Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 25.08.2015 sub nr. x/2015, reclamanta, A. SRL a chemat în judecată pe pârâţii B. SRL, C., O. Bucureşti, şi Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:
1. Să se constate că prin înregistrarea şi utilizarea numelor de domeniu ..D." şi "D." şi a blog-urilor "http://(...)-D." şi "D." de către societatea pârâtă B. SRL şi/sau de către pârâtul C. sunt încălcate drepturile exclusive ale societăţii reclamante A. SRL privind numele său comercial dar şi a numelor de domeniu ale acesteia din urmă ce au fost anterior înregistrate.
2. Anularea înregistrării abuzive a numelor de domeniu ..D." şi "D." şi a blog-urilor "D." şi D.;
3. Transferul către reclamantă a numelor de domeniu "D." şi "D." şi a blog-urilor "D." şi D.;
4. Să se constate că numele comercial al pârâtei B. SRL încalcă drepturile exclusive ale numelui comercial anterior al societăţii reclamante A. SRL şi să se dispună obligarea pârâtei să îşi schimbe numele comercial cu o denumire care să nu mai includă în componenta sa numele comercial al reclamantei, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.
5. Interzicerea utilizării numelui comercial B. şi a numelor de domeniu"D." şi "www.(...)-D." şi a blog-urilor "D." şi D. de către societatea pârâtă B. SRL.
6. Obligarea societăţii pârâte B. SRL la plata daunelor interese în cuantum de 2000 RON.
7. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1422/06.12.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâţii F. SRL (fostă B. SRL) şi C., persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură - avocat G., s-a constatat că utilizarea numelor de domeniu de internet "D." şi D." şi a site-ului "D." şi "D." şi "D." şi "D." de către pârâtă F. SRL şi pârâtul C., încalcă drepturile exclusive ale reclamantei A. SRL asupra numelui său comercial dar şi a numelor de domeniu ale acesteia anterior înregistrate, s-a anulat înregistrarea în beneficiul pârâtei F. SRL a numelui de domeniu de internet "D." şi D." şi interzice pârâţilor folosirea numelui de domeniu de internet "D." şi D." şi a site-ului "D." şi "D." şi "D." şi "D.", s-a respins ca lipsit de interes capătul de cerere privind schimbarea numelui comercial al pârâtei, au fost obligaţi pârâţii la plata sumei de 2.000 RON cu titlul de daune interese. Au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 450 RON taxă timbru şi suma de 7.388,21 RON onorariu de avocat, cu titlul de cheltuieli de judecată. S-a respins ca neîntemeiată acţiunea în contradictoriu cu O. Bucureşti, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi s-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel apelanţii-pârâţi F. SRL şi C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună modificarea în parte a Sentinţei civile nr. 1422/06.12.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2015 în sensul: respingerii cererii de chemare în ca neîntemeiată, respingerea cererii privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, obligarea reclamantei către pârâţii F. SRL şi C. la plata cheltuielilor de judecată pentru fond; obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în apel.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 466 şi urm. C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 129 din data de 9 februarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul formulat de apelanţii-pârâţi F. SRL şi C., împotriva Sentinţei civile nr. 1422/06.12.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. SRL şi cu intimatul-pârât O. Bucureşti, ca nefondat.
A fost obligată apelanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8284,54 RON efectuate în apel.
La data de 02.05.2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, recursul declarat pârâţii F. SRL şi C. împotriva Deciziei nr. 129 din data de 9 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2015.
În conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 03.04.2019, recursul a fost admis în principiu şi s-a acordat termen în vederea soluţionării acestuia.
Prin Încheierea nr. 1187 din 05 iunie 2019, secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.
În motivarea recursului, pârâţii au arătat următoarele:
1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.].
a. Deşi prin Sentinţa civilă nr. 1422/06.12.2016 instanţa nu a menţionat şi nu a reţinut incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 11/1991, iar intimata-reclamantă nu a formulat apel, Curtea de Apel Bucureşti şi-a fundamentat motivările în respingerea apelului exclusiv pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991.
În cererea de chemare în judecată intimata-reclamantă a menţionat doar în finalul cererii analizarea pretenţiilor sale şi în raport de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 11/1991 însă în motivarea cererii de chemare în judecată acesta s-a raportat doar la faptul că numele comercial al acestei reclamante, care ar fi protejat de dispoziţiile art. 8 din Convenţia de la Paris şi că ar intra în conflict cu numele comercial al recurentei-pârâte precum şi cu numele de domenii înregistrate de aceasta.
Atâta vreme cât în conţinutul Sentinţei civile nr. 1422/2016 nu a fost reţinută incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 11/1991 ci doar a dispoziţiilor art. 8 din Convenţia de la Paris iar intimata-reclamantă nu a formulat apel, apreciază că motivele reţinute de curtea de apel în Decizia civilă nr. 129A/2018 sunt străine de natura cauzei.
b. Deşi prin cererea de chemare în judecată intimata-reclamantă a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 2.000 RON reprezentând "prejudicii ce au constat în profitul nerealizat", Curtea de Apel reţine că "se poate considera că întreg profitul realizat de pârâtă este ilicit, rezultat din confuzia createi în rândul consumatorilor prin acte de concurenţă neloială. În aceste condiţii, solicitarea unei părţi din acest profit, în sumă de 2.000 RON, cu titlu de daune materiale, este considerată întemeiată."
Aceste afirmaţii ale instanţei de apel sunt străine cauzei întrucât nici reclamanta nu a invocat că acest profit ar fi fost obţinut exclusiv dintr-o faptă de concurenţă neloială şi nici o probă din actele dosarului nu au condus sau au putut să conducă la o asemenea concluzie.
c. Curtea de apel reţine în considerentele Deciziei nr. 129A/2018 motive contradictorii în sensul că apreciază pe de-o parte că în prezenta cauză sunt incidente dispoziţiile Legii 26/1990: «Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului denumeşte "firma" ca fiind numele sau denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează. Este apelativul legal sub care comerciantul este înregistrat la Registrul Comerţului.» iar pe de alta parte că "Incluzând în denumirea numelui de domeniu numele comercial al reclamantei, fără a dovedi vreun drept sau interes legitim în acest sens, pârâta a acţionat cu rea-credinţă în scopul de a crea confuzie în rândul consumatorilor, care ar fi îndreptăţiţi să creadă că domeniul de internet aparţine comerciantului care poartă un nume comercial similar".
Aşa cum rezultă şi din probatoriul administrat, precum şi din susţinerile Oficiului Registrului Comerţului expuse prin întâmpinare, recurenta şi-a înregistrat în mod valabil şi legal denumirea de B. SRL începând cu anul 2014 motiv pentru care înregistrarea domeniilor care conţin cuvintele D. şi sau D. s-a efectuat cu un deplin interes legitim.
Nu se regăseşte în cauză ipoteza unei identităţi al denumirilor societăţilor întrucât nu s-ar fi putut ajunge la o identitate de denumire modul de înregistrare în registrul comerţului a denumirii societăţii fiind reglementat de dispoziţiile Legii nr. 26/1990 care garantează o asemenea ipoteză. Aşadar, în lipsa unei identităţi a denumirilor societăţilor aflate în proces, dreptul asupra utilizării unei componente a denumirii propriei societăţi a intimatei pârâte nu poate reprezenta o rea-credinţă sau lipsită de vreun interes legitim.
Odată ce curtea de apel reţine incidenţa dispoziţiilor Legii 26/1990 care asigură înregistrarea unui comerciant la Oficiul Registrului Comerţului şi ii protejează denumirea, Curtea trebuia să reţină că şi recurenta pârâtă beneficiază în egală măsură de aceleaşi drepturi asupra denumirii de la data înregistrării numelui comercial la Oficiul Registrului Comerţului. Astfel, atâta vreme cât Curtea de Apel a reţinut că numele comercial se bucură de protecţie de la data înregistrării la Registrul Comerţului fiind considerat "apelativul legal sub care comerciantul este înregistrat la Registrul Comerţului", ipoteză care se aplică implicit şi recurentei, aceeaşi instanţă nu putea reţine şi faptul că recurenta nu ar fi justificat un drept sau interes în înregistrarea unor domenii care să conţină denumirea propriului nume înregistrat la registrul comerţului.
d. Deşi a invocat la termenul din data de 02.02.2018 faptul că pretenţiile intimatei-reclamante privitoare la cheltuielile de judecată aferentei fazei de apel sunt nejustificate, solicitând în acest sens cenzurarea acestora, curtea de apel prin decizia 129A/2018 nu a mai considerat necesar să mai motiveze aspectul legal de cuantumul cheltuielilor de judecată în sensul că s-a limitat la a indica doar faptul că "urmare a respingerii apelului, apelantele vor fi obligate la plata cheltuielilor ele judecată în calea de atac, reprezentând onorariul avocatului."
Sub acest aspect, hotărârea instanţei de apel este nemotivată întrucât nu a indicat motivele pentru care nu a dat curs cererii apelanţilor de cenzurare a acestui onorariu avocaţial în cuantum de 8.284,54 RON pe care îl consideră vădit disproporţionat în raport de valoarea şi complexitatea dosarului precum şi de activităţile pe care avocatul intimatei-reclamante le-a efectuat în interesul clientului său, anume redactarea întâmpinării şi reprezentarea la un singur termen de judecată. Acest aspect este unul subiectiv şi diferă la un magistrat la altul însă instanţa avea obligaţia cel puţin să justifice motivele pentru care nu a cenzurat aceste cheltuieli de judecată sau de ce a admis în totalitate aceste cheltuieli de judecată. La o simplă reflectare asupra valorii cauzei se poate constata că "prejudiciul" invocat de intimata-reclamantă este de 4 ori mai mic decât onorariul avocaţial ceea ce denotă că solicitarea de către intimata-reclamantă a unor cheltuieli de judecată pentru un singur termen în cuantum de 8.284,54 RON este vădit neîntemeiată.
2. Prin hotărârea pronunţată instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti [art. 488 alin. (1) pct. 4] şi a încălcat şi principiul prevăzut de art. 481 C. proc. civ. (neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac.)
Prin invocarea dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991 în justificarea de a contura o concurenţa neloială instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti. Instanţa nu a fost investită cu o "plângere penală" ei o cerere de chemare în judecată care vizează un posibil conflict al numelui comercial al reclamantei cu numele comercial şi domeniile deţinute de pârâtă. Or, instanţa de apel prin motivările sale şi trimiterile la dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 11/1991 face în fapt un veritabil "rechizitoriu", distincţia faţă de o decizie penală fiind dispozitivul.
Totodată instanţa de apel prin trimiterile la dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991, precum şi prin afirmaţia conform căreia" întreg profitul realizai de pârâtă este ilicit, rezultat din confuzia creată în rândul consumatorilor prin acte de concurentă neloială. în aceste condiţii, solicitarea unei părţi din acest profil. în suma de 2000 RON, cu titlu de daune materiale, este considerată întemeiată" a încălcat dispoziţiile art. 481 C. proc. civ. în sensul că "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată".
Aşadar prin motivările subiective ale instanţei de apel şi contrare actelor dosarului, curtea de apel a încălcat principiul prevăzut de art. 481 C. proc. civ.
3. Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.
Cu titlu prealabil arată că la baza cererii de chemare în judecată nu au stat dispoziţiile Legii 84/1998 întrucât la momentul demarării prezentei acţiuni nu existau mărci care să fie supuse unui control de similaritate sau identitate. Totodată, niciunul dintre domeniile recurentei-pârâte nu conţine denumirea numelui comercial al intimatei-reclamante. Mai mult decât atât, intimata-reclamantă nu a utilizat în activităţile comerciale ale acesteia şi nici nu şi-a identificat serviciile prin intermediul numelui comercial.
În motivarea Deciziei civile nr. 129A/2018, Curtea de Apel a asimilat caracterul de "firmă" cu caracterul unei mărci şi a aplicat dispoziţiile Legii nr. 84/1998 (chiar dacă nu sunt în mod expres indicate) din punct de vedere faptic deşi analiza care trebuia făcută atât din perspectiva Convenţiei de la Paris cât şi a dispoziţiilor Legii nr. 26/1990. Aşadar, în ceea ce priveşte întinderea protecţiei numelui comercial curtea de apel reţine că: "Numele comercial şi emblema reprezintă forme de protecţie garantate la nivel internaţional prin dispoziţiile Convenţiei de la Paris privind proprietatea industrială art. 8, în timp ce la nivel intern dreptul de exclusivitate asupra numelui comercial este atestat atât prin Legea nr. 26/1990 cât şi prin prevederile Legii nr. 11/1991.
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului denumeşte "firma" ca fiind numele sun denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează. Este apelativul legal sub care comerciantul este înregistrat la Registrul Comerţului."
Mai apoi, curtea de apel asimilează denumirea de "firma" unei mărci care din punctul de vedere al acestei instanţe ar determina existenţa unui risc de confuzie chiar în lipsa identităţii dintre numele comercial şi numele de domeniu.
Intimata-reclamantă şi-a înregistrat numele de "firma" A. SRL în Caracal iar recurenta-pârâtă şi-a înregistrai numele de "firmă" B. SRL în Bucureşti. Aşadar, ambele societăţi au utilizat în activitatea lor comercială de a factura serviciile de propriile nume înregistrate la Oficiul Registrului Comerţului, denumiri care sunt evident distincte.
Prin înregistrarea în registrul comerţului a denumirii "firmei" se asigură distinctivitatea denumirilor profesioniştilor, în vreme ce protecţia drepturilor de proprietate industrială beneficiază de o reglementare distinctă. Firma unui profesionist şi emblema acestuia trebuie să îndeplinească trei condiţii pentru a putea fi înregistrată, şi anume să aibă un caracter distinct faţă de alţi profesionişti, să fie disponibilă şi să aibă un caracter licit. În acest context, dispoziţiile art. 38 şi 39 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fac vorbire de necesitatea existenţei caracterului distinctiv al unei firme, precum şi de obligaţia oficiului registrului comerţului de a verifica existenţa disponibilităţii unei firme ori embleme aşa cum rezultă clin dispoziţiile alin. (8) al art. 39 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: "(8) Verificarea disponibilităţii firmei şi a emblemei se face de către Oficiul Registrului Comerţului înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificare a firmei sau a emblemei. Criteriul distinctivităţii rezultă în mod clar din dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: "1) Orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existenţe. (2) Când o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge o menţiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ exercitat sau în orice alt mod."
Trecând mai departe, curtea de apel apreciază că înregistrarea numelui comercial al recurentei B. SRL şi a domeniilor D., D., http://(...)-D..com.ro nu are semnificaţia unei practici comerciale cinstite întrucât ar fi "un act deliberat, prin care s-a urmărit cu rea credinţa să profite de cunoaşterea acestuia în rândul segmentului de public relevant, nume comercial anterior celui al pârâţilor."
Intimata-reclamantă nu a utilizat în activitatea sa comercială numele său comercial decât la rubrica de identificare a comerciantului, iar aşa cum se poate observa din conţinutul site-urilor intimatei reclamante H., I., J. diferite ziare de profil, serviciile oferite sunt de anunţuri în diferite ziare de profil. Denumirea de "ANUNŢURI" nu poate fi reclamată ca fiind un serviciu exclusiv pe care intimata-reclamantă să-1 poată desfăşura cu obligaţia terţilor să nu-l mai poată desfăşura. Intimata reclamantă putea invocă o asemenea exclusivitate în condiţiile în care denumirea sa comercială era K..
Revenind la modul de aplicare a legii, se arată că instanţa de apel a extins protecţia la care se referă art. 8 din Convenţia de la Paris la efectele pe care o marcă le produce de la înregistrarea ei .
În primul rând, recurenta nu a utilizat niciodată denumirea intimatei reclamante şi nici nu s-a identificat în vreun fel cu denumirea comercială a acesteia (A. SRL) motiv pentru care nu se poate pune în discuţie folosirea unei firme deţinute de un comerciant de către un alt comerciant. În măsura în care denumirile comerciale ale intimatei-reclamante şi ale recurentei-intimate sunt diferenţiate de cuvintele ADV (reclamantă) şi PUBLICITATE (pârâtă) iar recurenta nu a utilizat niciodată (pentru servicii, site-uri. domenii, etc.) denumirea intimatei-reclamante, invocarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991 şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 în prezenta cauză este nelegală.
Doar în situaţia în care intimata-reclamantă ar fi deţinut o marcă anterior înregistrării de către recurentă a denumirii comerciale şi a numelor de domenii de internet, care să cuprindă doar cuvintele D. D. s-ar fi putut reţine incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 11/1991. De asemenea, atât la nivelul mărcii cât şi la nivelul numelui comercial nu se poate considera încălcarea vreunui drept, atâta vreme cât există o distincţie intre denumirea unui comerciant şi un altul.
De fapt, instanţa de apel invocă o similaritate a unei părţi din numele comercial al intimatei-reclamante (D.) cu domeniile înregistrate de recurenta-pârâtă care în cadrul propriului nume are şi particularitatea D.).
Or, protecţia de care se bucură numele comercial conform Convenţiei de la Paris nu poate fi extinsă, ca de exemplu, în cazul unei mărci întrucât aplicarea extinsă a protecţiei numelui comercial ar conduce implicit la închiderea şi radierea a 70% din comercianţi precum şi a site-urilor acestora.
Aşa cum a arătat şi intimata-reclamantă, ulterior înregistrării numelui comercial al recurentei şi după ce recurenta şi-a înregistrat numele de domenii, intimata reclamantă şi-a depus spre înregistrare marca D. şi L. ceea ce presupune că anterior înregistrării acestor două mărci protecţia de care se bucura aceasta era doar asupra numelui comercial A. SRL şi nu a părţilor din cuvintele ce compuneau denumirea comercială. Aşadar, înregistrarea şi utilizarea domeniilor recurentei a avut la bază un interes legitim în sensul că denumirea acestora făceau parte din denumirea comercială a recurentei iar în toate aceste site-uri era indicată denumirea comercială a recurentei neexistând o utilizare "parazitară" a firmei intimatei-reclamante.
Mai mult decât atât, intimata-reclamantă nu a utilizat niciodată în activitatea sa site-uri şi/sau domenii care să conţină denumirile de L. ci a utilizat site-ul I. şi D., astfel încât nu se poate susţine că recurenta ar fi încălcat în vreun fel drepturile conferite de numele comercial al acesteia.
Conform raţionamentului instanţei de fond orice cuvânt sau grupaj de cuvinte din denumirea comercială nu ar mai putea fi utilizat de un alt comercial întrucât s-ar încălca dispoziţiile Legii nr. 11/1991, raţionament pe care îl consideră nelegal întrucât protecţia conferită de Convenţia de la Paris se rezumă doar la numele comercial (integral), în schimb ce marca protejează cuvintele şi/sau grupajele de cuvinte pe care beneficiarul doreşte să le protejeze.
În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 100/2005 arată că, pe de-o parte, dispoziţiile referitoare la contrafacere sunt aplicabile mărcilor conform art. 90 alin. (2) din Legea 84/1998 iar aplicarea Legii 84/1998 nu face obiectul prezentei cauze iar pe de alta parte, nu a existat nici activitate de contrafacere şi nici vreo activitate săvârşită cu intenţie pentru a prejudicia în vreun fel drepturile intimatei-reclamante.
Mai mult decât atât, intimata reclamantă nu a dovedit în mod real prejudiciul pe care îl solicită, veniturile şi profilul acesteia fiind în continuă creştere în perioada în care recurenta şi-a schimbat denumirea în B. SRL. Afirmaţia instanţei de apel conform căreia "tot profitul recurentei este unul ilicit" este una nelegală, nedovedită de probe şi nici nu s-a solicitat de vreuna din părţi stabilirea acestei împrejurări.
Aşadar, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 100/2005 prin raportare la prevederile Legii 84/1998 întrucât nici reclamantul nu a învestit instanţa cu o acţiune prin care să opună o marcă (nefiind înregistrată vreo marcă la momentul demarării prezentului litigiu) şi nici nu a existat vreo faptă de contrafacere a vreunei mărci.
Totodată instanţa de apel, chiar dacă ar fi aplicat dispoziţiile an. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, prin menţinerea în sarcina recurentei a unor cheltuieli de judecată în cuantum de 7.838,21 RON nu a făcut şi aplicarea dispoziţiilor art. 15 din O.U.G. nr. 100/2005 "Cheltuielile de judecată stabilite de instanţa de judecată, în mod rezonabil şi proporţional cu cauza respectivă, suportate de partea care au fost efectuate de partea care a câştigat procesul vor fi partea care a pierdut procesul." şi ale art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, raportat la "prejudiciul" invocat de intimata-reclamantă de 2.000 RON atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au considerat că modalitatea rezonabilă şi proporţională cu obiectul cauzei este să oblige recurenta la plata unor cheltuieli de judecată de 4 ori mai mari, anume 7.838,21 RON.
Tot astfel, instanţa de apel a considerat, fără vreo motivare, că recurenta ar trebui să achite apelantei suma de 8.284,54 RON cheltuieli de judecată pentru judecarea apelului la un singur termen de judecată.
În măsura în care reprezentantul recurentei a solicitat instanţei la momentul depunerii concluziilor o cenzurare a acestor cheltuieli prin raportat la obiectul cauzei şi la complexitatea acesteia, curtea de apel trebuia să dea eficienţă dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în sensul diminuării cheltuielilor de judecată.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Este nefondat primul motiv de recurs prin care se susţine că în cererea de chemare în judecată intimata-reclamantă a menţionat doar în finalul cererii analizarea pretenţiilor sale şi în raport de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 11/1991, însă în motivarea cererii de chemare în judecată aceasta s-a raportat doar la faptul că numele comercial al acestei reclamante, care ar fi protejat de dispoziţiile art. 8 din Convenţia de la Paris, ar intra în conflict cu numele comercial al recurentei-pârâte, precum şi cu numele de domenii înregistrate de aceasta şi că, deşi prin sentinţa civilă 1422/06.12.2016 instanţa nu a menţionat şi nu a reţinut în nici un fel incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 11/1991, iar intimata-reclamantă nu a formulat apel, Curtea de Apel Bucureşti şi-a fundamentat motivările în respingerea apelului exclusiv pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991.
Acest motiv de recurs a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei), dar motivarea în fapt se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În primul rând, este nefondată susţinerea în sensul că nu ar fi constituit cauza juridică a cererii de chemare în judecată prevederile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. Aşa cum susţine chiar recurentul, acest temei de drept a fost invocat expres în finalul cererii de chemare în judecată, iar în motivarea în fapt se susţine reaua credinţă a societăţii pârâte la schimbarea numelui societăţii pârâte în 2014 şi înregistrarea numelor de domeniu în scopul profitării de activitatea prolifică a societăţii reclamante prin crearea confuziei în rândurile clienţilor şi deturnarea clientelei sale prin asociere cu aceasta, fapte reglementate de Legea nr. 11/1991 ca fiind de concurenţă neloială [art. 2 alin. (2) lit. c), art. 5 alin. (1) lit. a)].
În al doilea rând, este nefondată susţinerea în sensul că prima instanţă nu ar fi analizat cererea şi din perspectiva legislaţiei aplicabile concurenţei neloiale.
Faptul că prima instanţă de fond nu a menţionat expres prevederile Legii nr. 11/1991 ale concurenţei neloiale în considerentele propriu-zise ale sentinţei nu înseamnă că în fapt nu s-a raportat la acestea. Considerentele legate, în esenţă, de faptul că pârâta a acţionat cu rea credinţă, în scopul de a crea confuzie în rândul consumatorilor, deci în scopul deturnării clientelei, sunt specifice concurenţei neloiale.
Astfel, în considerentele în acest sens sunt următoarele: "În cauză, Tribunalul a apreciat că înregistrarea de către reclamanta A. SRL a numelui său comercial o îndreptăţeşte pe aceasta să pretindă terţilor să se abţină de la orice acţiune de natură să aducă atingere dreptului său. Incluzând în numele de domeniu, numele comercial al reclamantei, pârâta a acţionat cu rea credinţă, în scopul de a crea confuzie în rândul consumatorilor. Această rea credinţă este dovedită cu înscrisurile existente la dosar, menţionate anterior, care scot în evidenţă anterioritatea folosirii denumirii de către reclamantă în urma analizării succesiunii în timp a momentelor înregistrării coroborat cu obiectul de activitate înscris în CAEN, dar şi înscrisuri privind evoluţia financiară a celor două societăţi.(...)
Nu poate fi reţinută nici apărarea potrivit cu care nu există confuzie creată de pagina de internet aşa cum susţine în apărare pârâta, atâta timp cât reclamanta a făcut dovada acestei confuzii prin exemplificarea situaţiei unui client constant care efectua comenzi la societatea reclamantă şi care, indus în eroare cu privire la apartenenţa site-ului, a numelor de domeniu şi a graficii a contractat cu societatea pârâtă, fiind depuse spre analiza instanţei, facturile.(...)
S-a constatat de asemenea că, deşi prin înregistrarea unui nume de domeniu, deţinătorul acestuia nu dobândeşte un drept de proprietate asupra denumirii în cauză şi nici un drept exclusiv asemănător unui drept de proprietate intelectuală, ci un simplu drept de folosinţă, exerciţiul şi dobândirea cu rea credinţă de către pârâţi a domeniilor de mai sus prejudiciază reclamanta în utilizarea numelor de domeniu ale acesteia anterior înregistrate."
În consecinţă, nu era necesară atacarea considerentelor sentinţei de către reclamantă pentru ca instanţa de apel să se raporteze în analiza apelului pârâtei la normele juridice specifice concurenţei neloiale, atâta timp cât prima instanţă de fond a analizat temeinicia cererii şi din perspectiva acestora.
Este nefondat al doilea motiv de recurs prin care se susţine că, deşi prin cererea de chemare în judecată intimata-reclamantă a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 2.000 RON reprezentând "prejudicii ce au constat în profitul nerealizat", curtea de apel reţine că "se poate considera că întreg profitul realizat de pârâtă este ilicit, rezultat din confuzia createi în rândul consumatorilor prin acte de concurenţă neloială" condiţii în care, "solicitarea unei părţi din acest profit, în sumă de 2.000 RON, cu titlu de daune materiale" fiind considerată întemeiată, afirmaţii care sunt considerate de către recurentă străine cauzei întrucât nici reclamanta nu ar fi invocat că acest profit ar fi fost obţinut exclusiv dintr-o faptă de concurenţă neloială şi nici o probă din actele dosarului nu ar fi condus sau ar fi putut să conducă la o asemenea concluzie.
Observând cererea de chemare în judecată se constată că la punctul şase al petitului se solicită obligarea pârâtei la plata daunelor interese în cuantum de 2000 de RON, iar în motivarea acestei cereri se susţine pe de o parte că prejudiciile constau pe de o parte în profitul nerealizat prin deturnarea clientelei, care a achiziţionat servicii de la societatea pârâtă, website-urile celor două societăţi fiind foarte greu de diferenţiat chiar şi pentru un consumator avizat, iar pe de altă parte în faptul că pârâta/pârâtul a achiziţionat numele de domeniu în scopuri speculative, profitând de pe urma activităţii societăţii reclamante pentru a obţine profit ilicit. De asemenea, s-a arătat, în dovedirea prejudiciului cauzat, că profitul realizat în anul 2014 de societatea pârâtă, şi anume de la momentul schimbării denumirii comerciale şi înregistrării numelor de domeniu similare până la identitate cu cele anterior înregistrate de reclamantă a avut loc o deturnare a clientelei acesteia şi s-a adus un profit anual societăţii pârâte de 25.000 RON.
Astfel, din motivarea cererii de chemare în judecată se poate observa că daunele interese solicitate sunt justificate, în esenţă, în fapt prin raportare la prejudiciul ilicit obţinut de pârâtă prin fapta de concurenţă neloială, astfel că nu se poate reţine că aceste considerente ale instanţei de apel ar fi străine de natura pricinii.
Faptul dacă întregul profit al pârâtei din perioada în cauză ar fi sau nu obţinut exclusiv ca urmare a săvârşirii faptei de concurenţă neloială nu ţine de aprecierea referitoare la motivele străine de natura pricinii, ci de temeinicia hotărârii, şi ca atare nu pot fi analizate din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Sunt nefondate şi susţinerile referitoare la existenţa unor motive contradictorii în decizia atacată întrucât curtea de apel ar reţine în considerentele deciziei atacate pe de-o parte că în prezenta cauză sunt incidente dispoziţiile Legii 26/1990: ‹‹Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului denumeşte "firma" ca fiind numele sau denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează. Este apelativul legal sub care comerciantul este înregistrat la Registrul Comerţului. ››, iar pe de alta parte că "incluzând în denumirea numelui de domeniu numele comercial al reclamantei, fără a dovedi vreun drept sau interes legitim în acest sens, pârâta a acţionat cu rea-credinţă în scopul de a crea confuzie în rândul consumatorilor, care ar fi îndreptăţiţi să creadă că domeniul de internet aparţine comerciantului care poartă un nume comercial similar".
Aceste considerente nu sunt contradictorii, ci ţin de modul în care instanţa de apel a aplicat prevederile legale incidente litigiului la situaţia de fapt aşa cum a rezultat din probele administrate în cauză, urmând a fi analizate în cadrul motivelor de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., unde au şi fost reluate de către recurenţi.
În ceea ce priveşte susţinerea că instanţa de apel nu a motivat aspectul legat de necenzurarea cheltuielilor de judecată ale intimatei reclamante în apel, sunt de reţinut următoarele.
Din partea introductivă a încheierii de amânare a pronunţării de la termenul din 02.02.2018 rezultă că apărătorul apelantelor pârâte a solicitat ca, în cazul în care se va respinge recursul, să fie cenzurate cheltuielile de judecată ale intimatei reclamante reprezentate de onorariul de avocat, fără a exista o motivare a acestei solicitări.
Instanţa de apel, referitor la cheltuielile de judecată a reţinut că "urmare a respingerii apelului, apelantele vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată în calea de atac, reprezentând onorariul avocatului", considerând implicit că nu se impune reducerea acestora, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
Potrivit acestui text de lege: "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său."
Ţinând cont că solicitarea de reducere a cheltuielilor de judecată nu a fost motivată, că textul de lege impune motivarea obligatorie a reducerii cheltuielilor de judecată, iar nu a acordării lor integrale, iar nu reduse, şi că onorariul de avocat de 8.284,54 RON pentru faza apelului, corespunzător formulării întâmpinării şi prezenţei la termenul de dezbateri şi concluzii, raportat la complexitatea unei cauze întemeiată pe dispoziţii legale privitoare la concurenţă neloială, coroborată cu apărarea unor drepturi de proprietate industrială, care nu se reduce la suma solicitată cu titlu de prejudiciu material, nu poate fi considerat vădit disproporţionat (apreciere care, de altfel, va fi făcută şi cu privire la cererea de cenzurare a cheltuielilor de judecată din recurs), instanţa de recurs consideră că nu se impune casarea hotărârii pentru acest motiv, care nu ar putea duce la schimbarea soluţiei sub acest aspect.
Sunt nefondate motivele de recurs prin care se susţine depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti [art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.] prin invocarea dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991 şi încălcarea principiului prevăzut de art. 481 C. proc. civ. (neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac) prin trimiterile la dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991, precum şi prin afirmaţia conform căreia" întreg profitul realizat de pârâtă este ilicit, rezultat din confuzia creată în rândul consumatorilor prin acte de concurentă neloială", condiţii în care "solicitarea unei părţi din acest profil. în suma de 2000 RON, cu titlu de daune materiale, este considerată întemeiată".
Referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti [art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.], este de reţinut că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991 constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă folosirea unei firme, embleme sau a unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.
Totuşi, potrivit art. 7 alin. (1) orice persoană care are un interes legitim se poate adresa direct instanţelor de judecată competente pentru încetarea şi interzicerea practicilor de concurenţă neloială, pentru acoperirea prejudiciilor patrimoniale şi morale suferite ca urmare a unei practici de concurenţă neloială, fără a fi necesară parcurgerea vreunei formalităţi în faţa Consiliului Concurenţei.
Ca atare, în cadrul art. 5 (infracţiuni) din Lege, ca şi în art. 4 (contravenţii) sunt menţionate o serie de fapte ilicite care sunt considerate fapte de concurenţă neloială, care, în funcţie de gradul pericolului social, pot fi sancţionate şi ca infracţiuni sau contravenţii. Cu toate acestea, aşa cum rezultă din art. 7, legiuitorul nu obligă persoana având un interes legitim să urmeze aceste căi în prealabil, acordându-i posibilitatea să se adreseze direct instanţei civile. Ca atare, când analizează aceste cereri, instanţa civilă nu face un "rechizitoriu", cum în mod eronat susţine recurentul ci aplică regulile răspunderii civile delictuale şi ale procedurii civile, ceea ce s-a întâmplat şi în cazul de faţă.
În ceea ce priveşte susţinerea privind încălcarea principiului prevăzut de art. 481 C. proc. civ. (neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac), este de asemenea nefondată, ţinând cont că instanţa de apel a respins apelul ca nefondat, neschimbând în nici un mod sentinţa atacată. Simpla menţionare în considerentele deciziei atacate, în mod expres, a temeiului de drept, în baza motivelor de fapt din cererea de chemare în judecată şi a Legii nr. 11/1991, invocată în tot ca temei al cererii, situaţie de fapt care se regăseşte în considerentele sentinţei atacate nu echivalează cu înrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac, aşa cum nu se încadrează în acest text normativ nici o situaţie reţinută de instanţa de apel din interpretarea probelor administrate sau dedusă din reţinerea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Sunt nefondate motivele de recurs prin care se susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În primul rând, sunt neavenite susţinerile referitoare la faptul că nu ar fi aplicabilă în cauză Legea nr. 84/1998, având în vedere că niciuna dintre instanţele de fond nu s-a raportat în analiza cererii la aceste prevederi legale.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale constituie o faptă ilicită de concurenţă neloială folosirea unei firme, embleme sau a unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.
Sintagma "risc de confuzie" a fost analizată de instanţa de apel raportat la cerinţa prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a), menţionat anterior, potrivit căruia folosirea firmei, pentru a fi considerat act de concurenţă neloială, trebuie să fie făcută astfel încât să fie de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.
Ca atare, acest text de lege nu impune condiţia ca cele două firme să fie identice, ci ca una dintre firme să fie folosită într-un astfel de mod încât să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant, cu încălcarea astfel a uzanţelor cinstite şi a principiului general al bunei-credinţe (art. 1 din Legea nr. 11/1991).
Ţinând cont de aceste prevederi legale este nerelevant faptul că niciunul dintre numele de domenii ale recurentei pârâte nu conţine integral numele comercial al reclamantei sau faptul că reclamanta nu ar fi utilizat în activităţile comerciale ale acesteia şi nici nu şi-ar fi identificat serviciile prin intermediul numelui comercial (că nu ar fi folosit ca nume de domeniu numele său comercial). Faptul că reclamanta a folosit numele comercial pe facturi sau la rubrica de identificare a comerciantului şi a fost identificată astfel de clienţi este suficient pentru a se stabili producerea confuziei, conform Legii nr. 11/1991.
În speţă, prima instanţă a reţinut ca situaţie de fapt următoarele: "Reclamanta s-a constituit prin înregistrare la Oficiul Naţional al Registrului şi Comerţului la 13.03.2012 având numele comercial A. SRL., cod CAEN 7311 - Activităţi ale agenţiilor de publicitate. În desfăşurarea activităţii sale de agenţie de publicitate societatea deţine numele de domeniu D. înregistrat la data de 18.05.2012 şi H. - înregistrat la data de 26.02.2013, prin intermediul cărora intermediază publicarea anunţurilor de mică şi mare publicitate.
Reclamanta este titulara mărcii D., marcă individuală, verbală, având număr de depozit M x şi dată de depozit 17.11.2014 pentru lista de produse şi/sau servicii clasificată Nisa 35 - Publicitate; gestiunea afacerilor comerciale; administraţie comercială; lucrări de birou; şi 41 - Educaţie; instruire; divertisment; activităţi sportive şi culturale; servicii de publicare şi publicare online. Este de asemenea titulara mărcii D., având nr. de depozit x, înregistrată sub nr. x.
În ceea ce priveşte societatea pârâtă, aceasta iniţial a avut denumirea M. SRL şi obiectul principal de activitate al societăţii cod CAEN 7320 - Activităţi de studiere a pieţei şi de sondare a opiniei publice. Ulterior, aceasta şi-a schimbat denumirea conform Hotărârii Adunării Generale a Asociaţilor a SC M. SRL din 28.01.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 3468/20.06.2014, partea a IV-a M. în B. SRL. Prin aceeaşi hotărâre s-a extins obiectul de activitate al societăţii prin adăugarea activităţilor 7311- Activităţi ale agenţiilor de publicitate, 7312 - Servicii de reprezentare media şi s-a schimbat obiectul principal de activitate al societăţii din 7320 - Activităţi de studiere a pieţei şi de sondare a opiniei publice, în 7311 - Activităţi ale agenţiilor de publicitate.
Pârâta a înregistrat numele de domeniu D. şi D. la 16.01.2014, ulterior înregistrării numelui comercial al reclamantei şi a numelor de domeniu D. şi H.. De asemenea, după depunerea spre înregistrare de către reclamantă a celor două mărci, pârâta a procedat la fel, în prezent, mărcile pârâtei fiind în procedura opoziţiei. Această depunere spre înregistrare de către pârâtă s-a făcut ulterior schimbării denumirii în cea similară cu a reclamantei precum şi a schimbării obiectului de activitate în unul identic şi după înregistrarea numelui de domenii pe numele pârâtului C.. În prezent, aşa cum a rezultat din înscrisurile existente la dosar respectiv, certificatul de înregistrare, rezoluţia nr. 159849/10.10.2016 şi certificatul de înregistrare menţiuni, societatea pârâtă şi-a schimbat denumirea din B. SRL în F. SRL."
Această situaţie de fapt nu a fost contestată în apel, apelanţii pârâţi susţinând doar că nu au cunoscut că fostul angajat N. şi-a deschis o firmă în Caracal cu denumire similară.
Pe baza acestei situaţii de fapt instanţele de fond au constatat existenţa relei-credinţe a pârâţilor la înregistrarea numelor de domenii în cauză, în scopul de a crea confuzie în rândul consumatorilor. Aceste aprecieri ţin de interpretarea coroborată a probelor administrate în cauză şi nu pot fi reevaluate în recurs.
De asemenea, faptul că numele comercial al pârâtei ar fi îndeplinit condiţia caracterului distinctiv şi a disponibilităţii denumirii cerute pentru a fi înregistrată potrivit Legii nr. 26/1990 nu înseamnă că nu se poate constata existenţa faptei ilicite prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991, atâta timp cât, aşa cum s-a reţinut mai sus, condiţia prevăzută de aceste norme legale este ca firma să fie folosită într-un mod de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.
În ceea ce priveşte motivele de recurs prin care se susţine că în mod nelegal instanţa de apel ar fi extins protecţia la care se referă art. 8 din Convenţia de la Paris la efectele pe care o marcă le produce de la înregistrarea ei, sunt de reţinut următoarele.
În primul rând este de remarcat că în considerentele instanţei de apel nu se regăseşte nicio referire la Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi nici la faptul că reclamantă şi-ar fi folosit numele comercial cu funcţia de marcă. De asemenea, nu s-au avut în vedere mărcile reclamantei înregistrate ulterior perioadei care face obiectul analizei prezentului litigiu.
Pentru a verifica îndeplinirea condiţiilor pentru constatarea încălcării numelui comercial al reclamantei instanţa de apel s-a raportat doar la dispoziţiile Legii nr. 11/1991, aşa cum au fost menţionate mai sus.
Contrar susţinerilor recurenţilor, conform acestor dispoziţii legale, în speţă nu se pune problema folosirii unei firme deţinute de către un comerciant de către alt comerciant, ci tocmai folosirea propriei firme într-un astfel de mod încât este de natură să producă confuzie cu cea folosită legitim de alt comerciant, ceea ce nu exclude folosirea unor părţi din numele comercial aşa cum a fost înregistrat, dacă din circumstanţele speciale ale speţei rezultă încălcarea uzanţelor cinstite şi a principiului general al bunei-credinţe, în scopul de a crea confuzie în rândul consumatorilor.
Referitor la susţinerea că înregistrarea şi utilizarea domeniilor recurentei a avut la bază un interes legitim în sensul că denumirea acestora făcea parte din denumirea comercială a recurente, aceasta este contrazisă de cele reţinute de către instanţele de fond din probele administrate în cauză, şi anume existenţa relei-credinţe a pârâţilor la înregistrarea numelor de domenii în cauză, în scopul de a crea confuzie în rândul consumatorilor, ceea ce duce la concluzia unui interes nelegitim.
În ceea ce priveşte motivele de recurs prin care se critică aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 100/2005 în litigiul de faţă, ce priveşte încălcarea numelui comercial prin fapte de concurenţă neloială, pe motivul că aceste dispoziţii s-ar aplica doar contrafacerilor din materia mărcilor, se constată că aceste critici nu au fost formulate în apel, fiind formulate astfel, omisso medio, cu încălcarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ. De altfel, aceste prevederi legale sunt conforme dispoziţiilor din dreptul comun care reglementează evaluarea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale.
În ceea ce priveşte faptul că nu ar fi fost săvârşită vreo activitate cu intenţie pentru a prejudicia în vreun fel drepturile intimatei-reclamante, această afirmaţie ţine de aprecierea situaţiei de fapt prin raportare la probele administrate în cauză. Or, instanţele de fond au reţinut că pârâţii au acţionat cu rea-credinţă, prin înregistrarea unor nume de domeniu de natură să creeze confuzie cu numele comercial al reclamantei în scopul deturnării clientelei, situaţie de fapt ce nu mai poate fi reevaluată în recurs.
Atâta timp cât instanţa de apel s-a raportat la profitul dobândit ilicit de către pârâtă prin fapta menţionată anterior, este nerelevantă susţinerea recurentei în sensul că intimata reclamantă nu a dovedit prejudiciul constând în câştigul nerealizat de aceasta.
Afirmaţia instanţei de apel conform căreia "tot profitul recurentei este unul ilicit" este determinat de constatarea faptului că pârâţii au acţionat cu rea-credinţă prin înregistrarea unor nume de domeniu de natură să creeze confuzie cu numele comercial al reclamantei în scopul deturnării clientelei, în acest mod ajungând la concluzia că profitul obţinut din această activitate ilicită este la rândul său ilicit, printr-o prezumţie judecătorească. Recurenţii nu au criticat legalitatea recurgerii la o astfel de prezumţie.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate în faţa primei instanţe, instanţa de apel a motivat respingerea acestor motive de apel, în sensul că acestea au fost reduse de către prima instanţă, proporţional cu partea din cerere admisă. Faptul că prejudiciul material al faptei ilicite a fost evaluat de reclamantă la 2000 de RON, iar onorariul de avocat este mult mai mare de atât nu constituie în sine un motiv de nelegalitate a acordării acestei sume cu titlu de cheltuieli de judecată, ţinând cont doar şi de faptul că acoperirea prejudiciului material a constituit doar unul dintre capetele de cererea formulate, cerere care, aşa cum s-a reţinut mai sus la analizarea motivelor ce priveau nemotivarea necenzurării cheltuielilor de judecată compuse din onorariul de avocat solicitate în apel, a avut un obiect complex, ce implica o pregătire specială a avocatului angajat în acest dosar.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate în recurs de către intimata intervenientă, se constată că acestea sunt reprezentate de onorariul de avocat în sumă de 5.541,71 RON şi nu pot fi apreciate ca fiind vădit disproporţionate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, conform art. art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Acestea sunt corespunzătoare formulării întâmpinării în recurs şi prezenţei la termenul de dezbateri şi concluzii, trecând peste termenul la care s-a declinat litigiul de la secţia a II-a la secţia I a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, raportat la complexitatea unei cauze întemeiată pe dispoziţii legale privitoare la concurenţă neloială şi la apărarea unor drepturi de proprietate industrială, care nu se reduce la suma solicitată cu titlu de prejudiciu material.
În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1), Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. va obliga pe pârâţii C. şi F. SRL la plata sumei de 5.541,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat) către reclamanta A. SRL
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâţii C. şi F. SRL împotriva Deciziei nr. 129 din data de 9 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2015.
Obligă pe pârâţii C. şi F. SRL la plata sumei de 5.541,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanta A. SRL
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 octombrie 2019.
GGC - GV