Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă la data de 9 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. SRL Bacău a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL Iaşi, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună, în principal, obligarea pârâtei la efectuarea tuturor demersurilor legale şi a lucrărilor necesare pentru devierea casetei de canalizare aflate pe terenul din Iaşi, judeţul Iaşi, la executarea integrală a obligaţiilor asumate prin Antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 5 februarie 2015 de BNP C., respectiv obligaţia de a efectua toate actele şi faptele necesare pentru predarea imobilului liber de orice ocupanţi/chiriaşi, liber de servituţi şi de alte sarcini. În subsidiar, reclamanta a solicitat să se încuviinţeze efectuarea de către aceasta, pe cheltuiala pârâtei, a demersurilor necesare şi executarea lucrărilor ce vizează devierea casetei de canalizare, şi, în consecinţă, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.
Prin Sentinţa civilă nr. 2311/2017 din 13 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Iaşi, a fost respinsă excepţia de inadmisibilitate invocată de pârâtă.
Totodată, a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC "A." SRL Bacău în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL Iaşi, având ca obiect obligarea pârâtei la efectuarea tuturor demersurilor legale şi a lucrărilor necesare pentru devierea casetei de canalizare aflate pe terenul din Iaşi, str. x, jud. Iaşi, la executarea integrală a obligaţiilor asumate prin antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 5 februarie 2015, respectiv obligaţia de a efectua toate actele şi faptele necesare pentru predarea imobilului liber de orice ocupanţi/chiriaşi, liber de servituţi şi de alte sarcini, iar în subsidiar încuviinţarea ca reclamanta să efectueze pe cheltuiala pârâtei demersurile necesare şi să execute lucrările ce vizează devierea casetei de canalizare, şi, în consecinţă, pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de act de vânzare cumpărare.
3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.
Prin Decizia nr. 765 din 18 octombrie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de la 22 noiembrie 2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 2311 din 13.12.2017 şi a încheierii din data de 21 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.
4. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva Deciziei nr. 765 din 18 octombrie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de la 22 noiembrie 2018, şi a încheierii din data de 4 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, în Dosarul nr. x/2017, a declarat recurs A. SRL.
Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, spre rejudecare.
Prin critica încadrată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că atât prin decizia dată de instanţa de apel, cât şi prin încheierea din 4 octombrie 2018 au fost încălcate regulile de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
Sub acest aspect a arătat că, prin încheierea din 4 octombrie 2018, Curtea de Apel Iaşi a încuviinţat, la cererea sa, proba cu înscrisuri, respingând celelalte probe.
Prin Decizia civilă nr. 765 din 18 octombrie 2018, Curtea de Apel Iaşi a respins apelul reclamantei, ca neîntemeiat, însuşindu-şi, în esenţă, motivarea primei instanţe.
În ceea ce priveşte încheierea recurată, recurenta-reclamantă consideră că în mod greşit instanţa de apel a considerat că proba cu martori este inadmisibilă.
În opinia acesteia, proba cu martori era admisibilă, în raport cu dispoziţiile art. 309 alin. (5) teza finală raportat la art. 309 alin. (4) pct. 6 C. proc. civ., întrucât a fost solicitată pentru a lămuri clauzele actului juridic, respectiv voinţa părţilor, nicidecum împotriva sau peste ceea ce cuprinde antecontractul încheiat de părţi.
A precizat recurenta că probele solicitate aveau drept teză probatorie, în principal, stabilirea voinţei interne, reale a părţilor din momentul încheierii antecontractului, în sensul mutării casetei de canalizare.
De asemenea, a arătat că, în cadrul motivelor de apel, a solicitat completarea probatoriilor în apel tocmai pentru a dovedi contrariul celor reţinute de instanţa de fond, respectiv că pârâta nu şi-a asumat obligaţia mutării casetei. În acest scop se punea problema lămuririi şi interpretării clauzelor contractuale, precum şi stabilirii voinţei interne a părţilor, iar proba cu martori a fost solicitată cu această teză probatorie.
În consecinţă, a susţinut că instanţa de apel, considerând inadmisibilă proba, a încălcat prevederile art. 309 alin. (4) pct. 6 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte proba cu interogatoriul administrat prin reprezentantul legal al pârâtei, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a considerat, în mod nelegal, ca nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, respectiv de art. 355 alin. (2) C. proc. civ. întrucât nu ar fi vorba de o societate de persoane. În opinia recurentei, instanţa s-a antepronunţat cu prilejul discutării probelor în apel, asupra motivului de apel formulat prin care apelanta critica hotărârea instanţei de fond care considerase că nu este vorba de o societate de persoane.
Arată că, în astfel de cazuri, s-a statuat în practica judiciară că instanţa nu este îndreptăţită să cenzureze în apel probatoriul solicitat, motivând inadmisibilitatea, deoarece o astfel de atitudine ar avea semnificaţia unei antepronunţări. Or, apelul este o cale unitară de atac, iar criticile formulate prin intermediul acestuia nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea lui decât după administrarea probatoriului.
Recurenta a invocat, totodată, că prin aceeaşi încheiere, a fost respinsă în mod nelegal şi expertiza tehnică pe care a solicitat-o, instanţa de apel apreciind că proba nu este utilă.
În condiţiile în care instanţa de apel nu a încuviinţat în apel probele solicitate de apelanta-reclamantă, în temeiul art. 478 alin. (2) C. proc. civ., iar apoi a respins apelul ca nefondat, însuşindu-şi punctul de vedere al instanţei de fond, în sensul că nu s-a dovedit că pârâta şi-ar fi asumat această obligaţie privind mutarea casetei prin antecontractul încheiat, inclusiv că aceasta nu ar fi cunoscut de existenţa casetei, motiv pentru care nu avea cum să îşi asume obligaţia de mutare, recurenta a considerat că i-a fost încălcat dreptul la apărare întrucât nu i s-a permis să administreze probe în completare pentru interpretarea clauzelor contractuale şi pentru a dovedi voinţa reală a părţilor.
Cu privire la Decizia civilă nr. 765 din 18 octombrie 2018, pronunţată de instanţa de apel, recurenta-reclamantă a susţinut că este nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât, în mod greşit, a fost respins motivul de apel prin care se criticau încheierea şi hotărârea instanţei de fond prin care s-a reţinut decăderea reclamantei din administrarea probei cu martori, pe motiv că ar fi fost solicitat prin răspunsul la întâmpinare, iar nu şi prin acţiune.
În opinia recurentei, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 194 C. proc. civ. considerând că, în mod corect, a fost decăzută reclamanta din probă, deşi a modificat cererea solicitând aceste probe înaintea primului termen de judecată.
De asemenea, a arătat că, în condiţiile în care instanţa de apel nu a admis nici probele solicitate în apel, conform art. 478 C. proc. civ., şi nici motivul de apel prin care au fost criticate încheierea şi hotărârea instanţei de fond sub aspectul încuviinţării probelor, a fost încălcat dreptul al apărare al reclamantei şi dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Printr-un alt motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că Decizia civilă nr. 765/2018 este nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că nu este motivată corespunzător întrucât preia motivarea instanţei de fond referitor la respingerea acţiunii principale, fără a face propria analiză cu privire la motivele de apel invocate în concret de apelantă cu privire la soluţionarea pe fond a cauzei.
Totodată, a considerat că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel prin care apelanta a arătat că instanţa de fond a menţionat în mod greşit în considerente ca obligaţia de a preda terenul liber de orice chiriaşi, în opinia sa, nu are în vedere nicio consecinţă a existenţei acestei casete pe teren, ci eventuali chiriaşi sau ocupanţi ai construcţiilor, susţinând că o atare ipoteză are drept consecinţă nelegalitatea hotărârii, invocând, în acest sens şi jurisprudenţa instanţei supreme şi a CEDO.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, că prima instanţa a procedat la analizarea contractului şi a stabilit corect voinţa reală a părţilor, în sensul că acestea nu au stabilit în sarcina pârâtei obligaţia de mutare a casetei.
În opinia recurentei, instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, nu a interpretat efectele antecontractului de vânzare-cumpărare şi nu a determinat corect obligaţiile pârâtei, în baza regulilor de interpretare a actului juridic, încălcând dispoziţiile legale ale art. 1266 şi art. 1267 C. civ. referitoare la regulile de interpretare. De asemenea, a susţinut că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile legale referitoare la forţa obligatorie a contractului, consacrate expres în art. 1270 alin. (1) C. civ., arătând că este îndreptăţită la a solicita pârâtei executarea tuturor obligaţiilor asumate prin contract.
În concluzie, a arătat recurenta-reclamantă, în urma casării cu trimitere pentru motivele de recurs expuse, cu prilejul rejudecării, ca urmare a admiterii capătului de cerere privind obligarea pârâtei la mutarea casetei de canalizare aflate pe terenul din Iaşi sau autorizarea reclamantei să facă acest lucru pe cheltuiala pârâtei, ar urma să fie admis şi capătul de cerere privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare.
5. Procedura de filtru.
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin Încheierea din 23 octombrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 19 februarie 2020.
6. Apărările formulate în cauză.
Prin întâmpinarea formulată la data de 29 martie 2019, pârâta B. SRL a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În esenţă, intimata pârâtă a susţinut nu s-a obligat faţă de reclamantă să execute lucrări ce privesc sistematizarea terenului, cum este cea invocată în speţă, respectiv că a încheiat o convenţie prin care ambele părţi s-au obligat să încheie în viitor un contract, care a dat naştere, în sarcina promitentului vânzător, unor obligaţii caracteristice, diferite de acelea ale vânzătorului din contractul definitiv proiectat, respectiv de a consimţi la autentificarea vânzării, aşadar o obligaţie de a face, de a semna actul autentic de vânzare, total distinctă de obligaţia de a da, de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului şi de a preda bunul.
În opinia intimatei, prin expunerea unor argumente nesistematizate şi ilogice, reclamantă invocă naşterea în sarcina sa a unei obligaţii de a face, constând în executarea unor lucrări, derivată dintr-o obligaţie de a da (vânzarea imobilului, cu dezmembrămintele aferente) constând în "predarea folosinţei imobilului" liber de "orice fel de chiriaşi şi ocupanţi", liber de sarcini sau servituţi, obligaţie ce ia naştere doar ca efect al vânzării, or, promisiunea de vânzare nu produce efect translativ de proprietate, tipul de obligaţii enumerate putând reveni doar vânzătorului (nu şi promitentului-vânzător), ca efect al încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Mai mult, susţine intimata că din analiza antecontractului reformulat la data de 26 februarie 2016, rezultă că nu există nicio prevedere privind obligaţia pretinsă de reclamantă, ci doar declaraţii ale pârâtei că nu existau astfel de limitări ale dreptului de proprietate la momentul încheierii antecontractului, respectiv că singura "obligaţie" ce urma a fi îndeplinită de către aceasta era "să predea proprietatea liberă de orice fel de chiriaşi/ocupanţi la data semnării contractului de vânzare cumpărare, cu excepţia vânzătorului căruia i se rezerva un drept de a mai ocupa construcţiile C1 şi C2 şi după vânzare - această obligaţie activându-se, în mod evident, în ipoteza încheierii vânzării.
În acest context, solicitarea administrării unor probatorii extinse constând în audierea de martori, efectuarea de expertize, interogatorii, în scopul interpretării clauzelor antecontractului în vederea identificării obligaţiilor pârâtei referitoare la predarea imobilului către promitentul - cumpărător, erau, în opinia, intimatei inutile.
În privinţa incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., intimata a susţinut că este incorectă invocarea de către recurentă a unei antepronunţări a Curţii de Apel Iaşi cu privire la motivele de apel ce privesc cererea de probe din faţa primei instanţe, câtă vreme aceleaşi solicitări şi argumente au fost reluate de reclamantă atât ca motive de apel, cât şi ca cerere de probe distinctă în apel, astfel că instanţa de apel a fost chemată a analiza şi soluţiona prin încheierea din 4 octombrie 2018, aspectele privind admisibilitatea şi caracterul util al aceloraşi probe, prioritar, cu ocazia soluţionării cererii de probe a apelantei, înainte de a analiza pe fond motivele de apel.
În privinţa motivelor de apel, instanţa s-a pronunţat ulterior, prin hotărârea recurată, ocazie cu care a analizat legalitatea punctului de vedere al primei instanţe, intimata precizând că, în privinţa caracterului admisibil sau util al probelor în discuţie, nu există prevederi diferenţiate în funcţie de etapa procesuală a judecăţii în fond sau în apel.
În ce priveşte garantarea şi respectarea egalităţii armelor, ambelor părţi le-a fost admisă administrarea aceloraşi categorii de probe - înscrisurile - care, oricum, sunt singurele relevante în contextul cadrului procesual ce presupunea, în esenţă, identificarea reglementării obligaţiei pretinse prin convenţia părţilor - antecontractul de vânzare-cumpărare - încheiat între părţi.
De asemenea, s-a arătat că, în speţă, nu este incidentă o situaţie care să vizeze clauze neclare, pasibile de mai multe înţelesuri, ca să se pună problema lămuririi convenţiei prin administrarea de probe, respectiv că ambele părţi litigante sunt societăţi comerciale, astfel că de vreme ce nu există în evidenţele contabile ale acestora vreo dovadă a circulării vreunei sume de bani pentru achitarea unor lucrări care nu au fost niciodată iniţiate (şi care, oricum, conform declaraţiei întocmite de reclamantă, urmau a fi efectuate de aceasta, fiind exclusă, aşadar, avansarea de bani), inadmisibilitatea probării cu martori a transferului banilor şi împotriva înscrisurilor contabile este evidentă, după cum, opţiunea interogării "asociatului cu drept de reprezentare" este posibilă doar "în cazul societăţilor comerciale de persoane", excepţiile de la această regulă fiind de strictă interpretare, neputând fi extinse pe calea doctrinei sau jurisprudenţei.
De asemenea, se susţine că proba cu expertiză s-ar fi putut dovedi utilă doar în condiţiile identificării existenţei unei obligaţii de mutare a conductei, după cum, faţă de petitul acţiunii deduse spre judecată, conţinutul detaliat al obligaţiei de executare a lucrărilor nu era necesar a se stabili prin expertiza tehnică.
În acelaşi timp, intimata a apreciat că, instanţa de apel nu s-a rezumat la a prelua susţinerile primei instanţe şi nici nu şi-a reiterat opinia exprimată cu ocazia discutării probelor din apel, ci a efectuat o analiză a hotărârii primei instanţe, că recurenta amestecă două instituţii juridice diferite: modificarea acţiunii (reglementată de art. 204 C. proc. civ.) şi suplimentarea probatoriului în temeiul dispoziţiilor art. 254 pct. 2 şi pct. 4 C. proc. civ. (necondiţionat şi independent de existenţa unei modificări a cererii), arătând, totodată, că în opinia sa, faţă de teza probatorie expusă de reclamantă - interpretarea clauzelor antecontractului în privinţa existenţei obligaţiei de efectuare a unor lucrări de mutare a canivoului - aceasta avea îndatorirea să prevadă necesitatea administrării probelor solicitate la primul termen întrucât poziţia pârâtei faţă de acest aspect fusese expusă chiar de către reclamantă în faţa notarului la data de 15 septembrie 2016, inclusiv prin Declaraţia autentificată sub nr. x din 15 septembrie 2016 şi prin Încheierea de certificare nr. 34 din 15 septembrie 2016, prin întâmpinare nefiind aduse elemente de noutate.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Prin motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă s-a prevalat de ipotezele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
Având în vedere că primele motive de nelegalitate invocate vizează aspecte de ordin procedural referitoare, în esenţă, la probatoriul solicitat în faţa instanţei de apel, acestea vor fi analizate împreună.
Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a criticat, într-un prim motiv de recurs, încheierea instanţei de apel din data de 4 octombrie 2018 prin care a fost respinsă cererea sa de completare a probatoriului cu proba testimonială şi interogatoriul reprezentantului legal al pârâtei.
Sub acest aspect, se constată că analizând cererea de probatorii, curtea de apel, după deliberare, a respins cererea de completare a probatoriului cu proba cu martori, apreciind, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de prevederile art. 309 din C. proc. civ., dat fiind că se tinde a se dovedi peste conţinutul înscrisurilor care constată convenţia părţilor, respectiv a respins cererea de completare a probatoriului cu proba cu interogatoriul reprezentantului pârâtei, constatând neîndeplinirea condiţiilor impuse de art. 355 alin. (2) din C. proc. civ.
Deşi recurenta critică respingerea probei cu martori, apreciind că, în cauză, ar fi fost încălcate prevederile art. 309 alin. (4) pct. 6 din C. proc. civ., normă care reglementează situaţiile de excepţie, în care această probă este admisibilă, chiar în cazul în care există un înscris constatator al convenţiei (cum este şi cazul în speţă), critica acesteia nu poate fi validată, în contextul în care, ipoteza avută în vedere de către instanţa de apel, este aceea că nu există discrepanţă între voinţa reală a părţilor şi voinţa declarată a acestora, consemnată în cuprinsul înscrisului constatator al convenţiei.
Cum numai într-o atare ipoteză este necesară determinarea voinţei reale a părţilor, întrucât dacă cele două voinţe coincid, nu se mai pune problema interpretării contractului sub acest aspect şi deci a identificării voinţei reale a părţilor, o atare apreciere trebuie să se raporteze, în mod esenţial, la conţinutul convenţiei şi la modalitatea în care voinţa părţilor a fost exteriorizată în cuprinsul clauzelor contractuale.
Aşa fiind, contrar susţinerilor din recurs, nu este suficient pentru a fi apreciată admisibilă proba cu martori, invocarea de către o parte contractantă a existenţei unei inadvertenţe între conţinutul înscrisului şi voinţa sa, ci identificarea unor clauze cu conţinut fie neclar, îndoielnic, confuz, greu de sesizat, fie susceptibile de mai multe înţelesuri, greu comprehensibile din perspectiva decelării drepturilor şi obligaţilor părţilor, astfel încât să fie necesară desluşirea intenţiei concordante a acestora, prin pronunţarea cu privire la prevalenţa unui sens ori a celuilalt dintre cele exprimate, aflate în conflict.
Cum, în speţă, recurenta a pretins că între părţile litigante a existat o înţelegere referitoare la mutarea casetei şi a conductei de canalizare existente pe terenul care a făcut obiect al antecontractului de vânzare cumpărare, iar în cuprinsul înscrisului constatator al convenţiei nu există nicio menţiune referitoare la aceste construcţii, deşi cel puţin în opinia acesteia, mutarea acestora are natura unei obligaţii esenţiale, nu se poate imputa instanţei de apel faptul că, raportându-se la teza probatorie propusă de reclamantă, a verificat prioritar, raportându-se la conţinutul concret al clauzelor contractuale, existenţa în cauză a premisei unei voinţe exteriorizate neconcordant, impuse de art. 309 alin. (4) pct. 6 din C. proc. civ., sub acest aspect, care să facă necesară lămurirea clauzelor contractului prin administrarea unor probe exterioare contractului.
Nici critica vizând aplicarea eronată în cauză a prevederilor art. 355 alin. (2) din C. proc. civ. nu poate fi validată, în contextul în care este corectă interpretarea logică dată acestei norme de către instanţa de apel, în sensul că această dispoziţie legală are ca ipoteză societăţile de persoane calificate, ca atare, în doctrina de specialitate, respectiv societăţile în nume colectiv sau în comandită (societăţi la constituirea cărora prevalează elementul personal, societăţile de persoane constituindu-se dintr-un număr mic de asociaţi şi având la bază calităţile personale ale asociaţilor şi încrederea reciprocă a acestora şi în care dreptul de reprezentare aparţine, ca regulă, asociaţilor).
Astfel, stabilirea conţinutului şi sensului art. 355 alin. (2) din C. proc. civ. se impun a fi determinate prin utilizarea metodelor de interpretare a actelor normative consacrate în doctrină şi jurisprudenţă (cu titlu de exemplu: interpretarea sistematică, interpretarea gramaticală, interpretarea teleologică etc.); or, atât utilizarea de către legiuitor a sintagmei "societăţi de persoane" ca şi corelarea acestei dispoziţii cu normele speciale ale art. 14 din Legea nr. 31/1990, impun concluzia că nu se impune o interpretare extensivă a acestei dispoziţii (care are, la rândul său, natura unei norme speciale în raport cu art. 355 alin. (1) din C. proc. civ.), aşa cum propune recurenta, prin invocarea situaţiei particulare a numărului şi calităţii asociaţilor societăţii pârâte.
În acest context, nici formularea unui motiv de apel de către recurentă, prin care s-au adus critici considerentelor primei instanţe care au justificat soluţia respingerii cererii reclamantei, având ca obiect încuviinţarea acestor probe nu avea aptitudinea de a justifica o altă concluzie în referire la admisibilitatea probei respinse, instanţa de apel având, potrivit art. 255 din C. proc. civ. (normă aplicabilă în apel potrivit art. 482 din C. proc. civ.) obligaţia de a încuviinţa şi administra probe doar sub condiţia respectării cerinţelor legale ce vizează admisibilitatea acestora.
În ceea ce priveşte critica vizând respingerea probei cu expertiza tehnică, Înalta Curte constată că recurenta susţine, în esenţă, că aceasta era utilă şi concludentă soluţionării cauzei, scopul administrării acesteia vizând identificarea casetei de canalizare şi determinarea situaţiei sale concrete şi a traseului pe unde putea fi mutată.
Or, aprecierea instanţei de apel cu privire la pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor ce îi sunt solicitate nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, controlul judiciar efectuat în această cale de atac fiind exclusiv unul de legalitate pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., normă de ordine publică.
În privinţa susţinerilor din recurs vizând respingerea nelegală, prin decizia civilă recurată, a motivului de apel prin care a fost criticată statuarea primei instanţe în sensul că reclamanta este decăzută din dreptul de a administra proba cu martori, dat fiind că această probă a fost solicitată doar prin răspunsul la întâmpinare, iar nu prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte, constată, de asemenea, caracterul nefondat al argumentelor recurentei.
Astfel, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, art. 204 din C. proc. civ. care reglementează modificarea cererii de chemare în judecată are în vedere acea prerogativă recunoscută prin lege reclamantului, în cadrul unui proces civil, de a opera schimbări cu privire la părţile, obiectul sau cauza cererii sale.
Această concluzie rezultă neîndoielnic, contrar susţinerilor din recurs, din interpretarea sistematică a acestei norme cu art. 30 alin. (5) din C. proc. civ. (dispoziţie legală care defineşte noţiunea de cerere adiţională făcând trimitere la pretenţiile părţii, iar nu la mijloacele de dovadă de care reclamantul poate uza pentru a dovedi aceste pretenţii), respectiv art. 194 lit. a) - e) şi art. 254 din C. proc. civ. (norme care reglementează elementele cererii de chemare în judecată şi propunerea probelor).
Astfel, este real că din interpretarea art. 194 din C. proc. civ., din punctul de vedere al condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească cererea introductivă, rezultă că aceasta este privită de legiuitor ca un tot unitar, înglobând şi elementele extrinseci, respectiv toate elementele care trebuie să o însoţească şi care nu sunt încorporate propriu-zis în conţinutul acţiunii, cum sunt mijloacele de dovadă care, potrivit art. 194 lit. e) din C. proc. civ., trebuie ataşate cererii.
În ceea ce priveşte însă propunerea probelor, legiuitorul a reglementat prin dispoziţii speciale obligaţiile care revin reclamantului, stabilind că regula generală este aceea că probele se propun de către acesta prin cererea de chemare în judecată, excepţiile de la această regulă fiind reglementate prin art. 254 alin. (2) pct. 1 - 4 din C. proc. civ., respectiv: când: 1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii; 2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea; 3. partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute; 4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii; 5. există acordul expres al tuturor părţilor.
Rezultă aşadar din interpretarea sistematică a acestor norme, că reclamantul are posibilitatea de a propune probe noi, ulterior formulării cererii de chemare în judecată, doar în ipoteza în care acesta formulează o cerere modificatoare, în sensul celor prezentate anterior, iar nu a unei cereri prin care să propună noi probe, după cum, în ipoteza formulării unei astfel de cereri adiţionale, reclamantul trebuie să se limiteze la a propune dovezi în legătură cu modificarea adusă cererii iniţiale, întrucât doar o reconfigurare a procesului prin modificarea cererii presupune noi susţineri făcute în cursul procesului, motiv pentru care este şi firesc a se recunoaşte părţii dreptul de a proba această nouă pretenţie concomitent afirmării ei.
Cum exigenţele referitoare la propunerea probelor este justificată de disciplina procesuală şi de imperativul soluţionării cu celeritate a cauzelor, iar sancţiunea aplicabilă situaţiei în care reclamantul nu respectă termenul legal statuat de disp. art. 254 alin. (1) din C. proc. civ. este aceea a decăderii din dreptul de a propune probe, este judicioasă dezlegarea dată de instanţa de apel acestei critici din cererea de apel.
În acelaşi timp, este corectă aprecierea în sensul că omisiunea de a solicita şi indica, prin cererea de chemare în judecată, numele, prenumele şi adresa martorilor este imputabilă reclamantei - care a avut în mod cert posibilitatea de a cunoaşte, încă de la data declanşării litigiului, aceste date - şi atrage decăderea reclamantei din proba cu martori, în conformitate cu prevederile art. 254 alin. (1) coroborat cu art. 194 alin. (1) lit. e) tezele întâi şi a cincea din C. proc. civ., câtă vreme în concepţia C. proc. civ. capetele de cerere trebuie să se sprijine pe probe individualizate, iar nu pe o determinare generică a acestora. Astfel, întrucât reclamantul este cel care declanşează procesul civil prin introducerea cererii de chemare în judecată, acesta, odată cu formularea pretenţiilor, trebuie să facă cunoscute pârâtului atât motivele de fapt şi de drept, cât şi dovezile pe care se întemeiază cererea, astfel cum prevede art. 14 alin. (2) din C. proc. civ., astfel încât pârâtul să îşi poată organiza apărarea, fără să fie surprins de folosirea altor dovezi direct în faza de judecată, ceea ce echivalează cu existenţa unui climat de ordine şi de predictibilitate necesar pentru exercitarea în condiţii optime a oricărui drept fundamental.
Pe de altă parte, ipoteza avută în vedere de art. 254 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. invocată de recurentă are în vedere situaţia în care dinamica procesului implică susţineri noi, necunoscute la data declanşării procesului, iar nu apărări care nu sunt rezultatul cercetării judecătoreşti, ci au fost omise sub aspectul probaţiunii.
Cum, în speţă, tocmai împrejurarea că pârâta, care s-a prevalat de conţinutul contractului încheiat cu reclamanta, a susţinut că nu are obligaţia de a de a proceda la relocarea casetei şi a conductei de canalizare a justificat demersul procesual al reclamantei, este nefondată susţinerea acesteia din urmă în sensul că era justificată cererea sa de suplimentare a probelor nesolicitate cu respectarea prevederilor art. 194 lit. e) coroborat cu art. 254 alin. (1) din C. proc. civ., în temeiul art. 254 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ.
În plus, deşi recurenta critică decizia civilă recurată susţinând că erau incidente prevederile art. 254 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ., nu argumentează, în niciun fel, o situaţie de nelegalitate care ar deriva din constatarea instanţei de apel în sensul că, în speţă, administrarea probei cu martori, nesolicitată, în condiţiile impuse de art. 254 alin. (1) din C. proc. civ., prin cererea de chemare în judecată conducea la amânarea judecăţii.
Pe de altă parte, contrar susţinerilor din recurs, relative la incidenţa unei ipoteze de antepronunţare, Înalta Curte subliniază că propunerea unor probe în completarea celor administrate în prima fază procesuală şi soluţionarea acestei cereri reprezintă o etapă net distinctă în desfăşurarea procesului, prealabilă celei reprezentate de încheierea cercetării judecătoreşti şi stabilirii temeiniciei şi legalităţii hotărârii apelate, prin raportare la criticile de apel, aşa cum rezultă neechivoc din analiza prevederilor art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., coroborat cu art. 258 din C. proc. civ. aplicabil şi în faza procesuală a apelului, conform art. 482 din C. proc. civ.
Astfel, în aplicarea dispoziţiilor art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel are competenţa de a încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi să dispună administrarea unor probe noi, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei.
Aşa fiind, în mod firesc, instanţa de apel a procedat în prealabil la soluţionarea cererii de completare a probatoriului, întrucât cele două chestiuni (motivul de apel privind modul în care tribunalul a soluţionat cererile de probatorii formulate de reclamantă ce s-a impus a fi cercetat în cursul soluţionării căii de atac, respectiv cererea de completare a probatoriului în calea de atac a apelului) nu se suprapun şi nu constituie aspecte identice care să atragă o antepronunţare a judecătorului asupra unei probleme care ulterior constituie obiect al soluţionării cauzei, deoarece adoptarea de măsuri procesuale în vederea soluţionării cauzei nu reprezintă o antepronunţare a instanţei, ci reflectă aplicarea de către instanţă a normelor de drept procesual şi îndeplinirea propriilor obligaţii procesuale.
De altfel, trebuie observat că, existenţa oricărei vătămări procesuale, cum este şi cea invocată de recurentă, trebuie raportată la exerciţiul normal al drepturilor procesuale. Or, nu este permis unei părţi, ca prin modalitatea de formulare a criticilor din apel, respectiv a cererilor de probatorii să pretindă un anumit mod de soluţionare a acestora, pentru că o atare conduită ar echivala cu substituirea acesteia prerogativelor exclusive ale instanţelor devolutive.
Recurenta-reclamantă a susţinut, totodată, că respingerea cererii de completare a probatoriului în apel şi a acestui motiv de apel ar constitui o încălcare a dreptului său la apărare şi a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte apreciază că această critică nu este compatibilă cu premisa analizată, întrucât simpla respingere a unor probe nu poate fi prin ea însăşi un argument în sensul încălcării dreptului la apărare, câtă vreme, astfel cum s-a arătat, instanţa de apel, în exercitarea atributului de apreciere asupra cererii de probatorii solicitate de către părţi, are la îndemână inclusiv soluţia respingerii lor, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 258 rap. la art. 255 din C. proc. civ., dispoziţii aplicabile şi în apel, potrivit art. 482 din acelaşi cod.
Astfel, încuviinţarea probelor solicitate reprezintă o prerogativă a instanţei ce se exercită în mod critic, în condiţiile prevăzute de lege şi, mai mult decât atât, conţinutul procedural al dreptului la apărare al părţilor în procesul civil rezultă din dispoziţiile art. 13 din C. proc. civ., din perspectiva probelor, dreptul la apărare presupunând dreptul la propunerea probelor, nu şi garanţia încuviinţării oricărei probe solicitate de către părţi, întrucât admisibilitatea, încuviinţarea şi administrarea probelor sunt obiect al unor alte norme procedurale, anterior menţionate.
În acelaşi timp, Înalta Curte constată că din perspectiva art. 258 rap. la art. 255 din C. proc. civ., pronunţându-se asupra criticii din apel şi a cererii de completare a probelor, instanţa de apel a motivat în mod corespunzător atât în privinţa argumentelor apelantei care vizau modalitatea de soluţionare a cererii sale de probatorii formulată în prima instanţă, cât şi a probelor solicitate de apelantă, pe baza criteriilor legale menţionate la art. 255 - admisibilitatea şi aptitudinea probelor de a conduce la soluţionarea procesului - cerinţe care, în contextul căii de atac a apelului, trebuie aplicate şi cu luarea în considerare a limitelor devoluţiunii în apel, stabilite prin art. 477 şi art. 478 din C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.
Sub acest aspect, deşi recurenta pretinde că, prin decizia recurată, nu s-a realizat o analiză proprie a motivelor de apel invocate de aceasta, ci instanţa de apel s-a limitat la a-şi însuşi motivarea primei instanţe, fără a argumenta invalidarea demonstaţiei sale vizând faptul că respectiva casetă este o construcţie/amenajare pe teren, astfel că D. este un ocupant al terenului şi împiedică folosinţa acestuia, respectiv că, obligaţia de mutare a casetei şi conductei este strâns legată de obligaţia de transmitere a dreptului de proprietate cu toate prerogativele sale.
Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a expus argumentat raţionamentul juridic şi a răspuns aspectelor de fapt şi de drept supuse dezbaterii judiciare.
Astfel, au fost analizate aspectele invocate de către apelanta reclamantă, referitoare la natura şi conţinutul obligaţiilor asumate de pârâtă prin încheierea antecontractului, în expunerea raţinoamentului instanţa de apel, pornind de la caracterul esenţial al existenţei casetei de canalizare pe terenul ce face obiect al antecontractului şi de la calificarea obligaţiei pretins a fi fost asumată de către pârâtă ca reprezentând o obligaţie de înlăturare a unei servituţi legale. În acest context, s-a constatat că deşi părţile au stipulat în cuprinsul antecontractului mai multe obligaţii în sarcina pârâtei, printre care predarea imobilului liber de chiriaşi şi ocupanţi, o obligaţie de mutare a casetei nu a fost stipulată expres nici în antecontract şi nici în actele adiţionale ulterior încheiate, deşi era necesar, respectiv s-a apreciat că o atare obligaţie nu poate fi extinsă prin interpretarea clauzelor din contract.
De altfel, instanţa de control judiciar poate să-şi însuşească motivat argumentele instanţei anterioare, fără ca aceasta să semnifice o nemotivare a hotărârii, iar în cauză, instanţa de apel a argumentat de ce prima instanţă a procedat corect atunci când a constatat netemeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, raportat la argumentele reclamantei.
În plus, trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., presupune necesitatea analizării fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor formulate.
Cum în raport de cele anterior prezentate, instanţa de apel a examinat şi a dat un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, critica se priveşte ca nefondată, urmând a fi respinsă.
Examinând în continuare criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul reclamant pretinde o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 1266 şi art. 1267 din C. civ., referitoare la regulile de interpretare a contractelor.
Pornind de la motivele de fapt susţinute de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au concluzionat că cererea reclamantei este neîntemeiată, întrucât nu se poate reţine că pârâta şi-a asumat prin antecontractul de vânzare cumpărare încheiat cu reclamanta şi actele adiţionale la acesta, obligaţia de a devia caseta de canalizare aflată pe terenul situat în Iaşi, str. x.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că instanţele sunt în drept să aplice regulile generale de interpretare prevăzute de art. 1266 - 1268 din C. civ. şi să atribuie clauzelor unei convenţii înţelesul ce rezultă din intenţia reală a părţilor, în cazul când termenii utilizaţi în redactarea acestora sunt susceptibili de interpretări diferite, iar înţelesul contractului este neclar.
În alţi termeni, prin operaţiunea de interpretare a unei convenţii nu se poate ajunge la o modificare sau o complinire a conţinutului drepturilor şi obligaţiilor asumate de părţile contractate, ci se urmăreşte doar determinarea şi identificarea voinţei reale şi concordante a acestora.
Deşi recurenta pretinde că, în speţă, s-ar fi ignorat faptul că pârâta s-a obligat ca la data vânzării să predea folosinţa imobilului liber de chiriaşi şi de ocupanţi, respectiv de a evacua chiriaşii şi ocupanţii existenţi, pe cheltuiala sa, trebuie observat că potrivit art. 1268 alin. (4) din C. civ., contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi.
Or, raportat la natura esenţială a obligaţiei pretinse de reclamantă a fi fost asumată contractual de către pârâtă (potrivit propriilor susţineri din cererea de chemare în judecată în sensul că numai sub condiţia relocării casetei şi, implicit, a reţelei de canalizare aferente acesteia, aceasta a încheiat promisiunea de vânzare) şi la calitatea de profesionist a părţilor contractante, este corect raţionamentul instanţelor de fond care au constatat că, de vreme ce nici în antecontractul încheiat de părţile litigante şi nici în cuprinsul actelor adiţionale ulterioare, nu au fost stabilite obligaţii în sarcina pârâtei cu referire la această casetă şi conductă de canalizare, nu se poate aprecia că o reţea de canalizare, care serveşte realizării unei servituţi de utilitate publică, poate fi asimilată noţiunii de chiriaş sau ocupant, aşa cum pretinde nefondat recurenta.
În acest sens, este real că interpretarea contractului se poate dovedi necesară în situaţii determinate fie de o folosire improprie, greşită a terminologiei juridice sau a vocabularului uzual, fie de contradicţia dintre manifestarea expresă de voinţă şi voinţa internă, reală a părţilor, însă, nu aceasta este ipoteza în speţă.
Astfel, nu pot fi ignorate caracteristicile obiectului obligaţiei pretinse a fi fost asumată de către pârâtă- o reţea de canalizare şi o casetă de canalizare, cu rolul de a prelua apele pluviale/meteorice, aşadar - lucrări de utilitate publică, care nu presupun o simplă exercitare a posesiei asupra imobilului, fie în temeiul unui titlu, fie abuziv (specific noţiunilor uzuale de chiriaş sau ocupant al unui imobil de natura celui care constituie obiect al antecontractului) - ci o grevare a imobilului cu o servitute publică, care afectează acest bun în temeiul legii.
Aşa fiind este eronată susţinerea din recurs în sensul că D., care exercită această servitute legală reprezintă un ocupant în sensul clauzelor antecontractului, în realitate, acesta fiind beneficiarul unei servituţi legale, în sensul art. 621 din C. civ., aşadar titularul unui drept real imobiliar.
De altfel, susţinerea recurentei în sensul că la momentul încheierii antecontractului, a avut în vedere calitatea D. de ocupant al imobilului, raportându-se la construcţia aferentă reţelei de canalizare existente în subsolul terenului reprezentată de caseta de canalizare apare ca fiind şi contradictorie, în contextul în care, aşa cum se arată neechivoc în cererea de recurs, scopul urmărit de aceasta nu este exclusiv desfiinţarea acestei casete, ci relocarea conductei de canalizare în aşa fel încât să nu mai greveze imobilul ce face obiect al antecontractului, aşadar, pe o altă proprietate.
Recurenta pretinde, totodată, că instanţa de apel ar fi ignorat dispoziţiile art. 1650, art. 1672, art. 1673 din C. civ., în sensul că, de vreme ce, terenul trebuia predat liber de chiriaşi şi ocupanţi, înseamnă că acesta trebuie predat liber, astfel încât reclamanta să poată exercita toate prerogativele dreptului de proprietate, aşadar fără caseta şi conducta aferentă de canalizare, care împiedică folosirea în totalitate a terenului.
Nici această susţinere nu poate fi primită, recurenta ignorând nepermis faptul că nu a încheiat cu pârâta un contract de vânzare, ci un antecontract care dă naştere obligaţiei de a face - de a încheia contractul de vânzare în viitor, iar nu unei obligaţii de predare a imobilului, după cum, nepermis pretinde aceasta că obiect al antecontractului de vânzare l-ar putea reprezenta doar un teren liber de sarcini, în realitate, neexistând nicio interdicţie legală în privinţa transferului de proprietate asupra unui bun afectat de o servitute legală.
Invocarea în acest context a clauzelor potrivit cu care, în cuprinsul antecontractului pârâta a declarat că imobilul ce a constituit obiect al antecontractului nu ar fi grevat de sarcini cu excepţia ipotecii şi interdicţiilor aferente notate în favoarea E. S.A. şi nici de servituţi, respectiv că nu există nicio persoană care deţină vreun drept asupra imobilului ce face obiect al antecontractului a fost corect înlăturată de către instanţele devolutive, întrucât o eventuală omisiune a cocontractantului de a aduce la cunoştinţa reclamantei situaţia juridică reală şi completă a imobilului nu are valenţa asumării unei obligaţii de a face, de natura celei pretinse de recurentă, ci eventual poate atrage răspunderea contractuală a pârâtei, în condiţiile legii.
Astfel, contrar aserţiunilor din recurs, o obligaţie esenţială, cum este cea a relocării conductei de canalizare pe o altă proprietate, (în lipsa căreia terenul nu poate fi utilizat în scopul urmărit de reclamantă, în tot sau în parte), nu poate fi dedusă, implicit, din interpretarea acestor clauze, care cuprind declaraţii ale pârâtei relative la situaţia de fapt şi juridică a imobilului promis a fi înstrăinat, întrucât, procedându-se astfel, s-ar ajunge la o completare a clauzelor şi obligaţiilor asumate de părţi.
O altă critică vizează încălcarea prevederilor art. 1266 din C. civ., în opinia recurentei, fiind ignorat comportamentul pârâtei ulterior încheierii antecontractului, care ar confirma voinţa concordantă a părţilor în sensul asumării de către pârâtă a obligaţiei de a reloca conducta de canalizare.
În acest sens, Înalta Curte reţine că, deşi conduita părţilor ulterioară încheierii contractului reprezintă un criteriu legal prin valorificarea căruia instanţa poate determina sensul corespunzător voinţei reale a părţilor, nu se poate fi validat punctul de vedere al recurentei care ignoră, împrejurarea că, în cauză, instanţele de fond, care au analizat această conduită, s-au raportat atât la natura convenţiei încheiate, scopul acestor demersuri, la conţinutul clauzelor antecontractului şi al actelor adiţionale pe care părţile le-au încheiat şi prin care au reformulat conţinutul contractului, dar şi la caracterul oneros al acestei obligaţii invocate de reclamantă ca fiind asumată de către pârâtă, nespecifică unui antecontract de vânzare cumpărare.
În contextul în care, potrivit situaţiei de fapt a cauzei, stabilită în prima fază procesuală şi menţinută în apel, pe care se grefează controlul de legalitate în recurs, identificarea conductei de canalizare s-a realizat doar ulterior demarării demersurilor întreprinse de pârâtă, care în calitate de proprietar al terenului şi-a asumat, prin antecontract, obligaţia de a colabora cu reclamanta pentru obţinerea unui PUZ care să prevadă un coeficient de utilizare a terenului de minimum 3,5, părţile convenind amânarea momentului perfectării contractului până la obţinerea unei hotărâri a Consiliului Local de aprobare a PUZ, iar nu pentru îndeplinirea obligaţiei de mutare a conductei, nu se poate reţine o aplicare greşită în speţă a prevederilor art. 1266 din C. civ.
Aceasta întrucât voinţa reală a părţilor nu poate fi determinată prin luarea în considerare a unor demersuri care au în vedere împrejurări care nu au fost cunoscute la momentul încheierii contractului, chiar dacă ulterior acestui moment s-au dovedit a constitui un obstacol în realizarea scopului urmărit de reclamantă la momentul încheierii antecontractului - acela al obţinerii unui PUZ minim de 3,5% .
În aceste circumstanţe factuale, dat fiind că forţa obligatorie a contractului şi implicit obligaţia de acţiona cu bună credinţă, în executarea convenţiei trebuie raportate la obligaţiile şi drepturile convenite real de către părţi, câtă vreme, în speţă, inserarea unei clauze prin care s-a prevăzut obligaţia de colaborare a pârâtei cu reclamanta, pentru obţinerea unui anumit PUZ, justifică demersurile ulterioare realizate de pârâtă, solicitarea ulterioară a reclamantei, întemeiată pe aceste demersuri, de a se constata asumarea de către pârâtă a obligaţiei de relocare a conductei de canalizare care străbate terenul ce constituie obiect al antecontractului, pe cheltuiala sa, ar însemna o modificare a convenţiei în ce priveşte un element esenţial al acesteia, respectiv obiectul, modificare în afara voinţei exprimate de părţi, şi deci încălcarea principiului consensualităţii convenţiei de vânzare-cumpărare.
De altfel, susţinând că a avansat pârâtei sumele necesare relocării conductei, recurenta nu face decât să îşi contrazică întreaga construcţie juridică care a justificat demersul său procesual- potrivit cu care pârâta are a suporta atât costul acestei operaţiuni, cât şi de a întreprinde toate demersurile administrative necesare, pe cheltuiala sa, ceea ce nu face decât să confirme lipsa de suport a criticilor din recurs.
În considerarea argumentelor anterior prezentate este nefondată şi susţinerea din recurs vizând încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează forţa obligatorie a contractului, respectiv, a art. 1270, art. 1350 alin. (1), art. 1492, art. 1516, art. 1527, art. 1530, art. 1555, art. 1557, art. 1556.
Astfel, principiul forţei obligatorii a contractului presupune că părţile sunt obligate să execute întocmai toate prestaţiile la care s-au îndatorat prin contract, iar executarea trebuie să aibă loc la termenele şi în condiţiile stabilite, creditorul având dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obţine executarea în natură a prestaţiilor ce i se datorează de către debitor.
Or, nu se poate reţine o încălcare a principiului forţei obligatorii a antecontractului, câtă vreme, ceea ce susţine recurenta este o pretinsă neexecutare a unei obligaţii neasumate de către pârâtă prin convenţia invocată.
O atare concluzie face de prisos, în speţă, analiza argumentelor recurentei relative la condiţiile impuse de lege pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei.
Totodată, în ceea ce priveşte cererea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare, Înalta Curte constată că recurenta invocă incidenţa în cauză a prevederilor art. 1279 alin. (3), art. 1699 din C. civ.
Or, în privinţa acestui capăt de cerere instanţele anterioare au reţinut că se impune respingerea sa, întrucât a fost formulat de reclamantă în strânsă dependenţă cu primele două capete de cerere, sub condiţia admiterii acestora.
Totodată, această statuare nu constituie obiect de critică în recurs ci, dimpotrivă este susţinută prin argumentele subsumate de recurentă, acestei critici.
Se constată aşadar, că recurenta nu arată în ce mod raţionamentul instanţei de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, ci se limitează la a susţine, valorificând exclusiv propria sa construcţie juridică relativă la obligaţiile pretins asumate de către pârâtă, care însă nu are suport factual, îndreptăţirea sa la a solicita executarea în natură a antecontractului, sub condiţia obligării pârâtei la a muta conducta de canalizare.
Cum în privinţa primelor două capete de cerere este judicioasă aprecierea instanţelor de fond în sensul caracterului nefondat al pretenţiilor reclamantei, iar analiza recursului este limitată la motivele de nelegalitate cu a căror analiză instanţa de recurs este legal învestită, această critică nu poate fi primită.
Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. SRL împotriva Deciziei nr. 765 din 18 octombrie 2018 şi a încheierii din data de 4 octombrie 2018, ambele pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, în Dosarul nr. x/2017, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A. SRL împotriva Deciziei nr. 765 din 18 octombrie 2018 şi a încheierii din data de 4 octombrie 2018, ambele pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, în Dosarul nr. x/2017.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2020.
GGC - LM