., L., M.-decedată pe parcursul procesului şi continuată de moştenitor L. şi N., cât şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de O.-decedat pe parcursul procesului şi continuată de moştenitoarea P., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor prin C.N.A.D.N.R. SA. A constatat că reclamanţii şi intervenientul în interes propriu O. au calitate de persoane expropriate cu privire la terenurile următoare: C. şi B.-5044 mp din care pentru suprafaţa de 909 mp s-a dispus exproprierea suplimentară; D. - 2.559 mp din care pentru suprafaţa de 208 mp s-a dispus exproprierea suplimentară; F. - 1.131 mp; E. - 867 mp; J. - 1.376 mp din care pentru suprafaţa de 3 mp s-a dispus exproprierea suplimentară; G. - 6.713 mp din care pentru suprafaţa de 901 mp s-a dispus exproprierea suplimentară; M. şi L. - 4.157 mp din care pentru suprafaţa de 862 mp s-a dispus exproprierea suplimentară; H.-2731 mp din care pentru suprafaţa de 810 mp s-a dispus exproprierea suplimentară; N. şi I. - 8.066 mp din care pentru suprafaţa de 246 mp s-a dispus exproprierea suplimentară; O. - 325 mp; N. - 231 mp. A fost obligat pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor prin C.N.A.D.N.R. SA să plătească reclamanţilor şi intervenientului în interes propriu O. sau moştenitorilor acestora următoarele sume cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea terenurilor expropriate acestora astfel, pentru C. şi B. - 80.704 RON; D. - 40.944 RON; F. - 18.096 RON; E. - 13.872 RON; J. - 22.016 RON; G. - 107.408 RON; M. şi L. - 66.512 RON; H. - 43.696 RON; N. şi I. - 129.056 RON; P. - 5.200 RON; N. - 3.696 RON. A fost anulată, în parte, hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor emise de Comisia de verificare a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 255/2010 pe raza comunei Brănişca pentru fiecare dintre reclamanţi şi intervenientul în interes propriu în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate. Au fost respinse, în rest, acţiunea şi cererea de intervenţie principală. A fost obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamanţilor sau moştenitorilor acestora şi moştenitoarei intervenientului în interes propriu O. suma de 11.020 RON cheltuieli de judecată în fond.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, prin Decizia nr. 1584 din 5 noiembrie 2019, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul român prin CNAIR SA împotriva sentinţei tribunalului. A fost obligat apelantul să plătească intimaţilor-reclamanţi suma de 4.000 RON cheltuieli de judecată în apel.
S-a constatat, răspunzând-se criticilor formulate, că este cerută calitatea de expert ANEVAR pentru experţii care evaluează terenurile ce urmează a fi expropriate în procedura administrativă, derulată de către expropriator, dar că în instanţă, rapoartele de expertiză se întocmesc de experţi judiciari evaluatori, înscrişi pe listele comunicate de birourile judeţene de expertiză de pe lângă tribunale. Prin urmare, calitatea de expert judiciar este nu numai necesară, dar şi suficientă pentru întocmirea rapoartelor de expertiză în timpul proceselor.
Contrar susţinerilor apelantului, expertul evaluator a cărui opinie a fost împărtăşită de către instanţă a determinat valoarea despăgubirilor prin raportare la valorile înscrise în contracte de vânzare-cumpărare şi nu pe baza anunţurilor de la mica publicitate.
În ce priveşte criticile privind soluţionarea "modificării de acţiune" în cadrul dosarului, s-a constatat că cererea depusă la data de 31 mai 2016 nu reprezintă o modificare a câtimii obiectului acţiunii iniţiale, ci reprezintă o cerere adiţională care trebuia formulată în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., însă judecarea acesteia în dosar reprezintă o măsură de bună administrare a justiţiei, faţă de împrejurarea că există identitate de părţi între cereri, că este vorba despre terenuri similare cu cele evaluate deja prin raportul de expertiză.
O soluţie strict în litera legii ar fi fost în sensul dispunerii judecării separate a cererii formulate tardiv, formării unui nou dosar şi conexării acestuia cu prezenta cauză, în final rezultatul fiind acelaşi.
Nu a putut fi primită apărarea în sensul că modificarea acţiunii era de altfel prematur formulată, faţă de împrejurarea că hotărârile vizând stabilirea despăgubirilor nu au fost comunicate reclamanţilor.
Aceasta întrucât dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010 reglementează un termen de prescripţie menit să sancţioneze creditorul nediligent, or prevederea legală nu poate fi folosită împotriva unui creditor "prea diligent" care formulează o acţiune înainte de comunicarea hotărârii, hotărâre care a fost însă emisă şi care îl nemulţumeşte.
Faţă de cele expuse, curtea a respins apelul pârâtului şi a menţinut, ca legală şi temeinică, sentinţa primei instanţe, apelantul fiind obligat la plata în favoarea intimaţilor-reclamanţi a sumei de 4.000 RON, cheltuieli de judecată în apel, conform înscrisurilor depuse la dosar.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, reprezentată de Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, care a formulat următoarele critici:
În memoriul de recurs s-a arătat că decizia este nelegală, având în vedere încălcarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât raportul de expertiză nu a fost întocmit cu respectarea prevederilor legale aplicabile în materie şi de asemenea, au fost nesocotite dispoziţiile art. 204 C. proc. civ.
S-a susţinut că instanţa de judecată, în mod greşit, a omologat un raport de expertiză, care nu a ţinut seama de criteriile cumulative stabilite în mod imperativ de lege, pronunţând, pe cale de consecinţă, o hotărâre nelegală.
Astfel, s-a arătat că potrivit art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 este instituită cerinţa calităţii de membru ANEVAR a experţilor care evaluează proprietăţile supuse exproprierii, or, cei trei experţi care au întocmit expertiza în cauză, din informaţiile pe care le deţine recurentul, nu sunt membri ANEVAR.
Referitor la calcularea cuantumului despăgubirilor, în opinia recurentului, experţii, precum şi instanţa trebuia să ţină seama, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, de "preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia".
Recurentul a susţinut însă că valoarea stabilită de către expert a fost calculată prin raportare la imobile din altă zonă, contrar dispoziţiilor legale incidente.
De asemenea, conform dispoziţiilor legale incidente, la stabilirea valorii reale a imobilului expropriat, atât instanţa, cât şi comisia de experţi trebuia să se raporteze la preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobile de acelaşi fel în localitatea respectivă, valorile de comparaţie putând fi reprezentate doar de preţurile de tranzacţionare (cele declarate în faţa notarului public) şi nicidecum de cele de ofertare, publicate în presă sau postate pe internet.
Legea are aşadar în vedere situaţia certă a unor preţuri, exprimate în contracte şi nu situaţia incertă a unor oferte nematerializate în acte juridice autentice.
În felul acesta, este consacrată una din regulile fundamentale ale oricărei comparaţii, anume să poată fi comparat numai ceea ce se poate compara, respectiv să fie avute în vedere doar acele elemente care prezintă caracteristici comune imobilelor supuse comparaţiei, pentru că altminteri, s-ar ajunge la distorsionarea realităţii şi la stabilirea de valori necorespunzătoare, pentru alte imobile decât cele pentru care se solicită evaluarea.
Totodată, stabilirea despăgubirilor trebuie să se efectueze prin raportare la preţurile de tranzacţionare obişnuite la momentul exproprierii, acesta fiind situat în timp cât mai aproape de situaţia reală a pieţei.
Or, în cauză, experţii au ţinut seama de oferte de vânzare care în plus, nu sunt de la momentul exproprierii, aşa cum rezultă şi din Decizia Curţii Constituţionale nr. 380/2015 că ar trebui să se realizeze raportarea când se realizează evaluarea.
Ca atare, recurentul a solicitat a se constatata că instanţa de judecată nu putea să valideze un raport de expertiză, care nu a ţinut seama de criteriile cumulative stabilite în mod imperativ de lege, pronunţând o hotărâre nelegală.
- Cu privire la soluţia instanţei de apel pe cel de-al doilea motiv de nelegalitate, referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ., s-a susţinut că aceasta nu poate să valideze încălcarea unui articol legal, fundamentându-şi poziţia pe "măsură de bună administrare a justiţiei".
Astfel, s-a arătat că, atât timp cât precizarea de acţiune a fost formulată după termenul instituit imperativ de art. 204 C. proc. civ., instanţa trebuia să o respingă, ca tardiv formulată şi nicidecum să o disjungă, cum în mod eronat a indicat.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. (art. 304 pct. 6 şi 9 vechiul C. proc. civ.).
Analizând criticile formulate - ce vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., iar nu a dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., indicate eronat de către recurent, raportat la norma procesuală incidentă faţă de data promovării acţiunii, anterioară noului C. proc. civ. - Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
- Susţinerea omologării nelegale a raportului de expertiză sub motiv că ar fi fost nesocotite dispoziţiile art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004, referitoare la calitatea de membru ANEVAR, pe care ar fi trebuit să o aibă cei trei experţi evaluatori şi care "după informaţiile" recurentei, nu ar fi deţinut o asemenea calificare, este lipsită de temei.
În primul rând, este greşită referirea recurentei la dispoziţiile art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004, în condiţiile în care prima decizie de expropriere globală (nr. 1585) a fost emisă, în cauză, la data de 13 decembrie 2012, când era în vigoare un alt act normativ ce reglementa materia exproprierii şi anume, Legea nr. 255/2010.
Existenţa unui text similar în conţinutul acestui din urmă act normativ (art. 11 alin. (7) cu cel din vechea reglementare, invocat de recurentă (art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004), face posibilă analiza şi pe fond a criticii, care nu poate fi primită, dată fiind etapa exproprierii vizată de dispoziţia legală menţionată.
Astfel, textul se referă la etapa administrativă, prealabilă celei judiciare, când, după recepţionarea documentaţiilor cadastrale de către un expert evaluator specializat în evaluarea proprietăţii imobiliare, membru al Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor din România - ANEVAR, acesta va întocmi un raport de evaluare, pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, pe fiecare categorie de folosinţă.
În procedura judiciară însă, administrarea probelor se face cu observarea dispoziţiilor C. proc. civ., desemnarea experţilor realizându-se, în condiţiile art. 201 C. proc. civ., de pe lista experţilor judiciari.
Faptul că recurenta-pârâtă însăşi a considerat ca fiind corectă modalitatea în care a procedat instanţa fondului rezultă şi din aceea că nu a contestat lista experţilor comunicată de Biroul Local de Expertize, neapreciind necesară, la acel moment, al încuviinţării şi ulterior, administrării probei, existenţa unei calităţi suplimentare a experţilor.
- Este nefondată, de asemenea, critica referitoare la încălcarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât instanţa s-ar fi raportat, validând expertiza efectuată, la imobile din altă zonă şi la preţuri de ofertare iar nu de tranzacţionare.
În ce priveşte susţinerea raportării la imobile din altă zonă, separat de împrejurarea care se impune prioritar, din punct de vedere procedural, a neinvocării aspectului în calea de atac a apelului (unde s-a susţinut altceva, cum că nu ar fi aceeaşi categorie de folosinţă), ci omisso medio, direct în recurs, ea este lipsită de temei, în contextul în care s-a menţionat expres că este vorba despre terenuri situate în aria autostrăzii Lugoj - Deva.
Aşadar, este vorba de comparabile din zone afectate de aceeaşi măsură a exproprierii, dispuse pentru realizarea coridorului autostrăzii Lugoj - Deva, în contextul în care raportul de expertiză a explicat de ce au fost folosite aceste repere, câtă vreme în zona în care s-au aflat terenurile aparţinând reclamanţilor n-au putut fi identificate tranzacţii. S-a menţionat totodată, că "terenurile în legătură cu autostrada au aproximativ acelaşi preţ, indiferent de localitatea din care provin, ele fiind achiziţionate pentru comasare, de utilitate publică şi au ca atare, un preţ mai mare decât cele tranzacţionate între persoane fizice".
- Este neconformă realităţii susţinerea recurentei conform căreia raportarea, în evaluare, s-ar fi făcut la preţuri de ofertare, iar nu de tranzacţionare.
În realitate, aşa cum reţine şi instanţa de apel, expertiza care a fost omologată a utilizat metoda comparaţiei directe cu preţuri rezultate din tranzacţii efective cu terenuri, iar nu valori preluate din oferte de vânzare sau anunţuri la mica publicitate.
Tot astfel, momentul avut în vedere la data evaluării (reperul temporal) nu a fost cel al întocmirii raportului de expertiză, pentru a se putea susţine nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia CCR nr. 380 din 26 mai 2015, ci acela al exproprierii, ţinându-se seama însă, de particularitatea existentă în speţă, a emiterii a trei hotărâri de Guvern succesive în realizarea aceleiaşi exproprieri.
- Critica referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ. (în realitate, art. 132 C. proc. civ., faţă de incidenţa vechiul C. proc. civ., astfel cum s-a menţionat anterior) are de asemenea, caracter nefondat.
Astfel, prin cererea depusă la 31 mai 2016, prin care s-au contestat şi despăgubirile stabilite în Anexa la H.G. nr. 63/2016 - a cărei inadmisibilitate, respectiv tardivitate a pretins-o pârâta - a avut loc o întregire a cadrului judecăţii, tocmai ca urmare a măsurilor inconsecvente întreprinse de expropriator în realizarea aceleiaşi măsuri a exproprierii.
În acest sens s-a constatat că iniţial a fost emisă H.G. nr. 1232/2010 (care în art. 3 stabileşte o sumă globală a exproprierii, fără precizarea suprafeţelor expropriate şi a proprietarilor), pentru ca apoi aceasta să fie modificată prin H.G. nr. 844/2012 (în care au fost indicate listele cu proprietarii expropriaţi), şi ulterior să fie emise H.G. nr. 680/2015 şi H.G. nr. 631/2016 întrucât pârâta ocupa suprafeţe mai mari de teren decât cele inserate în actul iniţial (în realitate, suprafeţe de teren care fuseseră expropriate în fapt).
Această incoerenţă a expropriatorului, concretizată în acte adoptate succesiv pentru a reglementa întinderea suprafeţei expropriate şi despăgubirile aferente, nu poate fi imputată expropriaţilor şi nu li se poate pretinde acestora să anticipeze că la un moment dat în desfăşurarea litigiului - situat după prima zi de înfăţişare - va fi emisă o nouă hotărâre de Guvern, conţinând un cuantum al despăgubirilor contestabil.
Soluţia înregistrării separate a cererii sub motiv că era depăşită prima zi de înfăţişare ar fi condus în mod necesar la o conexare ulterioară a pricinilor şi la o judecată împreună, fiind vorba de stabilirea despăgubirilor ca urmare a aceleiaşi măsuri a exproprierii (ale cărei coordonate definitive au fost stabilite abia prin H.G. nr. 631/2016).
Astfel fiind, contrar susţinerii nefondate a recurentei, măsura instanţei de judecată împreună a cererilor a fost corectă şi impusă într-adevăr, de o bună administrare a justiţiei, asigurând o celeritate a procedurii prin evitarea unor termene inutile şi a unei conexări ulterioare a pricinilor la care ar fi obligat-o oricum, dispoziţiile art. 164 C. proc. civ.
În consecinţă, toate criticile de nelegalitate formulate cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ. au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, reprezentată de Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara împotriva Deciziei nr. 1584 din 5 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 februarie 2020.
GGC - LM