1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată la data de 20 aprilie 2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta Compania A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Informatică,Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş:
1. să se constate că prin folosirea semnului C. de către pârâtă, se încalcă drepturile exclusive ale reclamantei asupra mărcilor C.-502161 (marca internaţională), E. (marcă europeană) şi asupra numelui comercial F.;
2. să se constate că prin actele de înregistrare şi folosire neautorizate a semnului C. în numele comercial B., pârâta a săvârşit şi săvârşeşte acte de concurenţă neloială;
3. să se dispună interzicerea folosirii semnului C. în activitatea comercială a pârâtei, incluzând dar fără a se limita la: interzicerea folosirii semnului C. pe sigla restaurantului situat la punctul de lucru din Calea x A, Timişoara, judeţul Timiş; pe facturi; pe cardurile de meniuri; pe panourile publicitare; în numele de domeniu x.ro sau în alt nume de domeniu, indiferent de extensia acelui domeniu; pe website-ul deţinut la numele de domeniu x.ro; pe website-ul G.; pe websiteurile x.ro, x.com, x.ro şi x.ro; pe pagina de x (https://www.x.com/: cu consecinţa obligării pârâtei la eliminarea semnului C. de pe aceste bunuri corporale sau necorporale;
4. să se dispună interzicerea folosirii de către pârâta a oricăror semne identice sau similare mărcilor C. - nr. x şi E. pentru servicii de alimentaţie publică şi restaurant, pentru băuturi alcoolice, pentru vinuri, pentru publicitate şi vânzare ce au ca obiect băuturile alcoolice, serviciile de restaurant şi alimentaţie publică;
5. să se dispună interzicerea folosirii de către pârâtă a numelui său comercial B. sau a unui alt nume comercial, identic sau similar cu semnul C., cu obligarea pârâtei de a-şi schimba denumirea firmei B. înregistrată la Registrul Comerţului, prin înlocuirea numelui C. cu un alt semn diferit, care să nu creeze confuzie cu mărcile C.-x, E. şi cu numele comercial F.;
6. să se dispună obligarea Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Informatică la anularea/radierea numelui de domeniu x.ro atribuit pârâtei;
7. să se dispună obligarea Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, la anularea/radierea numelui comercial B. din Registrul Comerţului atribuit pârâtei;
8. să se dispună obligarea pârâtei la plata integrală a cheltuielilor de judecată.
În drept a invocat Legea nr. 84/1998 - art. 6, 8, 36; Regulamentul nr. 207/2009 privind marca europeană; Legea 11/1990; C. civ. - art. 1349, 1357 şi urm.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin Sentinţa civilă nr. 432 din 30 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta A. reprezentată de H. în contradictoriu cu pârâţii SC B. Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Informatică, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş; a constatat că folosirea de către pârâtă a semnului C., încalcă drepturile exclusive ale reclamantei asupra mărcilor C.-x (marcă internaţională), E.-x (marcă europeană) şi asupra numelui comercial F.; a dispus interzicerea folosirii semnului C. în activitatea comercială a pârâtei şi a folosirii numelui de domeniu x.ro precum şi a oricăror semne identice sau similare mărcilor C.-x (marcă internaţională), E.-x (marcă europeană); a dispus încetarea folosirii de către pârâtă a numelui său comercial "ANTINORSTORANTE" sau a unui alt nume comercial, identic sau similar cu semnul C., şi o obligă să îşi schimbe numele comercial prin înlocuirea numelui C., cu un alt semn diferit, care să nu creeze confuzie cu mărcile C.-x, E.-x şi numele comercial F.; a dispus anularea înregistrării numelui de domeniu x.ro; a dispus anularea numelui comercial "X. SRL" şi înregistrarea menţiunii anulării în Registrul Comerţului; a obligat pârâta SC B. a plata în favoarea reclamantei a sumei de 2.806,89 euro onorariu avocat la cursul BNR din data plăţii şi 900 RON taxă timbru.
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta SC B..
Prin Decizia nr. 315 din 14 martie 2018,Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta pârâtă SC B. împotriva Sentinţei civile nr. 432 din 30 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. şi cu intimatele pârâte Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Informatică, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş; a schimbat în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea. A dispus interzicerea folosirii semnului C. în activitatea comercială a pârâtei şi a folosirii numelui de domeniu x.ro precum şi a oricăror semne identice sau similare mărcii C.-x (marcă internaţională) şi anularea parţială a numelui comercial "X. SRL", în ce priveşte sintagma "C." şi înregistrarea menţiunii anulării în Registrul Comerţului. A obligat-o pe pârâtă să îşi schimbe numele comercial prin înlocuirea numelui C., cu un alt semn diferit, care să nu creeze confuzie cu marca C.-x şi numele comercial F. A dispus anularea înregistrării numelui de domeniu x.ro. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
La data de 17 iulie 2018, petenta A. a solicitat completarea Deciziei civile nr. 315A/2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV -a civilă, în Dosarul nr. x/2016, arătând în esenţă că instanţa a omis să se pronunţe asupra cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată; se solicită acordarea sumei de 1.723, 52 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 1584/A din 12 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea formulată de petenta A., în contradictoriu cu intimaţii B., Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, având ca obiect completarea Deciziei civile nr. 315A/2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV -a civilă, în Dosarul nr. x/2016, în sensul pronunţării asupra cheltuielilor de judecată cerute de petentă în apel. A respins cererea intimatei-petente de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.
4. Cererile de recurs.
Împotriva Deciziei civile nr. 315A/2018 a declarat recurs pârâta SC B., iar împotriva Deciziei nr. 1584/A din 12 decembrie 2018 a declarat recurs reclamanta A.
A. Prin cererea de recurs formulată de pârâta B. s-a arătat că Decizia nr. 315A din 14 martie 2018 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2016 este nelegală şi netemeinică, invocându-se incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Pârâta a învederat că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia precum şi întreg silogismul pe articolul 5 alin. (1) din Prima Directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 (dispoziţii reluate identic în prezent în art. 5 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, care a înlocuit-o) precum şi pe prevederile art. 39 din Legea nr. 84/1998, susţinând că s-a realizat o aplicare greşită a acestor norme de drept.
Instanţa de apel a reţinut ca sunt 6 aspecte care trebuie luate în considerare la momentul la care titularul unui drept solicită interzicerea folosirii unui semn identic de către un terţ, 4 condiţii plus încă 2 aspecte care trebuie verificate pentru a asigura dreptul titularului mărcii de a opune marca fata de un terţ.
Din cele 6 aspecte menţionate de Curtea de Apel, în legătura cu primele două (utilizarea să aibă loc în cadrul comerţului şi utilizarea să aibă loc fără consimţământul titularului mărcii), pârâta nu aduce nici o criticări apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit norma de drept referitor la restul celor 4 puncte.
În acest sens, pârâta face o expunere a modalităţii în care apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept pentru cele 4 condiţii.
Se solicită să se observe ca instanţa de apel, referitor la cea de-a treia condiţie (utilizarea sa aibă loc pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care a fost utilizată marca), a apreciat eronat următoarele: "apelanta-pârâtă nu foloseşte cuvântul I. în activitatea sa comercială de o asemenea manieră încât să se poată considera că este folosit cu funcţia de marcă (...), Curtea reţine că apelanta-pârâtă foloseşte cuvântul I. cu funcţia de nume comercial.
Pârâta arată că această susţinere a instanţei este eronată. Învederează că foloseşte în întregime denumirea B. pentru a arăta în primul rând ce fel de activitate desfăşoară (anume cea de restaurant - I. fiind traducerea în limba italiană a cuvântului restaurant), pentru a arăta ca mâncarea oferită este inspirată din bucătăria italiană, iar numele propriu C. este denumirea restaurantului (de ex. J.). Or pârâta arată că foloseşte întreaga denumire B. pentru a se identifica sub acest aspect ca o marcă şi nu doar pentru a se delimita de alţi comercianţi.
Referitor tot la cea de-a treia condiţie, aceea a produselor identice, se susţine că instanţa de apel a ignorat termenul specificat în mod clar de Directiva 2008/95/CE şi a înlocuit termenul identic cu complementar. în aceasta situaţie pârâta invocă încălcarea normelor de drept material, prin prisma faptului ca termenul "identic" nu poate fi înlocuit cu termenul "complementar".
Pârâta arată că instanţa de apel a validat silogismului Tribunalului, în sensul că există similitudine între serviciile oferite de pârâtă şi produsele oferite de reclamantă.
Solicită a se observa, în primul rând, faptul că nu comercializează direct produse, ci oferă servicii.
În al doilea rând, solicită să se observe că în accepţiunea instanţei de apel Clasificarea de la Nisa nu este deosebit de relevantă în cauză (serviciile de alimentaţie publică fiind similare comercializării vinurilor). Or în acest silogism, în loc să se plece de la cerinţa identităţii, se pleacă de la cerinţa similitudinii şi, mai mult, se apreciază ca această Clasificare de la Nisa nu este un factor relevant în ceea ce priveşte similitudinea dintre produse/servicii (susţinându-se în silogismul juridic faptul că acest lucru este consacrat deja în practică, fără a se indica în mod concret practica la care se face referire).
În al treilea rând, învederează că instanţa de apel, din întreaga enumerare de factori relevanţi, a arătat că un factor relevant este canalul de distribuţie şi s-a limitat doar la a face trimitere la acest factor pentru a susţine că există complementaritate -simplul fapt că pârâta comercializează vinuri (fără ca aceasta să comercializeze vinurile C.) este suficient ca să fie îndeplinită condiţia similitudinii.
Apreciază că acest raţionament este unul eronat, dat fiind faptul că simpla prestare de servicii care uneori poate să nu conţină şi servirea de vin (fără a exista distribuţia de produse ale titularului mărcii), prin alegerea unui nume propriu deosebit de comun în Italia (C.) nu creează similitudine.
Pârâta învederează că a arătat prin înscrisurile depuse în apel faptul că mai există o serie de localuri de alimentaţie publică cu numele C. în denumirea societăţii în Austria, Italia sau Germania, care cu siguranţă comercializează şi băuturi alcoolice, localuri care însă nu au intrat în conflict cu marca C.
În ceea ce priveşte analizarea condiţiei riscului de confuzie, pârâta apreciază că instanţa de apel pleacă de la o ipoteză greşită, fără a avea o dovadă în acest sens, raportând toate cerinţele pentru analizarea riscului la consumatorul mediu român, fără a avea în acest sens vreo probă pentru a se putea realiza această raportare.
Referitor la riscul de confuzie, aşa cum a fost prezentat de instanţa de apel, se arată că acest silogism face o interpretare eronată a jurisprudenţei Curţii de Justiţie şi nu poate fi luat în seamă, întrucât, pe de o parte în speţa de faţă este cazul unui nume propriu, patronimic şi în atare situaţie trebuie analizată întreaga structură morfologică şi nu doar numele propriu, iar pe de alta parte se arată că trebuie observate cele doua condiţii stabilite de Curtea de Justiţie în cauza General Motors - C-375/97, condiţii ce trebuiau dovedite de reclamanta-intimată (pârâta neputând face dovada unui fapt negativ, anume nu poate face dovada că nu sunt îndeplinite cele doua condiţii).
În ceea ce priveşte cea de-a şasea condiţie (limitarea efectelor mărcii-interdicţia poate fi impusă terţului atunci când utilizarea are loc conform practicilor loiale în domeniul comercial) se susţine că instanţa de apel, aplicând greşit art. 6 din Directiva 2008/95/CE [articol care se regăseşte şi în legislaţia internă la art. 39 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 84/1998] a reţinut că pârâta este de rea credinţă, dat fiind că a folosit semnul C. ulterior respingerii cererii de înregistrare la OSIM.
Instanţa de apel a omis însă să precizeze aspectul (deşi în preambulul considerentelor la pagina 14/15 face o expunere cronologică a faptelor relevante în speţă) că la data de 26 noiembrie 2009 pârâta a înregistrat la ICI numele de domeniu x.ro. Se mai arată că începând cu data de 21 iunie 2010 marca C. pentru vinuri (clasa 33) se bucură de protecţie la nivelul U.E.
În acest context pârâta apreciază că nu este de rea-credinţă, dat fiind că anterior datei la care marca C. se bucura de protecţie la nivel european a înregistrat deja (cu aproximativ 7 luni înainte) domeniul x.ro.
La data de 12 aprilie 2012 pârâta a schimbat numele societăţii, faţă de împrejurarea că prin notificarea din 4 aprilie 2012 asociaţii au fost ameninţaţi că li se va face plângere penală, sens în care a apreciat că presupusa protecţie de care se bucura numele de C. la nivel european ar trebui să nu permită rezervarea şi folosirea denumirii C. în denumirea unei societăţi comerciale (la O.R.C). În acest sens, câtă vreme O.R.C. a permis folosirea denumirii de B. (cu toate că exista protecţia europeana doar pentru numele C.), pârâta apreciază ca nu este de rea-credinţă, folosind un nume pentru care a primit acordul din partea unei instituţii a statului (O.R.C), aceasta fiind şi motivarea parchetului în soluţia de clasare.
Astfel, se arată că numele comercial este ocrotit prin dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Convenţia de la Paris care prevăd în mod expres faptul că numele comercial va fi protejat, iară obligaţia de depunere sau de înregistrare, indiferent de împrejurarea dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de comerţ sau de fabrică. Numele comercial este ocrotit în dreptul intern prin prevederile exprese ale Legii nr. 26/1990. Astfel, în cadrul procedurii de verificare a înmatriculării unei societăţi comerciale, un element esenţial de care depinde aprobarea sau respingerea înmatriculării acesteia ca subiect de drept îl reprezintă verificarea denumirii. Procedura de verificare a denumirii presupune verificarea disponibilităţii şi a distinctivităţii numelui comercial. Protecţia denumirii comerciale se dobândeşte în momentul înregistrării profesionistului.
Se arată că numele comercial este parte a fondului de comerţ, element incorporai care se regăseşte în patrimoniul comerciantului încă de la data înmatriculării sale în registrul comerţului. Având în vedere aceste aspecte, pârâta solicită să se observe faptul că denumirea comercială B. face obiectul proprietăţii industriale a societăţii şi se bucură de protecţie începând cu data înregistrării sale la O.R.C. învederează că în măsura în care marca C. nu putea fi folosită la nivel european se impunea ca O.R.C să nu permită înregistrarea acestei denumiri ca nume de societate comercială.
Concluzionând, pârâta arată că ar suferi un prejudiciu exagerat în contextul schimbării denumirii sale, ca urmare a distrugerii fondului său de comerţ, constituit strict la nivel local pe raza oraşului Timişoara. în aceste condiţii, obiectivul reclamantei de a bloca desfăşurarea activităţii societăţii pârâte, prin înlăturarea denumirii şi a tuturor elementelor principale de identificare, se învederează că este de natură a aduce prejudicii imense.
B. Prin cererea de recurs formulată de reclamanta A. s-a arătat că Decizia nr. 1584/A din 12 decembrie 2018 a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind invocat motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Se arată că prin decizia recurată instanţa de apel a admis cererea reclamantei de completare a Deciziei nr. 315A/2018 privind cheltuielile de judecată cerute de reclamantă în apel, respingând cererea de acordare a acestor cheltuieli, ca neîntemeiată, pe motiv ca prin decizia nr. 315A/2018 instanţa a apreciat că pârâta nu se află în culpă procesuală, având în vedere că potrivit dispozitivului acestei decizii, apelul formulat de pârâtă a fost admis.
Reclamanta învederează că prin Decizia nr. 315A/2018 instanţa de apel, de fapt, a admis în parte acţiunea reclamantei F., confirmând toate actele de încălcare a dreptului recurentei conferit de marca internaţională C.-x prin utilizarea semnului C. de către intimata B.. Singurul aspect pe care instanţa de apel nu 1-a mai confirmat prin Decizia 315A/2018 a fost încălcarea mărcii europene E. x. Cu excepţia acestui aspect, toate celelalte pretenţii ale recurentei F. stipulate în cererea de chemare în judecată care vizau utilizarea semnului C. de către pârâta B. au fost reconfirmate în apel.
Având în vedere faptul ca prin dispozitivul Deciziei 315A/2018 instanţa de apel nu a schimbat în totalitate Sentinţa nr. 432 din 30 martie 2017 prin respingerea acţiunii recurentei F. (astfel cum a solicitat intimata B.), ci a confirmat actele de încălcare a mărcii internaţionale C.-x de către intimata B., pe fondul apelului, chiar dacă apelul a fost admis, pârâta B. a rămas căzută în pretenţii.
Se arată că introducerea apelului de către pârâtă a implicat costuri pentru reclamantă pentru pregătirea apărării în apel, costuri ce au fost determinate în mod direct şi exclusiv de conduita pârâtei. Având în vedere că efectul concret al admiterii apelului pârâtei nu a fost schimbarea soluţiei din prima instanţa într-o soluţie care să-i profite în realitate pârâtei, ci instanţa de apel a reţinut actele de contrafacere ale pârâtei în ceea ce priveşte marca internaţională C.-x, conduita pârâtei de a introduce apelul face obiectul unei culpe procesuale.
Referitor la culpa procesuală, reclamanta învederează interpretarea acestei noţiuni juridice se raportează (sau ar trebui să se raporteze) la ceea ce stabileşte instanţa în mod concret în dispozitivul hotărârii pe fondul cauzei specifice etapei procesuale în care se găseşte litigiul. Se arată că această culpă procesuală nu poate fi determinată în speţa de faţă de semantica lexicală a expresiei "Admite apelul" menţionată la începutul dispozitivului Deciziei 315A/2018 din moment ce, partea din vina căreia s-a formulat acest apel prin care s-a reconfirmat încălcarea mărcii internaţionale C.-x de către pârâta B. este chiar pârâta.
Recurenta susţine că este adevărat că în apel instanţa a reţinut în parte acţiunea formulată de reclamantă, dar prin aceasta reţinere în parte s-au înlăturat numai aspectele de contrafacere privind marca europeană E., înlăturare care nu are vreun efect în ceea ce priveşte elementul principal al culpei procesuale a pârâtei privind reconfirmarea în apel a contrafacerii mărcii internaţionale C. şi menţinerea obligării pârâtei la abţinerea în a utiliza semnul C..
Se arată că reclamanta nu poate avea vreo culpă procesuală în apelul declarat de pârâtă, din moment ce prin acest apel s-a confirmat admiterea acţiunii reclamantei în apel, cu privire la contrafacerea mărcii internaţionale D. x de către pârâtă.
Astfel, apelul declarat de pârâtă a fost cauzat din vina exclusivă a acesteia, care a încălcat drepturile reclamantei conferite de marca internaţională C. x, încălcare ce a obligat reclamanta să iniţieze o acţiune în contrafacere pentru apărarea acestor drepturi. Pe de altă parte, instanţa de apel prin dispozitivul deciziei 315 A/2018 nu a impus în sarcina F. vreo obligaţie din care să rezulte căderea acesteia în pretenţii faţă de pârâtă.
Reclamanta invocă şi încălcarea prevederilor art. 453 C. proc. civ.. Reclamanta învederează că din acest text de lege reiese că vocaţie la acordarea cheltuielilor de judecată o are partea care a pierdut procesul, iar noţiunea de "pierdere a procesului" trebuie privită lato senso, adică prin raportare la efectul dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti şi nu prin raportare la sensul strict semantic al soluţiei pronunţate într-un litigiu - "admite/respinge".
În acest context, soluţia pe care instanţa de apel a pronunţat-o în cauză (admiterea apelului pârâtei) se arată că nu reprezintă de fapt o "pierdere a procesului" de către reclamantă din moment ce prin dispozitivul Deciziei 315A/2018 reclamanta nu a căzut în nicio pretenţie faţă de pârâtă ci dimpotrivă, pârâtei i s-au reconfirmat actele de contrafacere.
O altă critică vizează încălcarea prevederilor art. 6 C. proc. civ.
Având în vedere respingerea acordării cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă în apel, în condiţiile în care în apelul iniţiat de pârâtă reclamanta a făcut cheltuieli cu apărările din apel şi nu a căzut în pretenţii prin respingerea acţiunii de contrafacere, reclamanta apreciază că instanţa de apel nu a respectat dreptul la un proces echitabil, încălcând în acest sens art. 6 alin. (1) C. proc. civ.
Echitatea unui proces derivă şi din faptul că titularului unui drept de proprietate industrială (marcă) trebuie să i se returneze cheltuielile pe care le-a făcut cu apărarea dreptului său în instanţă, în cazul în care instanţa retine încălcarea dreptului, iar aceste cheltuieli trebuie suportate de către cel care i-a încălcat dreptul. Culpa procesuală se arată că nu este determinată de denumirea soluţiei pe care instanţă o pronunţă într-un litigiu, ci această culpă rezultă din efectul concret al întregului dispozitiv al hotărârii pronunţate.
Reclamanta apreciază că Decizia nr. 1584/A din 12 decembrie 2018 este lovită de nulitate, susţinând că a fost pronunţată prin încălcarea regulilor de procedură statuate prin art. 6 şi 453 C. proc. civ.
Intimata Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, în nume propriu şi pentru intimatul Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş a depus la dosar întâmpinări la recursurile formulate de reclamanta A. şi de pârâta B.
Reclamanta A. a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâta B., în cuprinsul acesteia fiind invocată şi excepţia nulităţii recursului formulat de pârâtă, susţinând că prin recursul formulat de această parte sunt aduse doar critici privind netemeinicia Deciziei nr. 315A/2018, ce nu pot fi primite în procedura recursului.
Intimatul Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică - ICI Bucureşti a depus întâmpinare la recursurile formulate.
Intimata Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, în nume propriu şi pentru intimatul Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de reclamanta A., precum şi răspuns la întâmpinarea formulată de Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică-ICI Bucureşti.
Intimatul Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică - ICI Bucureşti a depus răspuns la întâmpinarea formulată de reclamanta A.
Prin Încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de pârâta SC B. împotriva Deciziei civile nr. 315A/2018, reţinând că motivele de recurs pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8, şi de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1584/A din 12 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a fixat termen de judecată la data de 4 februarie 2020.
Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.
A. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta SC B. sunt de reţinut următoarele.
Este nefondată susţinerea recurentei pârâte în sensul că instanţa de apel a apreciat eronat că "apelanta-pârâta nu foloseşte cuvântul I. în activitatea sa comerciala de o asemenea maniera încât sa se poată considera ca este folosit cu funcţia de marcă (...), Curtea reţine ca apelanta-pârâta foloseşte cuvântul I. cu funcţia de nume comercial (...)."
Din considerentele instanţei de apel, menţionate în parte în motivele de recurs aşa cum au fost expuse mai sus, rezultă că instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada că pârâta a folosit denumirea I. cu funcţia de marcă ci doar cu funcţia de nume comercial în cadrul numelui societăţii B.
Din probele administrate instanţa de apel a ajuns la concluzia că pârâta a folosit cu funcţia de marcă denumirea K.. Sub acest aspect instanţa de apel a reţinut următoarele: "Folosirea în această modalitate a semnului K. - prin aplicarea lui pe frontispiciul restaurantului, pe umbrelele de soare de la terasa acestui restaurant, pentru a face publicitate pe internet serviciilor oferite în cadrul acestui restaurant - nu îndeplineşte funcţiile atribuite prin lege numelui comercial - acelea de se identifica faţă de ceilalţi comercianţi şi de a-şi identifica propriul fond de comerţ - ci pentru a-şi distinge propriile servicii de ale altor comercianţi."
Faptul că instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada că pârâta a folosit denumirea I. cu funcţia de marcă, ci doar cu funcţia de nume comercial a constituit unul dintre motivele pentru care a fost admis apelul pârâtei, dispunându-se doar anularea parţială a numelui comercial "X. SRL", în ce priveşte sintagma "C.".
În consecinţă, această constatare a instanţei de apel, trecând peste faptul că are la bază interpretarea probelor administrate în cauză şi reprezintă, astfel, o problemă de temeinicie iar nu de legalitate, i-a fost favorabilă pârâtei în judecarea apelului, aceasta neavând nici interesul să modifice această constatare.
Este nefondată susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi înlocuit condiţia legală a produselor identice cu cea a produselor complementare.
Aşa cum a reţinut instanţa de apel, atât dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998 (alin. (2) lit. b), cât şi dispoziţiile art. 5 din Directiva 2008/95/CE (alin. (1) lit. b), prevăd posibilitatea titularului mărcii să ceară interzicerea folosirii de către un terţ în cadrul comerţului a unui semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă.
Or, instanţa de apel a făcut aplicarea acestui text legal, atâta timp cât a analizat îndeplinirea condiţiilor pentru existenţa riscului de confuzie, iar nu a literei a) din cadrul articolelor menţionate anterior care prevede ca singure condiţii folosirea unui semn identic pentru produse sau servicii identice.
Observând considerentele deciziei atacate se constată că instanţa de apel a reţinut similaritatea atât între semne, cât şi între produse şi servicii şi a trecut la analiza riscului de confuzie, iar nu identitatea sub vreunul dintre aspecte. Similaritatea între produse şi servicii a fost dedusă din reţinerea complementarităţii dintre produse şi servicii.
În ceea ce priveşte criticile legate de reţinerea de către instanţa de apel a similarităţii între produsele desemnate de marca C. (vinuri) şi serviciile pentru care este folosită cu funcţia de marcă denumirea K. (restaurant), sunt de reţinut următoarele.
Contrar susţinerilor recurentei pârâte, Clasificarea de la Nisa a fost creată în scop exclusiv administrativ şi nu constituie în sine o bază pentru formularea de concluzii privind similaritatea produselor şi serviciilor. Faptul că produsele şi serviciile respective fac parte din aceeaşi clasă nu este în sine o indicaţie a similarităţii, aşa cum produsele şi serviciile aparţinând unor clase diferite nu sunt considerate în mod obligatoriu nesimilare (hotărârea din 16 decembrie 2008, T-259/06, Manso de Velasco, paragrafele 30 şi 31).
În jurisprudenţa CJCE (Hotărârea din 29 septembrie 1998, C-39/97, Canon) s-a reţinut că pentru a evalua similaritatea produselor/serviciilor se impune a se lua în considerare totalitatea factorilor relevanţi asociaţi produselor/serviciilor. Factorii enumeraţi în această hotărâre (paragraf 23), cu titlu exemplificativ, sunt: natura, scopul preconizat, metoda de utilizare, caracterul complementar, existenţa concurenţei. Ulterior au mai fost identificaţi ca factori suplimentari canalele de distribuţie, publicul relevant, originea obişnuită a produselor/serviciilor.
Instanţa de apel, ca şi prima instanţă de fond, a reţinut că produsele şi serviciile menţionate anterior sunt complementare, ceea ce a dus la concluzia similarităţii.
Instanţa de apel a mai reţinut că "serviciile prestate de apelanta-pârâtă în cadrul restaurantului K. constituie unul dintre canalele de distribuţie a produselor vinuri care fac parte din clasa 33".
Referitor la acest aspect este de reţinut că, dacă produsele/serviciile sunt distribuite utilizând aceleaşi canale de distribuţie, există o mare probabilitate ca produsele sau serviciile în cauză să fie considerate de către consumator ca aparţinând aceluiaşi segment de piaţă sau că sunt fabricate eventual de aceeaşi entitate. Termenul canal de distribuţie se referă la locul de distribuţie al produsului sau al serviciului, iar nu la modalitatea de a vinde sau de a promova produsul unei întreprinderi. Astfel, este relevant din perspectiva acestui factor dacă produsele sau serviciile au aceleaşi puncte de comercializare sau sunt furnizate ori oferite de obicei în aceleaşi locuri sau în locuri similare.
Ca atare, pentru a se reţine existenţa aceloraşi canale de distribuţie între comercializarea de vinuri şi prestarea de servicii prin intermediul unui restaurant trebuia să se pornească de la premisa că produsele şi serviciile în cauză au aceleaşi puncte de comercializare sau sunt furnizate ori oferite de obicei în aceleaşi locuri sau în locuri similare.
Din această perspectivă, într-adevăr, simplul fapt că în cadrul restaurantelor sunt servite, de regulă, şi vinuri nu duce la concluzia că serviciile de restaurante şi comercializarea de vinuri au aceleaşi canale de distribuţie. De asemenea, constatarea existenţei aceluiaşi canal de distribuţie nu duce la concluzia complementarităţii între produse sau servicii, aceştia fiind factori distincţi care, în anumite condiţii, ar putea duce la concluzia similarităţii.
Totuşi, această constatare eronată a instanţei de apel nu duce în sine la concluzia inexistenţei similarităţii între produse şi servicii, atâta timp cât instanţa de apel, ca şi prima instanţă de fond, a reţinut îndeplinirea în cauză a unui alt factor relevant pentru aprecierea similarităţii între produse şi servicii, şi anume complementaritatea.
Produsele/serviciile sunt complementare dacă există o legătură strânsă între acestea, în sensul că unul este indispensabil (esenţial) sau important (semnificativ) pentru utilizarea celuilalt (hotărârea din 11 mai 2011, T-74/10, Flanco, paragraful 40), într-un asemenea fel încât consumatorii să creadă că responsabilitatea pentru producerea acelor bunuri şi pentru furnizarea acelor servicii aparţine aceleiaşi întreprinderi.
Într-adevăr, simplul fapt că alimentele şi băuturile sunt esenţiale pentru serviciile de restaurante, baruri, cafenele nu îi determină pe consumatori să creadă că responsabilitatea pentru producerea acelor bunuri sau furnizarea acelor servicii aparţine aceleiaşi întreprinderi.
Totuşi, consumatorii ar putea crede că responsabilitatea aparţine aceluiaşi întreprinzător dacă practica de pe acea piaţă este aceea că furnizarea de alimente şi băuturi şi producerea unor asemenea bunuri sunt în mod comun oferite de aceeaşi întreprindere sub aceeaşi marcă. În asemenea cazuri s-a constatat existenţa unui anume grad de similaritate.
Aşa cum s-a reţinut anterior, prima instanţă de fond a reţinut faptul că produsele şi serviciile în cauză sunt complementare, întrucât în cadrul restaurantelor, de regulă, se servesc şi se vând şi vinuri, de unde a dedus că produsele şi serviciile în cauză sunt similare.
Or, în cadrul apelului, sub acest aspect, pârâta nu a invocat decât faptul că produsele şi serviciile în cauză nu ar fi similare întrucât fac parte din clase diferite potrivit Clasificării de la Nisa, fără a formula critici în mod concret în legătură cu aplicarea criteriilor de compararea a produselor şi serviciilor pentru a se ajunge la concluzia dacă sunt similare sau nu, iar în cadrul recursului a susţinut doar că simpla servire de vinuri, atâta timp cât nu se vând vinurile C., asociată cu faptul că numele C. este un nume propriu comun în Italia, ar duce la concluzia lipsei similarităţii între produsele şi serviciile în cauză.
Contrar susţinerii recurentei pârâte, faptul că aceasta nu comercializează direct produse, ci oferă servicii, nu este de natură să ducă în sine la concluzia lipsei de similaritate între produsele şi serviciile în cauză, atâta timp cât pot exista anumite caracteristici comune între produse şi servicii, în general, de exemplu, din perspectiva caracterului complementar, scopului preconizat, existenţei concurenţei.
De asemenea, contrar susţinerilor recurentei pârâte, pentru stabilirea similarităţii între produse şi servicii (inclusiv a determinării dacă produsele sau serviciile în cauză au acelaşi canal de distribuţie) se are în vedere categoria de produse pentru care a fost înregistrată marca şi categoria de servicii pentru care este folosit semnul opus, iar nu produsul purtând marca în cauză. Astfel, pentru analiza acestui criteriu, nu era necesar să se probeze faptul că pârâta comercializează chiar produsele purtând marca reclamantei (vinurile C.), aşa cum nu este relevant nici faptul că denumirea C. ar fi un nume propriu comun în Italia.
Faptul că în alte ţări din Europa ar exista localuri de alimentaţie publică având elementul verbal C. în cadrul denumirii nu înseamnă că, în mod automat, nu ar exista o încălcare a mărcii reclamantei prin modul de folosire de către pârâtă a semnului în cauză, atâta timp cât nu se poate reţine nelegalitatea aplicării de către instanţa de apel a criteriilor de determinare a riscului de confuzie prin raportare la circumstanţele specifice prezentei cauze.
Sunt nefondate criticile referitoare la determinarea publicului relevant în analizarea condiţiei riscului de confuzie, în cadrul cărora se susţine, în esenţă, că nu s-a administrat nicio probă pentru ca instanţa să se raporteze la consumatorul mediu român şi la cunoaşterea de către acesta a vinurilor C..
Consumatorul mediu care trebuie avut în vedere în evaluarea riscului de confuzie reprezintă o noţiune abstractă, al cărui comportament se determină prin raportare la obişnuinţele consumatorilor în general, iar nu una concretă al cărui comportament să fie necesar să fie probat în fiecare cauză în parte.
Potrivit CJCE "se consideră că un consumator mediu al categoriei de produse vizate este consumatorul normal infirmat şi suficient de atent şi avizat (...) De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că nivelul de atenţie al consumatorului mediu poate varia în funcţie de categoria de produse sau servicii în cauză (Hotărârea din 22 iunie 1999, C-342/97, Lloyd Schufabrik Meyer", paragraful 26).
Publicul relevant reprezintă unul dintre factorii interdependenţi care fac obiectul evaluării generale de care depinde existenţa riscului de confuzie, dar care are un rol important şi în evaluarea altor elemente ale riscului de confuzie, anume compararea produselor şi serviciilor, compararea semnelor, determinarea elementelor distinctive ale semnelor şi a caracterului distinctiv al mărcii anterioare.
Publicul relevant este reprezentat de consumatorii care ar putea utiliza produsele şi serviciile despre care s-a constatat că sunt identice sau similare, iar nu un anume produs concret aşa cum este desemnat de marca/semnul respectiv. O situaţie specială o au produsele de lux, dar nu este cazul în cadrul prezentei speţe, unde încălcarea dreptului la marcă nu s-a analizat din perspectiva art. 5 alin. (2) din Directiva 2008/95/CE, respectiv art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile de renume.
În cauzele care vizează riscul de confuzie, în jurisprudenţa CJCE/CJUE se face în mod normal distincţie între publicul larg (consumatorii care achiziţionează produse pentru a-şi satisface nevoile personale) şi un public profesionist sau specializat, prin raportare la produsele sau serviciile în cauză.
De exemplu, în cazul în care produsele şi serviciile la care se referă ambele semne aflate în conflict se adresează publicului larg, consumatorii relevanţi sunt reprezentanţi de publicul larg; în cazul în care ambele se adresează atât publicului larg, cât şi publicului de specialitate va fi avut în vedere publicul cu gradul de atenţie cel mai redus; în cazul în care se unele se adresează atât publicului larg, cât şi celui profesionist, iar celelalte publicului profesionist, va fi avut în vedere publicul profesionist, singurul public care ar putea confunda semnele.
În cazul unei înregistrări internaţionale a unei mărci, cum este cazul în speţă al uneia dintre mărcile invocate, este vorba de publicul din fiecare stat membru unde este protejată marca.
Termenul consumatori se referă atât la consumatorii reali, cât şi la cei potenţiali, anume la consumatorii care achiziţionează în prezent produsele/serviciile sau care ar putea face acest lucru în viitor.
În cazul în care un segment semnificativ al publicului relevant al produselor şi serviciilor în cauză poate deveni confuz cu privire la originea produselor, acest aspect este suficient pentru a se stabili un risc de confuzie. Nu este necesar să se stabilească faptul că toţi consumatorii, reali sau potenţiali, ai produselor sau serviciilor în cauză sunt supuşi riscului de confuzie.
Potrivit CJCE percepţia asupra mărcilor în mintea consumatorului mediu al produselor şi serviciilor în cauză are un rol determinant în aprecierea riscului de confuzie.
Ca atare, pentru a determina percepţia asupra semnelor a consumatorului mediu al produselor şi serviciilor, nu era necesar să se probeze concret percepţia consumatorului român asupra semnelor în cauză sau dacă vinurile purtând marca reclamantei sunt cunoscute sau nu în România.
Stabilirea gradului de cunoaştere a mărcii în teritoriul relevant ar fi presupus într-adevăr administrarea unor probe, ştiut fiind că gradul de cunoaştere a mărcii influenţează distinctivitatea acesteia, iar cu cât o marcă este mai distinctivă cu atât similaritatea între marcă şi semnul opus trebuie să fie mai redusă pentru a nu exista risc de confuzie.
Totuşi, în speţă nu a fost necesară stabilirea gradului de cunoaştere a mărcii reclamantei în România, având în vedere că instanţa de apel a reţinut un grad de similaritate ridicat între marcă şi semnul opus, ceea ce nu putea fi compensat sub aspectul riscului de confuzie decât de o marcă intrinsec slab distinctivă, ceea ce nu s-a reţinut a fi marca C..
Sunt nefondate susţinerile recurentei pârâte în sensul că în analiza semnelor în cauză instanţa de apel ar fi făcut o interpretare greşită a jurisprudenţei existente în acest domeniu şi ar fi încălcat chiar statuarea reţinută în decizia atacată şi anume că "aprecierea similitudinii între două mărci nu se poate limita la luarea în considerare numai a unei componente a unei mărci complexe şi la compararea acesteia cu o altă marcă. Dimpotrivă comparaţia trebuie să se facă prin examinarea mărcilor în cauză apreciată fiecare ca întreg", prin aceea că nu a ţinut cont că "C." este un nume propriu, patronimic, extrem de utilizat pe teritoriul Italiei şi că dreptul exclusiv la care dă naştere marca alcătuită dintr-un nume patronimic nu poartă decât asupra formei speciale sub care se înfăţişează numele.
În prealabil, este de remarcat faptul că marca reclamanţilor este o marcă verbală, iar în cazul acestui tip de mărci protecţia se întinde asupra cuvântului în sine nu şi asupra formei în care este scris, acestea fiind scrise în certificatul de înregistrare cu caractere tipărite cu font normal, fără nici un element grafic specific. Protecţia oferită de înregistrarea unei mărci verbale se aplică pentru cuvântul menţionat în cererea de înregistrare, dar nu şi pentru caracteristicile grafice stilistice individuale pe care le poate avea marca respectivă (Hotărârea din 22 mai 2008, T-254/06, RadioCom, paragr. 43).
Atunci când se compară sub aspect vizual mărci/semne figurative care conţin elemente verbale şi mărci verbale ceea ce contează este dacă semnele au un număr semnificativ de litere aflate în aceeaşi poziţie şi dacă elementul verbal din semnul figurativ este puternic stilizat.
În principiu, atunci când aceleaşi litere sunt prezentate în aceeaşi ordine, orice variaţie de stil trebuie să fie importantă pentru a se constata existenţa unei diferenţe pe plan vizual.
Ţinând cont că semnul C. invocat de către reclamantă reprezintă o marcă verbală înregistrată, se presupune că are cel puţin o distinctivitate intrinsecă minimă raportat la produsele pentru care a fost înregistrată şi pentru forma în care a fost înregistrată.
Atâta timp cât nu s-a cerut anularea acestei mărci, nu se poate susţine întemeiat că, fiind un nume patronimic, dacă s-ar proteja în forma în care a fost înregistrat, s-ar crea un monopol exorbitant asupra acestui nume faţă de omonimii săi şi nici că ar fi trebuit înregistrat sub o anumită formă specială.
Dimpotrivă, pe de o parte, recurenta pârâtă nu a susţinut că C. ar fi numele patronimic al vreunuia dintre proprietarii restaurantului în cauză, iar pe de altă parte, aşa cum s-a reţinut mai sus, protecţia oferită de înregistrarea unei mărci verbale se aplică pentru cuvântul menţionat în cererea de înregistrare, scris cu caractere tipărite cu font normal, fără nici un element grafic specific, caz în care, în principiu, atunci când aceleaşi litere sunt prezentate în aceeaşi ordine, orice variaţie de stil trebuie să fie importantă pentru a se constata existenţa unei diferenţe pe plan vizual.
În consecinţă, recurenta pârâtă, pentru a susţine existenţa unei diferenţe pe plan vizual între cele două semne, trebuia să susţină, printre altele, existenţa în cadrul semnului propriu cel puţin a unei variaţii de stil importante, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.
De asemenea, faptul că C. ar fi un nume patronimic folosit de mai multe persoane în Italia nu duce la concluzia că pentru consumatorul mediu român are aceeaşi semnificaţie precum un nume patronimic folosit frecvent în România, cum este numele L., menţionat de către recurenta pârâtă.
Dimpotrivă, nefiind un nume folosit în România, are o distinctivitatea intrinsecă medie raportat la produsele pe care le desemnează, vinuri, pentru consumatorul mediu român putând avea cel mult o sonoritate italiană, adică acesta s-ar putea gândi că este un cuvânt/nume italian ce desemnează produse cu specific/origine italiană.
Instanţa de apel a identificat corect semnele în conflict, reţinând că marca reclamantei este compusă din elementul verbal C., iar semnul folosit cu funcţia de marcă de către pârâtă este elementul verbal K., scris cu un font normal, în cadrul căruia "casa" este un element nedistinctiv, care nu va atrage atenţia consumatorului mediu român, întrucât acesta este obişnuit ca şi alte restaurante/localuri cu acelaşi specific să folosească acest cuvânt în cadrul denumirii. Aceleaşi argumente sunt valabile şi în cazul cuvântului "I." care, deşi este un cuvânt din limba italiană, nu îi este necunoscută semnificaţia acestuia consumatorului român, pe de o parte, pentru că este asemănător cuvântului din limba română "restaurant", iar, pe de altă parte, a mai fost folosit şi de alţi comercianţi din România pentru a desemna restaurante cu specific italian. Ca atare, singurul element la care se va raporta pentru a identifica întreprinderea care oferă serviciile respective va fi elementul verbal "C.".
Criticile prin care se susţine încălcarea de către instanţa de apel a condiţiilor care trebuiau verificate pentru a se constata existenţa unei mărci de renume, pentru a se bucura de protecţia extinsă cu privire la bunuri şi servicii ce nu sunt similare, nu sunt relevante în cauză, atâta timp cât instanţele de fond nu au constatat încălcarea drepturilor reclamantei asupra mărcii invocate în temeiul art. 5 alin. (2) din Directiva 2008/95/CE, ci, aşa cum s-a reţinut mai sus, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Directiva 2008/95/CE, respectiv art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, reţinând că produsele şi serviciile în cauză sunt similare iar nu diferite.
În ceea ce priveşte criticile legate de aplicarea greşită a art. 6 din Directiva 2008/95/CE [art. 39 alin. (1) lit. a) şi a) alin. (2) din Legea nr. 84/1998] (limitarea efectelor mărcii - interdicţia poate fi impusă terţului, atunci când utilizarea are loc conform practicilor loiale în domeniul comercial), se constată că în cadrul acestui motiv de recurs recurenta pârâtă a susţinut reţinerea eronată de către instanţa de apel a relei sale credinţe (practică neloială), doar prin raportare la faptul că ar fi folosit semnul C. ulterior respingerii cererii de înregistrare la OSIM.
Argumentele recurentei pârâte pentru folosirea semnului C. cu bună-credinţă în activitatea sa comercială rezidă în aceea că folosirea semnului C. ar fi avut loc în baza numelui de domeniu x.ro înregistrat la ICI la 26 noiembrie 2009, înainte cu 7 luni de a exista vreun drept al reclamantei asupra mărcii C. la nivel european, şi în baza numelui comercial înregistrat la pentru care a primit acordul din partea unei instituţii a statului, Oficiul registrului comerţului.
În ceea ce priveşte argumentul legat de înregistrarea numelui de domeniu, se observă că reclamanta a invocat în susţinerea încălcării drepturilor sale nu numai extinderea europeană a mărcii internaţionale C.-x, ci şi desemnarea României ca stat de protecţie a mărcii internaţionale menţionate anterior, începând cu data de 23 decembrie 2008, aşa cum au reţinut ambele instanţe de fond, dată în raport cu care numele de domeniu la care face referire recurenta pârâtă a fost înregistrat ulterior, la aproape 1 an. Astfel, nu subzistă premisa invocată de către recurentă, în sensul că şi-ar fi înregistrat numele de domeniu anterior mărcii reclamantei care i-ar fi putut fi opusă în România.
Referitor la argumentul legat de înregistrarea numelui comercial este de reţinut în primul rând că aceasta, conform susţinerilor recurentei pârâte, este ulterioară înregistrării celor două mărci invocate de către reclamantă.
Recurenta pârâtă invocă sub acest aspect că nu este de rea-credinţă, legat de folosirea denumirii C., întrucât a folosit un nume pentru care a primit acordul din partea unei instituţii a statului (Oficiul registrului comerţului), iar presupusa protecţie de care se bucură numele C. la nivel european, ar trebui sa nu permită rezervarea şi folosirea denumirii C. în denumirea unei societăţi comerciale la ORC.
Acest argument nu este de natură a susţine buna sa credinţă în utilizarea denumirii C., având în vedere că, potrivit art. 39 alin. (1) raportat la art. 38 din Legea nr. 26/1990, Oficiul registrului comerţului va refuza înscrierea unei firme care, neintroducând elemente deosebite în raport cu firme deja înregistrate, poate produce confuzie cu acestea.
Ca atare, la verificarea disponibilităţii firmei Oficiul registrului comerţului verifică existenţa unor firme deja înregistrate identice sau asemănătoare, iar nu existenţa unor alte drepturi de proprietate industrială pe care o atare înregistrare le-ar putea încălca.
Astfel, această înregistrare nu îi putea oferi recurentei pârâte credinţa folosirii în mod legitim a denumirii C., prin raportare la marca înregistrată a reclamantei.
În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B.
B. În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamanta A., împotriva Deciziei nr. 1584/2018, prin care s-a respins cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, sunt de reţinut următoarele.
În susţinerea recursului recurenta reclamantă a invocat, pe de o parte, încălcarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, a art. 6 C. proc. civ.
Referitor la susţinerile privind încălcarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ. se reţine că prevederile art. 453 (Acordarea cheltuielilor de judecată) sunt situate în Titlul 1 al Cărţii a doua, intitulat Procedura în faţa primei instanţe.
Potrivit art. 453: (1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.//(2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.
Legat de apel, relevante sunt prevederile art. 482 (Completare cu alte norme), potrivit cărora: Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol.
Potrivit art. 480 (Soluţiile pe care le pronunţă instanţa de apel), alin. (1) şi (2): (1) Instanţa de apel poate păstra hotărârea atacată, situaţie în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea lui.//(2) În caz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată.
Recurenta reclamantă, referitor la interpretarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., susţine, pe de o parte, că sintagma "pierdere a procesului" trebuie interpretată în sens larg prin raportare la efectul dispozitivului iar nu prin raportare la sensul soluţiei: admite/respinge, iar pe de altă parte, că în speţă, admiterea apelului nu reprezintă o pierdere a procesului de către reclamantă din moment ce prin dispozitivul hotărârii din apel reclamanta nu a căzut în nicio pretenţie, dimpotrivă pârâtei i s-au reconfirmat actele de încălcare a drepturilor conferite de marca C..
Aceste susţineri sunt nefondate, având în vedere că sintagma "partea care pierde procesul" din cadrul alin. (1) al art. 453 C. proc. civ., trebuie interpretată în cazul apelului, prin raportare la prevederile art. 482 C. proc. civ.
Aşa cum s-a reţinut anterior, art. 453 C. proc. civ., ce reglementează condiţiile acordării cheltuielilor de judecată, sunt situate în cadrul titlului aferent procedurii în faţa primei instanţe. Astfel, sintagma "partea care pierde procesul", din perspectiva procedurii în faţa primei instanţe, se raportează la modul de soluţionare a cererii de chemare în judecată, în alin. (2) al art. 453 reglementându-se şi situaţia admiterii doar în parte a cererii.
Privind comparativ soluţiile care pot fi pronunţate în primă instanţă şi în apel, se poate observa că cererea de chemare în judecată poate fi admisă în parte, conform art. 425 alin. (1) lit. c), teza finală, raportat la soluţia dată cererilor (capetelor de cerere) deduse judecăţii, în timp ce în apel, conform art. 480 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., nu se pune problema unei admiteri în parte a acestuia, ci doar, ulterior admiterii apelului, a unei eventuale anulări/schimbări în tot sau în parte a hotărârii atacate, ultim caz în care s-ar putea pune problema reevaluării cheltuielilor de judecată efectuate în faţa primei instanţe, prin aplicarea art. 453 C. proc. civ.
Astfel, ţinând cont de prevederile art. 482 C. proc. civ. şi interpretând art. 453 C. proc. civ. astfel încât să nu fie potrivnice dispoziţiilor ce reglementează judecată în apel, sintagma "partea care pierde procesul" se raportează la modul de soluţionare a apelului, iar nu la modul de soluţionare a cererii de chemare în judecată, cum greşit susţine recurenta reclamantă.
Mai mult, obiectul căii de atac a apelului, potrivit art. 461 C. proc. civ., este hotărârea primei instanţe de fond iar nu cererea de chemare în judecată, ca atare, culpa formulării apelului nu poate fi apreciată prin raportare la cererea de chemare în judecată, la partea culpabilă pentru generarea formulării cererii de chemare în judecată, contrar susţinerilor recurentei reclamante.
Este nefondat şi motivul de recurs prin care se susţine încălcarea art. 6 din C. proc. civ., referitor la dreptul la un proces echitabil, prin neacordarea reclamantei a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, în condiţiile în care reclamanta nu ar fi căzut în pretenţii prin respingerea acţiunii în contrafacere.
Analiza acestui motiv de recurs aduce în discuţie şi aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii".
Ţinând cont că interpretarea art. 453 coroborat cu art. 482 C. proc. civ. duce la soluţia menţionată anterior, nu este exclus ca, în anumite circumstanţe excepţionale, neavute în vedere de legiuitor la momentul elaborării textelor legale menţionate anterior (una dintre ele identificată chiar de instanţa de apel în considerentele sale), prin aplicarea acestor norme juridice, să se ajungă la o situaţie de inechitate.
În cazul unor astfel de circumstanţe excepţionale, nu se exclude aplicarea cerinţelor echităţii, în temeiul art. 5 alin. (3) C. proc. civ., cu consecinţa obligării apelantului la plata cheltuielilor de judecată, cel puţin parţial, deşi apelul a fost admis.
Totuşi, nu acesta este cazul în speţa de faţă, unde se observă că principalele critici din apel au privit problemele de drept care au fost considerate de instanţa de apel ca fiind netemeinic şi nelegal soluţionate de către prima instanţă de fond prin hotărârea atacată, şi anume constatarea încălcării mărcii E. şi anularea în tot a numelui comercial B., instanţa de apel ajungând la concluzia reţinerii în mod nefondat de către prima instanţă a contrafacerii mărcii E. şi a anulării parţiale a numelui comercial B., doar cu privire la denumirea C.. Mai mult, analiza din apel nu a privit probleme de drept noi faţă de cele care făcuseră deja obiectul susţinerilor şi apărărilor în faţa primei instanţe.
Ca atare, nu se constată existenţa unui dezechilibru vădit ca urmare a aplicării art. 453 coroborat cu art. 482 C. proc. civ., care să ducă la concluzia existenţei unei situaţii inechitabile, în ceea ce priveşte cheltuielile reprezentând onorariu de avocat suportate de intimata reclamantă, în condiţiile admiterii apelului declarat de către apelanta pârâtă.
În consecinţă, va fi respins ca nefondat recursul declarat de către reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1584A din data de 12 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. împotriva Deciziei nr. 315A din data de 14 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2020.
GGC - LM