Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 20 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Afacerilor Interne solicitând, în baza art. 4 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 252 coroborat cu art. 253 alin. (4) din C. civ., acordarea de daune morale în cuantum de 250.000 RON pentru compensarea suferinţelor suplimentare cauzate de condiţiile de detenţie pe care acesta le-a suferit în perioada 10.07.2014 - 16.03.2016.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă
Prin Sentinţa nr. 153 din 17 mai 2018, Tribunalul Gorj, secţia I civilă, a respins excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, invocată de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Afacerilor Interne; a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi a respins cererea formulată de reclamantul A. împotriva acestor pârâţi, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 10.07.2014 - 19.02.2015, excepţie invocată de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj; a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat în cauză de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 RON cu titlu de daune morale; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului suma de 1.100 RON cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin Decizia nr. 3047 din 22 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj, în numele şi pentru Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Sentinţei civile nr. 153 din 17 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Gorj.
4. Cererea de recurs
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj, în numele şi pentru Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.
Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Craiova.
În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi (2) şi art. 1357 - 1371 din C. civ.
În opinia recurentei, instanţa de apel, în mod greşit, a menţionat că a fost reţinută calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care Tribunalul Gorj a omis să se pronunţe în dispozitivul sentinţei apelate asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, deşi a unit-o cu fondul, iar motivarea a cuprins expunerea situaţiei de fapt şi normele legale incidente în cauză.
Cu privire la răspunderea Statului pentru condiţiile de detenţie din România, a considerat că, în cauză, legitimitate procesuală pasivă are Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi penitenciarele din subordine în care a fost încarcerat reclamantul, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind lipsit de calitate procesuală pasivă, nefiind parte în litigiul dedus judecăţii şi neavând nicio culpă în cauză.
Recurenta-pârâtă a arătat că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate avea calitate de parte în litigiul dedus judecăţii, fiind incidente prevederile art. 224 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice, care sunt persoane juridice.
Câtă vreme legiuitorul a stabilit obligaţii directe în sarcina Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în sensul luării de măsuri pentru evitarea supraaglomerării în penitenciare, recurenta-pârâtă a apreciat că, în mod greşit, a fost reţinută răspunderea delictuală în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
A mai arătat că inexistenţa fondurilor bugetare pentru asigurarea condiţiilor minime de cazare a persoanelor private de libertate nu poate fi imputată Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta fiind atributul exclusiv al Ministerului Justiţiei, respectiv al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, instituţii care au obligaţia de a lua toate măsurile, inclusiv cele bugetare pentru asigurarea condiţiilor minime de detenţie.
Referitor la obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.100 RON, a considerat că în mod nejustificat şi eronat au reţinut instanţa de fond şi cea de apel că onorariul apărătorului ales a fost stabilit corect, raportat la complexitatea cauzei şi prestaţia acestuia; în opinia recurentei, suma ce reprezintă onorariul avocatului este vădit disproporţionată faţă de obiectul cauzei şi având în vedere activitatea desfăşurată de apărător.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată la data de 3 aprilie 2019, intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a solicitat respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate.
În motivare, a arătat că, în mod corect, instanţa de fond şi cea de apel au admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei instituţii şi au obligat Statul Român la plata despăgubirilor solicitate în cauză.
A mai învederat că nu poate fi primită critica recurentei că în dispozitivul hotărârii instanţa nu a menţionat soluţia cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului român, întrucât motivele invocate de aceasta au fost analizate de către instanţă, care a concluzionat că Statul Român are calitate procesuală pasivă, iar condiţiile de detenţie necorespunzătoare nu sunt cauzate, în mod obligatoriu, de probleme ale sistemului penitenciar, ci pot fi legate de probleme ale politicii în materie penală.
6. Procedura de filtru
Prin încheierea din 23 octombrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj, în numele şi pentru Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 3047 din 22 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.
7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarate în cauză este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima critică formulată de recurenta-pârâtă pune în discuţie legalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel din perspectiva calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut, pe de o parte, că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 alin. (1)-(2) şi art. 1357-1371 C. civ., iar pe de altă parte, că instanţa de fond a unit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român cu fondul, însă a omis să se pronunţe asupra acestei excepţii în dispozitivul sentinţei apelate.
Referitor la critica recurentei că instanţa de fond nu s-a pronunţat prin dispozitiv asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte constată că, deşi instanţa nu s-a pronunţat explicit prin dispozitiv asupra acestei excepţii, soluţia pronunţată prin care Statul, în sarcina căruia s-a reţinut obligaţia de a răspunde pentru disfuncţionalităţile sistemului penitenciar, a fost obligat la plata unor despăgubiri reflectă pe deplin soluţia dată de instanţa de fond acestei excepţii, ce fusese unită cu fondul, ipoteză în care o casare a deciziei civile recurate nu s-ar dovedi decât excesiv de formalistă şi incompatibilă cu dreptul părţilor la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenta a susţinut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 alin. (1)-(2) şi art. 1357 - 1371 C. civ.
În speţă, în considerentele hotărârii judecătoreşti în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale care revine statului, s-a reţinut că răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu trebuie raportată la problemele generale ale politicii în materie penală şi la obligaţiile care revin statului, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului de a lua toate măsurile generale/individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenţie şi derivă din omisiunea statului de a adopta măsuri adecvate în gestionarea condiţiilor de detenţie care sunt, în primul rând, în sarcina statului.
Este de reţinut, totodată, că în hotărârea pilot din 25 aprilie 2017 Rezimveş şi alţii contra României, Curtea Europeană a apreciat că situaţia reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncţionalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (parag. 110). Curtea a reamintit în acest sens că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin de obicei din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală (B., citată anterior, pct. 199). Chiar şi în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obţine despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei culpe din partea autorităţilor (parag. 124).
Prin urmare, instanţa europeană, atunci când a analizat, prin prisma dreptului la demnitate umană, protejat de art. 3 din Convenţie, cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenţie, generat de supraaglomerare, de lipsa de condiţii igienice corespunzătoare, a apreciat că acesta poate fi rezultatul unor probleme ce excedează culpei propriu zise a administraţiei penitenciarului, fiind o deficienţă structurală şi sistemică.
În consecinţă, răspunderea statului nu poate fi exclusă pe considerentul că acesta răspunde patrimonial, obiectiv sau subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, nefiindu-i aplicabile, în acest caz, dispoziţiile C. civ. Textele de lege invocate de recurent nu sunt în măsură să justifice incapacitatea de drept civil a acestuia de a răspunde într-un raport juridic întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale.
Dimpotrivă, prin dispoziţiile art. 221 - 224 C. civ. este reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, dar şi a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi şi obligaţii, fie în subsidiar pentru obligaţiile autorităţilor publice.
În acelaşi timp, în speţă, răspunderea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor a fost înlăturată, reţinându-se că s-ar fi justificat chemarea în judecată a acestei autorităţi publice pentru a răspunde pentru producerea unui eventual prejudiciu ca urmare a condiţiilor efective de detenţie, altele decât supraaglomerarea din penitenciare.
Astfel, câtă vreme instanţa de apel a constatat imposibilitatea obiectivă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenţie, prejudiciul, raportat la condiţiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate astfel cum au fost reţinute, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilităţile sale de decizie şi control, o atare statuare este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit cu care această situaţie este cauzată de o problemă structurală şi sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român.
Aşadar, în mod corect s-a reţinut în sarcina recurentei o răspundere directă pentru deficienţele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care au fost constatate şi de instanţa europeană.
În consecinţă, Înalta Curte reţine că, în mod corect, recurentei i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, faţă de natura faptei ilicite reţinute, supraaglomerarea penitenciarelor în care reclamantul a fost deţinut putând fi imputată doar statului, iar acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul născut din această faptă putând fi dispusă doar în sarcina acestuia, deoarece Statul este cel care stabileşte politica penală.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului că sunt relevante prevederile art. 2 din Normele de aplicare a Ordinului nr. 433/C/2010 şi art. 6 lit. c) din Hotărârea nr. 756/2016 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, potrivit cărora Administraţia ia toate măsurile necesare pentru creşterea progresivă a numărului spaţiilor de cazare individuală, Înalta Curte constată că, judicios, instanţa de apel a reţinut că Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor îi revine un rol secundar, care constă în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ şi în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român, iar în acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ce impun statului printr-o obligaţie legală de a aplica măsurile generale şi/sau individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenţie şi drepturile cuvenite.
Referitor la critica privind obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.100 RON, în sensul că în mod nejustificat şi eronat instanţa de fond şi cea de apel au reţinut că onorariul apărătorului ales a fost stabilit corect, raportat la complexitatea cauzei şi prestaţia acestuia, Înalta Curte arată că aceste critici nu pot face obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs, întrucât sunt aspecte de netemeinicie ce ţin de modul de apreciere al instanţei de fond cu privire la cuantumul cheltuielilor acordate şi nu pot fi reapreciate în recurs.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj, în numele şi pentru Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 3047 din 22 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj, în numele şi pentru Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 3047 din 22 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2020.
GGC - GV