Şedinţa publică din data de 18 iunie 2020
Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 36/PI din 05 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost admisă cererea formulată de către autorităţile judiciare din Germania, cu privire la executarea mandatului european de arestare emis de către Procuratura Memmingen la data de 26 martie 2020, în dosarul nr. x Gs 562/20, privind-o pe persoana solicitată A..
S-a constatat că persoana solicitată nu a fost de acord cu predarea şi că nu a renunţat la regula specialităţii.
În baza art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, s-a hotărât arestarea persoanei solicitate A. în vederea predării, pe o durată de 30 de zile, începând cu data punerii în executare a mandatului de arestare, şi s-a dispus emiterea acestuia.
În consecinţă, potrivit aceloraşi dispoziţii, instanţa a dispus predarea persoanei solicitate către autorităţile judiciare din Germania, administraţia locului de deţinere urmând a o reţine pe aceasta la Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv al Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj până la predarea efectivă către autorităţile judiciare ale statului solicitant.
S-a constatat că persoana solicitată a fost reţinută pe o durată de 24 de ore prin ordonanţa de reţinere din data de 09 aprilie 2020 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2020, începând cu ora 23:30, precum şi faptul că faţă de aceasta a fost luată măsura preventivă a controlului judiciar prin încheierea penală nr. 12/IP/2020 din 10 aprilie 2020, pe o durată de 30 de zile, începând cu 10 aprilie 2020 până la data de 9 mai 2020 inclusiv, măsură care a fost menţinută ulterior prin încheierea penală nr. 13/IP/2020 din 8 mai 2020.
Potrivit dispoziţiilor art. 113 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, s-a fixat termen pentru predare 10 zile de la data rămânerii definitive a sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că, prin sesizarea din 10 aprilie 2020, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a înaintat, în baza art. 102 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, ordonanţa de reţinere nr. 2128/II.5/2020 din 09 aprilie 2020, procesul-verbal de identificare şi ascultare din aceeaşi dată, informarea privind comunicarea drepturilor persoanei solicitate faţă de care s-a luat măsura reţinerii, copia mandatului european de arestare în limba statului emitent, fişa DEPABD, procesul-verbal de identificare-depistare, cazierul judiciar şi semnalarea în Sistemul Informatic Schengen a Biroului SIRENE Germania privind-o pe persoana solicitată A..
Prin încheierea penală nr. 12/IP/2020 din 10 aprilie 2020, s-a dispus amânarea cauzei în vederea depunerii la dosar a traducerii în limba română a mandatului european de arestare, iar, în raport cu situaţia specială creată în contextul pandemiei generate de coronavirusul SARS-CoV-2 şi cu dificultăţile apărute în practică în executarea mandatelor europene de arestare aflate pe rolul instanţei (din perspectiva barierelor fizice apărute în calea predării efective către statele solicitante), s-a dispus luarea faţă de persoana solicitată a măsurii controlului judiciar pe o durată de 30 de zile, începând din 10 aprilie 2020 până la data de 9 mai 2020 inclusiv, măsura fiind ulterior menţinută prin încheierea penală nr. 13/IP/2020 din 08 mai 2020.
La data de 22 aprilie 2020, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a înaintat traducerea în limba română a mandatului european de arestare.
S-a mai arătat că, în contextul aceleaşi situaţii speciale generate de pandemie şi în condiţiile în care, în cauze similare, nu s-a mai cerut predarea persoanelor solicitate, instanţa a luat legătura cu autoritatea judiciară emitentă care, prin răspunsurile din datele de 27, 28 şi 30 aprilie 2020, a exprimat o poziţie contradictorie, în ultima adresă precizând, însă, că "menţinem solicitarea privind predarea şi transferul învinuitului A.. Suntem de acord cu amânarea executării MEA din data de 26.03.2020 până în momentul în care predarea şi transferul vor fi din nou realizabile".
Totodată, luând cunoştinţă de împrejurarea că persoana solicitată a angajat un avocat în statul emitent al mandatului european de arestare în vederea demarării procedurilor de contestare a mandatului naţional de arestare, instanţa a solicitat autorităţii emitente comunicarea rezultatului acestor demersuri. Ca urmare, la data de 03 iunie 2020, a fost comunicată copia deciziei nr. 3Gs 885/20 a Judecătoriei Memmingen prin care a fost respinsă contestaţia persoanei solicitate împotriva mandatului de arestare din 12 martie 2020, în baza căruia a fost emis mandatul european de arestare a cărui punere în executare formează obiectul cauzei.
Ca urmare, la termenul de judecată din 05 iunie 2020, persoanei solicitate i s-a înmânat un exemplar al mandatului european de arestare tradus în limba română şi, în baza art. 104 alin. (3) din Legea 302/2004, i s-au adus la cunoştinţă drepturile prevăzute de art. 106, efectele regulii specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i-se în vedere consecinţele juridice ale consimţământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia. În acest context, persoana solicitată A. a precizat că nu este de acord cu predarea către autorităţile judiciare din Germania şi că nu înţelege să renunţe la efectele regulii specialităţii.
Examinând cererea cu a cărei soluţionare a fost învestită, Curtea a constatat că pe numele persoanei solicitate A. a fost emis mandatul european de arestare nr. 3 Gs 562/20 din 26 martie 2020 de către Tribunalul Memmingen în vederea efectuării urmăririi penale, acesta având la bază mandatul de arestare preventivă nr. 3 Gs 562/20 din 12 martie 2020 emis de acelaşi organ judiciar, pentru săvârşirea infracţiunii de fraudă, prevăzută de art. 263 C. pen. german.
Procedând la identificarea infracţiunii corespondente dintre cele enumerate în Anexa Deciziei Cadru a Consiliului nr. 584/2002/JAI din 13 iunie 2002, s-a constatat că autoritatea judiciară emitentă a marcat în formularul mandatului european de arestare căsuţa corespunzătoare infracţiunii de înşelăciune, constând în aceea că, la data 05 octombrie 2019, persoana solicitată A. a vândut persoanei vătămate B. un autoturism C. al cărui motor era defect, inducând-o pe aceasta în eroare prin faptul că i-a dat asigurări că motorul este în regulă, fiind reparat, iar autoturismul se află în stare de funcţionare, defecţiune care dacă ar fi fost cunoscută de persoana vătămată ar fi condus la omiterea cumpărării, astfel că i-a provocat celei din urmă o pagubă de 2.950 euro, la care se adaugă 1.326 euro costul reparaţiei.
Totodată, instanţa, considerându-se competentă să soluţioneze cererea parchetului, potrivit art. 103 cu referire la art. 86 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, a constatat că mandatul european de arestare a cărui executare se solicită îndeplineşte condiţiile de formă şi de fond cerute de lege, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 101 alin. (2) din acelaşi act normativ, persoanei solicitate i s-au adus la cunoştinţă, de îndată, motivele reţinerii, dar şi că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a identificat-o pe aceasta, în prezenţa unui avocat, încheindu-se procesul-verbal din 09 aprilie 2020.
Raportându-se la dispoziţiile art. 84 din Legea nr. 302/2004, Curtea a reţinut că executarea mandatului european de arestare în cadrul cooperării judiciare în materie penală presupune îndeplinirea condiţiilor de fond şi formă, a domeniului de aplicare şi a cadrului instituţional în care funcţionează această procedură specială, în vederea deplinei respectări a drepturilor şi libertăţilor persoanei, aşa cum sunt prevăzute de Constituţia României şi de normele europene.
S-a mai reţinut că, potrivit Deciziei Cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din data de 13 iunie 2002, mandatul european de arestare este un act procesual cu putere obligatorie în vederea executării unui mandat de arestare, de executare a unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, atunci când persoana împotriva căruia s-a emis mandatul se sustrage de la executare, refugiindu-se pe teritoriul unui alt stat membru. Or, în cauză, deşi persoana solicitată a formulat critici din această perspectivă în faţa judecătorului competent din statul emitent al mandatului european de arestare, acestea au fost respinse ca neîntemeiate.
Judecătorul fondului a constatat, de asemenea, că infracţiunea de înşelăciune se regăseşte în categoria celor care sunt expres enumerate de art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (pct. 20) şi care dau loc la predare necondiţionat de existenţa dublei incriminări, subliniind, însă, că şi în măsura în care aceasta nu ar fi făcut parte din respectiva categorie, instanţa română nu ar fi fost competentă să procedeze la o analiză a conţinutului său constitutiv, aşa cum a solicitat persoana solicitată, întrucât pentru alte infracţiuni decât cele arătate, o astfel de analiză se limitează la verificarea condiţiei ca faptele ce motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracţiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acestora (art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004). Astfel, în virtutea principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce consacrat de Decizia Cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din data de 13 iunie 2002 şi raportat la dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 302/2004, instanţa română, ca autoritate judiciară de executare, nu are competenţa de a verifica temeinicia măsurii arestării preventive dispuse de autoritatea judiciară emitentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene, măsură în baza căreia s-a emis mandatul european de arestare, şi nici oportunitatea emiterii acestuia, ci doar incidenţa vreunuia dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz al executării.
S-a constatat, deopotrivă, pe baza datelor ce rezultă din cazierul judiciar, că persoana solicitată nu face obiectul vreunei proceduri judiciare în faţa autorităţilor române, iar, din conţinutul mandatului european de arestare, că nu este prescrisă răspunderea penală pentru faptele de care aceasta este acuzată.
Ca atare, apreciind îndeplinite condiţiile de formă şi de fond reglementate de Legea nr. 302/2004 şi reţinând că nu există impedimente legale la predare, nefiind incident vreunul din motivele de refuz obligatoriu sau opţional al executării mandatului european de arestare, Curtea a constatat că cererea de punere în executare a acestuia formulată de autorităţile judiciare din Germania este întemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat contestaţie persoana solicitată A., arătând că, în cauză, există un motiv de refuz al executării mandatului european de arestare emis pe numele său, întrucât din situaţia de fapt descrisă în cuprinsul acestuia nu rezultă că ar fi săvârşit o faptă penală, ci, cel mult, un delict civil, antrenat de un viciu ascuns al lucrului vândut, aşa încât, neavând corespondent în legislaţia penală română, respectiva faptă nu poate fi încadrată ca reprezentând infracţiunea de înşelăciune, conform art. 97 alin. (1) pct. 20 din Legea nr. 302/2004, şi nici nu poate genera consecinţe de natură penală în sarcina vânzătorului. Sub acest aspect, s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1707 C. civ. ce reglementează obligaţia vânzătorului de a garanta cumpărătorul împotriva oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuinţării la care este destinat ori care îi micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cel din urmă nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic. În aceste condiţii, s-a apreciat că starea de fapt prezentată în cuprinsul mandatului european de arestare este încadrată strict formal în textul art. 244 C. pen., în realitate putând fi circumscrisă doar unui delict civil, aspect care poate fi constatat de instanţa de judecată chiar în procedura de faţă. De asemenea, s-a arătat că, în mod greşit, judecătorul fondului nu a analizat oportunitatea emiterii mandatului european de arestare.
În plus, s-a învederat că persoana solicitată a făcut demersuri pentru stabilirea unei reşedinţe pe teritoriul statului român, însă, din cauza pandemiei declanşată de virusul SARS-CoV-2, acestea nu s-au finalizat până în prezent.
Examinând contestaţia formulată de persoana solicitată A., prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, potrivit art. 4251 C. proc. pen. raportat la art. 110 din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
Reglementând procedura de executare a mandatului european de arestare, art. 104 din Legea nr. 302/2004 prevede că, după verificarea identităţii persoanei solicitate şi a împrejurării dacă acesteia i s-a comunicat, în copie şi în limba pe care o înţelege, mandatul european de arestare şi, dacă este cazul, hotărârea de condamnare dată în lipsă, judecătorul legal învestit aduce la cunoştinţa acesteia drepturile prevăzute de art. 106 din Legea nr. 302/2004, efectele regulii specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere, totodată, consecinţele juridice ale consimţământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia. În situaţia în care persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, potrivit alin. (7) al aceluiaşi articol, procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea acesteia, care se limitează la consemnarea poziţiei sale faţă de existenţa unuia dintre motivele obligatorii sau opţionale de neexecutare, precum şi la eventualele obiecţii privind identitatea.
Potrivit art. 109 raportat la art. 104 alin. (13) din Legea nr. 302/2004, judecătorul legal învestit soluţionează cauza prin sentinţă, iar, în situaţia în care admite cererea formulată de autorităţile judiciare solicitante, emite de îndată un mandat de arestare, al cărui conţinut şi ale cărui condiţii de executare sunt prevăzute de dispoziţiile C. proc. pen. La luarea hotărârii, judecătorul ţine seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea executării mandatului european de arestare, verificând, în acest sens, dacă faptele imputate se numără printre cele enumerate de art. 97 din Legea nr. 302/2004, dacă mandatul respectă conţinutul şi forma prevăzute de art. 87 din actul normativ şi dacă, în speţă, este aplicabil vreunul dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz al executării menţionate expres de art. 99 din Legea nr. 302/2004, având, totodată, în vedere şi poziţia persoanei solicitate cu privire la regula specialităţii, conform art. 117 alin. (4) din Legea nr. 302/2004.
Pe de altă parte, reglementând situaţiile care pot determina respingerea cererii autorităţilor judiciare emitente de punere în executare a unui mandat european de arestare, art. 99 din Legea nr. 302/2004 prevede expres motivele obligatorii (alin. (1) şi facultative (alin. (2) de refuz, reţinând (în alin. (2) lit. a) că judecătorul român poate refuza executarea respectivului mandat în situaţia prevăzută la art. 97 alin. (2) din lege, respectiv când nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări.
Verificând actele dosarului în raport cu aceste dispoziţii, Înalta Curte constată, din analiza conţinutului mandatului european de arestare emis de către Procuratura Memmingen la data de 26 martie 2020, în cauza nr. 3 Gs 562/20, că faţă de numitul A. a fost emis un mandat naţional de arestare (nr. 3 Gs 562/20 din 12 martie 2020) în vederea cercetării pentru săvârşirea infracţiunii de fraudă, prevăzută de art. 263 din C. pen. german şi sancţionată cu pedeapsa închisorii de maxim 5 ani, constând, în esenţă, în aceea că, la data 05 octombrie 2019, a vândut persoanei vătămate B. un autoturism C. al cărui motor era defect, inducând-o pe aceasta în eroare cu privire la starea în care se găsea maşina prin faptul că i-a dat asigurări că motorul este în regulă, fiind reparat, iar vehiculul se afla în stare de funcţionare, defecţiune care dacă ar fi fost cunoscută de persoana vătămată ar fi împiedicat perfectarea cumpărării, fapta având drept consecinţă provocarea unei pagube de 2.950 euro, la care se adaugă suma de 1.326 euro reprezentând costul reparaţiei. Ca atare, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate A. întruneşte condiţiile de formă prevăzute de art. 87 din Legea nr. 302/2004, în cuprinsul său fiind menţionate toate informaţiile enumerate în acest text de lege.
Totodată, Înalta Curte observă, în acord cu judecătorul fondului, că fapta reţinută de autoritatea judiciară emitentă se regăseşte printre cele enumerate la art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (pct. 20) care dau loc la predare, fără a fi necesară verificarea îndeplinirii condiţiei dublei incriminări, prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol. De altfel, fapta este incriminată şi de legea penală română în art. 244 alin. (1) C. pen., fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani.
Deopotrivă, se are în vedere că, fiind audiată, la termenul din 05 iunie 2020, în conformitate cu dispoziţiile art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, persoana solicitată A. nu a fost de acord cu predarea sa către autorităţile emitente ale mandatului, prevalându-se, totodată, de regula specialităţii şi necontestându-şi identitatea . Cu acelaşi prilej, aceasta a precizat că, în opinia sa, neînţelegerile cu persoana vătămată au natura unui delict civil, generat de vânzarea unei maşini avariate, aspect susţinut în calea de atac şi de avocatul său ales.
Contrar, însă, susţinerilor apărării, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este incident motivul facultativ de refuz reglementat de art. 99 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, fapta descrisă în cuprinsul mandatului european de arestare, pe de o parte, se regăseşte în enumerarea limitativă expusă în art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, iar, pe de altă parte, întruneşte şi condiţia dublei incriminări, prevăzută de art. 97 alin. (2) din acelaşi act normativ. În legătură cu acest aspect, se impune a se sublinia că, în procedura prevăzută de art. 104 din Legea nr. 302/2004, analiza efectuată de judecătorul român în baza dispoziţiilor art. 97 alin. (2) din lege se limitează doar la verificarea îndeplinirii cerinţei ca faptele penale (altele decât cele prevăzute la alin. (1) care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracţiune potrivit legii române, fără a se putea proceda, însă, la examinarea corespondenţei dintre acestea şi tiparul normei de incriminare sau a încadrării lor juridice, operaţiune care este exclusă şi în ceea ce priveşte infracţiunile enumerate în alin. (1) al textului de lege, pentru care, de altfel, legiuitorul nici nu a prevăzut obligativitatea parcurgerii etapei de verificare a condiţiei dublei incriminări. Ca urmare, în mod corect, judecătorul fondului nu a analizat concordanţa dintre fapta ce se susţine că a fost comisă şi elementele de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune, aşa cum a solicitat apărarea, toate aspectele invocate de contestator cu privire la natura litigiului dintre părţi reprezentând chestiuni de fond pe care instanţa română nu le poate evalua în prezenta procedură.
În plus, se observă că, în speţă, nu este incident nici vreunul din celelalte motive, obligatorii sau facultative, de refuz al executării mandatului european de arestare expres reglementate de art. 99 din Legea nr. 302/2004, întrucât persoana solicitată nu face obiectul unei alte proceduri judiciare cu privire la aceeaşi acuzaţie în România sau în alt stat, iar răspunderea penală pentru fapta care motivează mandatul nu este prescrisă, după cum nu a intervenit nici amnistia potrivit legii române.
Totodată, se constată că Legea nr. 302/2004 nu instituie ca motiv de respingere a cererii de punere în executare a mandatului european de arestare existenţa unei alte cauze care înlătură răspunderea penală, cum ar fi împăcarea părţilor, situaţie în care înscrisul depus la dosar la data de 17 iunie 2020, intitulat "Acord", încheiat între D. (tatăl contestatorului) şi persoana vătămată B., nu poate produce niciun efect juridic în procedura de faţă, putând fi eventual valorificat în faţa autorităţilor judiciare ale statului solicitant.
Deopotrivă, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, natura juridică a neînţelegerilor dintre părţi ce derivă din încheierea contractului de vânzare cumpărare a autovehiculului reprezintă un aspect ce priveşte fondul acuzaţiei, care excedează analizei în prezenta cauză, sens în care se au în vedere dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 care stabilesc că mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce în conformitate cu dispoziţiile Deciziei Cadru a Consiliului nr. 584/2002/JAI din 13 iunie 2002, aşa încât şi verificarea acestei apărări revine în competenţa exclusivă a autorităţii judiciare a statului emitent.
Pentru acelaşi motive, în deplin acord cu prima instanţă, Înalta Curte subliniază că, în procedura reglementată de art. 84 şi urm. din Legea nr. 302/2004, instanţa română nu are competenţa de a examina temeinicia măsurii arestării preventive dispuse de autoritatea judiciară din Germania şi nici oportunitatea emiterii mandatului european de arestare, aşa cum a solicitat contestatorul, neputând fi analizate nici susţinerile acestuia referitoare la demersurile efectuate la instituţiile din Cluj-Napoca în vederea stabilirii reşedinţei în această localitate, argument folosit de apărare, probabil, în combaterea celor reţinute de autorităţile germane (în cuprinsul hotărârii pronunţate la 4 mai 2020 de Judecătoria Memmingen în dosarul nr. x Gs 885/20 şi al deciziei Tribunalului districtual Memmingen din 12 mai 2020 din cauza nr. 1 Qs 10/20, ambele date în căile de atac promovate de A., prin apărător ales, prin care se contestă emiterea mandatului naţional de arestare nr. 3 Gs 562/20 din 12 martie 2020 emis de Judecătoria Memmingen) cu privire la faptul că persoana solicitată nu are o adresă de domiciliu în România.
În ceea ce priveşte susţinerile contestatorului din ultimul cuvânt, în sensul că este privat de libertate fără un motiv justificat, Înalta Curte arată că, în calea de atac ce formează obiectul cauzei, nu poate fi analizată temeinicia măsurii arestării preventive, de vreme ce, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 104 alin. (6)-(11) din Legea nr. 302/2004, rezultă că măsurile preventive reglementate de art. 202 alin. (4) lit. b), c) şi d) C. proc. pen. (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestul la domiciliu) pot fi dispuse doar pe parcursul procedurii de executare a mandatului european de arestare desfăşurate în faţa instanţei, nu şi la finalizarea acesteia prin admiterea cererii formulate de autorităţile judiciare solicitante, când, odată cu încuviinţarea predării, organul judiciar român trebuie să emită de îndată şi un mandat de arestare (conform alin. (13) al art. 104 din Legea nr. 302/2004), astfel încât luarea măsurii arestării preventive faţă de persoana solicitată este obligatorie, iar nu facultativă.
Faţă de cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că instanţa de fond a apreciat, în mod corect, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 pentru executarea mandatului european de arestare din data de 26 martie 2020 întocmit de către Procuratura Memmingen, în dosarul nr. x Gs 562/20, cu privire la persoana solicitată A., întrucât acesta a fost emis în vederea efectuării urmăririi penale, cuprinde faptele pentru care se solicită predarea şi nu există niciun impediment la executare din cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004.
Cu toate acestea, se impune a se sublinia că, deşi în dispozitivul sentinţei atacate, judecătorul fondului a fixat, potrivit dispoziţiilor art. 113 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, un termen pentru predare de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, din interpretarea alin. (2) al aceluiaşi articol, rezultă că acesta nu are un caracter imperativ, putându-se conveni o altă dată, atunci când, din motive independente de voinţa autorităţilor române sau ale statului emitent, predarea nu s-ar putea realiza în termenul prevăzut de alin. (1).
Pentru motivele de mai sus, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 36/PI din 05 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, iar, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că aceasta se află în culpă procesuală, va fi obligată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 36/PI din 05 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, în sumă de 140 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2020.