Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 25 august 2010, astfel cum a fost completată la 14 decembrie 2010, reclamanta SC A. SA, prin lichidator judiciar, a chemat în judecată pe pârâtele Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din România-Frăţia şi SC B. SRL, prin lichidator judiciar, solicitând pe calea acţiunii oblice, în principal, obligarea Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor Libere din România-Frăţia ("CNSLR") să-i plătească suma de 20.326.560 RON (garanţie pentru evicţiune în limita a 74% din clădirea cumpărată), iar în subsidiar, obligarea CNSLR la plata sumei de 27.468.324 RON către pârâta B. (garanţie pentru evicţiune în limita a 100% din clădirea cumpărată), cu titlu de garanţie contra evicţiunii rezultată în urma vânzărilor din 19 iunie 1997 a imobilului din b-dul x nr. 25 colţ cu str. x A. Saligny (dintre CNSLR şi SC B. SRL, în procent de 100% din imobil) şi din 17 decembrie 1997 (dintre B. SRL şi SC A. SA, în procent de 74%), urmate de constatarea nulităţii absolute, la cererea unor terţi, a celor două vânzări intervenite (prin Sentinţa civilă nr. 996/2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 8328/2009 a Curţii de Apel Bucureşti).
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 974, 1337, 1344 C. civ.
Pârâta SC B. SRL - chemată în judecată prin cererea completatoare, pentru ca, în calitate de debitoare, soluţia pronunţată în acţiunea oblică să-i fie opozabilă - a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, în contradictoriu cu reclamanta A. SA şi pârâta CNSLR, prin care a solicitat, cu titlu de garanţie pentru evicţiune, obligarea pârâtei CNSLR să-i plătească suma de 27.468.324 RON, arătând, în esenţă, că aceasta este valoarea imobilului pe care l-a cumpărat de la pârâta CNSLR la data de 19 iunie 1997 şi de care ulterior a fost evinsă.
La data de 19 aprilie 2011, Uniunea Generală a Sindicatelor din România a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care a solicitat obligarea reclamantei A. SA la plata sumei de 27.468.324 RON cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă pentru imobil, obligarea reclamantei să-i predea intervenientei imobilul ocupat fără drept, obligarea pârâtei CNSRL la plata sumei de 20.326.560 RON cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă pentru acelaşi imobil.
Prin încheierea interlocutorie din 17 mai 2011, tribunalul a încuviinţat, în principiu, cererea de intervenţie principală formulată de SC B. SRL şi a respins cererea de intervenţie principală formulată de Uniunea Generală a Sindicatelor din România, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru încuviinţarea în principiu a acesteia.
Prin Sentinţa nr. 1813 din 26 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC A. SA şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din România-Frăţia şi, de asemenea, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 184 A din 3 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de reclamanta SC A. SA şi de pârâta SC B. SRL, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, sancţionând omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra cererii de intervenţie în interes propriu formulată de SC B. SRL.
În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Sentinţa nr. 723 din 1 aprilie 2013 a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din România-Frăţia. A respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele, ca neîntemeiată. A respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de SC B. SRL, ca neîntemeiată.
A reţinut, în esenţă, că atâta timp cât contractele de vânzare-cumpărare a imobilului au fost anulate prin hotărâre judecătorească şi cum actul juridic nul nu produce niciun efect, între părţi nu există nicio obligaţie de garanţie izvorând din cele două contracte.
Prin Decizia nr. 16A din 22 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, validând raţionamentul primei instanţe în sensul că răspunderea pentru evicţiune nu poate fi antrenată atunci când actul ce a stat la baza dobândirii dreptului de proprietate a fost constatat nul.
Prin Decizia nr. 3482 din 7 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanţei de apel, a casat decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
În considerentele hotărârii sale, Înalta Curte a arătat, în esenţă, că în puterea art. 1337 C. civ. se naşte în sarcina vânzătorului o obligaţie legală de garanţie contra evicţiunii, astfel că, chiar dacă vânzarea bunului altuia este sancţionată cu nulitatea actului de vânzare-cumpărare, obligaţia de garanţie în această ipoteză nu izvorăşte din vânzare ci din culpa vânzătorului, delict sau quasi-delict, care a transmis un bun care nu-i aparţine.
Rejudecând, prin Decizia nr. 1064 A din 22 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamantei, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a admis, în parte, cererea principală şi a obligat-o pe pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50.000 RON, reprezentând despăgubiri aferente obligaţiei de garanţie pentru evicţiune. A respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A respins cererea de intervenţie a B. SRL, ca neîntemeiată, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a obligat-o pe apelanta la plata către intimata-pârâtă a sumei de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 1130 din 5 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. SA, prin lichidator judiciar C. şi D. şi de intervenienta SC B. SRL, prin lichidator judiciar E. împotriva deciziei nr. 1064 A din 22 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Au fost găsite nefondate criticile reclamantei prin care a susţinut pronunţarea unei hotărâri contradictorii de către instanţa de apel, observându-se şi faptul că instanţa a reţinut incidenţa autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte soluţia primei instanţe, necriticată în apel, de respingere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a celei pasive a CNSLR Frăţia, iar nu în ce priveşte lipsa acestor calităţi, soluţia nefiind greşită nici prin raportare la dezlegările şi îndrumările din Decizia de casare nr. 3482/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Nefondate au fost găsite şi criticile prin care s-a susţinut nelegalitatea Încheierilor de şedinţă din 25 aprilie 2018 şi 2 mai 2018.
Instanţa supremă a procedat, în continuare, la analiza comună a recursurilor, constatând că acestea vizează, în substanţa lor, soluţia adoptată de instanţa de apel pe fondul raporturilor juridice litigioase, chiar dacă criticile invocate au susţinut, deopotrivă, încălcarea unor norme de drept material şi de drept procesual.
S-a constatat că aşa cum rezultă din considerentele şi dispozitivul deciziei pronunţate şi după cum o afirmă în mod expres, instanţa de apel a soluţionat o acţiune directă în angajarea răspunderii pârâtei CNSLR Frăţia faţă de reclamantă pentru garanţie în caz de evicţiune, acţiune pe care a identificat-o a fi una în garanţie pe cale ascendentă şi al cărei temei a considerat că e dat de dispoziţiile art. 1325 C. civ.
S-a reţinut că instanţa de apel a soluţionat o cu totul altă acţiune decât cea dedusă judecăţii prin cererea principală, astfel cum a fost ea completată şi modificată de reclamantă, cerere care, prin temeiul de drept indicat (art. 974 C. civ.) şi prin conţinut (justificare) constituie, indubitabil, o acţiune oblică prin care se solicită soluţionarea unui singur raport juridic conflictual, cel în angajarea răspunderii civile pentru garanţie în caz de evicţiune a CNSLR Frăţia.
S-a mai constatat că nu numai că instanţa de apel a soluţionat o acţiune ce nu i-a fost dedusă judecăţii prin cererea reclamantei (simpla solicitare subsidiară a obligării pârâtei la plata în favoarea ei a despăgubirii pentru evicţiune, neînsoţită de afirmarea unui drept propriu şi a unui temei adecvat în drept, nejustificând aprecierea instanţei asupra unei atare învestiri), ci şi una inexistentă ca instrument procesual sub regimul de reglementare al C. civ. de la 1865, aplicabil raporturilor juridice litigioase în cauză, în acord cu normele tranzitorii ale art. 5 din Legea nr. 71/2011, date fiind momentele de încheiere a actelor de vânzare-cumpărare între părţi (anul 1997) şi cauza generatoare a evicţiunii, ce datează din anii 2007 - 2008 (data pronunţării Sentinţei civile nr. 996/2007 a Tribunalului Bucureşti şi a deciziei civile nr. 708A/2 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti).
S-a observat că distorsionarea cadrului procesual de soluţionare a cauzei (care a condus, în final, la angajarea răspunderii directe a CNSLR Frăţia faţă de reclamantă, deşi acestea nu s-au aflat niciodată în raporturi juridice contractuale/directe) a influenţat, inevitabil, şi modul de soluţionare a cererii de intervenţie în interes propriu a SC B. SRL - ce a dedus judecăţii raportul juridic direct de răspundere pentru evicţiune dintre CNSLR Frăţia şi SC B. SRL - cerere care a fost respinsă prin hotărârea atacată, fără însă ca soluţia dată acesteia să fie motivată în vreun fel.
Înalta Curte a reţinut pe de altă parte, având în vedere modul în care instanţa de apel a înţeles să dezlege raporturile juridice litigioase, că nici considerentele ce explică soluţionarea unei acţiuni în răspundere ascendentă pentru evicţiune nu ar putea fundamenta rezolvarea dată cererii formulate de SC B. SRL, astfel că, în lipsa oricărei motivări, exercitarea controlului judiciar nu s-a putut realiza.
În soluţionarea litigiului, instanţa de apel era chemată să analizeze o prioritate între cele două acţiuni ce îi fuseseră adresate, cea oblică, a reclamantei şi cea directă, din cererea de intervenţie principală formulată de SC B., în sensul de a determina dacă în prezenţa celei de-a doua, aparţinând debitorului pretins inactiv, mai puteau fi considerate realizate/întrunite condiţiile legale ale unei acţiuni oblice şi, mai departe, în soluţionarea căreia dintre acestea urma a se angaja răspunderea vânzătorului CNSLR Frăţia faţă de cumpărătorul B. SRL.
S-a observat însă că acest aspect absolut necesar a fi verificat în soluţionarea procesului a fost lăsat fără un răspuns astfel încât, în temeiul art. 304 pct. 7 corelat cu art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi în aplicarea art. 312 alin. (3) teza a II-a din cod s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, reţinându-se că nemotivarea soluţiei de respingere a cererii de intervenţie principală a B. nu permite exercitarea efectivă a unui control judiciar iar, pe de altă parte, că reluarea judecăţii parţiale a acesteia nu este posibilă dată fiind corelarea şi strânsa determinare care există între cererea de chemare în judecată principală şi aceasta, acţiuni în care practic, a fost dedus judecăţii unul şi acelaşi raport juridic conflictual, cel privitor la răspunderea civilă a CNSLR Frăţia, în calitate de vânzător, pentru garanţie contra evicţiunii faţă de cumpărătorul SC B. SRL.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere urmează să verifice condiţiile acţiunii oblice - având în vedere că situaţia premisă a acesteia este cea a unui debitor inactiv - şi, raportat la acest aspect, să decidă în soluţionarea căreia/cărora din acţiunile cu care a fost învestită va dezlega pe fond raportul juridic conflictual, în angajarea răspunderii pentru evicţiune a vânzătoarei CNSLR Frăţia, aşa cum a dispus decizia de casare anterioară, nr. 3482/2014 a ÎCCJ.
Aspectele de ordin substanţial ale criticilor de recurs susţinute de ambele recurente, invocate de acestea cu referire la soluţia instanţei de apel, au fost analizate chiar în condiţiile prefigurării unei soluţii de casare cu trimitere spre rejudecare determinată de argumentele procedurale reţinute anterior întrucât, cu toate că instanţa de apel a soluţionat dreptul la despăgubire al reclamantei (iar nu pe cel al SC B. SRL), aceasta a reţinut că "reclamanta, în calitate de cumpărător subsecvent evins, este îndreptăţită a fi despăgubită de pârâta CNSLR Frăţia exclusiv în limitele în care aceasta ar răspunde şi faţă de propria cumpărătoare, respectiv în limitele preţului efectiv încasat", dovedind că, în fapt, a analizat în substanţă (inclusiv) elementele relevante ale garanţiei pentru evicţiune datorate între CNSLR Frăţia şi SC B. SRL.
Prin memoriile lor de recurs, atât reclamanta, cât şi intervenienta au contestat întinderea obligaţiei de garanţie pentru evicţiune a CNSLR Frăţia, pe care instanţa de apel a considerat-o ca fiind limitată la preţul efectiv plătit şi încasat între părţi, prevăzut în Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/9 iunie 1997 la suma de 50.000 RON.
Înalta Curte a reţinut că sensul dispoziţiilor art. 1341 pct. 1 C. civ., în puterea cărora vânzătorul răspunzător de evicţiune datorează cumpărătorului evins restituirea preţului, au în vedere preţul convenit de părţi iar nu cel efectiv încasat de vânzător, fiind fără relevanţă în determinarea întinderii garanţiei pentru evicţiune măsura ori modul în care părţile contractului şi-au executat celelalte obligaţii izvorâte din acesta, cum ar fi cele legate de plata şi încasarea preţului, pentru realizarea cărora beneficiau de alte garanţii contractuale (cum ar fi acţiunea ex contractu în plata preţului ori acţiunea în rezoluţiune pentru neplata preţului).
Odată în plus, apărările intimatei-pârâte privitoare la neplata diferenţei de preţ convenită cu SC B. SRL prin Actul adiţional autentificat sub nr. x din 3 decembrie 1997 (în sumă de 6.411.788.000 RON vechi) nu puteau fi primite în vederea limitării răspunderii CNSLR Frăţia pentru garanţie în caz de evicţiune, tocmai în considerarea raporturilor juridice reţinute ca existând între părţi.
Potrivit celor menţionate de instanţa de apel, SC B. SRL a fost înfiinţată chiar de pârâta CNSLR Frăţia, al cărei unic asociat acesta este, astfel că neplata diferenţei de preţ ori chiar nedovedirea acesteia constituie aspecte ce se aflau în puterea de control şi decizie chiar a celui ce se prevalează de ele.
Reţinând şi că această apărare a intimatei-pârâte a fost invocată pentru întâia oară la finalul judecăţii în apel în cel de-al doilea ciclu procesual al cauzei şi la 21 de ani de la data încheierii actului juridic pretins neexecutat, Înalta Curte a apreciat că se opune valorificării sale în proces principiul general de drept al neinvocării propriei turpitudini, astfel că în mod nelegal răspunderea intimatei-pârâte în garanţie pentru evicţiune a fost limitată de instanţa de apel la preţul din contract dovedit ca plătit, respectiv cel iniţial de 50.000 RON, fără luarea în considerare şi a celui din Actul adiţional autentificat sub nr. x/1997 semnat între aceleaşi părţi.
În ceea ce priveşte criticile relative la aplicarea între părţi a dispoziţiilor art. 1344 C. civ. în privinţa sporului de valoare înregistrat de bun între momentul vânzării şi cel al producerii evicţiunii -, s-a apreciat ca fiind corectă dezlegarea instanţei de apel, în sensul că cumpărătorul de rea-credinţă, care a cunoscut cauza evicţiunii, acceptând astfel riscul contractului, nu va putea obţine sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, acesta fiind îndreptăţit să obţină, într-un astfel de caz, doar restituirea preţului din contract, care, în cazul de faţă este cel convenit prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 iunie 1997 şi prin Actul adiţional autentificat sub nr. x din 3 decembrie 1997, ambele încheiate între vânzătoarea CNSLR Frăţia şi cumpărătoarea SC B. SRL.
Astfel fiind, faţă de cele mai sus reţinute, apreciind asupra caracterului fondat al recursurilor, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Rejudecând după casare, prin Decizia nr. 1198A din 30 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat, în parte, sentinţa civilă atacată în sensul că a admis, în parte, cererea de intervenţie principală. A obligat-o pe pârâta CNSLR Frăţia la plata către intervenienta SC B. SRL a sumei de 691.178,8 RON reprezentând despăgubiri aferente obligaţiei de garanţie pentru evicţiune. A respins, în rest, cererea de intervenţie principală, ca neîntemeiată. A respins cererea de chemare în judecată, ca rămasă fără obiect. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei. A luat act că intimata-pârâtă CNSLR Frăţia şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Cu titlu preliminar, curtea a respins excepţiile invocate de intimata-pârâtă CNSLR Frăţia, respectiv excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Cu privire la excepţia lipsei de interes, curtea de apel a constatat că în condiţiile în care în ciclul procesual anterior a fost admisă calea de atac formulată de reclamantă (deci, au fost analizate pe fond criticile din apel) iar în prezent se rejudecă apelul ca urmare a recursului declarat de reclamantă şi intervenientă, nu mai poate fi pus în discuţie interesul acestei părţi (reclamanta) în formularea căii de atac întrucât altfel ar fi încălcat principiu non reformatio in peius consacrat de art. 296 C. proc. civ.
Mai mult, curtea de apel a apreciat că reclamanta are interes în declararea căii de atac împotriva sentinţei primei instanţe, atât sub aspectul soluţiei date cererii principale, cât şi din perspectiva modului de soluţionare a cererii de intervenţie în interes propriu, atâta timp cât aceasta are calitatea de creditoare a B. SRL, urmărind protejarea patrimoniului debitoarei prin recuperarea creanţelor acesteia în vederea realizării ulterioare a drepturilor sale.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, curtea a reţinut, în esenţă, ca aşa cum s-a stabilit prin decizia de casare, instanţelor li s-a dedus spre soluţionare o acţiune oblică, iar în cadrul unei astfel de acţiuni, calitatea procesuală activă aparţine persoanei care se pretinde a fi creditorul debitorului inactiv.
Or, în speţă, reclamanta A. a dovedit calitatea de creditoare a B., aspect de altfel, necontestat de părţi.
Curtea a mai reţinut că modalitatea de soluţionare a cererii principale, astfel cum a fost modificată şi completată, din perspectiva stabilirii persoanei în raport de care va fi obligată pârâta la plata sumei datorate cu titlu de garanţie pentru evicţiune este un aspect ce vizează fondul acţiunii oblice, neputând fi valorificat pe calea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Referitor la excepţia lipsei de obiect şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, curtea a reţinut că, în realitate, acestea nu reprezintă veritabile excepţii luând în considerare că se urmăreşte valorificarea apărării privind inexistenţa unui debitor inactiv ca urmare a formulării cererii de intervenţie în interes propriu de către debitoarea SC B. SRL, solicitându-se, fie respingerea acţiunii ca inadmisibilă, fie ca rămasă fără obiect. Prin urmare, această chestiune a fost analizată la momentul dezlegării pe fond a raportului juridic dedus judecăţii.
Referitor la cererea de intervenţie principală, curtea a reţinut că prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 iunie 1997 de BNP F., pârâta Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din România - Frăţia - CNSLR a vândut SC B. SRL imobilul situat în b-dul x nr. 25, colţ cu str. x, pentru preţul de 500.000.000 ROL. În cuprinsul contractului, vânzătoarea a declarat că a primit preţul la data autentificării contractului.
Prin Actul adiţional autentificat sub nr. x din 3 decembrie 1997 de BNP F., pârâta Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din România - FRĂŢIA - CNSLR şi intervenienta SC B. SRL au convenit să modifice Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1997, stabilind preţul la suma de 6.911.788.000 ROL şi prevăzând că suma de 500.000.000 ROL a fost achitată, iar diferenţa de 6.411.788.000 ROL urma a fi plătită în ziua autentificării actului.
Ulterior, SC B. SRL a vândut, prin Contractul autentificat sub nr. x/17 decembrie 1997 de BNP G., o cotă de 74% din acelaşi imobil către H. SA, preţul fiind stabilit la 7.627.000.000 ROL, fără TVA. Prin ordinul de plată nr. x din 17 decembrie 1997, SC A. SA a achitat către SC B. SRL suma de 8.999.860.000 ROL, din care 1.372.860.000 ROL TVA, pentru imobilul în litigiu.
La data de 24 septembrie 1998, sub nr. x, a fost autentificat contractul prin care SC B. SRL a vândut Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor Libere din România-Frăţia - CNSLR cota de 26% din dreptul de proprietate asupra imobilului, pentru preţul de 2.587.054.602 ROL, pentru care vânzătoarea a emis factura nr. x din 9 decembrie 1998.
Prin Sentinţa civilă nr. 4236 din 22 mai 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială s-a admis acţiunea creditoarei SC I. SRL împotriva debitoarei SC B. SRL şi a Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor Libere din România-Frăţia şi s-a dispus anularea Actului adiţional nr. x/1997 şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1998. S-a reţinut, în considerentele acestei hotărâri, că preţul stabilit în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1998 nu a fost achitat, iar cele două acte juridice anulate au fost încheiate în scopul favorizării asociatului unic al debitoarei (CNSLR Frăţia) şi al prejudicierii debitoarei în detrimentul creditorilor acesteia.
Prin Sentinţa nr. 996 din 27 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 345 din 5 octombrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti) s-a constatat nulitatea absolută a hotărârii nr. 159/1996 a CNSLR - Frăţia, Comitetul Director, precum şi a Contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 9 iunie 1997 la BNP F., respectiv sub nr. x din 17 decembrie 1997 la BNP G., pe care intervenienta îşi întemeiază pretenţiile, reţinându-se în considerentele acestei hotărâri, în esenţă, că încheierea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1997 s-a făcut prin fraudă la lege, întrucât pârâta CNSLR Frăţia s-a folosit de dispoziţiile legale care îi permiteau să înfiinţeze societăţi comerciale (fiind asociat unic la SC B. SRL), dar nu în scopul prevăzut de art. 25 lit. d) din Legea nr. 54/1990, ci în scopul fraudării intereselor membrilor de sindicat, prin micşorarea patrimoniului pe care îl avea în administrare, nu în proprietate. De asemenea, s-a constatat că nu poate fi reţinută buna-credinţă a pârâtei SC A. SA la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 decembrie 1997, întrucât în contracte era trecut modul de dobândire a imobilului, iar cumpărătoarea ar fi trebuit să cunoască împrejurarea că bunurile ce fac parte din patrimoniul sindical nu pot face obiectul unor înstrăinări şi să aibă cel puţin îndoieli cu privire la titlul SC B. SRL.
Sentinţa civilă nr. 996 din 27 iunie 2007 a rămas definitivă prin respingerea apelurilor, prin Decizia nr. 708A din 2 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a, prin care s-au confirmat argumentele tribunalului privind încheierea celor două contracte în scopul fraudării legii şi reaua credinţă a SC A. SA, decizie irevocabilă, prin Decizia nr. 8328 din 15 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin Contractele de cesiune nr. x din 4 iunie 1998, nr. y din 20 octombrie 1998 şi nr. z din 16 decembrie 1998, SC B. SRL a cedat către CNSLR Frăţia acţiunile deţinute la SC J. SA şi H. SA. Contractele au fost anulate prin Sentinţa civilă nr. 9162 din 19 noiembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială (irevocabilă prin respingerea recursului), reţinându-se că, deşi în contracte s-a arătat că s-a plătit şi primit preţul acţiunilor, în contabilitatea celor două părţi contractante nu au fost cuprinse aceste operaţiuni, fiind evidentă înţelegerea părţilor cu privire la fraudarea creditorilor SC B. SRL.
Instanţa de fond a respins cererea de intervenţie principală în virtutea argumentului conform căruia nu există garanţie pentru evicţiune datorată intervenientei de către CNSLR Frăţia, întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat iar un act juridic nul nu poate produce niciun efect.
Acest aspect a fost însă tranşat cu autoritate de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 3482/7 noiembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2010 prin care s-a stabilit că "în ipoteza vânzării bunului altuia, chiar dacă vânzarea este nulă, obligaţia de garanţie izvorăşte din actul a cărui realitate juridică nu poate fi contestată, pe care părţile l-au calificat vânzare, sancţiunea nulităţii vânzării neputând afecta răspunderea vânzătorului în temeiul art. 1337 C. civ. în măsura în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii impuse de dispoziţiile care reglementează răspunderea pentru evicţiune, garanţia fiind un efect al desfiinţării retroactive a vânzării.
În sfârşit se impune a sublinia că în situaţia evicţiunii totale, dispoziţiile legale (art. 1341 C. civ.) prevăd un sistem de despăgubire a cumpărătorului evins mai favorabil decât cel care ar rezulta din aplicarea consecinţelor nulităţii şi nu există nicio interdicţie legală pentru cumpărătorul evins să opteze pentru răspunderea contra evicţiunii ci dimpotrivă caracterul legal al acestui tip de răspundere a vânzătorului obligă la aplicarea întocmai a dispoziţiilor care stabilesc întinderea despăgubirilor.(...)
Instanţa de apel era datoare în raport de caracterul devolutiv al căii de atac şi de motivele invocate prin cererea de apel să examineze cauza prin prisma temeiurilor de drept arătate, respectiv în ce măsură pierderea proprietăţii de către reclamanta-cumpărătoare în favoarea unui terţ, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, antrenează garanţia legală prevăzută de art. 1337 C. civ. în sarcina vânzătorului.
Cu alte cuvinte, să examineze în mod concret şi în raport de circumstanţele cauzei condiţiile cerute pentru ca împrejurarea invocată ca evicţiune să antreneze garanţia legală prevăzută de art. 1337 C. civ., condiţii care, în raport de dispoziţiile legale citate în prima parte a acestor considerente se circumscriu verificării cauzei evicţiunii, respectiv dacă a fost determinată de un viciu iminent dreptului vânzătorului, care provine dintr-o cauză anterioară vânzării şi dacă nu există o cauză de negaranţie".
Referitor la cauza evicţiunii, curtea a reţinut că pierderea proprietăţii de către intervenientă a fost determinată de un viciu iminent dreptului vânzătorului şi provine dintr-o cauză anterioară vânzării, chestiune ce rezultă din considerentele Sentinţei civile nr. 996 din 27 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti, ale Deciziei civile nr. 708A din 2 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti şi ale Deciziei nr. 8328 din 15 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a constatat că vânzătoarea - CNSLR Frăţia - nu putea transmite dreptul de proprietate asupra imobilului, întrucât, atât Legea nr. 54/1990, cât şi propriul statut îi interziceau înstrăinarea bunurilor sindicale, permiţându-i numai administrarea şi folosirea acestora în interesul membrilor de sindicat.
În ceea ce priveşte existenţa unei cauze de negaranţie, curtea a constatat că, potrivit art. 1338 C. civ. din 1864, părţile pot conveni să adauge, să micşoreze sau să şteargă obligaţia de a răspunde de evicţiune. În speţă, nu a fost inserată în contractul de vânzare-cumpărare vreo clauză exoneratoare de răspundere pentru vânzător, astfel că prevederile art. 1340 C. civ. din 1864, invocate de pârâta CNSLR Frăţia, nu au fost găsite incidente.
Cu privire la întinderea garanţiei pentru evicţiune, curtea a reţinut, prin prisma deciziei de casare, că răspunderea pentru evicţiune a pârâtei CNSLR Frăţia în raport de intervenienta SC B. SRL va fi angajată în limitele sumei de 691.178,8 RON reprezentând preţul stabilit prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 iunie 1997 şi prin Actul adiţional autentificat sub nr. x din 3 decembrie 1997.
Pe fondul cererii principale, curtea a reţinut, în raport de decizia de casare, că, în conformitate cu prevederile art. 974 C. civ. din 1864, creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale. Aşadar, acţiunea oblică este reglementată de lege ca un mijloc de protecţie a drepturilor creditorilor, în situaţia în care debitorul este pe cale de a deveni insolvabil sau de a-şi agrava insolvabilitatea, datorită faptului că refuză sau neglijează să-şi exercite drepturile şi acţiunile pe care le are împotriva terţilor, compromiţând astfel dreptul de gaj general al creditorilor săi.
Creditorul care exercită acţiunea oblică trebuie să fie titularul unui drept de creanţă împotriva debitorului în locul căruia se substituie, creanţa acestuia trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă iar debitorul să fie inactiv adică să nu acţioneze el însuşi împotriva propriilor creditori.
Luând în considerare faptul că, în speţă, ca urmare a a demersurilor făcute în justiţie de către creditoarea-reclamantă, debitoarea SC B. SRL a ieşit din pasivitate, formulând cererea de intervenţie în interes propriu prin care a solicitat obligarea pârâtei CNSLR Frăţia la plata către aceasta a sumei de 27.468.324 RON cu titlu de garanţie pentru evicţiune, curtea a apreciat că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SA a rămas fără obiect, neputând fi calificat acest demers procesual ca o cerere de intervenţie accesorie în favoarea intervenientei principale în acest stadiu procesual.
Întrucât soluţiile date de prima instanţă asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei CNSLR Frăţia nu au fost criticate prin cererea de apel, intrând în puterea lucrului judecat, acestea au fost menţinute fără a fi supuse unei noi analize.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, curtea, în temeiul principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil şi luând în considerare că la ultimul termen de judecată intimata-pârâtă a învederat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată, a luat act de acest aspect.
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanta şi pârâta.
1)Prin motivele de recurs, subsumate pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., A. SA - instituţie de credit în faliment (fostă SC H. SA), reprezentată prin lichidatorii judiciari C. şi D. şi K. a solicitat modificarea, în parte, a deciziei şi admiterea, în tot, a cererii de intervenţie, cu consecinţa obligării intimatei-pârâte Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din România Frăţia la plata, în principal, a sumei de 27.468.324 RON reprezentând răspunderea pentru evicţiune pentru 100% din clădire la data evicţiunii, întrucât debitoarea SC B. SRL a cumpărat de la CNSLR întreaga clădire - sumă reţinută în baza raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de L. SRL, iar în subsidiar, a sumei de 15.507.151 RON - sumă reţinută în baza raportului de expertiză efectuat în prezenta cauză de expert tehnic M.; în subsidiar, a sumei de 6.911.788.000 ROL, dar care urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie.
În motivarea recursului declarat, reclamanta a susţinut ca fiind parţial nelegală hotărârea atacată - în baza căreia, deşi s-a reţinut în mod corect atragerea răspunderii pentru evicţiune a intimatei-pârâte CNSLR Frăţia, această răspundere a fost limitată la suma de 6.911.788.000 ROL - sub două argumente:
- instanţa de apel a aplicat şi a interpretat în mod eronat art. 1344, art. 1337, art. 1339, art. 1340 C. civ. Potrivit recurentei, prevederile art. 1344 C. civ. nu fac absolut nicio distincţie în funcţie de cauza evicţiunii, stipulând în mod expres că "vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii".
- În subsidiar, şi în situaţia în care s-ar primi argumentele instanţei de apel, susţine recurenta că preţul vânzării trebuia cel puţin actualizat cu indicele de inflaţie.
Aceasta întrucât este nelegal şi inechitabil ca, după peste 12 ani de la pierderea proprietăţii (27 iunie 2007 - data pronunţării Sentinţei civile nr. 996 a Tribunalului Bucureşti), C.N.S.L.R. Frăţia să restituie doar preţul vânzării la nivelul anului 1997, în condiţiile în care este evident că preţul vânzării, astfel cum a fost reţinut de instanţa de apel, a suferit o depreciere semnificativă în toată această perioadă: 1997 - 2020.
A arătat că vânzătorul (C.N.S.L.R. Frăţia) este răspunzător pentru evicţiune, întrucât a înstrăinat ceva care nu îi aparţinea, iar reaua-credinţă îi aparţine acesteia în primul rând.
Faţă de normele legale incidente în cauză, recurenta a susţinut că este fără relevanţă faptul că contractul a fost declarat nul, iar norma legală privind evicţiunea (respectiv art. 1344 C. civ.) se aplică, întrucât aceasta este finalitatea ei - vânzătorul care a vândut ceva ce nu îi aparţinea răspunde faţă de cumpărător.
Recurenta a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă, conform dispoziţiilor art. 242 alin. (2) C. proc. civ.
2)Prin motivele sale de recurs, Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din România - Frăţia (CNSLR - FRĂŢIA) a susţinut nelegalitatea deciziei atacate sub mai multe aspecte:
- decizia atacată este nelegală prin prisma aplicării greşite a principiului non reformatio in pejus, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865.
Recurenta-pârâta susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 296 şi ale 315 alin. (4) C. proc. civ. cu privire la principiul non reformatio in peius, aspect ce a condus la neanalizarea excepţiei lipsei de interes pe care a invocat-o, cauzându-i astfel, prin decizia recurată, o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia.
Astfel, a arătat că la termenul de judecată din data de 16 septembrie 2019, a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de apel împotriva soluţiei pronunţate de către Tribunalul Bucureşti cu privire la cererea de intervenţie principală formulată de către B. SRL, arătând că A. SA nu obţine şi nici nu poate obţine vreun folos practic prin formularea acestei căi de atac, întrucât aceasta câştigase litigiul în raport de terţul intervenient în folos propriu - (cererea de intervenţie în folos propriu prin care se pretindea dreptul dedus judecăţii fiind respinsă).
Prin decizia criticată, instanţa de apel a statuat că nu poate fi analizată excepţia lipsei de interes, întrucât, în caz contrar ar fi încălcat principiului non reformatio in pejus, astfel cum este el prevăzut de art. 296 C. proc. civ.
Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, în opinia recurentei, câtă vreme partea a cărei cerere a fost respinsă nu a formulat ea însăşi calea de atac, nu poate fi reţinută încălcarea principiului non reformatio in peius.
Astfel, potrivit principiului mai sus enunţat, redat de art. 296 C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât cea reţinută prin hotărârea primei instanţe.
Or, în prezenta cauză, apelantei-reclamante A. SA nu i s-ar fi putut crea o situaţie mai rea decât cea reflectată prin hotărârea primei instanţe, prin care a fost respinsă cererea de intervenţie principală, ca neîntemeiată.
Totodată, a solicitat a se observa că reclamantei nu i-ar fi fost creată o situaţie mai rea nici în raport de calea de atac a recursului exercitată de către acesta împotriva Deciziei nr. 1064 A din 22 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în ciclul procesual anterior, în acelaşi dosar, întrucât şi prin această hotărâre a fost respinsă cererea de intervenţie principală ca neîntemeiată.
Recurenta a susţinut, pe de altă parte, că principiul non reformatio in peius nu se opune verificării condiţiilor de exercitare a acţiunii civile în privinţa cererii de apel ca formă a acţiunii civile, direct în calea de atac, în cauza dedusă judecăţii.
Astfel, a menţionat că nu a invocat excepţia lipsei de interes prin raportare la cererea de chemare în judecată sau a altor forme de exercitare a acţiunii civile din prima instanţă, ci prin raportare la cererea de apel formulată împotriva soluţiei pronunţate cu privire la cererea de intervenţie principală.
În măsura în care principiul anterior enunţat s-ar interpreta în maniera reţinută de către instanţa de apel, s-ar ajunge la concluzia absurdă că intimatul nu ar putea invoca excepţii absolute cu privire la cererea de apel.
Or, raţiunea pentru care legiuitorul nu permite înrăutăţirea situaţiei apelantului în propria cale de atac nu este de a valida o cerere de apel care nu îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege, ci aceea de "a nu descuraja partea nemulţumită de o hotărâre judecătorească să exercite căile de atac prevăzute de lege, prin crearea perspectivei obţinerii unei soluţii mai puţin favorabile decât cea care o nemulţumeşte".
Astfel, având în vedere că prin aplicarea nelegală a art. 296 C. proc. civ. în cauza dedusă judecăţii, excepţia lipsei de interes invocată nu a fost analizată de instanţa de apel, a solicitat a se observa că i-a fost cauzată o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei recurate, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 105 alin. (2) din cod.
Având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
- Cu privire la motivul de recurs referitor la judecata instanţei de apel asupra condiţiilor de existenţă a interesului, a solicitat a se observa că instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că, inclusiv în situaţia în care principiul non reformatio in pejus nu s-ar opune analizării excepţiei lipsei de interes, acesta oricum există, fiind justificat de calitatea de creditoare a reclamantei în raport cu intervenientul în folos propriu.
Considerentele expuse de către instanţa de apel sunt pentru recurentă supraabundente din perspectiva soluţiei pronunţate de instanţa de apel, fapt ce echivalează, în opinia acesteia, cu nemotivarea hotărârii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
A considerat că, faţă de soluţia instanţei de apel cu privire la excepţia lipsei de interes - aceea de a aprecia că art. 296 C. proc. civ. se opune analizării acesteia - se impune a se observa că nu era necesară expunerea, în continuare, a motivelor pentru care, totuşi, apelanta-recurentă ar fi avut interes în exercitarea apelului.
Prin urmare, motivarea oferită de către prima instanţă cu privire la acest aspect este supraabundentă, nefiind necesară determinarea existenţei sau inexistenţei interesului în contextul în care, oricum, instanţa de apel a apreciat că există un impediment la soluţionarea acestei excepţii.
Astfel, constatând că acest considerent este străin de soluţia pronunţată de către prima instanţă, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
- În mod greşit instanţa de apel a reţinut că apelanta-reclamantă ar avea interes în exercitarea căii de atac împotriva hotărârii pronunţate cu privire la cererea de intervenţie principală (dezlegare criticată pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
Pornind de la criteriile care trebuie îndeplinite pentru a exista condiţia interesului de a exercita calea de atac a apelului, recurenta a susţinut că în cauza supusă analizei, apelanta-reclamantă a câştigat în faţa primei instanţe, prin respingerea cererii de intervenţie în interes propriu prin care se pretindea chiar dreptul dedus judecăţii, motiv pentru care nu poate fi reţinută motivarea instanţei de apel cu privire la existenţa pretinsului interes.
Prin urmare, în măsura în care s-ar aprecia ca acest considerent prin care instanţa de apel a reţinut existenţa interesului apelantei-reclamante nu este supraabundent, s-a solicitat a se observa că, oricum, prin aplicarea greşită a criteriilor în raport de care condiţia interesului este apreciată ca fiind îndeplinită, i s-a cauzat, prin decizia recurată, o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
- instanţa de apel a aplicat în mod nelegal dispoziţiile C. civ. cu privire la garanţie pentru evicţiune, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă a invocat aplicarea în mod greşit a dispoziţiilor art. 1337 C. civ., în opinia sa, instanţa de apel trebuind să observe că cererea de intervenţie în interes propriu formulată de B. se impunea a fi respinsă, ca neîntemeiată, în raport de neîndeplinirea condiţiilor evicţiunii prin fapta unui terţ.
Reglementând obligaţia de garanţie pentru evicţiune, C. civ. de la 1864 vizează, atât garanţia contra evicţiunii provenind din fapte personale, cât şi garanţia contra evicţiunii rezultând din fapta unui terţ.
În cazul în care tulburarea provine din partea unei terţe persoane, vânzătorul este obligat să îl apere pe cumpărător, iar dacă nu reuşeşte să îl apere, va fi obligat să suporte consecinţele evicţiunii.
În opinia recurentei, constatând că intervenientul în interes propriu a cunoscut cauza evicţiunii, instanţa de apel ar fi trebuit să observe că în speţa de faţă nu este îndeplinită cea de-a treia condiţie pentru existenta unei obligaţii de garantare împotriva evicţiunii prin fapta unui terţ.
În cauză, este fără putinţă de tăgadă că B. a cunoscut riscul evicţiunii la momentul contractării, având cunoştinţă de circuitul imobilului cumpărat, respectiv de modalitatea de dobândire a acestuia, din chiar cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu CNSLR Frăţia.
Deşi din convenţia de vânzare-cumpărare reieşea, aşadar, că CNSLR Frăţia nu a deţinut niciodată proprietatea imobilului înstrăinat succesiv în speţa dedusă judecăţii, imobilul fiind înstrăinat cu nesocotirea dispoziţiilor legale care interziceau vânzarea unui astfel de bun, B. a agreat operaţiunea de vânzare-cumpărare asumându-şi, practic, în mod neechivoc, riscul unei eventuale evicţiuni ulterioare.
Pe de altă parte, B. nu putea invoca necunoaşterea dispoziţiilor legale care conţineau interdicţia înstrăinării Imobilului, respectiv art. 22 din Legea nr. 54/1990, conform căruia "bunurile mobile şi imobile din patrimoniul organizaţiilor sindicale pot fi folosite numai potrivit intereselor membrilor de sindicat, fără a putea fi împărţite între aceştia".
Aşadar, B. cunoştea şi şi-a asumat faptul că CNSLR Frăţia nu se afla în proprietatea imobilului vândut, întrucât, pe de o parte, sindicatele nu puteau să încheie acorduri decât cu privire la administrarea şi folosirea unui bun ce aparţinuse fostului U.G.S.R. (cazul imobilului), iar pe de altă parte, legea nepermiţând nici măcar împărţirea bunurilor între membrii de sindicat, cu atât mai puţin ar fi putut fi permisă legal înstrăinarea unui bun aparţinând patrimoniului sindical către terţe persoane.
Prin urmare, instanţa de apel ar fi trebuit să observe că nu poate fi reţinută o bună-credinţă a B. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, care să antreneze în sarcina CNSLR Frăţia o obligaţie de răspundere pentru evicţiune.
În sensul celor de mai sus, a solicitat a se avea în vedere că aceeaşi lipsă de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare - de această dată, cu B. - a fost reţinută printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi în privinţa A..
În mod similar, în opinia recurentei, reaua-credinţă trebuie reţinută şi în ceea ce o priveşte pe B. SRL, situaţia de fapt fiind identică.
- instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1341 C. civ., fapt ce a condus la greşita cuantificare a obligaţiei de garanţie pentru evicţiune.
În ceea ce priveşte chestiunea cuantumului garanţiei pentru evicţiune, respectiv problema identificării preţului ce urmează a fi restituit (preţul convenit în contract sau preţul convenit în contract dovedit a fi fost plătit), recurenta a opinat că instanţa de casare nu a dezlegat care dintre cele două cuantumuri urmează a fi plătit, indicând doar instanţei de trimitere că trebuie să ia în calcul nu doar preţul prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare, ci şi preţul convenit ulterior de părţi prin actul adiţional la contractul de vânzare - sarcina aprecierii probelor cu privire la plată revenind, în consecinţă, tot instanţei de trimitere.
În sensul celor de mai sus, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere aprecierile doctrinare şi jurisprudenţiale cu privire la aspectele sesizate, care converg spre soluţia restituirii preţului efectiv achitat şi încasat.
Or, în speţă, singurul preţ primit în mod efectiv, a cărui achitare a fost probată, este cel de 50.000 RON, stipulat prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat între CNSLR Frăţia şi B., preţul ulterior convenit prin actul adiţional nefiind niciodată dovedit a fi fost plătit.
Prin urmare, în opinia recurentei, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1341 pct. 1 C. civ. 1864, apreciind că acesta se referă la preţul prevăzut în contract şi nu la preţul efectiv plătit de către intervenientul în interes propriu, motiv pentru care în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Prin întâmpinarea (note scrise) formulată de recurenta - reclamantă s-a solicitat, în principal, verificarea îndeplinirii obligaţiei de timbrare de către recurenta - pârâtă, precum şi observarea caracterului nefondat al recursului promovat de CNSLR Frăţia.
A solicitat să se observe că excepţiile invocate prin întâmpinarea depusă de pârâtă în anul 2011, în primul ciclu procesual, referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive/active a părţilor şi la lipsa interesului, au fost respinse şi că pârâta nu a promovat recurs împotriva hotărârii de apel - Decizia nr. 1064 A din 22 octombrie 2018 - prin care s-a reţinut că această parte răspunde pentru evicţiune, motiv pentru care trebuie considerat că problema calităţii procesuale, a interesului şi răspunderii pentru evicţiune au fost tranşate. De asemenea, analizarea de către instanţa de apel a excepţiilor invocate de pârâtă în cel de-al treilea ciclu procesual, urmare a admiterii unei căi de atac, a recursului, promovate de reclamantă şi intervenientă ar contraveni principiului non reformatio in pejus.
Art. 1344 C. civ. se aplică în înţelesul său concret care nu lasă loc de interpretări.
Recurenta - pârâtă a solicitat, prin întâmpinarea formulată, faţă de cererea de recurs a reclamantei, să se admită excepţia inadmisibilităţii cererii de actualizare a preţului cu indicele de inflaţie deoarece prin cererea de recurs la ultima decizie de rejudecare a cauzei în apel a fost pentru prima oară formulată o astfel de solicitare. De asemenea, s-a cerut să se admită excepţia lipsei de interes a reclamantei în declararea recursului şi să se respingă recursul ca fiind lipsit de interes, iar în măsura în care se va trece peste excepţie, să se respingă cererea de recurs, ca neîntemeiată.
Prin întâmpinarea formulată, SC B. SRL a solicitat respingerea recursului CNSRL Frăţia, ca nefondat şi, în consecinţă, menţinerea deciziei curţii de apel ca fiind temeinică şi legală (cu excepţia soluţiei referitoare la întinderea obligaţiei pentru evicţiune, în sensul necesităţii actualizării acestei sume cu indicele de inflaţie).
Luând spre analiză recursurile formulate, Înalta Curte are în vedere următoarele aspecte:
1).Recursul formulat de reclamanta SC A. SA, îndreptat împotriva soluţiei date în apel cererii de intervenţie principală a SC B. SRL (sub aspectul întinderii despăgubii stabilite în sarcina pârâtei C.N.S.L.R. Frăţia pentru evicţiune) i-a fost opusă excepţia lipsei de interes invocată prin întâmpinare de către recurenta C.N.S.L.R. Frăţia. În esenţă, excepţia lipsei de interes în promovarea recursului de către reclamantă, a fost susţinută pe argumentul că, de vreme ce debitoarea acesteia, SC B. SRL, a ieşit din pasivitate, solicitând angajarea răspunderii pârâtei pentru evicţiune, acţiunea oblică a SC A. SA apare ca fiind lipsită de interes. În mod simetric, şi recursul promovat de reclamantă împotriva soluţiei dată cererii de intervenţie principală a SC B. SRL apare ca lipsit de interes în condiţiile în care însuşi titularul cererii (SC B. SRL) nu a uzat de calea de atac a recursului.
Înalta Curte apreciază că apărarea ridicată de recurenta-pârâtă pe calea excepţiei lipsei de interes nu poate fi reţinută deoarece nesocoteşte chiar esenţa raporturilor juridice dintre părţi şi drepturile specifice care justifică acţiunile reclamantei, decurgând din dreptul de gaj general al creditorilor chirografari asupra patrimoniului debitorului, consacrat prin dispoziţiile art. 1718 din C. civ.
Astfel cum s-a stabilit în ciclurile procesuale anterioare, reclamanta are calitatea de creditoare a SC B. SRL, fiind înscrisă în tabelul de creanţe al acestei societăţi aflată în procedura falimentului (chiar cu creanţa decurgând din evicţiune), calitate în virtutea căreia a şi promovat acţiunea oblică (principală) de angajare a răspunderii pârâtei C.N.S.L.R. Frăţia faţă de debitoarea sa (inactivă la acel moment) SC B. SRL
Împrejurarea că pe parcursul litigiului astfel iniţiat, debitoarea SC B. SRL a ieşit din pasivitate formulând ea însăşi o cerere de intervenţie principală prin care a solicitat angajarea răspunderii pentru evicţiune a pârâtei C.N.S.L.R. Frăţia, nici nu lipseşte de interes cererea principală a reclamantei şi nici nu justifică scoaterea sa din proces, care poate sau trebuie să rămână mai departe în litigiu, alături de debitor, pentru ocrotirea propriilor sale interese. Ieşirea din pasivitate a debitorului, fie prin însuşirea cererii creditorului, fie prin formularea unei pretenţii identice distincte (pe calea cererii de intervenţie principală, cum s-a întâmplat în litigiul pendinte) nu constituie o garanţie pentru creditor asupra unei realizări efective a drepturilor debitorului, fiind, deci, firesc şi necesar ca acesta să poată veghea la întregul proces de valorificare şi realizare a acestor drepturi pentru a se asigura că are loc în condiţii de legalitate şi fără afectarea propriilor drepturi sau interese.
Astfel fiind şi în această raţiune, Înalta Curte apreciază ca fiind dincolo de orice îndoială existenţa interesului reclamantei de a contesta, inclusiv în calea de atac a recursului, soluţia adoptată de instanţe în privinţa cererii de intervenţie principală formulată de debitoarea acesteia SC B. SRL, interes cu atât mai justificat (şi nicidecum negat, după cum a susţinut recurenta-pârâtă) în ipoteza nepromovării unui recurs propriu de către înseşi titulara cererii de intervenţie (SC B. SRL).
În aceeaşi linie de gândire, un astfel de recurs nu poate fi văzut nici ca inadmisibil sub argumentul arătat de pârâtă, că s-ar admite existenţa a două acţiuni oblice în unul şi acelaşi proces. A admite teza recurentei-pârâte echivalează cu a goli de conţinut drepturile creditorului chirografar recunoscute în temeiul dispoziţiei art. 974 C. civ., rezumate, în acest mod, la simpla posibilitate de a iniţia în locul şi pe seama debitorului său acţiunile în valorificarea drepturilor ce aparţin acestuia, dar care ar putea fi contracarate prin simpla ieşire formală din pasivitatea debitorului.
Or, în virtutea dispoziţiilor art. 974 C. civ., drepturile creditorului chirografar au un conţinut mult mai larg şi privesc nu doar posibilitatea promovării acţiunii oblice, dar şi pe cea a iniţierii căilor de executare silită a drepturilor câştigate în numele debitorului ori a formulării căilor ordinare şi extraordinare de atac în procesul ce a avut ca obiect valorificarea drepturilor debitorului, chiar şi atunci când, pe parcursul derulării sale, acesta iese din pasivitate, precum s-a întâmplat în litigiul de faţă.
În acest din urmă caz, posibilitatea recunoscută creditorului de a acţiona în căile de atac nu este decât un reflex al acţiunii oblice în virtutea căreia acesta a acţionat prin promovarea acţiunii (principale) aparţinând debitorului, iar nu o a doua acţiune oblică pe care ar exercita-o în acelaşi proces. Nerecunoaşterea unui atare drept al creditorului ar face iluzoriu mecanismul acţiunii oblice.
În considerarea acestor argumente, excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea căii de atac a recursului, ce a vizat soluţia instanţei de apel asupra cererii de intervenţie principală, nu a putut fi reţinută.
Luând spre examinare acest recurs, Înalta Curte apreciază că el deduce judecăţii critici de nelegalitate care sunt nefondate.
Astfel, criticând sub aspectul greşitei stabiliri a întinerii obligaţiei de garanţie pentru evicţiune stabilită în sarcina pârâtei C.N.S.L.R. Frăţia, reclamanta a susţinut că soluţia instanţei de apel este nelegală sub două aspecte: în primul rând întrucât, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1344, 1337, 1339 şi 1340 din C. civ., răspunderea pârâtei ar fi fost limitată la suma de 6.911.788.000 ROL - preţul imobilului convenit cu SC B. SRL prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 iunie 1997 şi prin Actul adiţional nr. x din 3 decembrie 1997 -, prin refuzul obligării acesteia la plata "excedentelor valorii din timpul evicţiunii" în al doilea rând, întrucât, dacă s-ar menţine soluţia instanţei de apel, valoarea despăgubirii acordată trebuia, cel puţin, actualizată cu indicele de inflaţie.
Înalta Curte apreciază că niciuna din aceste critici nu pot fi primite, în condiţiile în care, aşa cum a motivat şi instanţa de apel, asupra întinderii garanţiei pentru evicţiune datorată de pârâta C.N.S.L.R. Frăţia faţă de intervenienta SC B. SRL produc efecte obligatorii, în puterea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările din Decizia de recurs nr. 1130 din 5 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, prin amintita decizie s-a stabilit pe de o parte, că obligaţia de garanţie nu poate fi limitată la valoarea de 50.000 RON ce reprezintă preţul convenit şi plătit în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 iunie 1997, ci trebuie luat în considerare şi preţul convenit prin Actul adiţional autentificat sub nr. x din 3 decembrie 1997, iar pe de altă parte, că cel care a cumpărat bunul cu rea-credinţă, cunoscând cauza evicţiunii şi acceptând riscul contractului, nu poate obţine, în temeiul art. 1344 din C. civ., sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, acesta fiind îndreptăţit să obţină, într-un astfel de caz, doar restituirea preţului din contract care, în cazul de faţă, este cel convenit prin cele două acte juridice anterior menţionate, ambele încheiate între vânzătoarea C.N.S.L.R. Frăţia şi cumpărătoare SC B. SRL
Astfel fiind, se reţine că actualele critici ale reclamantei, prin care a pledat pentru o soluţionare a raporturilor litigioase deduse judecăţii prin obligarea pârâtei la plata inclusiv a sporului de valoare cunoscut de imobil între data încheierii contractului (9 iunie 1997) şi data evicţiunii (27 iunie 2007), au fost o dată cenzurate şi apreciate ca nefondate prin Decizia de casare anterioară, nr. 1130 din 5 iunie 2019, în rezolvarea cărora au fost date chiar dezlegările obligatorii ale instanţei de recurs ce au justificat, în rejudecarea cauzei, soluţia instanţei de apel.
Pe de altă parte, stabilirea obligaţiei de despăgubire pentru evicţiune în sarcina pârâtei C.N.S.L.R. Frăţia, în valoare actualizată cu indicele de inflaţie în acelaşi interval temporal, nu putea avea loc în lipsa unei învestiri a instanţei în acest sens. Or, aşa cum semnalează şi recurenta-pârâtă, pentru prima oară în proces (declanşat la 25 august 2010) s-a cerut instanţelor acordarea valorii actualizate cu indicele de inflaţie a sumelor stabilite cu titlu de despăgubire pentru evicţiune abia prin actualul recurs al reclamantei.
Or, nu poate fi criticată instanţa de apel sub motivul că nu a acordat ceva ce nici nu s-a cerut.
Reţinând şi că, atât sub reglementarea vechiul C. proc. civ. (art. 3712 alin. (3) C. proc. civ.), cât şi a actualului cod (art. 630 alin. (3) C. proc. civ.) actualizarea creanţei stabilite prin titlul executoriu poate avea loc inclusiv în etapa executării silite a acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantă.
2).Recursul formulat de pârâta C.N.S.L.R. Frăţia a contestat legalitatea soluţiei instanţei de apel atât sub aspectul rezolvării date excepţiei lipsei de interes a reclamantei în promovarea apelului, cât şi legalitatea soluţiei prin care a fost rezolvat fondul raporturilor juridice litigioase deduse judecăţii.
Cât priveşte excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea căii de atac a apelului, se reţine că a fost invocată în circumstanţe similare excepţiei lipsei de interes a aceleiaşi părţi în formularea căii de atac a recursului (analizată la pct. 1 supra), circumstanţe date de faptul că SC B. SRL nu a promovat ea înseşi aceeaşi cale de atac spre a contesta soluţia adoptată de instanţe în privinţa cererii sale de intervenţie în interes propriu.
Instanţa de apel în faţa căreia s-a invocat excepţia lipsei de interes a apreciat asupra caracterului nefondat al acesteia în primul rând, în considerarea unui argument de ordin procedural - dat de necesitatea observării evoluţiei litigioase a cauzei, a elementelor impuse dezlegării instanţei de apel prin deciziile de casare pronunţate şi a necesităţii neîncălcării principiului non reformatio in pejus - şi, în al doilea rând, în considerarea unui argument de ordin substanţial decurgând din calitatea reclamantei de creditoare a SC B. SRL
Astfel fiind, apare ca vădit nefondată susţinerea pârâtei în sensul că, reţinerea greşită a principiului non reformatio in pejus de către instanţa de apel, ar fi condus la neanalizarea excepţiei lipsei de interes pe care aceasta a invocat-o.
Pe de o parte, precum s-a arătat, excepţia invocată nu a rămas neanalizată, iar pe de altă parte, principiul instituit prin dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. nu a fost greşit reţinut de instanţa de apel, ci, dimpotrivă, în mod justificat în raport cu soluţia de primă instanţă criticată iniţial în apelul reclamantei - care reţinuse prin Sentinţa civilă nr. 723 din 1 aprilie 2013 a Tribunalului Bucureşti că angajarea răspunderii pârâtei pentru evicţiune nu poate acea loc în temeiul unui contract civil care, fiind constatat nul, nu produce niciun efect - şi cu evoluţia cercetării judiciare impuse în urma pronunţării Deciziilor de casare nr. 3482 din 7 noiembrie 2014 şi nr. 1130 din 5 iunie 2019 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Este, de asemenea, nesusţinută logic critica pârâtei în sensul că, motivând mai mult decât era necesar respingerii excepţiei lipsei de interes (prin reţinerea principiului non reformatio in pejus) instanţa de apel ar fi greşit prin oferirea unei motivări supraabundente, viciu de nelegalitate ce corespunde cu nemotivarea hotărârii, prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
O primă observaţie care se impune în legătură cu această critică este aceea că, reglementarea vechiul C. proc. civ. sub care are loc judecata prezentului litigiu nu oferea un remediu procesual pentru cazul unei motivări supraabundente (similar dispoziţiilor actuale ale art. 461 alin. (2) din Noul C. proc. civ.), motivul de recurs prevăzut prin dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sancţionând doar viciile de nelegalitate ce puteau îmbrăca forma nemotivării hotărârii ori a motivării acesteia prin utilizarea de considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.
O a doua observaţie este aceea că, reţinerea şi a unei alte justificări în respingerea excepţiei lipsei de interes invocată de pârâtă în apelul reclamantei, întemeiată pe elemente de drept substanţial (calitatea reclamantei de creditoare a SC B. SRL) nu califică drept supraabundente considerentele utilizate de către instanţa de apel decât în măsura în care acestea ar fi străine raporturilor dintre părţi sau total nefundamentate.
Or, precum s-a reţinut şi cu prilejul analizei aceleiaşi excepţii opuse de pârâtă recursului formulat de reclamantă, îndreptat împotriva soluţiei date în apel cererii de intervenţie în interes propriu a SC B. SRL (în condiţiile nepromovării unui recurs de către însuşi titularul cererii), analizată la pct. 1 supra, existenţa interesului creditoarei de a promova căile de atac în litigiul iniţiat pentru valorificarea drepturilor debitoarei sale este incontestabil (chiar şi când debitoarea iese din pasivitate pe parcursul derulării procesului), fiind un reflex al acţiuni oblice, subordonat aceluiaşi obiectiv al protejării patrimoniului debitoarei prin recuperarea creanţelor acesteia în scopul ulterioarei realizări a propriilor drepturi ale creditoarei.
Pentru toate aceste argumente, motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., ce au fost susţinute în legătură cu soluţia instanţei de apel dată excepţiei lipsei de interes invocată de pârâtă, au fost apreciate ca nefondate.
Criticile îndreptate împotriva soluţiei ce a dezlegat pe fond raporturile juridice litigioase au susţinut, ca şi în cazul recursului promovat de reclamantă (analizat la pct. 1, supra), aspecte de nelegalitate ce au fost dezlegate în mod irevocabil şi cu putere obligatorie prin judecăţile anterioare înfăptuite în cauză.
Astfel, într-o primă critică, pârâta a susţinut că este greşită soluţia de admitere a cererii de intervenţie principală, fiind dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1337 C. civ. întrucât nu erau întrunite toate condiţiile legale pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, respectiv aceea privitoare la necunoaşterea de către cumpărător (SC B. SRL) a cauzei evicţiunii. Când cumpărătorul a avut cunoştinţă de pericolul evicţiunii, înseamnă că a acceptat riscul, iar problema răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se pune, contractul având caracter aleatoriu.
În continuare, recurenta a expus argumentele pe baza cărora se poate stabili că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a imobilului cu ea, SC B. SRL a cunoscut riscul evicţiunii, aspect, de altfel, sancţionat prin Sentinţa civilă nr. 996 din 27 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti.
Înalta Curte reţine că prin Decizia civilă nr. 3482 din 7 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "în ipoteza vânzării bunului altuia, chiar dacă vânzarea este nulă, obligaţia de garanţie izvorăşte din actul a cărui realitate juridică nu poate fi contestată, pe care părţile l-au calificat vânzare, sancţiunea nulităţii vânzării neputând afecta răspunderea vânzătorului în temeiul art. 1337 C. civ. în măsura în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii impuse de dispoziţiile care reglementează răspunderea pentru evicţiune, garanţia fiind un efect al desfiinţării retroactive a vânzării".
Cât priveşte sarcinile impuse instanţei în rejudecare acestea au presupus "să examineze în mod concret şi în raport de circumstanţele cauzei condiţiile cerute pentru ca împrejurarea invocată ca evicţiunea să antreneze garanţia legală prevăzută de art. 1337 C. civ., condiţii care (...) se circumscriu verificării cauzei evicţiunii, respectiv dacă a fost determinată de un viciu iminent dreptului vânzătorului, care provine dintr-o cauză anterioară vânzării şi dacă nu există o cauză de negaranţie".
În considerarea acestor dezlegări obligatorii şi în urma rejudecării cauzei în apel prin Decizia nr. 1064A din 22 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a apreciat asupra întrunirii în cauză a condiţiilor legale necesare antrenării răspunderii civile a vânzătoarei C.N.S.L.R. Frăţia pentru evicţiune în temeiul art. 1337 C. civ., chiar în raport de considerentele Sentinţei civile nr. 996 din 27 iunie 2007 a Tribunalului şi ale Deciziei civile nr. 708A din 2 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, ce au constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare intervenite între părţi. Or, aceste dezlegări care au fundamentat în decizia amintită soluţia de angajare a răspunderii pârâtei C.N.S.L.R. Frăţia pentru evicţiune - e adevărat - în limita unei sume de 50.000 RON, nu au fost contestate de către această parte (ca cea direct interesată şi afectată), astfel că au devenit câştigate cauzei în mod irevocabil.
Este adevărat că Decizia civilă nr. 1064A din 22 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti a fost casată prin Decizia de recurs nr. 1130 din 5 iunie 2019 a ÎCCJ, dar aceasta s-a produs în soluţionarea recursurilor formulate de reclamantă şi intervenientă iar rejudecarea litigiului s-a realizat exclusiv în limitele impuse prin decizia de casare, respectiv în privinţa verificării condiţiilor acţiunii oblice de către instanţă şi a identificării căreia/cărora din acţiunile cu care a fost învestită va dezlega pe fond raportul juridic conflictual, în angajarea răspunderii pentru evicţiune a vânzătoarei C.N.S.L.R. Frăţia, aşa cum a dispus Decizia de casare anterioară, nr. 3482 din 7 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, rejudecarea s-a impus şi pentru a fi avute în vedere limitele întinderii obligaţiei de despăgubire stabilite prin aceeaşi Decizie de casare nr. 1130 din 5 iunie 2019, în acord cu ale cărei statuări urma a fi determinată în raport de preţul convenit de părţi prin Contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 iunie 1997 şi prin Actul adiţional la acesta, autentificat sub nr. x din 3 decembrie 1997, ambele încheiate între C.N.S.L.R. Frăţia şi SC B. SRL (respectiv, în limita sumei de 69.1178,8 Ron), cu excluderea sporului de valoare prevăzut de art. 1344 C. civ., apreciat ca inaplicabil între părţi dată fiind reaua-credinţă a cumpărătorului prin cunoaşterea anterioară a cauzei evicţiunii.
Aşadar, formularea la acest moment de către recurenta-pârâtă a unei critici de greşită angajare a răspunderii sale civile pentru evicţiune, ca urmare a neîntrunirii condiţiilor prevăzute de art. 1337 C. civ., respectiv a aceleia care impune necunoaşterea cauzei evicţiunii de către cumpărător, este realizată tardiv, acest aspect litigios al cauzei fiind câştigat cauzei în mod irevocabil în urma judecăţilor anterioare realizate prin Decizia de casare nr. 3482 din 7 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de apel în rejudecare nr. 1064A/22 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti şi prin Decizia de casare nr. 1130 din 5 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motiv pentru care nu ar mai putea fi luată în discuţie la acest moment procesual.
În plus, tocmai întrucât acest element litigios a fost considerat câştigat cauzei încă de la momentul pronunţării sale, Decizia de casare nr. 1130 din 5 iunie 2019 tranşează, de o manieră implicită, şi această critică a recurentei-pârâte, stabilind că reaua-credinţă a cumpărătorului, care a cunoscut cauza evicţiunii, acceptând astfel riscul contractului, îl exclude pe acesta (doar) de la beneficiul obţinerii sporului de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii (într-un astfel de caz el putând obţine doar restituirea preţului din contract), fără a-i înlătura, aşadar, cu totul dreptul de a fi despăgubit pentru evicţiunea suferită, după cum a pretins prin critica sa recurenta-pârâtă.
În sfârşit, într-o a doua critică, recurenta-pârâtă a susţinut că soluţia pe fond adoptată de instanţa de apel este nelegală, fiind dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1341 din C. civ., sub aspectul cuantificării obligaţiei de garanţie care, în opinia sa ar fi trebuit limitată la preţul plătit efectiv între părţile contractului de vânzare-cumpărare, a cărui achitare a fost probată (în sumă de 50.000 RON), iar nu la preţul convenit între aceleaşi părţi, cel menţionat prin actul adiţional nefiind niciodată dovedit ca plătit.
Or, acest aspect litigios al cauzei a făcut chiar obiectul dezlegărilor exprese ale ultimei Decizii de casare nr. 1130 din 5 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu ocazia soluţionării recursurilor declarate de reclamantă şi intervenientă, impunându-se în mod irevocabil şi de o manieră obligatorie în temeiul art. 315 alin. (1) C. civ. tuturor părţilor (aşadar, inclusiv pârâtei) şi judecăţilor ulterioare, reiterarea ori analiza sa nemaifiind, din acest motiv, posibilă.
În considerarea tuturor acestor motive, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. SA - instituţie de credit în faliment (fosta SC H. SA), prin lichidatori judiciari C. şi D. şi K. şi de pârâta Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din România "Frăţia" (CNSRL - Frăţia) împotriva Deciziei nr. 1198A din 30 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în contradictoriu cu intimata-intervenientă SC B. SRL, prin lichidator judiciar E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 martie 2020.
GGC - LM