Procedura derulată în primă instanţă.
Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 5 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat obligarea pârâtului de a şterge toate comentariile şi referirile cu conţinut denigrator, defăimător şi batjocoritor la adresa reclamanţilor găzduite de pagina sa publică de socializare de pe internet; obligarea pârâtului de a nu mai publica şi de a nu mai găzdui pe pagina sa publică de socializare comentarii şi referiri cu conţinut denigrator, defăimător şi batjocoritor la adresa reclamanţilor; obligarea pârâtului la plata sumei de câte 210.000 RON pentru fiecare reclamant, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2) din C. civ., art. 1357 şi urm. din C. civ., art. 1381 şi art. 1391 C. civ.
Pârâtul C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată şi, în prealabil, ca reclamanţii să precizeze cu exactitate: pagina de socializare, data postărilor ce se doresc a fi şterse, cu indicarea persoanei care a postat comentariul şi conţinutul comentariului.
În drept, pârâtul a invocat disp. art. 1349 C. civ., art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La data de 3 martie 2017, reclamanţii au depus la dosar precizări ale acţiunii introductive, în privinţa primelor două capete de cerere, indicând perioada în care au fost publicate comentariile denigratoare şi injurioase ca fiind aprilie 2016 - iunie 2016 şi reţelele de socializare ca fiind: pagina personală de x a pârâtului şi blogul personal www.x.com. (indicând un număr de 38 de link-uri către articole postate pe acest blog).
La data de 30 martie 2017, pârâtul C. a formulat întâmpinare la cererea precizatoare, solicitând respingerea acţiunii, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.
Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal:
Prin Sentinţa civilă nr. 878 din 19 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte cererea precizată, a obligat pârâtul la ştergerea de pe pagina sa personală de x şi de pe blogul său personal www. x. y.com (actual www.x.com) a comentariilor şi referirilor cu conţinut denigrator şi defăimător la adresa reclamanţilor din perioada aprilie- iunie 2016, a obligat pârâtul să nu mai publice şi să nu mai găzduiască pe viitor pe pagina sa personală de x şi pe blogul său personal sus-menţionat comentarii şi referiri cu conţinut denigrator şi defăimător la adresa reclamanţilor şi a obligat pârâtul la plata către fiecare reclamant a sumei de 20.000 RON cu titlu de daune morale.
Apelul formulat în cauză:
Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel pârâtul C..
În drept, pârâtul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 30 din Constituţia României, art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 70, 71, 72, 73, 75, 253, 1349, 1353, 1357, 1369, 1371 C. civ., art. 456 şi urm. C. proc. civ.
Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca nefondat.
Hotărârea pronunţată în apel:
Prin decizia nr. 327 A/11 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât C., împotriva Sentinţei civile nr. 878 din 19 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B..
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul înlăturării obligaţiei stabilite în sarcina pârâtului de a nu mai publica şi găzdui pe viitor pe pagina sa personală de x şi pe blogul său personal comentarii şi referiri cu conţinut denigrator şi defăimător la adresa reclamanţilor şi, totodată, s-a înlăturat obligaţia stabilită în sarcina pârâtului de ştergere de pe blogul personal www.x.com (actual www.x.com) a comentariilor şi referirilor cu conţinut denigrator şi defăimător la adresa reclamanţilor din perioada aprilie - iunie 2016.
A fost obligat pârâtul să şteargă (în măsura în care acest lucru nu s-a realizat deja) de pe pagina sa personală de x comentariul utilizatorului D. din 12 mai 2016 ca răspuns la postarea pe pagina pârâtului din reţeaua de socializare x din 12 mai 2016 care cuprinde un link către articolul "E." de pe blogul său şi un comentariu al acestuia, comentariul utilizatorului F. din 13 mai 2016 ca răspuns la aceeaşi postare a pârâtului, comentariul utilizatorului F. din 15 mai 2016 ca răspuns la postarea pe pagina pârâtului din reţeaua de socializare x din 14 mai 2016 cu următorul cuprins: "Cu certitudine, "G." a intrat în etapa ridicolului. Caragiale râde solar", comentariul utilizatorului F. din 17 mai 2016 ca răspuns la postarea pe pagina pârâtului din reţeaua de socializare x din 16 mai 2016: "Mai sunt exact 5 zile (...)", comentariul utilizatorului F. din 17 mai 2016 ca răspuns la aceeaşi postare, răspunsul propriu din 20 mai 2016 la postarea sa din 20 mai 2016 care cuprinde comentariul "Marea soprană" şi are ataşată imaginea unei invitaţii la concertul "H." organizat în 29 mai la I., comentariul utilizatorului J. din 20 mai 2016 ca răspuns la postarea pârâtului din 20 mai 2016 cu următorul conţinut: "Mai e o singură zi", comentariul utilizatorului J. din 25 mai 2016 ca răspuns la postarea pârâtului din 25 mai 2016 cu următorul conţinut: "Serios acum, că tot nu înţeleg: Care este legătura dintre unificarea/despărţirea Operei cu Opereta şi alungarea/revenirea lui K.?", comentariul aparţinând pârâtului din data de 26 mai 2016, adăugat postării sale din aceeaşi dată cu următorul conţinut:
"(i)Logică de ministru al culturii. (...)", comentariul pârâtului din 7 iunie, adăugat postării sale din aceeaşi dată cu următorul conţinut:
"Până la urmă, câte semnături a reuşit să strângă L. împotriva lui K.? Vrem transparenţă: să se publice indexul:):)Haideţi, dna L. are nevoie de voi!", comentariul utilizatorului F. din 10 iunie la postarea pârâtului din 10 iunie 2016: "M.", comentariul pârâtului din 12 iunie adăugat postării sale din aceeaşi dată: "Să aveţi un final de săptămână frumos. (...), comentariul utilizatorului F. din 12 iunie ca răspuns la postarea pârâtului din 12 iunie: " Să aveţi un final de săptămână frumos.(...), comentariul utilizatorului F. din 13 iunie ca răspuns la postarea pârâtului din 13 iunie ce cuprinde link-ul către articolul "N." de pe blogul său, comentariul utilizatorului O. din 15 iunie ca răspuns la postarea pârâtului din 15 iunie: " P., tenorul atât de ataşat de colectivu' oamenilor muncii (...)", comentariul utilizatorului F. din 14 iunie, comentariul utilizatorului F. din 16 iunie la postarea pârâtului din aceeaşi dată:
"Q.", comentariul utilizatorului R. din 16 iunie la aceeaşi postare a pârâtului, comentariul utilizatorului F. din 16 iunie la aceeaşi postare a pârâtului, două comentarii ale utilizatorului F. din 20 iunie ca răspuns la postarea pârâtului din 20 iunie: "Azi! Era să uit. Nu rataţi concertul (...)."
A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 8000 RON şi către reclamant a sumei de 4.000 RON, cu titlul de daune morale.
Au fost obligaţi intimaţii-reclamanţi la plata către apelant a sumei de 3.000 RON (taxă de timbru şi onorariu avocaţial în faza procesuală a apelului).
Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanţii A., B. şi pârâtul C..
În cuprinsul memoriului de recurs, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au formulat, în esenţă, următoarele critici:
În temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., se invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 466 C. proc. civ. cu privire la efectul devolutiv al apelului şi se susţine, pe de o parte, că a fost reţinută greşit situaţia de fapt, respectiv perioada în care au avut loc postările de pe blogul personal al apelantului-pârât, în sensul că postările indicate în cererea precizatoare ar exceda perioadei indicate iar, pe de altă parte, că este greşită modalitatea în care au fost analizate aceste postări, fără a se ţine cont de faptul că invocarea acestora a fost făcută având în vedere solicitarea de a fi obligat pârâtul să nu mai posteze pe viitor asemenea comentarii sau să nu mai găzduiască asemenea postări, în temeiul art. 253 alin. (1) lit. b) şi c) C. civ.
Instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele interne şi internaţionale, jurisprudenţa CEDO în materia libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia, cu privire la asimilarea apelantului-pârât, care şi-a arogat calitatea de critic/cronicar muzical în domeniul muzicii culte, în categoria freelancerilor, cu scopul de a-i aplica acestuia un tratament juridic mai favorabil, cu o răspundere mai atenuată.
Se apreciază că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 70 C. civ. şi art. 71 - 75 din acelaşi act normativ, susţinând că nu există limbaj colocvial care să permită batjocorirea numelui, cum, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel, precum şi că s-a omis să se constate influenţa postărilor pârâtului asupra partenerilor de viaţă ai reclamanţilor.
Se mai susţine aplicarea greşită a normelor privind libertatea de exprimare prin raportare la interesul public, care ar justifica anumite exagerări, conform practicii judiciare, doar în cazul ziariştilor, precum şi faptul că greşita informare a publicului de către pârât nu a fost analizată de instanţa de apel.
Recurenţii apreciază că decizia a fost dată cu încălcarea art. 253 alin. (1) lit. b) şi lit. c) C. civ. prin refuzul instanţei de apel de a recunoaşte ca modalitate de reparare a prejudiciului şi obligaţia stabilită în sarcina apelantului ca pe viitor acesta să nu mai publice şi să nu mai găzduiască pe pagina sa de x şi pe blogul său comentarii şi referiri cu conţinut denigrator şi defăimător la adresa reclamanţilor.
De asemenea se apreciază că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a art. 253 alin. (4) C. civ., art. 1349 şi art. 1357 C. civ., a actelor normative internaţionale şi jurisprudenţei CEDO, cu privire la repararea prejudiciului moral atunci când a apreciat că se impune reducerea despăgubirii stabilite de instanţa de fond.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.
În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-pârât C. a formulat, în esenţă, următoarele critici:
Recurentul apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 75 C. civ. şi art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, privind libertatea de exprimare, arătând că unele exprimări au fost considerate ca nedepăşind limitele criticii acceptabile, în timp ce altele, de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut critic, sunt considerate a nu se încadra în limitele criticii acceptabile, fără a exista o analiză detaliată a acestora. Susţine că există bază factuală pentru opiniile exprimate prin comentarii şi, în consecinţă, nu poate fi tras la răspundere civilă pentru acestea.
De asemenea apreciază că s-a reţinut greşit ca faptă ilicită, conform obiceiului locului, neştergerea comentariilor terţilor după formularea acţiunii, aspect de natură a încălca dispoziţiile art. 253 C. civ., susţinând că, din condiţiile de utilizare ale reţelei sociale, nu rezultă că utilizatorii sunt asimilaţi reţelei în sine, drepturilor şi obligaţiilor acesteia, iar reclamanţii nu au raportat reţelei conţinutul problematic.
Apreciază că nu există o prevedere de drept material care să prevadă obligaţia de a lua măsuri privind încetarea încălcării dreptului nepatrimonial la data sesizării instanţei şi doar în momentul pronunţării unei hotărâri definitive apare această obligaţie.
Consideră că la data sesizării instanţei, fapta ilicită reţinută în apel nu se produsese şi nu există un temei de drept material pentru a aprecia drept dovadă a relei credinţe faptul că nu a şters comentariile indicate în acţiunea precizată, ci, dimpotrivă, acest aspect denotă buna sa credinţă, nedorind să producă modificări cu privire la probele din dosar.
O altă critică adusă instanţei anterioare este că a aplicat greşit art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că obligarea atât la ştergerea comentariilor cât şi la plata unor daune morale semnificative, de 12.000 RON, este disproporţionată faţă de exprimarea unor opinii cu caracter general la adresa unui grup vag determinat.
Un alt motiv de recurs vizează incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., susţinându-se că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii cu privire la existenţa faptei ilicite constând în neştergerea comentariilor terţilor după sesizarea acţiunii, susţinând recurentul că reclamanţii nu au indicat o astfel de faptă ilicită, ci doar cele întâmplate înainte de formularea acţiunii.
În final recurentul a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., apreciind că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii cu privire la analiza expresiilor folosite în comentariile de pe x, fiind arbitrare prin modul în care unele comentarii au fost apreciate a fi în limitele criticii acceptabile permise de dreptul la liberă exprimare, iar altele, de aceeaşi factură, nu. De asemenea, neştergerea comentariilor după introducerea acţiunii este tratată în mod contradictoriu, fie ca faptă ilicită, fie, indirect, drept utilă cauzei.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin Încheierea din 23 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursurile formulate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâtul C. împotriva Deciziei nr. 327A din 11 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată, în şedinţă publică, apreciindu-se că motivele de recurs invocate pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. .
Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.
Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul C., ce va fi analizat cu prioritate având în vedere faptul că acesta contestă existenţa faptei ilicite, se constată că, sub un prim aspect, acesta a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 75 C. civ. şi art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, privind libertatea de exprimare, în sensul că unele exprimări au fost considerate ca nedepăşind limitele criticii acceptabile, în timp ce altele, de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut critic, sunt considerate a nu se încadra în limitele criticii acceptabile, fără a exista o analiză detaliată a acestora. Susţine că există bază factuală pentru opiniile exprimate prin comentarii şi, în consecinţă, nu poate fi tras la răspundere civilă pentru acestea.
Conform art. 75 C. civ., invocat de către recurent, nu constituie o încălcare (...) atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte, iar exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.
Libertatea de exprimare este fundamentul esenţial al unei societăţi democratice şi una dintre condiţiile primordiale ale progresului şi împlinirii fiecăruia, dar nu constituie însă o libertate absolută ci, exerciţiul acestei libertăţi este supus unor restrângeri şi limitări.
În acest sens, art. 30 alin. (6) din Constituţia României prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar art. 57 din Constituţie, statuează că cetăţenii trebuie să îşi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Conform art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a tine seama de frontiere, iar art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie.
Jurisprudenţa CEDO a statuat că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, în concordanţă cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din convenţie, potrivit cărora exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Aşadar, cele două drepturi prevăzute de convenţie nu sunt absolute, ci se limitează reciproc, în sensul că dreptul la viaţa privată încetează unde începe dreptul la libera exprimare, iar dreptul la libera exprimare încetează unde începe dreptul la viaţa privată, astfel încât fiecare din cele două drepturi garantate de convenţie trebuie exercitat cu respectarea celuilalt.
Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerinţe, în condiţiile alin. (2) al art. 10, care trebuie însă să îndeplinească mai multe cerinţe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele enumerate limitativ în alineatul menţionat), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporţionalităţii ingerinţei cu scopul legitim urmărit.
Protecţia reputaţiei unei persoane este prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţie, ca temei pentru restrângerea libertăţii de exprimare, iar statele semnatare, în baza obligaţiilor pozitive, trebuie să garanteze oricărei persoane, "o speranţă legitimă în ceea ce priveşte protecţia şi respectarea vieţii sale private", (CEDO, cauza von Hannover c. Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 68).
Din perspectiva acestor noţiuni teoretice, instanţa de apel a argumentat în mod detaliat, pentru fiecare comentariu în parte de ce apreciază că se încadrează sau nu în sfera ilicitului şi în ce măsură depăşesc sau nu limitele criticii acceptabile.
Astfel, în privinţa unor afirmaţii, Curtea a apreciat că nu depăşesc limitele libertăţii de exprimare, care permite o anumită doză de exagerare şi evident folosirea figurilor de stil în cadrul exprimărilor pseudo-jurnalistice, care nu sunt injurioase, ci, chiar dacă folosesc un termen colocvial, se încadrează în limitele libertăţii de exprimare şi a criticilor permise la adresa unui artist.
S-a apreciat în acest sens că e acceptabil (din perspectiva formei/stilului exprimării) ca în cadrul unei comunităţi restrânse, cum este cea a consumatorilor de operă, să fie folosite apelative colocviale, nepretenţioase (...), conotaţia care se acordă uzual acestor formule de adresare nefiind implicit negativă, ci mai degrabă a eliminării unilaterale a distanţei între două persoane străine, a familiarităţii pe care consumatorii de cultură şi le arogă în raport cu artiştii, că nu depăşesc nivelul acceptabil de exprimare sau sunt afirmaţii de natură a cataloga, tot într-o manieră acceptabilă ca formă şi stil, exprimarea punctului de vedere advers şi criticarea sa sau se referă la prestaţia artistică şi, deşi sunt de natură a leza pe reclamanţi, nu sunt ilicite, deoarece prin însuşi faptul că reclamanţii sunt artişti, ei se supun celor mai subiective judecăţi de valoare, criticii oricărui spectator, care, însă, cât timp este exprimată decent, nu poate fi cenzurată.
Pe de altă parte însă, Curtea de Apel a arătat că nu găseşte nimic decent în unele exprimări, pe care le-a considerat ilicite, inclusiv din perspectiva discrepantei între conţinutul formulărilor şi mediul elevat al operei şi al iubitorilor de operă, care nu ar trebui să conţină referinţe zoologice sau alte derapaje de limbaj, confirmând raţionamentul primei instanţe în calificarea acestora care a constatat că aceste afirmaţii au fost făcute în absenţa unei baze factuale a unor fapte determinate privindu-i pe reclamanţi, cu folosirea unor termeni tendenţioşi şi ofensatori, de natură a induce în conştiinţa opiniei publice ideea că reclamanţii au o conduită nepotrivită.
Modul în care instanţele anterioare au evaluat gradul în care afirmaţiile făcute depăşesc limitele criticii acceptabile şi măsura în care există o bază factuală în sprijinul acestora, nu constituie o problemă de nelegalitate a hotărârilor atacate, ci o problemă de netemeinicie, întrucât evaluarea se raportează la situaţia de fapt reţinută, care nu poate face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, raportat la dispoziţiile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.,
Recurentul mai apreciază că s-a reţinut greşit ca faptă ilicită, conform obiceiului locului, neştergerea comentariilor terţilor după formularea acţiunii, aspect de natură a încălca dispoziţiile art. 253 C. civ., susţinând că, din condiţiile de utilizare ale reţelei sociale, nu rezultă că utilizatorii sunt asimilaţi reţelei în sine, drepturilor şi obligaţiilor acesteia, iar reclamanţii nu au raportat reţelei conţinutul problematic.
În privinţa faptei ilicite constând în inacţiunea apelantului-pârât, care nu a suprimat comentariile cu caracter denigrator făcute de terţi pe pagina sa de x, Curtea de Apel a constatat că există această faptă, apelantul-pârât tolerând comentarii injurioase la adresa reclamanţilor, invocând dispoziţiile art. 1349 C. civ.. referitoare la obligaţia de a fi respectate regulile de conduită pe care obiceiul locului le impune.
Aplicând speţei de faţă aceste dispoziţii, instanţa de apel a apreciat că "obiceiul locului" poate fi stabilit prin raportare la condiţiile de utilizare ale reţelei de socializare x, potrivit cărora utilizatorii acestei reţele de socializare se supun condiţiilor de utilizare x, care implică auto-cenzură în primă fază, dar şi o formă de cenzură post-factum, fiind posibil, din punct de vedere tehnic, atât ştergerea/editarea propriilor comentarii, cât şi ştergerea/raportarea la x a comentariilor terţelor persoane.
Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine concluziile Curţii Europene a Drepturilor Omului din Hotărârea din 16 iunie 2015, în Cauza Delfi AS împotriva Estoniei, în cadrul căreia s-a arătat la paragraful (110) că "posibilitatea persoanelor fizice de a se exprima pe internet constituie un instrument fără precedent în exercitarea libertăţii de exprimare. Acesta este un fapt necontestat, recunoscut de Curte în mai multe rânduri [Ahmet Y-305; l-305; r-305;m împotriva Turciei, nr. 3111/10, pct. 48, CEDO 2012; Times Newspapers Ltd (nr. 1 şi 2) împotriva Regatului Unit, nr. 3002/03 şi 23676/03, pct. 27, CEDO 2009]. Cu toate acestea, beneficiile acestui mijloc de comunicare sunt însoţite de o serie de riscuri. Afirmaţiile vădit ilicite, mai ales afirmaţiile calomnioase, care instigă la ură sau la violenţă, se pot difuza ca niciodată până acum în întreaga lume în câteva secunde şi, uneori, rămân online pentru o lungă perioadă de timp. (...). Având în vedere necesitatea de a proteja valorile care stau la baza Convenţiei şi având în vedere că drepturile pe care aceasta le protejează, respectiv, la art. 10 şi art. 8 merită acelaşi respect, este necesar să se găsească un echilibru care păstrează esenţa fiecăruia dintre aceste drepturi. Astfel, deşi recunoaşte beneficiile semnificative pe care internetul le oferă pentru exercitarea libertăţii de exprimare, Curtea consideră că trebuie păstrată, în principiu, posibilitatea ca persoanele vătămate în urma declaraţiilor calomnioase sau a altor tipuri de conţinut ilicit să introducă o acţiune în răspundere care să poată constitui o cale de atac efectivă împotriva încălcării drepturilor personalităţii."
Ca atare s-a apreciat că ştergerea comentariilor de către societatea reclamantă, furnizor de ştiri online, imediat după publicarea lor, ar fi fost suficientă pentru a nu fi considerată răspunzătoare în conformitate cu legislaţia internă.
În consecinţă, Curtea a considerat că faptul de a impune societăţii reclamante obligaţia de a şterge din website, imediat după publicarea lor, comentariile care constituiau discurs instigator la ură şi instigare la violenţă - despre care se putea înţelege la prima vedere că sunt vădit ilicite - nu constituie, în principiu, o ingerinţă disproporţionată în exercitarea de către aceasta a libertăţii sale de exprimare.
Chiar dacă speţa de faţă nu priveşte un furnizor de ştiri, ca în cazul avut în vedere de către instanţa de contencios european, se poate observa că, rolul pârâtului în afişarea publică a comentariilor adăugate la articolele publicate în spaţiul online îl depăşea pe cel al unui furnizor pasiv de servicii pur tehnice, astfel că, în concordanţă cu jurisprudenţa europeană, ca furnizor de servicii de conţinut, se impunea intervenţia sa în ştergerea comentariilor denigratoare, independent de raportarea conţinutului ilicit de către reclamanţi platformei x şi anterior intervenţiei acesteia.
De altfel, fapta ce a fost imputată pârâtului de către Curtea de Apel nu este necenzurarea înainte şi imediat după postare a comentariilor, ci aceea de menţinere a comentariilor terţelor persoane după data sesizării (în speţă, data cererii de chemare în judecată) pentru că obligaţia pe care utilizatorul titular al paginii x o are este similară cu cea a platformei x, care îşi asumă responsabilitatea pentru înlăturarea comentariilor care contravin standardelor comunităţi, după momentul raportării postărilor, respectiv după momentul sesizării, în cazul utilizatorului.
Recurentul, în susţinerea sa în sensul că obligaţia de a şterge comentariile poate fi angajată doar de la momentul pronunţării unei hotărâri definitive care să constate caracterul ilicit al acestora, porneşte de la premisa că la momentul sesizării instanţei fapta nu se produsese încă.
Or, de principiu, nu este necesară intervenţia instanţei pentru a constata că un comentariu are sau nu caracter denigrator, ilicit, ci această obligaţie stă în sarcina oricărei persoane fizice care îşi arogă dreptul de a posta diverse informaţii în mediul online, creând oportunitatea unui spaţiu de discuţie şi acordând voluntar posibilitatea postării unor comentarii de către alţi utilizatori.
În măsura în care o parte din comentariile considerate ilicite existau inclusiv la data pronunţării instanţei de apel, nu poate fi primită justificarea că nu s-a intervenit pentru a nu se produce modificări probelor din dosar, care deja erau administrate, cu atât mai mult cu cât o altă parte fuseseră deja şterse.
Deşi se susţine de pârât că reclamanţii nu se puteau prevala de dispoziţiile art. 253 lit. a) C. civ., potrivit căruia (1) persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei: a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă, câtă vreme conform alin. (2) al aceluiaşi articol în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), deci nu şi pe cele de la lit. a), Înalta Curte constată că instanţele anterioare nu au făcut aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 253 lit. a) C. civ.
Reclamanţii nu au solicitat instanţei interzicerea săvârşirii unei fapte ilicite iminente, pentru a fi aplicabile dispoziţiile enunţate anterior, ci aceasta - postarea comentariilor denigratoare şi menţinerea acestora de către pârât-, era deja produsă la data iniţierii litigiului de faţă.
Instanţa s-a raportat la data depunerii cererii de chemare în judecată ca fiind data la care reclamanţii i-au adus la cunoştinţă pârâtului caracterul ilicit al faptei constând în neştergerea comentariilor denigratoare, ce echivalează cu momentul de la care acestuia i se poate imputa o formă de vinovăţie, aptă a-i angaja răspunderea civilă delictuală.
În aceste condiţii nu poate fi primit nici motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., în cadrul căruia s-a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii cu privire la existenţa faptei ilicite constând în neştergerea comentariilor terţilor după sesizarea acţiunii, susţinând recurentul că reclamanţii nu au indicat o astfel de faptă ilicită, ci doar cele întâmplate înainte de formularea acţiunii.
De altfel, în cadrul cererii de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtului la a şterge toate comentariile şi referirile cu conţinut denigrator, defăimător şi batjocoritor la adresa reclamanţilor din perioada aprilie- iunie 2016, găzduite de pagina sa publică de socializare de pe internet, comentarii care existau deja la data promovării acţiunii, dar al căror efect s-a întins şi peste acest moment, existenţa acestora având un caracter continuu, până la momentul în care pârâtul va proceda la ştergerea lor.
În aceste condiţii se constată că soluţia instanţelor anterioare nu excedează cadrului procesual fixat de către reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, nefiind încălcat principiul disponibilităţii părţilor, principiu ce guvernează procesul civil.
În ceea ce priveşte criticile recurentului referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii cu privire la analiza expresiilor folosite în comentariile de pe x, fiind arbitrare prin modul în care unele comentarii au fost apreciate a fi în limitele criticii acceptabile permise de dreptul la liberă exprimare, iar altele, de aceeaşi factură, nu, se observă că susţinerile recurentului nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind corect argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii, fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.
Este cert, raportat la cele arătate mai sus şi consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanţa de apel şi-a motivat în mod corespunzător soluţia adoptată, aceasta fiind în concordanţă cu actele şi lucrările dosarului şi textele legale incidente în cauză, procedând la analiza în mod detaliat a expresiilor folosite în comentariile de pe x, prin includerea lor în diferite categorii/tipologii şi menţionând pentru fiecare în parte care este motivul reţinerii sau nu ca faptă ilicită.
De asemenea, nu se confirmă susţinerea recurentului că instanţa de apel ar fi tratat în mod contradictoriu neştergerea comentariilor după introducerea acţiunii fie ca faptă ilicită, fie, indirect, drept utilă cauzei, din lecturarea considerentelor hotărârii nerezultând că instanţa a apreciat ca fiind utilă cauzei o asemenea faptă ilicită.
În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor A. şi B. se constată că aceştia au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.
Acest caz de casare priveşte exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.
În speţa de faţă, recurenţii apreciază că instanţa anterioară a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 466, 477, 478 C. proc. civ. cu privire la efectul devolutiv al apelului şi susţin că a fost reţinută greşit situaţia de fapt, respectiv perioada în care au avut loc postările de pe blogul personal al apelantului-pârât, în sensul că postările indicate în cererea precizatoare ar exceda perioadei indicate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, cu titlu prealabil, că nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.
În acest sens se observă că aspectele de fapt ale judecăţii şi criticile de netemeinicie, nu pot face obiectul controlului judiciar în cadrul recursului exercitat în condiţiile art. 488 C. proc. civ., faţă de caracterul extraordinar al acestei căi de atac, care permite examinarea hotărârii atacate numai prin prisma motivelor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege şi, prin urmare, vor fi cercetate exclusiv criticile de nelegalitate expuse în memoriul de recurs.
Pe altă parte, încălcarea dispoziţiilor art. 466, 477 şi 478 C. proc. civ., cu privire la efectul devolutiv al apelului, reprezintă o critică încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Printre textele invocate ca fiind încălcate sunt art. 466 şi 477 C. proc. civ., care reglementează hotărârile ce pot fi apelate precum şi faptul că instanţa de apel este ţinută a proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, devoluţiunea operând cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.
De asemenea, conform art. 478 alin. (1) C. proc. civ., (1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, iar potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., instanta de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă
Aceste dispoziţii arată că, deşi cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instantei de apel, totuşi, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) şi tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat).
Recurenţii susţin că judecarea apelului s-a făcut cu încălcarea principiului tantum devolutum quantum judicatum în sensul că s-a statuat că o parte din postările menţionate în cererea precizatoare sunt anterioare perioadei menţionate în aceeaşi cerere precizatoare.
Cadrul procesual a fost stabilit chiar de către recurenţi prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 5 iulie 2016, în cadrul căreia au solicitat obligarea pârâtului la a şterge toate comentariile şi referirile cu conţinut denigrator, defăimător şi batjocoritor la adresa reclamanţilor găzduite de pagina sa publică de socializare de pe internet; obligarea pârâtului de a nu mai publica şi de a nu mai găzdui pe pagina să publică de socializare comentarii şi referiri cu conţinut denigrator, defăimător şi batjocoritor la adresa reclamanţilor; obligarea pârâtului la plata sumei de câte 210.000 RON pentru fiecare reclamant, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei, dar şi prin cererea precizatoare depusă la data de 3 martie 2017, ce viza primele două capete de cerere, indicând perioada în care au fost publicate comentariile denigratoare şi injurioase ca fiind aprilie 2016 - iunie 2016 şi reţelele de socializare ca fiind: pagina personală de x a pârâtului şi blogul personal www. x. y. com. (indicând un număr de 38 de link-uri către articole postate pe acest blog).
Potrivit art. 9 C. proc. civ., ce reglementează dreptul de dispoziţie al părţilor, procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat, ..., iar obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.
Potrivit doctrinei şi practicii judiciare, prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei, precum şi a etapelor pe care l-ar putea parcurge.
În acelaşi context, conform art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.
Ca atare, instanţa judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de către părţi, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acţiunii civile, atât sub forma cererilor în justiţie, cât şi a apărărilor.
Or, în speţa de faţă, chiar reclamanţii au arătat în mod expres în cadrul cererii precizatoare că înţeleg să îşi precizeze solicitările în sensul de "a obliga pârâtul la ştergerea comentariilor şi referirilor cu conţinut denigrator defăimător şi batjocoritor la adresa reclamanţilor din perioada aprilie - iunie 2016, atunci când acestea au atins cotele maxime", astfel încât se poate constata că instanţa de apel s-a pronunţat chiar între aceste limite, fixate prin acţiunea dedusă judecăţii.
Recurenţii susţin că în motivarea cererii precizatoare au arătat că" postările incriminate au început cu data de 11 aprilie 2016. De principiu aceste postări au loc şi acum, (n.n.data depunerii precizării) chiar dacă într-un ritm mai scăzut. Apogeul se situează în perioada mai - iunie 2016" şi că, în condiţiile în care acţiunea a fost introdusă în 5 iulie 2016, postările invocate în precizare nu exced perioadei indicate.
Conform art. 22 alin. (4) noul C. proc. civ. judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, dar dreptul instanţei de a califica o cerere nu este echivalent cu dreptul său de a pune în discuţie posibilitatea modificării acesteia.
A califica înseamnă a da denumirea legală din punct de vedere procedural unei cereri fundamentate corect în raport de situaţia de fapt, chiar dacă textele legale sunt eronat indicate, instanţa având acest drept independent de poziţia procesuală a părţilor, dar a pune în discuţie modificarea acţiunii înseamnă a refundamenta o cerere întemeiată greşit, aspect ce nu poate fi realizat decât cu concursul părţii.
Ca atare, deşi recurenţii, pentru a aduce argumente suplimentare admiterii cererii lor, au făcut vorbire şi de alte postări, în măsura în care au formulat în mod clar, indubitabil, obiectul acţiunii, rezumându-se în concret la perioada aprilie - iunie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţele anterioare nu puteau proceda la modificarea cererii, întrucât aceasta ar avea drept consecinţă încălcarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.
De asemenea, faptul că invocarea postărilor ce exced perioadei anterior menţionate a fost făcută având în vedere solicitarea de a fi obligat pârâtul să nu mai posteze pe viitor asemenea comentarii sau să nu mai găzduiască asemenea postări, în temeiul art. 253 alin. (1) lit. b) şi c) C. civ., aşa cum susţin chiar recurenţii, nu înseamnă că această solicitare reprezintă un capăt de cerere separat, de obligare a pârâtului şi la ştergerea acestor comentarii, ci, în realitate, este un argument în susţinerea unui alt capăt de cerere.
În aceste condiţii, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu respectarea disp. art. 476 C. proc. civ. potrivit cărora apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, nefiind încălcate limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac.
Un alt motiv de recurs al reclamanţilor îl reprezintă aplicarea greşită a normelor interne şi internaţionale, jurisprudenţa CEDO în materia libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia, cu privire la asimilarea apelantului-pârât, care şi-a arogat calitatea de critic/cronicar muzical în domeniul muzicii culte, în categoria freelancerilor, cu scopul de a-i aplica acestuia un tratament juridic mai favorabil, cu o răspundere mai atenuată.
Sub acest aspect, Curtea de Apel a reţinut că, raportat la conţinutul paginii de x a pârâtului, la specializarea subiectelor abordate (exclusiv în domeniul muzicii clasice), la numărul de persoane care urmăresc această pagină (sute) şi la numărul de persoane "prieteni" (mii), la propria prezentare a paginii ca fiind aceea a unui critic muzical, activitatea pârâtului pe această pagină poate fi asimilată activităţii jurnalistice de tip freelancer.
Raportat la aceste considerente, se poate observa că instanţa de apel nu i-a atribuit paratului calitatea de freelancer, ci a apreciat că activitatea acestuia ar putea fi asimilată acestei categorii, iar pe de altă parte, stabilirea naturii activităţii paratului ţine de modul în care instanţa anterioară a stabilit situaţia de fapt ca urmare a interpretării probatoriului administrat în cauză, operaţiune care nu poate fi supusă controlului judiciar al instanţei de recurs în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, aceasta poate analiza doar motivele de nelegalitate astfel cum au fost expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Faptul că instanţa de apel a menţionat Rezoluţia nr. 1003 privind Etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi a Codului Deontologic al ziaristului, precum şi art. 9 din Codul Deontologic al Ziaristului adoptat de S., nu echivalează cu încadrarea ca ziarist a pârâtului, ci reprezintă argumente în plus, din perspectiva asimilării activităţii sale cu cea a unui jurnalist de tip freelancer.
Ca argument în acest sens, instanţa de apel a arătat că, postările de pe pagina personală x a pârâtului sunt accesibile oricui, neexistând setate restricţii de acces, cel puţin la momentul cercetării sale de către instanţă. De altfel, această pagină cuprinde cu predilecţie postări referitoare la activitatea culturală muzicală, existând prea puţine postări private, din ansamblul postărilor existente pe această pagină rezultând că titularul acesteia, pârâtul, este un meloman care se exprimă intens în mediul virtual referitor la subiecte din domeniu.
Ca motiv de nelegalitate încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au invocat că nu pot fi asimilate postările de pe pagina personală de socializare sau blogul personal cu colaborările externe în presă, aceasta reprezentând o încălcare a art. 31 din Constituţia României - postările de pe paginile de socializare şi blog nefiind "mijloace de informare în masă".
Potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, "mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice".
Se poate observa deci, că textul invocat chiar de către recurenţi nu se referă doar la situaţia mijloacelor de informare în masă prin intermediul presei şi colaboratorilor acesteia ci şi la mijloacele de informare în masă private.
De asemenea, instanţa de apel a considerat în mod corect că reţeaua de socializare x este spaţiu public, în cadrul deciziei atacate, menţionându-se la punctul III, lit. A) că aceasta este o reţea de socializare (informaţională) publică, receptivă perpetuu în web (internet), bazată pe un site web la care utilizatorii se pot înscrie şi interacţiona liber cu alţi utilizatori, deja înscrişi, că este destinată accesului public/oricărui utilizator (utilizator existent - eventual "prieten" utilizator nou - potenţial "prieten" sau utilizator "intermediat"), în faţa unui anumit număr de persoane, iar urmare a accesării paginii de socializare de către anumiţi utilizatori (asociaţi publicului), mesajul a devenit accesibil publicului larg, neutilizator al reţelei de socializare în cauză, prin diseminarea acestuia ..."
În aceste condiţii, toate criticile care vizează greşita încadrare a activităţii pârâtului şi modul în care ar trebui să fie calificat şi să se comporte un free-lancer, precum şi aprecierea că din această calificare ar fi fost aplicat un tratament mai blând, vor fi înlăturate, aceste aspecte vizând netemeinicia celor stabilite de către instanţele de fond şi nu nelegalitatea hotărârii atacate.
De asemenea recurenţii-reclamanţi apreciază că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 70 C. civ. şi art. 71-75 din acelaşi act normativ, susţinând că nu există limbaj colocvial care să permită batjocorirea numelui, precum şi că s-a omis să se constate influenţa postărilor pârâtului asupra partenerilor de viaţă ai reclamanţilor, fiind aplicate greşit normele privind libertatea de exprimare prin raportare la interesul public, care ar justifica anumite exagerări, conform practicii judiciare, doar în cazul ziariştilor, precum şi faptul că nu a fost analizată de instanţa de apel greşita informare a publicului de către pârât.
C. civ., în Capitolul II dedicat respectului datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente, la art. 70 stipulează că (1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar (2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.
De asemenea în art. 72 ce reglementează dreptul la demnitate se arată în mod expres că orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
În contextul existenţei dispoziţiilor legale anterior menţionate, cât şi ale art. 30 alin. (6), art. 57 din Constituţia României din Constituţie, art. 10 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, analizate anterior, raportat la situaţia de fapt, astfel cum a fost deja reţinută de instanţele anterioare, nu se poate aprecia că au fost aplicate greşit normele legale aplicabile în materie.
În privinţa folosirii în mod distorsionat a numelui reclamantei, faptul că instanţa de apel a apreciat că este acceptabil (din perspectiva formei/stilului exprimării) ca în cadrul unei comunităţi restrânse, cum este cea a consumatorilor de operă, să fie folosite apelative colocviale, nepretenţioase (...), conotaţia care se acordă uzual acestor formule de adresare nefiind implicit negativă, ci mai degrabă a eliminării unilaterale a distanţei între două persoane străine, a familiarităţii pe care consumatorii de cultură şi le arogă în raport cu artiştii, nu poate echivala cu nelegalitatea hotărârii, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., întrucât ceea ce se deduce prin critica formulată sunt aspecte ce ţin de evaluarea unei situaţii de fapt şi nu a unei chestiuni de drept.
Deşi recurenţii invocă greşita aplicare a art. 74 lit. h) C. civ., potrivit căruia sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private: h) utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană, se poate observa, acest text se referă la fapta de folosire a numelui unei persoane fără drept şi nu la distorsionarea acestuia prin crearea unor apelative apreciate ca având caracter ofensator, iar pe de altă parte acest aspect nu a fost invocat ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.
De asemenea, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor în sensul că normele privind libertatea de exprimare prin raportare la interesul public, ar fi fost aplicate în mod greşit, întrucât s-ar justifica anumite exagerări doar în cazul ziariştilor, câtă vreme dispoziţiile legale enunţate anterior nu fac referire doar la această categorie profesională.
Recurenţii mai susţin că decizia a fost dată cu încălcarea art. 253 alin. (1) lit. b) şi lit. c) C. civ., prin refuzul instanţei de apel de a recunoaşte ca modalitate de reparare a prejudiciului şi obligaţia stabilită în sarcina apelantului ca pe viitor acesta să nu mai publice şi să nu mai găzduiască pe pagina sa de x şi pe blogul său comentarii şi referiri cu conţinut denigrator şi defăimător la adresa reclamanţilor.
Potrivit art. 253 C. civ., (1) persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei: a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.
Sub acest aspect se poate observa că instanţa de apel a înlăturat obligaţia stabilită de prima instanţă în sarcina pârâtului de a nu mai publica şi găzdui pe viitor pe pagina sa personală de x şi pe blogul său personal comentarii şi referiri cu conţinut denigrator şi defăimător la adresa reclamanţilor, apreciind că aceasta nu reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului ci, reprezintă o obligaţie legală negativă şi generală, astfel încât statuarea sa în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti nu este necesară.
Din perspectiva interpretării dispoziţiilor legale anterior citate, se constată că este necesar să se facă dovada că activitatea ilicită a pârâtului, ce conducea la încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale reclamanţilor, se desfăşura în aceeaşi modalitate şi la data pronunţării hotărârii ce face obiectul controlului judiciar.
Or, prin decizia atacată, s-a constatat că există fapta ilicită pretinsă numai în ceea ce priveşte propria acţiune a pârâtului de a posta afirmaţii considerate de instanţă ca depăşind sfera libertăţii de exprimare şi de a nu suprima comentariile cu caracter denigrator făcute de terţi pe pagina sa de x, dar acest din urmă aspect doar parţial, în condiţiile în care la data pronunţării unele dintre comentariile reprobabile reţinute de instanţă nu mai apar postate.
Raportat la situaţia de fapt astfel reţinută de către instanţa de apel, nefăcându-se dovada că fapta ilicită care a produs prejudiciul moral încă durează, în sensul că şi în prezent se postează comentarii noi de natură a aduce atingere onoarei şi demnităţii reclamanţilor, nu se poate aprecia că hotărârea atacată încalcă dispoziţiile art. 253 alin. (1) lit. b) şi lit. c) C. civ.
Pe de altă parte, recurenţii pretind că stabilirea obligaţiei ca pe viitor pârâtul să nu mai publice şi să nu mai găzduiască pe pagina sa de x şi pe blogul său comentarii şi referiri cu conţinut denigrator şi defăimător la adresa reclamanţilor, reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului.
Ca atare, aceştia nu invocă încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor a faptei ilicite reclamată prin prezenta cerere de chemare în judecată, ci prevenirea săvârşirii unei alte fapte ilicite, prin publicarea altor comentarii sau referiri ce intră în sfera caracterului ilicit.
Conform art. 253 alin. (2) C. civ., prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c).
Ca atare, în situaţia de faţă, care vizează în mod strict încălcarea unor drepturi nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, nu poate fi incident art. 253 alin. (1) lit. a) C. civ., referitor la interzicerea săvârşirii faptei ilicite iminente.
Excepţia prevăzută la alin. (2), privind neaplicarea prevederilor lit. a) în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, a pus în balanţă nu doar dreptul individual al persoanei care îşi exprimă opinia, ci şi interesul social de a exista dreptul la informare al publicului, legiuitorul hotărând în favoarea dreptului la libera exprimare, cel puţin în stadiul incipient al exprimării, până se conturează natura ilicită a atingerii dreptului.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor fixate de către instanţa de apel, se observă că acesta a fost criticat atât de către recurenţii reclamanţi cât şi de recurentul pârât, motiv pentru care vor fi analizate laolaltă motivele de recurs formulate.
Astfel, se apreciază de către recurenţii-reclamaţi că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a art. 253 alin. (4) C. civ., art. 1349 şi art. 1357 C. civ., a actelor normative internaţionale şi jurisprudenţei CEDO, cu privire la repararea prejudiciului moral atunci când a apreciat că se impune reducerea despăgubirii stabilite de instanţa de fond, iar recurentul-pârât, impută instanţei anterioare că a aplicat greşit art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că obligarea atât la ştergerea comentariilor cât şi la plata unor daune morale semnificative, de 12.000 RON, este disproporţionată faţă de exprimarea unor opinii cu caracter general la adresa unui grup vag determinat.
Potrivit doctrinei şi practicii judiciare conturate până în prezent, daunele morale îşi au sorgintea în altfel de suferinţe decât cele fizice, respectiv în suferinţele psihice şi în consecinţele care se înscriu în raporturile dintre componenţii unei societăţi.
Suferinţele psihice pe care le produce o insultă sau o calomnie reprezintă o realitate indiscutabil dăunătoare în viaţa unei persoane, determinând tulburarea climatului moral, de care are dreptul să beneficieze fiecare persoană, prin orice formă de agresiune psihică.
Ea creează o stare de nelinişte, de zbucium interior, de zdruncinare a mersului calm şi paşnic al vieţii sufleteşti, deci o daună ce nu are dimensiuni materiale, ci constituie o daună morală ale cărei consecinţe nu se limitează la suferinţele şi zbuciumul sufletesc produs celui prejudiciat ci se realizează şi în reţeaua de relaţii sociale ale persoanei respective, relaţii influenţate de imaginea socială a acelei persoane.
Această imagine are un deosebit aport în configurarea relaţiilor pe care persoana le stabileşte şi le întreţine, în mod necesar, cu alte persoane, relaţii care, şi ele, fac parte din patrimoniul moral al persoanei.
Ştirbirea, prin răspândirea unor afirmaţii denigratoare a acestui patrimoniu moral reprezintă un prejudiciu care se înscrie în ordinea morală a realităţilor umane.
Potrivit prevederilor art. 1357 C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă", iar potrivit prevederilor art. 1349 C. civ., "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".
Din cuprinsul art. 1357 rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) existenţa unui prejudiciu; b) săvârşirea unei fapte ilicite; c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; d) săvârşirea cu vinovăţie a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul, condiţii care sunt întrunite şi în prezenta speţă.
Aşa cum s-a constatat de către instanţele anterioare, prin comportamentul pârâtului, s-a depăşit limita impusă de normele de convieţuire socială, fiind afectat dreptul la demnitate al reclamanţilor, prin această faptă ilicită provocându-se acestuia o daună morală, un prejudiciu, constând în suferinţa psihică încercată, dar şi impactul asupra relaţiilor lor sociale, legătura de cauzalitate fiind evidentă.
Raportat la situaţia de fapt astfel stabilită, nu se poate aprecia că au fost încălcate dispoziţiile art. 253 alin. (4) C. civ., potrivit cărora persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile, în condiţiile în care s-a stabilit în mod cert existenţa faptei ilicite imputabilă pârâtului, care a depăşit limitele dreptului de exprimare, astfel cum e garantat de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării etc.
Toate aceste criterii se subordonează conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.
Din studierea considerentelor hotărârii atacate rezultă că, în raport de faptele ilicite reţinute, Curtea de Apel a avut în vedere pentru aprecierea cuantumului despăgubirilor statutul părţilor implicate, intensitatea subiectului care a generat comentariile reţinute în cauză, faptul că pagina de x a pârâtului, deşi este publică, este urmărită efectiv de un număr limitat de persoane, care însă într-adevăr pot redistribui către alţii conţinut de pe această pagină, în realitate existând numai un grup constant şi restrâns de persoane care au comentat efectiv, precum şi aspecte referitoare la faptul că postările pe reţeaua de socializare x nu apar în căutările pe internet pe motoarele de căutare, astfel încât vizibilitatea lor publică este limitată; că această limitare este inclusiv temporală, deoarece acestea "decad" ca urmare a noilor comentarii şi postări făcute, ceea ce înseamnă că ele sunt vizibile utilizatorilor care urmăresc în timp real discuţia generată de o anumită postare, dar şi faptul că înşişi reclamanţii au stat în pasivitate până la formularea prezentei cereri cu privire la comentariile postate, deoarece nu au făcut dovada că ar fi raportat ei înşişi către x conţinutul comentariilor apreciate ca injurioase, precum şi faptul că o parte dintre comentariile reţinute ca ilicite au fost şterse până în prezent.
Ca atare, Curtea a avut în vedere suficiente criterii care să o ajute la stabilirea cuantumului prejudiciului, neputând identificate motive de nelegalitate care să afecteze soluţia de reducere a cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă, respectiv 8.000 RON către reclamantă şi 4.000 RON către reclamant.
Stabilirea de către instanţa de recurs a unui cuantum mai mare, la solicitarea reclamanţilor sau mai mic, la solicitarea pârâtului, nu poate fi primită deoarece nu constituie un motiv de nelegalitate, încadrabil în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., întrucât ţine de aprecierea judecătorilor instanţelor de fond şi de apel convingerea că acest cuantum este necesar şi suficient pentru acoperirea prejudiciilor de imagine suferite de reclamanţi.
Faţă de considerentele mai sus arătate se poate observa că nu sunt incidente în cauză niciunul din motivele de recurs, astfel cum au fost încadrate de recurenţi în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care, instanţa, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de reclamanţii A. şi B., precum şi de pârâtul C. împotriva Deciziei nr. 327A din 11 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 2020.
GGC - LM