Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 15 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. I.F.N., în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat obligarea acesteia din urmă, în temeiul normelor legale relative la plata nedatorată, la restituirea sumei de 899.880,28 RON reprezentând garanţia aferentă Scrisorii de garantare a creditului nr. 58 din 30 ianuarie 2009 emisă în baza Convenţiei pentru garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate nr. 78 din 21 august 2008, garanţie achitată de către F.N.G.I.M.M. S.A. - IFN către A. S.A. la care se adaugă dobânda legală calculată de la data plăţii până la data achitării integrale a debitului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1092 din C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 7594 din 2 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis excepţia prescripţiei şi s-a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. IFN în contradictoriu cu A. S.A..
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că, prin Convenţia pentru garanţii exprese, irevocabile şi neconvenţionale nr. 78/21.08.2008, încheiată între pârâta A. S.A., în calitate de finanţator si reclamantă, cea din urmă s-a angajat sa garanteze, în calitate de fidejusor, obligaţiile de rambursare a finanţărilor acordate de pârâtă beneficiarilor care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 3.1, respectiv care încadrează în categoria IMM in conformitate cu prevederile Legii nr. 346/2004, conform declaraţiei de poprire răspundere.
S-a arătat că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, plata garanţiei s-a efectuat la data de 4 mai 20009 cu ordinul de plată nr. x iar cererea de chemare in judecată s-a formulat la data de 15 ianuarie 2015, cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut in Decretul nr. 167/1958.
Împotriva sentinţei civile nr. 7594/2016 din 2 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat apel reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. IFN, care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată, iar pe fond, în temeiul art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., judecarea procesului şi admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 1276 A din 18 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. IFN împotriva sentinţei civile nr. 7594 din 2 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
În fundamentarea acestei decizii instanţa de prim control judiciar a reţinut că, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 referitor la prescripţia extinctivă, aplicabil şi plăţii nedatorate, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei începe de la data la care solvensul a luat sau trebuia să ia cunoştinţă de efectuarea unei plăţi nedatorate.
S-a arătat că apelanta-reclamantă a aprobat la data de 18.02.2009 prelungirea garanţiei, deşi creditul era scadent ca urmare a declanşării procedurii insolvenţei debitorului, iar la data de 4 mai 2009 a efectuat plata în contul intimatei-pârâte.
În acest context Curtea a apreciat că, încă de la momentul efectuării plăţii apelanta-reclamantă trebuia să aibă cunoştinţă de efectuarea unei plăţi nedatorate (pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute în contract), neputând invoca o eroare scuzabilă în acest sens.
Cât priveşte decizia Curţii de Conturi, instanţa a apreciat că ea nu poate fi avută în vedere ca moment al naşterii dreptului la acţiune întrucât aceasta nu a făcut decât să constate, pe cale administrativă, culpa apelantei-reclamante care a efectuat o plată deşi ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de neîndeplinirea condiţiilor contractuale.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii invocate de intimată prin întâmpinare, Curtea a constatat că acestea vizează cererea de chemare în judecată şi nu apelul. Cum această parte nu a înţeles să invoce excepţiile prin declararea căii de atac, instanţa de apel a considerat că nu este învestită cu soluţionarea acestora.
Împotriva deciziei civile nr. 1276 A din 18 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. IFN, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.
Cu titlu introductiv, recurentul-reclamant a reiterat situaţia de fapt prezentată în faţa instanţelor de fond şi de apel.
Critica adusă deciziei recurate se referă la faptul că instanţa de prim control judiciar, menţinând hotărârea instanţei de fond, a stabilit greşit momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie ca fiind cel la care a fost efectuată plata.
Recurentul a considerat că, în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (4) C. civ., astfel că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, potrivit cărora termenul de prescripţie de trei ani curge de la data la care partea a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de ea.
În acest context, recurentul-reclamant a apreciat că momentul la care a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba nu a fost momentul în care a fost efectuată plata, ci momentul în care Curtea de Conturi a României i-a comunicat decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, acesta fiind momentul în care a luat la cunoştinţă că această plată a produs o pagubă în patrimoniul său. Întrucât acţiunea fost introdusă la data de 14 ianuarie 2016, a considerat că termenul de prescripţie nu s-a împlinit.
Prin întâmpinarea depusă la 1 noiembrie 2018, intimata-pârâtă A. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, relevând legalitatea deciziei recurate sub aspectul dezlegării date de instanţa de prim control judiciar excepţiei prescripţie dreptului la acţiune din perspectiva stabilirii momentului de la care începe calculul termenului de prescripţie.
Astfel, intimata a arătat că, în cauză, în mod corect s-a stabilit că momentul naşterii dreptului de a solicita restituirea plăţii, curge de la data efectuării acesteia, respectiv 4 mai 2009, acesta fiind momentul la care reclamanta trebuia şi putea să cunoască că s-a făcut o plată nedatorată.
Totodată, intimata a mai invocat şi faptul că decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013 a Curţii de Conturi a României nu-i este opozabilă faţă de faptul că nu are raporturi juridice directe cu această instituţie şi că nu i-a fost comunicată evocata decizie.
Recurentul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. IFN a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei-pârâte A. S.A., reiterând argumentele prezentate prin cererea de recurs.
Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Raporturile juridice dintre părţi şi derularea acestora configurează următoarele particularităţi ale pricinii:
Între recurent şi intimată s-a încheiat Convenţia pentru garanţii exprese irevocabile şi necondiţionate nr. 78 din 21 august 2008, având ca obiect garantarea de către recurent a finanţărilor individuale acordate de intimată beneficiarilor de finanţare.
În temeiul evocatei Convenţii aceleaşi părţi au încheiat Scrisoarea de garantare nr. 58 din 30 ianuarie 2009 prin care recurentul s-a obligat să garanteze până la 60% (900.000 RON) din valoarea creditului (1.500.000 RON) acordat de intimată beneficiarului B. S.R.L. prin contractul de credit nr. x/2 februarie 2007 astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional nr. x ianuarie 2009.
Prin Addendum-ul nr. 58A încheiat la data de 18 februarie 2009, părţile au rectificat greşeala materială strecurată în conţinutul Scrisorii de garantare nr. 58/2009, în sensul menţionării corecte a termenului de valabilitate ca fiind 14 august 2009.
Tribunalul Dolj, secţia Comercială, prin încheierea nr. 15 de la 24 februarie 2009, pronunţată în dosarul nr. x/2009, a admis cererea formulată de debitoarea S.C. B. S.R.L. şi, în temeiul art. 32 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva acestei debitoare.
Recurentul a fost informat cu privire la starea de insolvenţă a debitoarei .
Potrivit art. 7.1 din Capitolul 7 intitulat "Plata Garanţiei" din Convenţia pentru garanţii exprese irevocabile şi necondiţionate nr. 78 din 21 august 2008 "Cererea de plată se Transmite Fondului ulterior trecerii la restanţă a întregii finanţări garantate după:
a) depunerea cererii de executare silită la executorul judecătoresc/bancar sau a cererii de declanşare a procedurii de insolvenţă la instanţa judecătorească;
b) depunerea cererii de admitere a creanţei finanţatorului în cadrul procedurii de insolvenţă, în conformitate cu prevederile art. 642006 privind procedura insolvenţei, atunci când această procedură a fost iniţiată de un alt subiect îndreptăţit decât finanţatorul."
În temeiul acestei clauze creditul ce a format obiectul contractului de credit nr. x/2 februarie 2007, astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional nr. x ianuarie 2009, a fost declarat restant iar intimata a solicitat recurentului plata garanţiei prin cererea de plată înregistrată sub nr. x din 1 aprilie 2009.
Recurenta a efectuat plata garanţiei cu ordinul de plată nr. x din 4 mai 2009, aspect recunoscut de recurentă prin cererea de chemare în judecată.
Înalta Curte constată că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente din cuprinsul Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Art. 8 din Decretul nr. 167/1958 are în vedere două momente - alternative - de la care prescripţia extinctivă poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea, fie momentul obiectiv al datei la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.
Aşadar, pentru curgerea termenului de prescripţie este necesar şi suficient ca titularul dreptului la acţiune să fi cunoscut în mod formal paguba şi autorul ei sau să se fi aflat în situaţia de a fi trebuit să cunoască aceste împrejurări.
Din această perspectivă, determinările avute în vedere de instanţa de prim control judiciar în stabilirea momentului la care a început să curgă termenul de prescripţie sunt corecte.
Astfel, aserţiunile recurentului potrivit cărora, anterior Raportului Curţii de Conturi, nu a cunoscut şi nu trebuia să cunoască faptul că a efectuat o plată nedatorată, nu sunt sustenabile în condiţiile în care, potrivit clauzei înscrise în art. 7.1 din Capitolul 7 intitulat "Plata Garanţiei" din Convenţia pentru garanţii exprese irevocabile şi necondiţionate nr. 78 din 21 august 2008, mai sus redată, acesta avea obligaţia verificării îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute în Convenţie pentru efectuarea plăţii, lipsa de diligenţă a recurentului în îndeplinirea acestei obligaţii neputând fi un argument în favoarea sa.
De relevat este şi faptul că, prin Addendum-ul nr. 58A încheiat la data de 18 februarie 2009, pe care recurentul îl invocă în susţinerea faptului că acesta a modificat scrisoarea de garantare în sensul prelungirii perioadei de garantare, părţile au rectificat numai greşeala materială strecurată în conţinutul Scrisorii de garantare nr. 58/2009, în sensul menţionării corecte a termenului de valabilitate ca fiind 14 august 2009, fără a aduce acesteia modificări substanţiale în sesnsul indicat de recurent.
Raportul Curţii de Conturi nu produce efecte asupra intimatei, iar comunicarea actului de control nu determină începerea unui termen de prescripţie a dreptului la acţiune pentru restituirea sumelor plătite în baza Convenţiei, Curtea de Conturi fiind un terţ faţă de raportul obligaţional în temeiul căruia a fost făcută plata nedatorată, actul constatator, Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, neputând lipsi de efecte pasivitatea de care a dat dovadă recurentul în a-şi verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute în contract pentru efectuarea plăţii.
Relevantă sub acest aspect este decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie RIL nr. 19/2019, publicată în M. Of. nr. 860 din 24 octombrie 2019, referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, respectiv a art. 2.526 din C. civ.
Înalta Curte a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea respectivelor dispoziţii, actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.
În cauza de faţă, raţionamentul cuprins în decizia dată în interesul legii este aplicabil, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de raţiune în ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.
Aşadar, cerinţele reglementate în mod cumulativ de art. 8 Decretul nr. 167/1958 erau îndeplinite la data de 4 mai 2009, data plăţii - acesta fiind momentul la care recurentul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Constatând că momentul naşterii dreptului la acţiune a fost corect determinat, faţă de faptul că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost examinată de instanţa de apel printr-o corectă interpretare şi aplicare a art. 3, 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte, temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1276/A din 18 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 ianuarie 2020.