Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I.Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 9 decembrie 2014, sub nr. x/2014, pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara, prin primar şi Liceul de Arte Plastice Timişoara, obligarea acestora la plata contravalorii folosinţei imobilului din Timişoara, B-dul x, nr. 2, respectiv: pentru perioada 1 ianuarie 2010 - 30 aprilie 2011, obligarea Municipiului Timişoara la plata sumei de 2.118.311,16 RON, reprezentând chiria aferentă perioadei 1 ianuarie 2010 - 30 aprilie 2011, sumă la care pârâtul Liceul de Arte Plastice Timişoara a fost obligat prin Sentinţa civilă nr. 4705/2011 a Tribunalului Timiş, pronunţată în Dosarul nr. x/2011 şi a penalităţilor de întârziere aferente chiriei restante, în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 8 din Contractul de închiriere nr. x din 21 martie 2007; pentru perioada 1 mai 2011 - 30 septembrie 2011, obligarea pârâţilor Liceul de Arte Plastice Timişoara şi Municipiul Timişoara la plata chiriei în cuantum de 640.154,46 RON şi a penalităţilor de întârziere aferente chiriei restante, în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 8 din Contractul de închiriere nr. x din 21 martie 2007; pentru perioada 01 octombrie 2011 - 05 mai 2014, obligarea pârâţilor Liceul de Arte Plastice Timişoara şi Municipiul Timişoara la plata contravalorii folosinţei în cuantumul ce urmează a se stabili printr-o expertiză, dar nu mai puţin de cuantumul prevăzut de H.G. nr. 343/2007 (666.970 RON), şi a daunelor moratorii de la data scadenţei până la momentul plăţii, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin Sentinţa nr. 3212 din 2 noiembrie 2015, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 1 mai 2011 - 4 decembrie 2011, invocată de pârâtul Liceul de Arte Plastice Timişoara; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Municipiul Timişoara, prin primar; a respins acţiunea; a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin Decizia nr. 97 din 25 aprilie 2019, pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat în solidar, pârâtul Municipiul Timişoara, prin primar, să plătească reclamantei suma de 2.020.026,71 RON, cu titlu de chirie restantă, aferentă perioadei 1 octombrie 2010 - 30 aprilie 2011, sumă restantă din obligaţia instituită iniţial numai în sarcina pârâtei Liceul de Arte Plastice Timişoara prin Sentinţa civilă nr. 4705/2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. x/2011; a respins pretenţiile cu privire la penalităţi de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, aplicată sumei de mai sus, de 2.020.026,71 RON; a obligat, în solidar, pârâţii Liceul de Arte Plastice Timişoara şi Municipiul Timişoara, prin primar, să plătească reclamantei suma de 640.154,46 RON, reprezentând chiria aferentă perioadei 1 mai 2011 - 30 septembrie 2011 precum şi penalităţi de întârziere contractuale de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere aferente acestei sume, conform art. 8 din Contractul de închiriere nr. x din 21 martie 2007; a respins restul pretenţiilor şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat pârâţii-intimaţi, în solidar, la plata, către reclamantă, a sumei de 55.907 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond şi apel, reprezentând taxe judiciare şi onorariu expert.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara au declarat recursuri reclamanta A., pârâtul Liceul de Arte Plastice şi pârâtul Municipiul Timişoara, prin primar.

1) Recurenta-reclamantă A. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederând următoarele:

- Soluţia de respingere a cererii de obligare a Municipiului Timişoara, prin primar, la plata penalităţilor de întârziere pentru neexecutarea obligaţiei de plată a chiriei aferente perioadei 1 ianuarie 2010 - 30 aprilie 2011 este nelegală, fiind pronunţată cu nesocotirea obiectului cererii de chemare în judecată.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, penalităţile menţionate au fost solicitate prin prezenta cerere de chemare în judecată, care trebuia analizată sub toate aspectele, cele care nu ar fi fost găsite întemeiate urmând să fie respinse ca atare.

A mai reţinut instanţa, în mod eronat, că pretenţiile constând în penalităţi de întârziere, în contradictoriu cu Municipiul Timişoara sunt prescrise, în contextul în care excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la acestea nu a fost invocată în prezentul litigiu.

- Soluţia de respingere a criticilor privind obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada 1 octombrie 2011 - 5 mai 2014 este nelegală, instanţa de apel reţinând în mod greşit că aceste aspecte au fost tranşate, cu autoritate de lucru judecat, prin însăşi decizia de casare, câtă vreme prin decizia instanţei de recurs s-a dispus o casare în tot a hotărârii atacate, ceea ce însemna că trebuie reanalizate în întregime pretenţiile reclamantei.

Or, pe acest aspect, deşi instanţa reţine că revenea reclamantei să probeze că intimatul-pârât ocupa fără titlu imobilul A., această obligaţie incumba părţii care a invocat o astfel de împrejurare potrivit art. 249 C. proc. civ., reclamanta neputând face dovada unui fapt negativ.

Reţinând că reclamanta nu a solicitat eliberarea spaţiului, instanţa de apel stabileşte, în realitate, că obligaţia de despăgubire s-ar fi născut la momentul punerii în întârziere, soluţie nelegală, întrucât în materia răspunderii civile delictuale, cel care a săvârşit fapta ilicită este de drept în întârziere.

În mod greşit instanţa de apel a apreciat că reclamanta a renunţat la dreptul de a solicita contravaloarea folosinţei imobilului, fiind de acord ca intimatul-pârât să-l folosească gratuit, neexistând o manifestare de voinţă în acest sens, renunţarea la un drept trebuind să fie expresă şi neechivocă, conform art. 13 C. civ.

2) Recurentul-pârât Municipiul Timişoara, prin primar, a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând următoarele:

- Instanţa de apel a procedat la o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1 şi 4 din O.U.G. nr. 22/2002, atunci când a reţinut că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia privind asigurarea finanţării creanţelor stabilită prin titlul executoriu pronunţat în Dosar nr. x/2011, raportat la calitatea de debitor solidar a Municipiului Timişoara, ca ordonator principal de credite conform art. 63 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 215/2011, art. 106 din Legea nr. 1/2000 şi art. 21 alin. (2) din Legea nr. 273/2006. Or, dispoziţiile O.U.G. nr. 22/2002 şi-ar găsi aplicare numai în procedura executării silite, executare pornită deja de reclamantă pentru recuperarea sumei stabilite în sarcina pârâtului Liceul de Arte.

Astfel, admiterea primului capăt de cerere şi obligarea în solidar la plata sumei de 2.020.026,71 RON contrazice puterea lucrului judecat a Sentinţei civile nr. 4705/2011 a Tribunalului Timiş, în condiţiile în care calitatea de ordonator de credite şi debitor solidar rezultă din prevederile legale incidente anterior menţionate.

De altfel, în cadrul procedurii de executare silită, Municipiul Timişoara, în calitate de debitor solidar împreună cu Liceul de Arte Plastice, a aprobat şi plătit sume de bani cu titlu de chirie pentru punerea în executare a titlului reprezentat de Sentinţa nr. 4705/2011.

- Motivarea instanţei de apel cu privire la faptul că nu se poate reţine răspunderea civilă delictuală a Municipiului Timişoara în sensul că nu ar fi suplimentat bugetul Liceului de Arte Plastice şi nu ar fi alocat sumele necesare plăţii penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere, conform art. 8 din Contractul de închiriere nr. x din 21 martie 2007, este corectă şi trebuie extinsă şi asupra sumei de 2.020.026,71 RON aferentă perioadei 1 octombrie 2010 - 30 aprilie 2011, sumă ce rezultă din contractul de închiriere la care Municipiul Timişoara nu a fost parte;

- În cauză nu s-a făcut dovada încălcării, de către pârât, în calitate de ordonator principal de credite, a normelor legale specifice, pentru a se constata existenţa unei fapte ilicite de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a acestuia cu privire la neasigurarea fondurilor necesare stingerii debitelor datorate cu titlu de chirie stabilită de comun acord între Liceul de Arte Plastice şi reclamantă. Aceasta întrucât Liceul s-a angajat să plătească lunar o sumă de bani cu titlu de chirie, contravenind dispoziţiilor art. 14 alin. (4) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, în condiţiile în care directorul acestei instituţii de învăţământ, în calitate de ordonator terţiar de credite, nu avea aprobarea prealabilă a ordonatorului principal de credite.

- Dreptul de a solicita contravaloarea chiriei şi a penalităţilor de întârziere, stabilite printr-un contract de închiriere care nu este opozabil pârâtului, întemeiat pe prevederile art. 998 - 999 C. civ., este prescris faţă de Municipiul Timişoara, având în vedere că Adresa nr. x din 13 martie 2012 poate fi considerată cel mult un înscris de natură a întrerupe cursul prescripţiei faţă de Liceul de Arte Plastice, iar nu faţă de Municipiul Timişoara, instituţie care nu şi-a asumat niciodată contractul de închiriere, pentru a putea recunoaşte, implicit, o eventuală datorie provenită din neplata chiriei;

- Natura juridică a obligaţiei, stabilirea debitorului şi suma de 2.118.311,16 RON datorată cu titlu de chirie intră în puterea lucrului judecat, suma menţionată fiind stabilită irevocabil în sarcina Liceului de Arte Plastice, ca provenind din neîndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate unilateral de către acest pârât, Contractul de închiriere nr. x din 21 martie 2007, nefiind semnat de Municipiul Timişoara.

De aceea, recurentul-pârât nu avea obligaţia de a asigura o finanţare complementară în condiţiile art. 105, 106 din Legea nr. 1/2011, pentru a da curs unui contract neasumat.

De altfel, prin Sentinţa nr. 4705/2011 a fost respinsă irevocabil cererea de chemare în garanţie a Municipiului Timişoara, raportat la procedura specială în care se desfăşura judecata, iar în dosarele având ca obiect contestaţii la executare formulate de instituţia recurentă s-a reţinut că Municipiul Timişoara datorează anumite sume de bani debitorului Liceul de Arte, dar în temeiul Legii nr. 1/2011, pentru finanţarea unităţii de învăţământ, afectaţiunea acestor sume neputând fi schimbată.

3) Recurentul-pârât Liceul de Arte Plastice a formulat critici cu referire la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a arătat următoarele:

- Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 3,7,12 din acest act normativ, pentru pretenţiile aferente perioadei 1 mai 2011-30 septembrie 2011 prescripţia împlinindu-se la data de 31 august 2014, anterior introducerii acţiunii în instanţă.

Astfel, Adresa nr. x din 13 martie 2012 nu valorează o întrerupere a cursului prescripţiei prin recunoaşterea datoriei, câtă vreme nu există împuternicire expresă ori hotărâre a Consiliului de Administraţie prin care să se fi decis mandatarea contabilei, a directorului, ori a altui prepus al liceului să emită vreo adresă prin care să recunoască un anumit cuantum al debitului datorat A., pentru o anumită perioadă, sau în baza vreunui contract încheiat între părţi. În acest sens, conform art. 96 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale, Consiliul de administraţie este organul de conducere al unităţii de învăţământ, iar conform art. 96 alin. (7) din aceeaşi lege, printre atribuţiile acestui consiliu de administraţie se numără şi adoptarea proiectului de buget, precum şi avizarea execuţiei bugetare la nivelul unităţii de învăţământ; deciziile privind bugetul şi patrimoniul unităţii de învăţământ se iau cu majoritatea din totalul membrilor consiliului de administraţie.

De asemenea, în lipsa unei hotărâri a Consiliului de administraţie, care să aprobe recunoaşterea datoriei, nu există nicio împuternicire expresă din partea organului de conducere al liceului, în baza căreia să se fi putut emite Adresa nr. x/2012.

- Formularea unei cereri de chemare în garanţie poate întrerupe termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune faţă de Municipiul Timişoara, ordonatorul de credite căruia i s-a solicitat alocarea fondurilor necesare acoperirii sumelor ce urmau să fie stabilite de instanţă ca efect al admiterii acţiunii, raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul-lege nr. 167/1958. Exercitarea dreptului legal de a formula o cerere de chemare în garanţie, prin care să se solicite obligarea ordonatorului de credite ca în caz de admitere a acţiunii să asigure fondurile necesare plăţii titlului executoriu, nu constituie act de întrerupere a termenului de prescripţie, prin recunoaştere, faţă de A.

În cauză, dreptul la acţiune s-a născut la data la care obligaţia de plată a chiriei a devenit scadentă, pentru fiecare chirie fiind calculată o prescripţie distinctă, raportat la dispoziţiile art. 4 lit. a) din Contractul de închiriere nr. x din 21 martie 2007, situaţie faţă de care dreptul la acţiune privind obligarea pârâtului la plata chiriei aferentă perioadei 1 mai 2011 - 30 septembrie 2011 este prescris, neputând fi solicitate nici penalităţi de întârziere.

- Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., întrucât atâta vreme cât motivul de apel privind acordarea contravalorii lipsei de folosinţă pe perioada extracontractuală a fost respins, în mod greşit i-au fost acordate reclamantei cheltuieli de judecată constând în onorariu de expert aferent expertizei evaluatorii încuviinţate pentru determinarea contravalorii lipsei de folosinţă;

- Tot astfel, în mod nelegal a fost obligat pârâtul la plata integrală a taxei judiciare de timbru în apel şi fond, cât timp au fost admise doar pretenţiile reprezentând chirie aferentă sumei de 640.154,46 RON.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 ianuarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi, pentru soluţionarea acestora, la data de 26 februarie 2020.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 14 august 2019 (data poştei), recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursurile promovate de pârâţi, prin care a solicitat respingerea acestora şi acordarea cheltuielilor de judecată. Întâmpinarea recurentei-reclamante a fost comunicată la datele de 2 septembrie 2019 din 3 septembrie 2019, iar termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare a expirat la datele de 13 septembrie 2019/16 septembrie 2019 (nu s-a formulat).

La data de 19 august 2019 (data poştei), pârâtul Liceul de Arte Plastice a formulat întâmpinare la recursul reclamantei A., prin care a solicitat respingerea acestuia. Întâmpinarea recurentului-pârât a fost comunicată la datele de 3 septembrie 2019/4 septembrie 2019, iar termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare a expirat la data de 16 septembrie 2019 (nu s-a formulat).

II.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

1) Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul recursului reclamantei A., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora potrivit următoarelor considerente:

- Contrar susţinerii reclamantei, soluţia de neobligare a pârâtului Municipiul Timişoara la plata sumei constând penalităţi de întârziere aferente chiriei datorate de pârâtul Liceul de Arte Plastice pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 30 aprilie 2011 nu este rezultatul nesocotirii obiectului cererii de chemare în judecată.

Dimpotrivă, cu respectarea limitelor judecăţii, instanţa de apel arată de ce nu pot fi puse astfel de penalităţi în sarcina Municipiului Timişoara, în contextul în care titlul executoriu, reprezentat de hotărârea judecătorească (Sentinţa civilă nr. 4705/2011 a Tribunalului Timiş) a vizat doar plata debitului principal de 2.020.026,71 RON (diferenţa neachitată din suma de 2.118.272,16 RON), iar nu şi a penalităţilor aferente acestei sume.

Or, temeiul obligării pârâtului se regăseşte în dispoziţiile O.G. nr. 22/2002, care stabilesc în sarcina ordonatorilor principali de credite obligaţia "de a dispune toate măsurile ce se impun, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii" (art. 4).

Aşadar, este necesar să fi existat în prealabil un titlu executoriu prin care să se fi dispus obligarea la plata penalităţilor de întârziere, iar ordonatorul principal de credite să-şi fi nesocotit obligaţia de a asigura recursele financiare necesare executării/plăţii acestuia, situaţie neregăsită în speţă.

Dimpotrivă, aceste pretenţii constând în penalităţi de întârziere au fost solicitate prin acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, neexistând, în mod evident, un titlu executoriu anterior cu acest obiect, a cărui nesocotire să poată activa obligaţia de plată a instituţiei publice (Municipiul Timişoara) în termenii reglementaţi de O.G. nr. 22/2002.

- Este lipsită de fundament şi de corespondent în considerentele deciziei din apel susţinerea recurentei conform căreia pretenţiile referitoare la penalităţile de întârziere menţionate anterior au fost respinse ca prescrise, în contextul în care excepţia de prescripţie n-a fost invocată nici de instanţă şi nici de către pârâţi.

Astfel, motivarea instanţei de apel a vizat, astfel cum s-a arătat, fondul acestor pretenţii, arătându-se de ce nu sunt datorate de către pârât, în condiţiile în care nu i se poate imputa neexecutarea unui titlu executoriu inexistent cu acest obiect.

În realitate, considerentul instanţei de apel a fost unul subsidiar şi a vizat posibilitatea pe care o avea reclamanta de a-şi valorifica pretenţiile înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă, pentru ca ulterior să poată cere alocarea, din partea ordonatorului de credite, a fondurilor necesare executării titlului.

- Este lipsită de temei şi critica referitoare la soluţia dată de instanţă pretenţiilor constând în contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă perioadei 1 octombrie 2011 - 5 mai 2014.

Astfel, sub acest aspect, soluţia primei instanţe a fondului, de respingere a capătului de cerere având ca obiect aceste pretenţii a rămas definitivă şi intrată în autoritate de lucru judecat - prin respingerea apelului (conform Deciziei nr. 48 din 16 martie 2016 a Curţii de Apel Timişoara) şi constatarea din recurs conform căreia criticile vizând aceste elemente nu pot face obiect al controlului de nelegalitate întrucât împrejurările referitoare la titlul cu care a fost folosit imobilul în intervalul menţionat, respectiv admisibilitatea probei cu martori se circumscriu unor aspecte de netemeinicie care tind la reanalizarea situaţiei de fapt şi reaprecierea probelor, iar nu la verificarea legalităţii (conform Deciziei de casare nr. 575 din 28 martie 2017 ICCJ, secţia I civilă).

Este greşită susţinerea reclamantei conform căreia casarea dispusă potrivit deciziei menţionate anterior a fost una totală şi ca atare, la rejudecare trebuia să se procedeze în întregime la analiza pretenţiilor reclamantei.

Aceasta întrucât limitele casării rezultă din considerentele care justifică soluţia, or, potrivit acestora, nicio analiză de nelegalitate nu a putut fi realizată cu privire la soluţia dată cererii vizând lipsa de folosinţă pentru intervalul 1 octombrie 2011 - 5 mai 2014, în absenţa unor critici apte să declanşeze controlul de legalitate pe acest aspect.

Ca atare, soluţia a intrat în autoritatea de lucru judecat, aşa încât nicio altă reevaluare nu mai era posibilă la reluarea judecăţii în apel - în legătură cu pretinsa inexistenţă a unui titlu de ocupare a spaţiului, caracterul ilicit al ocupării, punerea de drept în întârziere - aşa cum eronat susţine recurenta.

Astfel fiind, instanţa de apel constată corect că unei asemenea analize de fond i s-ar opune principiul res iudicata, iar redarea, în conţinutul considerentelor acesteia, a elementelor de fapt care au atras lipsa de incidenţă a dispoziţiilor art. 555, 1349 alin. (1) C. civ. şi imposibilitatea angajării răspunderii civile delictuale s-a făcut doar pentru prezentarea aspectelor intrate în autoritatea de lucru judecat.

2) Recursul pârâtului Municipiul Timişoara deduce judecăţii critici care au caracter nefondat.

- Susţinând o aplicare greşită de către instanţă a dispoziţiilor O.G. nr. 22/2002, pentru a trage concluzia calităţii de debitor solidar a Municipiului Timişoara, alături de pârâtul Liceul de Arte Plastice, recurentul a pretins pe de o parte, că aceste dispoziţii sunt incidente doar în faza executării silite, pe de altă parte, că sunt ignorate efectele autorităţii de lucru judecat ale Sentinţei nr. 4705/2011 a Tribunalului Timiş, care a stabilit calitatea de debitor doar în sarcina Liceului de Arte Plastice.

Critica este nefondată, ignorând faptul că executarea silită în baza hotărârii judecătoreşti menţionate a fost pornită, apărarea constantă a debitorului Liceul de Arte Plastice fiind în sensul că nu şi-a putut executa obligaţiile de plată a chiriei dat fiind faptul că Municipiul Timişoara, în calitate de ordonator principal de credite, nu a alocat fondurile necesare pentru plata chiriei restante.

Admiterea celor trei contestaţii la executare promovate de Municipiul Timişoara nu s-a datorat primirii unor apărări de fond ale acestuia - prin care să justifice de ce nu ar datora sume de bani în executarea debitelor liceului - ci unor aspecte de ordin formal, legate de: lipsa calităţii de parte în dosarul în care a fost pronunţat titlul executoriu (conform Sentinţei nr. 5110 din 12 aprilie 2013, irevocabile prin Decizia nr. 794 din 8 iulie 2013 a Tribunalului Timiş); poprirea unor sume de bani destinate unei anumite afectaţiuni şi care nu puteau fi de aceea supuse indisponibilizării (conform Deciziei nr. 222 din 2 aprilie 2014 a Tribunalului Timiş) şi respectiv, admiterea excepţiei puterii de lucru judecat cu consecinţa anulării adresei de înfiinţare a popririi (conform sentinţei nr. 5256/14 aprilie 2015 a Judecătoriei Timişoara).

De altfel, recurentul însuşi recunoaşte că în cadrul procedurii executării silite a Sentinţei civile nr. 4705/2011, în calitate de debitor solidar împreună cu Liceul de Arte Plastice, a aprobat şi plătit sume de bani cu titlu de chirie.

În acelaşi timp, susţinerea că, statuând asupra calităţii de debitor solidar a Municipiului Timişoara, instanţa de apel ar fi nesocotit autoritatea de lucru judecat a Sentinţei nr. 4705/2011 a Tribunalului Timiş - care a reţinut calitatea de debitor doar în sarcina Liceului - ignoră dezlegările din decizia de casare care stabilesc că angajarea răspunderii acestei instituţii nu este de natură să contrazică cele stabilite printr-o hotărâre irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, faţă de dispoziţiile art. 1455 alin. (1) C. civ. ("hotărârea judecătorească pronunţată împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu are autoritate de lucru judecat faţă de ceilalţi codebitori").

S-a tranşat, prin decizia instanţei de recurs, că există o răspundere comună a celor doi pârâţi, în acoperirea prejudiciului reclamantei, una întemeiată pe neîndeplinirea obligaţiei de plată a chiriei rezultate din contractul de locaţiune, iar cealaltă, pe fapta ilicită constând în nealocarea fondurilor necesare plăţii chiriei către A..

- Susţinerea extinderii motivării instanţei cu privire la soluţia de neobligare la plata penalităţilor de întârziere şi asupra celorlalte debite este eronată întrucât folosirea argumentului analogiei este permisă doar pentru situaţii şi premise identice, care justifică aceleaşi raţiuni de rezolvare a lor (ubi eadem ratio, ibi idem ius).

Or, exonerarea de plata penalităţilor de întârziere s-a datorat faptului că sumele nu se regăseau în titlul executoriu, pentru a i se putea imputa ordonatorului de credite că nu a alocat fondurile necesare executării acestora, ipoteză care nu se regăseşte în situaţia celuilalt debit pentru care s-a declanşat faza executării silite.

- Este nefondată, de asemenea, critica recurentului conform căreia nu i se poate reţine o faptă ilicită în neasigurarea fondurilor necesare stingerii debitelor cu titlu de chirie, câtă vreme contractul de locaţiune a fost încheiat de către Liceu cu nesocotirea dispoziţiilor art. 14 alin. (4) din Legea nr. 273/2006, în condiţiile în care directorul acestei instituţii, în calitate de ordonator terţiar de credite, nu avea aprobarea prealabilă a ordonatorului principal de credite.

Aceasta întrucât, potrivit art. 105 din Legea educaţiei nr. 1/2011, unităţile de învăţământ preuniversitar au asigurată finanţarea complementară (respectiv, cheltuieli de capital, sociale şi alte cheltuieli asociate procesului de învăţământ care nu fac parte din finanţarea de bază a unităţilor şcolare, asigurată din bugetul de stat, conform art. 104) din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale.

Faptul că încheierea contractului de închiriere pentru desfăşurarea procesului de învăţământ era una necesară, înscriindu-se în sfera finanţării complementare care trebuie suportată din bugetul unităţii administrativ-teritoriale, este recunoscut implicit chiar de către recurentul-pârât, care arată în memoriul de recurs că a aprobat şi a efectuat plăţi cu titlu de chirie pentru punerea în executare a sentinţei nr. 4705/2011 a Tribunalului Timiş.

De aceea, invocarea dispoziţiilor art. 14 alin. (4) din Legea nr. 273/2006 ("nicio cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată, potrivit legii, dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială") nu-i poate justifica pârâtului nici poziţia în apărare şi nici critica de nelegalitate, câtă vreme acesta a ordonanţat şi a plătit sume cu titlu de chirie pentru spaţiul respectiv, dar nu integral, rămânând debite restante.

Dimpotrivă, conform alin. (6) al aceluiaşi articol, recurentul avea obligaţia ca la elaborarea bugetelor "să prevadă distinct credite bugetare destinate stingerii plăţilor restante la finele anului anterior celui pentru care se întocmeşte bugetul".

Această dispoziţie legală se coroborează cu cea din art. 4 din O.G. nr. 22/2002, care statuează, cum s-a menţionat anterior, obligaţia în sarcina ordonatorilor principali de credite bugetare, de a dispune toate măsurile ce se impun, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii - situaţie în care se regăsea Municipiul Timişoara în raport cu sumele restante datorate de Liceu, aşa cum rezultau ele din titlul executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească.

- Recurentul nu poate susţine cu temei, astfel cum o face prin critica dedusă judecăţii în continuare, că pretenţiile constând în contravaloarea chiriei şi a penalităţilor de întârziere decurg dintr-un contract de închiriere ce nu-i este opozabil şi în plus, aceste pretenţii ar fi prescrise în raport cu instituţia recurentă, deoarece Adresa nr. x din 13 martie 2012, de recunoaştere a debitului, reprezintă cel mult un act întrerupător de prescripţie în raport de Liceul de Arte Plastice, iar nu faţă de Municipiul Timişoara.

În ce priveşte regimul juridic al contractului de închiriere, a cărui inopozabilitate se invocă, a rezultat că acesta s-a încheiat urmare a Deciziei nr. 116 din 5 noiembrie 2003 a Comisiei speciale constituite conform O.U.G. nr. 94/2000, de retrocedare a imobilului către A., în care s-a făcut menţiunea păstrării utilităţii publice, de liceu, acesta din urmă, în calitate de utilizator, urmând să plătească proprietarului chiria lunară prevăzută de lege, iar păstrarea afectaţiunii să aibă loc pe o perioadă de 5 ani.

Ulterior, la 31 ianuarie 2006, s-a încheiat Protocolul de predare-primire între Primăria municipiului Timişoara (cel care predă), A. (primitor) şi Liceul de Arte Plastice (utilizator). În conţinutul acestui protocol s-a făcut menţiunea că raporturile juridice, pe perioada păstrării destinaţiei de unitate de învăţământ, vor fi reglementate printr-un contract de închiriere încheiat între A., în calitate de proprietar şi Liceul de Arte, în calitate de utilizator.

Aşadar, perfectarea contractului de locaţiune şi derularea în continuare a raporturilor juridice au reprezentat modalitatea în care unitatea administrativ-teritorială, prin organele reprezentative ale acesteia, au asigurat serviciile publice locale referitoare la educaţie, în îndeplinirea obligaţiilor stabilite în acest sens prin dispoziţiile art. 36 alin. (6) lit. a) pct. 1 din Legea nr. 215/2001.

De altfel, faptul că avea cunoştinţă de derularea acestui contract şi că nu l-a considerat neopozabil - în sensul că n-ar trebui să asigure sumele necesare plăţii chiriei - rezultă din chiar poziţia pârâtului care prin motivele de recurs recunoaşte că "a aprobat şi plătit sume de bani cu titlu de chirie pentru punerea în executare a Sentinţei nr. 4705/2011".

- Este nefondată şi susţinerea conform căreia pretenţiile ar fi prescrise în raport cu Municipiul Timişoara întrucât Adresa nr. x din 13 martie 2012, de recunoaştere a debitului, ar putea fi opusă doar pârâtului Liceul, faţă de care poate avea valoare întreruptivă de prescripţie.

În realitate, obligaţia Municipiului Timişoara este una subsecventă celei a Liceului de Artă, în sensul că necesitatea finanţării şi asigurării resurselor financiare din partea ordonatorului principal de credite se activează, devine actuală în măsura în care în sarcina ordonatorului secundar sau terţiar sunt stabilite debite.

Ca atare, înainte de acest moment al stabilirii raportului obligaţional şi conţinutului dreptului de creanţă ce se opune ordonatorului secundar, nu poate începe să curgă prescripţia în favoarea ordonatorului principal (obligaţia acestuia grefându-se pe cea a ordonatorului secundar/terţiar de credite).

De aceea, în măsura în care Adresa nr. x din 13 martie 2012 este una de recunoaştere a debitului şi are efect întreruptiv de prescripţie în raport cu pârâtul Liceul de Arte Plastice, ea va aceleaşi consecinţe juridice şi în raport cu Municipiul Timişoara.

- Exonerarea de obligaţia de plată sub motiv că prin Sentinţa nr. 4705/2011 a Tribunalului Timiş a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Liceul de Arte în contradictoriu cu Municipiul Timişoara se constituie într-o critică, de asemenea, nefondată.

Sentinţa menţionată nu a tranşat fondul cererii de chemare în garanţie - pentru a se opune astfel, rezultatul unei judecăţi în privinţa raporturilor juridice dintre părţi - ci, aşa cum însuşi recurentul menţionează, soluţia a fost de ordin procedural, formal, determinată de procedura specială şi sumară a somaţiei la plată, în cadrul căreia reclamanta A. a ales să-şi valorifice dreptul şi care nu a permis cercetarea fondului raportului pe care îl aducea în dezbatere chemarea în garanţie.

- În privinţa soluţiilor date în contestaţiile la executare promovate de Municipiul Timişoara, ele nu au tranşat, cum eronat se susţine, natura sumelor datorate de acesta debitorului Liceul de Arte, în sensul că acestea s-ar subsuma finanţării unităţii de învăţământ de la bugetul de stat, ceea ce ar însemna altă afectaţiune decât aceea de plată a chiriei pentru imobilul în care chiar se desfăşura procesul de învăţământ.

Aşa cum s-a arătat anterior, ceea ce a lămurit instanţa de executare, analizând impedimentele invocate de Municipiul Timişoara în procedura executării silite, a fost iniţial o lipsă de opozabilitate a titlului, apoi faptul că au fost poprite sume de bani care aveau o afectaţiune ce nu le făcea susceptibile de urmărire silită şi în fine, incidenţa instituţiei autorităţii de lucru judecat.

Ca atare, instanţa de executare nu a analizat, lipsindu-i cadrul procesual adecvat în care să o poată face, natura sumelor pe care pârâtul Municipiul le datorează celuilalt pârât din proces (referirea din Decizia nr. 222/2014 a Tribunalului Timiş, de admitere a contestaţiei la executare a Municipiului Timişoara, la sumele de bani datorate Liceului şi care provin de la bugetul de stat fiind făcută în contextul constatării că indisponibilizarea prin poprire a vizat toate sumele datorate de această instituţie, deci inclusiv cele provenite dintr-o asemenea sursă, nesupuse urmăririi şi ca atare, justificând contestaţia la executare).

Abia în cadrul prezentei judecăţi s-a pus problema raporturilor juridice dintre cei doi pârâţi din perspectiva calităţii acestora de ordonator principal de credite şi respectiv, ordonator terţiar căruia îi incumbă obligaţia de plată a unor debite restante.

Ca atare, criticile din recursul pârâtului sunt în întregime nefondate, punând în discuţie aspecte de nelegalitate ce nu pot fi primite întrucât fie denaturează realitatea situaţiei juridice a părţilor, astfel cum a fost statuată prin judecăţi anterioare, fie se fundamentează pe texte de lege lipsite de incidenţă la speţă sau dimpotrivă, ignoră aplicabilitatea altor prevederi legale.

3) Recursul pârâtului Liceul de Arte Plastice deduce judecăţii, în principal, critici care au caracter nefondat.

- Astfel, nu poate fi primită susţinerea aplicării greşite a dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 în ce priveşte întreruperea prescripţiei extinctive şi aprecierea instanţei de apel ca fiind formulate în termen pretenţiile aferente perioadei 31 mai 2011 - 30 septembrie 2011.

Pe acest aspect, Curtea de apel constată corect că Adresa nr. x din 13 martie 2012 prin care, sub semnătura directorului liceului şi a contabilului şef al unităţii de învăţământ, se confirmă existenţa unor datorii de 2.758.465,92 RON la sfârşitul anului 2011 are, în sensul dispoziţiei legale menţionate, valoarea unei recunoaşteri, cu efectul întreruptiv al prescripţiei dreptului la acţiune.

Faptul că respectiva adresă nu emană de la Consiliul de administraţie al liceului este lipsită de semnificaţia juridică pretinsă de recurent (conform căruia numai într-o asemenea ipoteză s-ar putea da valoarea unei recunoaşteri cu consecinţe pe planul prescripţiei).

Aceasta întrucât adresa menţionată nu este una prin care să se asume obligaţii în numele liceului, prin stabilirea unor raporturi juridice noi, pentru a se pune problema aprobării Consiliului de administraţie şi a competenţelor acestuia, ci doar se certifică realitatea soldurilor din contabilitate pe baza evidenţelor întocmite în acest sens.

De aceea, niciuna din atribuţiile Consiliului de administraţie enumerate de art. 96 alin. (7) din Legea nr. 1/2011, la care face referire recurentul, nu justifica întocmirea adresei sau asumarea acesteia de către acest organ de conducere, nici emiterea vreunei hotărâri prin care să se aprobe recunoaşterea datoriei (aşa cum se susţine) debitele rezultând din situaţia conturilor la zi ale instituţiei.

Dimpotrivă, conform art. 97 din Legea nr. 1/2011, directorul este cel care exercită conducerea executivă, având ca atribuţie principală pe aceea de reprezentant legal al unităţii de învăţământ şi de ordonator de credite, astfel încât avea îndreptăţirea să verifice şi să confirme corectitudinea evidenţelor contabile.

În mod similar, are această valoare recognitivă a datoriei, poziţia exprimată de Liceu, prin reprezentantul legal al acestuia, conform întâmpinării depuse la instanţa de fond în care a recunoscut, de asemenea, existenţa debitului.

Aceste două acte - Adresa nr. x din 13 martie 2012 şi întâmpinarea - conţinând o confirmare expresă a datoriei pârâtului faţă de reclamantă valorează în mod evident, prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge, o întrerupere a cursului prescripţiei extinctive în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

În acest context, este lipsită de relevanţă referirea suplimentară pe care o face instanţa de apel şi la cererea de chemare în garanţie formulată de pârât împotriva Municipiului Timişoara (în Dosar nr. x/2012), pentru ca acesta să fie obligat la alocarea fondurilor necesare plăţii debitului pretins de către A., atitudine procesuală considerată, de asemenea, ca înscriindu-se sub incidenţa art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Întrucât recunoaşterea trebuie să fie una neechivocă şi ea rezultă din analiza înscrisurilor menţionate anterior, trimiterea pe care o face instanţa de apel la un act procedural din care ar rezulta o recunoaştere implicită se înscrie în sfera unor considerente nenecesare în susţinerea soluţiei asupra prescripţiei extinctive şi de aceea, critica pe acest aspect nu este aptă să demonstreze nelegalitatea deciziei care a reţinut corect formularea în termen a acţiunii.

- Este întemeiată însă, critica recurentului-pârât referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, obligarea acestui pârât la suportarea contravalorii onorariului de expertiză contabilă (în condiţiile în care această probă a fost administrată cu privire la pretenţii găsite neîntemeiate), precum şi la plata integrală a taxei judiciare de timbru în apel şi la fond, deşi acţiunea a fost admisă doar în parte.

Într-adevăr, conform deciziei din apel, pârâţii au fost obligaţi la plata sumei de 55.907 RON cheltuieli de judecată (pentru judecata la fond şi apel), reprezentând - în mod nediferenţiat, potrivit considerentelor deciziei - onorariu de expertiză şi taxă judiciară de timbru.

Aceasta, în condiţiile în care expertiza administrată a vizat probaţiunea solicitată de reclamantă pe capătul de cerere referitor la contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada ulterioară expirării raporturilor contractuale, pretenţia fiind respinsă (soluţia pe acest aspect intrând în autoritate de lucru judecat conform deciziei de casare).

Or, ca parte căzută în pretenţii, pârâtul nu poate fi obligat decât la plata acelor cheltuieli de judecată ocazionate de probarea temeiniciei acţiunii în justiţie, iar nu şi a celor care nu susţin temeinicia şi legalitatea demersului judiciar (cum s-a întâmplat, în speţă, în situaţia celui de-al 3-lea capăt de cerere referitor la contravaloarea lipsei de folosinţă pentru intervalul 1 octombrie 2011 - 5 mai 2014).

În mod asemănător, pârâtul nu putea fi obligat la plata integrală a taxei judiciare de timbru plătite de reclamantă, ci în mod corespunzător admiterii în parte a acţiunii, astfel cum rezultă expres din dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Pe acest din urmă aspect, soluţia instanţei care face doar trimitere la suma globală stabilită ca datorată (55.907 RON), cu titlu de cheltuieli de judecată, nu conţine nicio justificare din care să rezulte că ar fi fost avută în vedere proporţionalitatea acordării acestora corespunzător pretenţiilor admise.

Rezultă că pe de o parte, în sarcina pârâtului au fost puse cheltuieli cu administrarea unei probe, deşi aceasta nu a fundamentat o soluţie de admitere a cererii (pentru ca pârâtul să fie considerat în raport cu aceasta "parte căzută în pretenţii") şi pe de altă parte, că acesta a fost obligat la plata taxei judiciare de timbru fără să fie avută în vedere soluţia admiterii doar parţiale a pretenţiilor (actele justificative din dosar nepermiţând, nici de o manieră implicită - în absenţa considerentelor instanţei - concluzia acordării lor în modalitatea legală).

Ca atare, sub acest aspect, al cheltuielilor de judecată, recursul pârâtului Liceul de Arte Plastice va fi admis, casată în parte decizia atacată şi conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (incident faţă de încălcarea unei norme de procedură, dispoziţiile pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. fiind eronat indicate) coroborate cu art. 497 C. proc. civ., cauza trimisă spre rejudecare între aceste limite - ale cererii accesorii privind cheltuielile de judecată - aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A., cu sediul procesual ales la SCP B. şi de pârâtul Municipiul Timişoara, prin primar, cu sediul în Timişoara, B-dul x, nr. 1, judeţul Timiş, împotriva Deciziei nr. 97 din 25 aprilie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de pârâtul Liceul de Arte Plastice Timişoara cu sediul în Timişoara, judeţul Timiş împotriva aceleiaşi decizii.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, cu privire la soluţia dată cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Menţine restul dispoziţiilor deciziei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 26 februarie 2020.

GGC - LM