Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 26.01.2017, reclamanta Patriarhia Română a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI - COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARA A UNOR BUNURI CARE AU APARŢINUT CULTELOR RELIGIOASE, anularea Deciziei nr. 6419 din 17.11.2016 emisa de acesta din urmă şi obligarea la soluţionarea cererii de retrocedare prin emiterea unei decizii de acordare de măsuri reparatorii - despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atât pentru teren, cât şi pentru construcţiile care nu mai pot fi restituite în natură.
Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 1999 pronunţată în data de 30.05.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca tardivă, contestaţia formulată de reclamanta PATRIARHIA ROMÂNĂ, în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI - COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARA A UNOR BUNURI CARE AU APARŢINUT CULTELOR RELIGIOASE.
Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei civile nr. 1999 din data de 30.05.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, recurenta-reclamantă Patriarhia Română a formulat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.
În susţinerea recursului recurenta a menţionat în esenţă că, dintr-o eroare a lucrătorilor oficiului poştal x pe plic, nu se regăseşte ştampila acestui oficiu poştal cu data de prezentare a acţiunii la oficiul poştal, lucrătorii de la acest oficiu poştal aplicând pe plic un autocolant conţinând un cod de bare cu nr. x
Din analiza documentului aflat la dosarul de fond (Factura nr. x din data de 23.01.2017 - recipisa de depunere, se poate lesne observa că face referire la prezentarea corespondenţei cu nr. x, fiind vorba de acelaşi număr ca cel de pe autocolantul lipsit pe plicul aflat la dosar fond, având ca destinatar Curtea de Apel Bucureşti.
Din cuprinsul acestui document aflat la dosar fond rezultă indubitabil că, în data de 23.01.2017 Patriarhia Română a depus la oficiul poştal nr. x corespondenţa cu numărul de prezentare x având ca destinatar Curtea de Apel Bucureşti.
Deci, coborând menţiunile de pe plic cu cele de pe documentul de la fila x rezultă indubitabil că acţiunea subscrisei a fost depusă la oficiul poştal x Bucureşti în data de 23.01.2017.
În acelaşi sens, s-a exprimat şi Oficiul Poştal nr. x, ca răspuns la solicitarea părţii, prin adresa nr. x/08.05.2017, în care se menţionează că recomandata cu nr. x, destinatar Curtea de Apel Bucureşti, expeditor Patriarhia Română, a fost prezentată la OF. Bucureşti nr. x din data de 23.01.2017 şi distribuită de OF Bucureşti 1 Ghişeu 4 în data de 26.01.2017.
Documentele anterior evocate, aflate la dosarul de fond, în mod greşit nu au fost luate în considerare de prima instanţă.
Susţine recurenta - reclamantă că data de 26.01.2017 nu este data la care acţiunea a fost predată Poştei Române spre a fi expediată destinatarului Curtea de Apel Bucureşti, ci data ştampilei de zi a oficiului care înapoiază confirmarea, precum şi data la care recomandata cu nr. x a fost predată destinatarului Curtea de Apel Bucureşti.
Apreciază recurenta că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 183 alin. (1) din C. proc. civ. conform cărora "Actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandata la oficiul poştal sau depus la serviciul de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen".
Astfel, pe baza documentelor aflate la filele x, rezultă fără putinţă de tăgadă că cererea introductivă de instanţă a fost depusă la oficiul poştal nr. x în data de 23 ianuarie 2017, în interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, faţă de data comunicării Deciziei nr. 6419 din 17.11.20916 emisă de intimat (23.12.2016).
Totodată, susţine recurenta - reclamanta ca prima instanţă a interpretat greşit prevederile art. 183 alin. (3) din C. proc. civ., apreciind că recipisa oficiului poştal este documentul de la dosar - confirmarea de primire. Termenul de A.R. provine din denumirea internaţională a serviciului. Deci, documentul de la dosar este un aviz de recepţie ce se întoarce la expeditor după predarea corespondenţei destinatarului, nefiind o recipisă în sensul prevăzut de art. 183 alin. (3) din C. proc. civ. care să ateste depunerea la oficiul poştal.
În schimbul predării la Poşta Română a cererii introductive formulată în cauză, oficiul poştal nr. x a eliberat documentul aflat la dosarul de fond (factura nr. x din data de 23.01.2017 - recipisa de depunere). Acest document cu dată certă - 23.01.2017 este dovada depunerii acţiunii la poştă.
Mai susţine recurenta că, potrivit dexonline.ro termenul " Recipisă" are sensul de " dovadă sau adeverinţă oficială prin care se confirmă primirea unor acte, telegrame, colete, bani, etc. destinate a fi expediate.
Prin urmare, în mod eronat prima instanţă, la soluţionarea excepţiei tardivităţii a omis documentul aflat la dosarul de fond (Factura nr. x din data de 23.01.2017 - recipisa de depunere), pronunţând o soluţie greşită.
Solicită astfel admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi retrimiterea cauzei în vederea judecării pe fond la Curtea de Apel Bucureşti.
Apărările formulate în cauză
Împotriva recursului promovat de recurenta - reclamantă a formulat întâmpinare intimata - pârâtă Comisia Specială de Retrocedare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat şi pe cale de consecinţă menţinerea sentinţei recurate, ca temeinică şi legală.
Susţine intimata - pârâtă că, faţă de faptul că plicul de expediere prin poştă a acţiunii reclamantei (dosar) are aplicată ştampila Poştei Române din data de 26.01.2017, instanţa de fond a reţinut în mod corect că aceasta este data la care reclamanta a depus acţiunea. În consecinţă, textul hotărârii judecătoreşti recurate nu conţine motive contradictorii, astfel cum a invocat reclamanta în cuprinsul recursului formulat.
În ceea ce motivul de recurs întemeiat de recurentă pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţine intimata că, în mod eronat a înţeles recurenta să îşi întemeieze motivul de recurs pe aceste dispoziţii, în condiţiile în care instanţa de fond nu a avut în vedere norme de drept material prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, ci norme de drept procedural, acţiunea fiind respinsă ca tardivă.
În ceea ce priveşte fondul cauzei susţine intimata - pârâtă că, din analiza coroborată a documentaţiei aflate la dosarul aferent cererii de retrocedare a reieşit că, în cazul de faţă, nu au fost îndeplinite condiţiile esenţiale pentru ca restituirea imobilului să devină posibilă, în contextul O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că respectivul imobil să se fi aflat în proprietatea unui cult religios şi să fi fost preluat în mod abuziv de la acesta.
Faţă de aspectele prezentate apreciază intimata că recursul formulat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. este neîntemeiat.
Procedura de soluţionare a recursului
Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă.
Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496 - 499 din C. proc. civ.
Examinând legalitatea hotărârii recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru motivele ce vor fi expuse în continuare:
În prealabil, Înalta Curte, examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentei, ce vizează, în esenţă, interpretarea greşită a prevederilor art. 183 alin. (3) din C. proc. civ., apreciază că aceste critici se încadrează mai degrabă la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ce reglementează încălcarea regulilor de procedură, respectiv dreptul procesual (sau procedural), în timp ce dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv, de drept substanţial, ce vizează ansamblul acelor categorii de norme juridice care au un conţinut normativ propriu-zis.
Prin intermediul motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, or, în recursul de faţă se invocă în esenţă încălcarea legii procesuale, respectiv interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 183 alin. (3) din C. proc. civ.
Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ce reglementează ipoteza când " hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", invocat de asemenea de către recurentul - reclamant, Înalta Curte analizând cererea de recurs nu a putut decela critici care să corespundă acestui motiv de casare, apreciind astfel că a fost invocat doar formal de către parte, motiv pentru care hotărârea de fond nu va fi analizată şi din această perspectivă.
Examinând astfel sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată următoarele:
Prin contestaţia formulată reclamanta, Patriarhia Română, a chemat în judecată Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România pentru ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, instanţa să dispună anularea Deciziei nr. 6419/17.11.2016, constatarea calităţii reclamantei, Patriarhia Română de persoană îndreptăţită, şi obligarea Comisiei speciale de retrocedare la soluţionarea cererii de retrocedare prin emiterea unei decizii de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, atât pentru imobilul teren cât şi pentru construcţiile care nu mai pot fi restituite în natură.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, în faza procedurii scrise, pârâtul a invocat nerespectarea termenului de introducere a contestaţiei prevăzut de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora "deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora".
Procedând la verificarea termenului de contestare a Deciziei nr. 6419/17.11.2016, instanţa de fond a reţinut că, în speţa de faţă cadrul normativ care reglementează restituirea bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România este reprezentat de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare iar Decizia ce face obiectul prezentului litigiu a fost transmisă reclamantei prin Poşta Română, în data de 16.12.2016 şi primită de către aceasta în data de 23.12.2016, fapt dovedit prin confirmarea de primirea depusă la dosar, fiind anexat şi borderoul de prezentare a corespondenţei din data de 16.12.2016, astfel că, termenul legal de contestare, de 30 de zile, calculat conform art. 181 pct. 2 din C. proc. civ., se împlineşte la data de 23.01.2017.
A reţinut instanţa de fond că prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a arătat că acţiunea a fost depusă la instanţă cu respectarea termenului legal de 30 de zile, deoarece cererea de chemare în judecată a fost transmisă la instanţă, prin poştă cu confirmare de primire, fiind depusă la oficiul poştal în data de 23.01.2017 (într-o zi de luni), neavând relevanţă faptul că aceasta a fost înregistrată la instanţă în data de 26.01.2017, întrucât, potrivit art. 183 alin. (1) din C. proc. civ., "(1) Actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen.
Curtea de Apel a observat însă că plicul de expediere prin poştă a acţiunii, ataşat la dosar, are aplicată o ştampilă a Poştei Române - Ghişeul 4 din 26.01.2016, iar pe verso are lipit un timbru care are numărul recipisei oficiului poştal, identificat prin menţiunea: Bucureşti x of - x.
A apreciat instanţa de fond că, raportat la dispoziţiile art. 183 alin. (3) din C. proc. civ., pentru actul depus prin poştă, ceea ce este şi cazul în speţă, dovada depunerii acţiunii este reprezentată doar de recipisa oficiului poştal şi nu de către atestarea făcută de către acesta, întrucât din aceleaşi reglementări rezultă expres că aceasta este specifică pentru celelalte unităţi, respectiv pentru serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administraţia locului de deţinere.
Instanţa a constatat că doar recipisa de la dosar face dovada depunerii acţiunii prin poştă, observând că aceasta indică ca termen de depunere a actului data de 26.01.2016, conţinând şi timbrul similar celui lipit pe plicul de expediere a acţiunii de la dosar, care atestă numărul acestui document, respectiv: Bucureşti x of - x.
Ca urmare, apreciind că recipisa oficiului poştal este unica probă admisă de lege prin art. 183 alin. (3) din C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti a constatat că nu există nici un dubiu al faptului că acţiunea de faţă a fost depusă la poştă la data de 26.01.2016, termen la care dreptul la contestaţie prevăzut de art. art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 era împlinit, motiv pentru care a respins, ca tardivă, contestaţia formulată de reclamanta Patriarhia Română.
Înalta Curte nu împărtăşeşte opinia exprimată de prima instanţă, apreciind că aceasta a interpretat rigid dispoziţiile art. 183din C. proc. civ., raportându-se strict şi limitativ doar la recipisa oficiului poştal, "ca unică probă admisă de lege", nesocotind astfel dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora:
"Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".
În conformitate cu dispoziţiile art. 183 alin. (1) şi alin. (3) din C. proc. civ. civilă:
"1) Actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen.
3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administraţia locului de deţinere, pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.
Analizând conţinutul acestor dispoziţii, instanţa de control judiciar apreciază că în mod greşit judecătorul fondului a interpretat restrictiv aceste dispoziţii în sensul în care " doar recipisa oficiului poştal" poate servi ca dovadă a depunerii acţiunii, în condiţiile în care, din conţinutul acesteia nu reieşea cu certitudine dacă data de 26.01.01.2017, menţionată atât la rubrica expeditorului - Patriarhia Română - cât şi la cea a destinatarului - Curtea de Apel - reprezintă data depunerii acţiunii de către parte, prin scrisoare recomandata, ori data primirii acesteia de către destinatar, respectiv, de către Curtea de Apel, iar la dosar au fost depuse înscrisuri ce ar fi putut lămuri acest aspect, înlăturate însă greşit de judecătorul fondului doar pe considerentul că recipisa oficiului poştal este " unica probă admisă de lege prin art. 183 alin. (3) din C. proc. civ..".
Este adevărat că dispoziţiile art. 183 alin. (3) din C. proc. civ. menţionează " recipisa oficiului poştal", alături de înregistrarea ori atestarea făcută pe actul depus de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administraţia locului de deţinere, respectiv menţiunea datei şi orei primirii faxului sau email-ului, ca şi înscrisuri ce fac dovada datei depunerii actului, la poştă, servicii specializate de curierat, unităţi militare sau locuri de deţinere, însă nu pot fi interpretate restrictiv, în sensul în care " doar" acestea sunt admise, mai ales în situaţia în care, respectivele dovezi sunt incomplete ori deţin date eronate, raportat la susţinerile părţilor şi la alte înscrisuri depuse de acestea.
Apreciază Înalta Curte că, în mod greşit instanţa de fond a înlăturat celelalte probe depuse de recurenta - reclamantă, ca şi dovadă a datei depunerii prin poştă a cererii de chemare în judecată, respectiv factura şi adeverinţa eliberată de Compania Naţională Poşta Română SA, pe considerentul că " doar recipisa oficiului poştal este unica probă admisă de lege prin art. 183 alin. (3) din C. proc. civ..", în condiţiile în care exclusiv din conţinutul acesteia nu reieşea cu certitudine dacă data de 26.01.2017, menţionată atât la rubrica destinata expeditorului - Patriarhia Română cât şi la cea a destinatarului Curtea de Apel, reprezintă data depunerii de către parte a acţiunii prin poştă, ori data primirii acesteia de către destinatar - Curtea de Apel Bucureşti.
Înalta Curte reţine că judecătorul fondului are dreptul, dar şi obligaţia, de a interpreta textul normativ atât în litera, cât şi în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanţă cu intenţia legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât şi din celelalte prevederi ale actului normativ, dar şi din expunerea de motive, ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.
Astfel, verificându-se Recipisa oficiului poştal, aflată la dosar fond, se constată că pe aceasta se află aplicat un autocolant ce conţine numărul unui Oficiu Poştal respectiv " Bucureşti x of, un cod de bare, menţiunea " Corespondenţa int cu AR" şi un cod de identificare, ce poartă numărul x, acelaşi număr de identificare AR, regăsindu-se şi pe plicul ataşat cererii de chemare în judecată şi anexat la dosar, precum şi data de 26.01.2017, ce se regăseşte atât la rubrica destinată expeditorului Patriarhia Română - cât şi la cea a destinatarului - Curtea de Apel, precum şi 2 ştampile: cea a Ghişeului 4 Bucureşti şi cea a Registraturii Generale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.
Analizând exclusiv această recipisă, instanţa de control judiciar apreciază că menţiunile existente nu pot stabili cu certitudine dacă singura dată menţionată în cadrul său reprezintă data depunerii la poştă de către parte a acţiunii, ori data primirii acesteia de către destinatar, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, astfel că, se impune ca, pentru a înlătura orice dubiu în aflarea adevărului, pentru a se stabili cu certitudine care este data depunerii contestaţiei de către reclamantă, această probă să fie corobată cu celelalte înscrisuri depuse de parte la dosar.
În acest sens, instanţa de control judiciar constată că recurenta - reclamantă a mai depus o factură emisă de Oficiul Poştal şi o Adeverinţă eliberată de Compania Naţională Poşta Română SA, ca şi documente ce fac dovada depunerii în termen a contestaţiei.
Verificând conţinutul Facturii ataşată la dosar fond, Înalta Curte reţine că aceasta este emisă de Oficiul Poştal Bucureşti x, la data de 23.01.2017, pe numele beneficiarului Patriarhia Română - A., în cadrul său menţionându-se la " destinatar" Curtea de Apel Bucureşti şi, deopotrivă acelaşi cod de identificare menţionat pe autocolantul aplicat atât pe Recipisa oficiului poştal, ataşată la dosar, cât şi pe plicul ataşat la cererea de chemare în judecată, de la dosar fond, respectiv x.
Totodată, instanţa de control judiciar constată că Adeverinţa eliberată de Compania Naţională Poşta Română SA atestă faptul că recomandata având numărul de identificare menţionat atât pe recipisa oficiului poştal, cât şi pe plicul ataşat cererii de chemare în judecată, având ca destinatar Curtea de Apel Bucureşti şi ca expeditor Patriarhia Română, a fost predată la Oficiul Bucureşti x în data de 23.01.2017 şi distribuită la Oficiul Bucureşti 1 Ghişeul 4, în data de 26.01.2017, această data - 26.01.2017 - regăsindu-se, de altfel aplicată de Ghişeul 4, atât pe ştampila de pe plicul ataşat cererii de chemare în judecată (dosar) cât şi pe cea de pe Recipisa oficiului poştal (dosar).
Coroborând deci menţiunile de pe plicul de expediere a cererii de chemare în judecată (dosar fond), cu cele de pe recipisa oficiului poştal (fila x) şi cu cele cele din cuprinsul Facturii (fila x), rezultă indubitabil că în data de 23.01.2017, şi nu în data de 26.01.2017, cum greşit a reţinut instanţa de fond, Patriarhia Română a depus la oficiul poştal x corespondenţa cu nr. de înregistrare x (respectiv contestaţia ce face obiectul judecăţii, fiind vorba de acelaşi număr ca cel de pe autocolantul lipit pe plicul ataşat cererii de chemare în judecată, având ca destinatar Curtea de Apel Bucureşti), iar data de 26.01.2017, menţionată în cadrul recipisei, şi la care s-a raportat instanţa de fond, reprezintă de fapt data primirii de către Curtea de Apel Bucureşti a contestaţiei transmisă de reclamantă prin scrisoare recomandată şi nu data depunerii acesteia.
Înalta Curte, având în vedere toate aceste înscrisuri, constată că instanţa de fond a greşit raportându-se doar la recipisa oficiului poştal, ca unică probă admisă de lege, în condiţiile în care, din conţinutul său nu rezultă cu certitudine dacă data de 26.01.2017, menţionată atât la rubrica destinată expeditorului cât şi la cea a destinatarului, este data depunerii acţiunii de către parte la oficiul poştal, ori data primirii acesteia de către oficiul poştal arondat Curţii de apel (în speţa de faţă Ghişeul 4 fiind cel arondat Curţii de Apel Bucureşti), fiind astfel imperios necesară coroborarea tuturor probelor depuse de părţi în acest sens, pentru aflarea adevărului, astfel cum impun dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ.
În condiţiile în care documentele existente la dosarul de fond dovedesc fără putinţă de tăgadă că cererea de chemare în judecată a fost depusă în data de 23.01.2017 şi nu în data de 26.01.2017, Înalta Curte constată că recurenta - reclamantă a depus contestaţia cu respectarea termenului legal de 30 de zile, calculat conform art. 181 pct. 2 din C. proc. civ., termen ce s-a împlinit chiar la data de 23.01.2017, aceasta fiind ultima zi legală în care partea mai putea contesta Decizia nr. 6419/17.11.2016, termen calculat prin raportare la data de 23.12.2016, data primirii deciziei de către reclamantă şi necontestată de niciuna din părţi.
Faţă de toate aceste considerente, interpretând greşit prevederile art. 183 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa de fond eronat a apreciat că cererea de chemare în judecată a fost depusă de reclamantă cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, respingând, ca tardivă, contestaţia acesteia.
Interpretându-se greşit dispoziţiile art. 183 alin. (3) din C. proc. civ. de către instanţa de fond, Înalta Curte reţine incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Cod procedură civilă, ce impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, soluţie de natură a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie.
Justificarea acestei soluţii rezidă şi în împrejurarea că prima instanţă, întemeindu-şi întregul său raţionament pe aprecierea eronată că cererea de chemare în judecată este tardivă, a lăsat neanalizate celelalte motive ale contestaţiei deduse judecăţii, fapt ce determină casarea sentinţei pronunţate în aceste condiţii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, care urmează să o analizeze pe fond.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta Patriarhia Română împotriva sentinţei civile nr. 1999 din 30 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.; va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de reclamanta Patriarhia Română împotriva Sentinţei civile nr. 1999 din 30 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa civilă recurată şi trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 februarie 2020.
GGC - OB