Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
A. Obiectul cererii introductive.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate caracterul nul absolut şi abuziv al clauzelor din convenţia de credit nr. x din 22 februarie 2008 prevăzute la art. 3.1 alin. (2) şi art. 3.7, art. 1 din actul adiţional din 15 iunie 2011, art. 3.11 din contractul de credit, art. 1.1 lit. b) şi art. 3.12, art. 3.13, art. 3.14, articolul referitor la comisionul de retragere numerar valute prevăzute în extrasele de cont, obligarea pârâtei la menţinerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum au fost stabilite prin contract (valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului şi indicele de referinţă EURIBOR), restituirea sumelor încasate în baza clauzelor nule ce urmează a fi actualizate cu indicele de dobândă legală calculată de la data plăţii până la momentul restituirii efective şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
B. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 7987 din 16 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei 3.7 teza II din contractul de credit nr. x din 22 februarie 2008 numai în ceea ce priveşte criteriul ales (în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a băncii); a respins în rest ca nefondată cererea; a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 320 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.
Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A..
D. Hotărârea instanţei de apel.
Prin decizia civilă nr. 382 A din 26 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 7987 din 16 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută şi a clauzelor cuprinse în art. 3.12 referitoare la comisionul de procesare şi în art. 3.14 referitoare la comisionul de administrare; a obligat pârâta să plătească reclamantului A. cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 RON; a menţinut sentinţa în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei 3.7 teza a II numai în ceea ce priveşte criteriul ales şi respingerea celorlalte capete de cerere.
E. Considerentele instanţei de apel.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:
Legea instituie o prezumţie a lipsei de negociere în contractele standard încheiate între consumatori şi profesionişti, revenind acestora din urmă sarcina de a face dovada contrară. Clauzele ce permiteau apelantei-pârâte modificarea unilaterală a dobânzii stabilite în contract în lipsa unui criteriu clar şi previzibil, creează în acest mod un dezechilibru între prestaţiile reciproce ale părţilor, contrar bunei-credinţe şi de natură a prejudicia consumatorul.
Pe de o parte, apelanţii-reclamanţi, în calitate de consumatori, au dreptul de a exprima refuzul de a încheia un act adiţional, iar pe de altă parte, banca nu poate fi obligată să accepte încheierea acestuia în condiţiile impuse de consumator, O.U.G. nr. 50/2010 menţinând dreptul ambelor părţi de a negocia preţul contractului.
Apelanţii-reclamanţi au cunoscut chiar de la momentul încheierii contractului modalitatea de stabilire a dobânzii, criticile acestora privind caracterul abuziv al acestor clauze fiind nefondate.
Clauza prevăzută de art. 3.11 din contractul de credit având ca obiect dobânda majorată pentru neplata la scadenţă a sumelor datorate nu are un caracter abuziv. Aceasta este clară şi inteligibilă, stabilind cuantumul maxim al dobânzii penalizatoare, iar perceperea sa este justificată, în condiţiile în care consumatorii ar înregistra întârzieri la plata ratelor de credit.
Prin decizia nr. 2054 din 18 octombrie 2017 a Tribunalului Constanţa prin care s-a respins plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei nr. x din 31 iulie 2015, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că fapta de a include în contractul încheiat cu apelanţii-reclamanţi comisionul de administrare în conţinutul creditului la care se aplică dobândă, într-o manieră necunoscută împrumutatului şi comisionul de procesare, fără a exista o contraprestaţie din partea băncii reprezintă o practică comercială incorectă. De vreme ce această soluţie are putere de lucru judecat, Curtea a constatat că motivele de apel privind nelegalitatea acestor două comisioane sunt întemeiate, impunându-se constatarea nulităţii şi a caracterului abuziv al acestora.
Clauza privind comisionul de rambursare anticipată de 3% calculat la suma plătită anticipat precum şi cea prevăzută în art. 4.6 prin care i-a fost acordat băncii dreptul de a debita cu suma corespunzătoare orice alt cont al împrumutatului în scopul efectuării plăţilor datorate au fost considerate ca nefiind abuzive.
Curtea a mai reţinut că în ceea ce priveşte cuantumul corespunzător sau nu al comisioanelor, astfel cum a statuat CJUE în cauza C-143/13 Bogdan Matei, D. împotriva României, acesta nu poate face obiectul analizei instanţei întrucât nu există nici un barem sau criteriu juridic care să poată încadra şi ghida controlul acestui caracter adecvat.
F. Calea de atac împotriva deciziei instanţei de apel.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs atât A. şi B., cât şi pârâta C. S.A..
Reclamanţii consumatori critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:
Curtea de Apel nu a ţinut seama că prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei seria x din 31 iulie 2015, pârâta a fost sancţionată contravenţional pentru încălcarea art. 7 lit. c) liniuţa a doua, art. 9 şi art. 51 alin. (1) din O.G. nr. 21/1992 prin utilizarea unor practici comerciale contrare cerinţelor diligenţei profesionale în contractul încheiat cu reclamanţii.
Prin sentinţa civilă nr. 6577 din 24 mai 2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa, definitivă prin decizia nr. 2054 din 18 octombrie 2017 a Tribunalului Constanţa s-a reţinut cu putere de lucru judecat că modul de clacul al ratei dobânzii conform art. 3.3 şi art. 3.7 sunt clauze abuzive.
Mecanismul de calcul al ratei dobânzii constă în analizarea clauzelor prevăzute de art. 3.1 pct. 2, art. 3.2, art. 3.3, art. 3.7 ca un întreg şi nu luate separat ca fraze clare din punct de vedere gramatical. Reclamanţii consumatori au solicitat constatarea caracterului abuziv al întregului mecanism de modificare al ratei dobânzii şi au justificat poziţia lor cu referire la clauzele existente în contractul de credit încheiat.
Clauzele contractuale referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii prin impunerea, după o anumită perioadă de la încheierea contractului, a unei noi rate a dobânzii, la nivelul ratei dobânzii curente aplicate de către bancă în respectivul moment sunt abuzive.
Contractele de credit nu prevăd decât termenul la care banca îşi poate exercita dreptul de a modifica unilateral dobânda, nefiind prevăzute motivele/cauzele care justifică intervenţia unilaterală a băncii în raporturile contractuale dintre părţi. Aşa cum rezultă din contractul de credit, după trecerea unei perioade de timp, banca poate să stabilească o nouă rată curentă a dobânzii. În această situaţie, apare ca evidentă imposibilitatea consumatorilor de a lua cunoştinţă, în mod real, încă de la data semnării contractului de credit, de condiţiile contractuale asumate, referitoare la nivelul ratei dobânzii.
În puls, în contractele de credit a fost inclusă posibilitatea de a modifica rata dobânzii printr-un mecanism pe care îl putea activa şi controla numai banca.
Pârâta nu a făcut dovada modului în care s-a majorat dobânda de la 6,7%/an la acordarea creditului, la 9,2%/an, la prima aniversare şi nici acel motiv întemeiat specificat în contract care a declanşat modificarea dobânzii.
Noţiunea de marjă, comisionul de risc nu au fost definiţi în contract, acestea dând un caracter aleatoriu modalităţii de stabilire a ratei dobânzii, la dispoziţia băncii. Nerespectarea dispoziţiilor legale constă în aceea că nu au fost diferite noţiunile, termenii contractuali, astfel încât dobânda revizuită să poată fi previzibilă pentru client.
Dezechilibrul semnificativ creat în detrimentul clientului nu trebuie raportat la valoarea dobânzii curente, ci la efectul creat ca urmare a atitudinii băncii de a insera în contract clauze ce nu au fost negociate, de a stabili modalitatea de calcul a ratei dobânzii fără a prevedea şi defini în mod corect elementele în funcţie de care urmează a fi revizuită rata dobânzii, determinând astfel o imprevizibilitate pentru client în ce privesc condiţiile contractuale.
Banca trebuie să pună în aplicare O.G. nr. 50/2010, respectiv să se conformeze prin introducerea formulei de calcul Rd= marjă+Euribor şi să elimine comisioanele de risc din contractele de credit.
În ceea ce privesc comisioanele prevăzute de bancă este foarte important de înţeles acest mecanism aşa cum a interpretat Curtea, în realitate se ascund în spate sume enorme reţinute de bancă lunar şi nu acele sume luate o singură dată cum afirmă Curtea.
Hotărârea a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, reţinând situaţii juridice şi interpretări contrare sentinţei civile nr. 655 din 24 mai 2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa.
Sunt invocate dispoziţiile art. 488 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. solicitându-se admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Pârâta C. S.A. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:
Clauzele contractuale privitoare la dobândă şi comisioane reprezintă clauze ce privesc obiectul şi preţul contractului şi sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4685/2012 s-a stabilit:"clauzele privitoare la comisioane şi dobânzi sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit formează preţul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naţionale şi comunitare, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţie, în raport de serviciul furnizat, singura condiţie fiind aceea că aceste clauze să fie clar şi inteligibil exprimate".
Cu privire la comisionul de procesare, motivarea instanţei de apel a fost fundamentată exclusiv pe soluţia definitivă pronunţată de Judecătoria Constanţa.
La data încheierii contractului, legea nu interzicea băncilor să încaseze un comision de procesare a cererii de credit şi nici nu reglementa denumirea diverselor comisioane percepute de bănci.
Prin O.U.G. nr. 50/2010 s-a prevăzut expres posibilitatea creditorului de a percepe comisionul de analiză dosar, fără a impune criterii de cuantum şi conţinut în ceea ce priveşte acest cost.
Nicio lege nu a cerut la momentul contractării enumerarea tuturor operaţiunilor care se realizează de către bancă pentru procesarea cererii de credit. Este certă îndeplinirea serviciilor de către bancă, atât timp cât s-a ajuns la perfectarea contractului de credit.
Nu există nici un dezechilibru şi cu atât mai puţin unul semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, atât timp cât suma reprezintă echivalentul unor servicii sau costuri prestate, a fost clar determinată în contract, cunoscută încă din cererea de creditare şi însuşită de împrumutat prin semnarea contractului. Cu privire la buna-credinţă a băncii, buna-credinţă se prezumă.
În ceea ce priveşte clauza de la art. 3.14 din contract privind comisionul de administrare, prevederile acesteia sunt redactate într-o manieră clară, neechivocă, fiind evident că au fost cunoscute de către împrumutat la data încheierii contractului, termenii folosiţi sunt inteligibili, clari şi accesibili, iar comisionul a fost datorat ca o contraprestaţie a unor servicii prestate, respectiv pentru monitorizarea de către bancă a utilizării şi rambursării creditului.
În cauză sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa de fond, ca şi instanţa de apel nu au realizat o analiză a clauzei prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexă, unde este prevăzută, prin excepţie de la dispoziţiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza textului art. 4 alin. (1) pentru a ajunge la concluzia că în speţă există un dezechilibru semnificativ.
La data de 22 februarie 2008 nu există obligaţia legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcţie de un anumit indice de referinţă sau un indicator, cu menţionarea unei formule de calcul. Trebuia să se prezinte doar motivaţia întemeiată care ar conduce la modificare de dobândă, ceea ce banca a respectat prin utilizarea sintagmei - "în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii".
Chiar şi sub aspect patrimonial, o analiză a evoluţiei dobânzii nu denotă un dezechilibru economic, cu atât mai puţin unul semnificativ, având în vedere că în intervalul februarie 2009 - iunie 2010 dobânda s-a menţinut la acelaşi nivel.
Nu poate fi reţinută puterea de lucru judecat, întrucât Judecătoria Constanţa a făcut analiza dintr-o altă perspectivă legală şi nu pe Legea nr. 193/2000.
Întrucât soluţia instanţei de apel este greşită cu privire la clauzele constatate a fi abuzive, banca nu are o culpă procesuală care să motiveze obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanţă şi în apel.
Se solicită admiterea recursului şi casarea deciziei Curţii de Apel:
- sub aspectul soluţiei de admitere a apelului apelanţilor-reclamanţi şi constatare a nulităţii clauzelor de la art. 3.14 din contract (comisionul de administrare) şi art. 3.12 din contract (comisionul de procesare) şi, pe cale de consecinţă, menţinerea în parte a hotărârii primei instanţe;
- sub aspectul respingerii apelului formulat de bancă, în sensul admiterii acestuia şi modificarea hotărârii primei instanţe în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată;
G.Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de reclamanţii consumatori A. şi B. este fondat şi urmează a fi admis, iar decizia recurată va fi casată în parte, cauza fiind trimisă spre o nouă judecată, iar recursul declarat de C. S.A. este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/200 "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor". Art. 4 alin. (6) din aceeaşi lege dispune:"Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj inteligent".
Controlul unui eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preţ ca parte a obiectului contractului, este posibil, cu titlu de excepţie, în situaţia în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.
În jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a reţinut că art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.
Pe de altă parte, cerinţa potrivit cu care o astfel de clauză trebuie redactată în mod clar şi inteligibil impune şi ca ea să exprime în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel nu a analizat clauzele reclamate ca fiind abuzive din această perspectivă, îndeosebi clauzele referitoare la dobândă prevăzute în art. 3.1 alin. (2) şi respectiv art. 3.7 din contractul de credit încheiat, astfel încât se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.
Un alt argument în susţinerea acestei soluţii este jurisprudenţa CJUE, reţinând în acest sens hotărârea în cauza Bucura împotriva României C-348/14, potrivit căreia:"În acest scop, pe de o parte, art. 4 din Directiva 93/13 arată că răspunsul trebuie formulat luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului. Este necesar să se amintească faptul că, în acest context, trebuie apreciate şi consecinţele pe care clauza menţionată le poate avea în cadrul legalităţii aplicabile contractului, ceea ce implică o examinare a sistemului juridic naţional".
Instanţa de apel nu a analizat clauzele privind comisioanele considerate de reclamanţii consumatori ca fiind abuzive din perspectiva jurisprudenţei CJUE, potrivit căreia "sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora" (Cauza Banco Espaniol).
De asemenea, în Cauza RWE Vertrieb s-a reţinut:
"o clauză standard care permite o astfel de adaptare unilaterală trebuie, cu toate acestea, să respecte, cerinţele de bună-credinţă, de echilibru şi de transparenţă impuse prin directivele menţionate. (…) Prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat şi motivele acestei variaţii", astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (…). Aceste cerinţe stricte cu privire la obligaţia de informare a consumatorului, atât în stadiul încheierii unui contract, cât şi în timpul executării acestuia, în ceea ce priveşte dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral condiţiile acestuia, corespund unei echilibrări a intereselor celor două părţi. Interesului legitim al vânzătorului sau furnizorului de a-şi lua măsuri de precauţie împotriva unei schimbări a împrejurărilor îi corespunde interesul la fel de legitim al consumatorului, pe de o parte, de a cunoaşte, şi aşadar, de a putea să prevadă consecinţele pe care o astfel de schimbare le-ar putea avea în viitor în privinţa sa şi, pe de altă parte, de a dispune, într-o astfel de ipoteză, de informaţii care să îi permită să reacţioneze în modul cel mai adecvat la noua sa situaţie".
Un alt motiv pentru care se impune casarea deciziei instanţei de apel este acela că instanţa nu a ţinut seama de cele statuate cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 6577 din 24 mai 2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa, rămasă definitivă prin decizia Tribunalului Constanţa.
Astfel, în respectiva sentinţă s-a reţinut că petenta C. S.A. "a perceput şi aplicat cotaţia riscului de ţară şi, din luna februarie 2010, a doua dată aniversară a creditului, păstrând neschimbată valoarea dobânzii la 7,7%/an în condiţiile în care evoluţia indicilor EURIBOR 6 luni şi CDS ROMÂNIA 5 ani a înregistrat o scădere, iar prin modul netransparent în care petenta a înţeles să aplice formula dobânzii, luând la prima aniversare a creditului în februarie 2009, la calculul dobânzii, numai valoarea de 0,3347%, adică un procent de 5% din valoarea întreagă a cotaţiei riscului de ţară (6,69%), iar la a doua aniversare a creditului, în luna februarie 2010, cotaţia riscului de ţară a fost luată în calcul în proporţie de 96,68%, împrumutatul a fost pus în situaţia de a nu cunoaşte în mod clar şi precis factorii ce determină evoluţia dobânzii în sensul măririi sau micşorării acesteia.
În consecinţă, petenta a prestat servicii financiare care au afectat interesele economice ale consumatorului".
Aşadar, instanţa de apel trebuie să analizeze clauzele reclamate ca fiind abuzive şi din perspectiva celor reţinute cu putere de lucru judecat în respectiva sentinţă.
Nu trebuie confundată puterea de lucru judecat cu autoritatea de lucru judecat. Între excepţia autorităţii de lucru judecat şi puterea de lucru judecat există o distincţie clară. Astfel, condiţia de aplicare a autorităţii de lucru judecat presupune identitatea de acţiuni - părţi, obiect şi cauză juridică - ce opreşte repetarea judecăţii, iar puterea, prezumţia de lucru judecat, impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre. Ceea ce legitimează puterea de lucru judecat nu este atât caracterul definitiv al hotărârii, ci adevărul care trebuie să stea la baza ei, adevărul constituind temeiul, raţiunea şi fundamentul social şi moral al acestui efect al hotărârii judecătoreşti.
În consecinţă, instanţa de apel trebuie să analizeze clauzele reţinând cele statuate cu putere de lucru judecat în sentinţa Judecătoriei Constanţa:
"Contravenţia săvârşită este utilizarea de practici agresive, acestea reprezentând exploatarea de către comerciant a unei situaţii nefericite sau a unei circumstanţe speciale, de o asemenea gravitate încât afectează raţionamentul consumatorului mediu şi de care comerciantul este conştient, în scopul influenţării deciziei consumatorului cu privire la produs. După cum se poate observa, exploatarea clienţilor are loc şi după încheierea actelor adiţionale, astfel încât încălcarea obligaţiei legale durează în timp, contravenţia fiind una continuă. Raţionamentul este similar şi în cazul practicii incorecte, încălcarea cerinţelor diligenţei profesionale subzistând şi ulterior graficului de rambursare".
În mod corect s-a reţinut caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare şi comisionul de procesare, pe de o parte având în vedere cele statuate cu putere de lucru judecat în sentinţa Judecătoriei Constanţa, pe de altă parte dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi jurisprudenţa CJUE.
Este de menţionat faptul că nu instanţa trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractului şi nu din deducţiile părţilor sau ale judecătorului. Lipsa explicită a considerentelor pentru care au fost percepute comisioanele face ca analiza clauzelor contractului să fie greoaie, trebuind să fie făcute presupuneri în legătură cu contraprestaţiile părţilor, fapt care nu e permis în contracte care se află sub protecţia legislaţiei privind consumatorii.
În cauza C-226/12 s-au reţinut următoarele:
"În legătură cu examinarea existenţei unui eventual dezechilibru semnificativ, aceasta nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparaţie între valoarea totală a operaţiunilor care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, şi costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. Astfel, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale".
Faţă de considerentele sentinţei pronunţate de Judecătoria Constanţa nu se poate reţine buna-credinţă a băncii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. va fi admis, se va casa în parte decizia recurată, ia cauza va fi trimisă spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanţii-reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 7987/2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la aceeaşi instanţă, se vor menţine dispoziţiile deciziei privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 3.12 referitoare la comisionul de procesare şi în art. 3.14 referitoare la comisionul de administrare, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 382 A din 26 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanţii-reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 7987/2016 din 16 decembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la aceeaşi instanţă.
Menţine dispoziţiile deciziei privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 3.12 referitoare la comisionul de procesare şi în art. 3.14 referitoare la comisionul de administrare.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâta C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 5 martie 2020.