Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/2012, la data de 27 februarie 2012, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, în principal, să se constate acordul de voinţă/învoiala părţilor cu privire la plata sumei de 80.500 RON, cu titlu de despăgubire, pentru terenurile proprietatea lor şi care formează obiectul exproprierii de către pârât; să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 80.500 RON către reclamanţi, cu titlu de despăgubire pentru terenurile care formează obiectul exproprierii; obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 Euro, echivalent în RON, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat; în subsidiar, să se stabilească cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită subsemnaţilor în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 şi urm. din acest ultim act normativ, precum şi potrivit art. 562 alin. (3) teza finală C. civ. şi să dispuneţi obligarea pârâtului la plata acestei sume; şi în ambele cazuri să se dispună anularea Proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. x din 14 septembrie 2011, nr. y din 14 septembrie 2011, precum şi a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. x din 14 septembrie 2011, nr. y din 14 septembrie 2011, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată din 27 ianuarie 2007, reclamanţii A. şi B. au formulat completare de acţiune, solicitând instanţei să dispună următoarele:
- exproprierea totală a parcelei x, înscrisă în CF x Lugoj în suprafaţă totală de 3.884 mp., respectiv şi a diferenţei de suprafaţă de teren de 3156 mp, rămasă în proprietatea lor ulterior exproprierii pe cale administrativă a suprafeţei de teren de 728 mp din aceeaşi parcelă, având nr. top. x, nr. cad nou. x, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994;
- să se dispună exproprierea totală a parcelei nr. x înscrisă în CF x Lugoj în suprafaţă totală de 6.442 mp, respectiv şi a diferenţei de suprafaţă de teren de 4.547 mp rămasă în proprietatea reclamanţilor ulterior exproprierii pe cale administrativă a terenului de 1895 mp din aceeaşi parcelă, având nr. top. x, nr. cad. nou. x, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994;
- să se dispună obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri de 53.921 EUR echivalent în RON, calculată în raport cu echivalentul în RON a sumei de 7 euro/mp pentru suprafeţele de teren pentru care se va dispune exproprierea pe cale judiciară (22.092 euro pentru diferenţa de suprafaţă de 3156 mp de la pct. 1 şi 31.829 euro pentru diferenţa de suprafaţă de 4.547 mp. de la pct. 2) sau, în subsidiar, să se stabilească şi pentru aceste terenuri cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită subsemnaţilor în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010, raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 şi urm. din acest ultim act normativ, şi să se dispună obligarea pârâtului la plata acestei sume de bani cu titlu de despăgubire pentru expropriere.
Prin Sentinţa civilă nr. 2635/PI din 31 octombrie 2016, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată şi completată de reclamanţi.
Tribunalul a reţinut în motivarea soluţiei sale că solicitarea reclamanţilor privind constatarea acordului părţilor implicate în operaţiunea de expropriere cu privire la acordarea despăgubirilor în valoare de 27,90 RON/mp, stabilite în baza Legii nr. 198/2004 şi H.G. nr. 1232/2010, în forma anterioară modificărilor intervenite prin H.G. nr. 492/2011, este neîntemeiată, simpla acceptare a valorii despăgubirii iniţiale, neputând produce efecte atâta timp cât de această acceptare expropriatorul nu a luat cunoştinţă în modalitatea prevăzută de Legea nr. 255/2010, respectiv prin constatarea acceptării de către comisia prevăzută la art. 18 din Legea nr. 255/2010, printr-un proces-verbal, semnat de membrii comisiei şi de expropriat.
Hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor în favoarea reclamanţilor au fost emise la data de 14 septembrie 2011, sub imperiul Legii nr. 255/2010, lege ce a abrogat Legea nr. 198/2004, iar faptul că procedura de expropriere a început să se deruleze sub imperiul Legii nr. 198/2004 şi a H.G. nr. 1232/2010 (în forma iniţială) nu atrage ultraactivitatea acestor norme în condiţiile abrogării legii şi ale modificării H.G. nr. 1232/2010.
Corespunde realităţii că, potrivit dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 255/2010, orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a legii se consideră valabilă, însă art. 32 din acelaşi act normativ prevede că, în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile acestei legi.
Instanţa a reţinut că valoarea de 27,90 RON/mp, stabilită potrivit raportului de expertiză întocmit în baza Legii nr. 198/2004 şi H.G. nr. 1232/2010, în forma anterioară modificărilor intervenite prin H.G. nr. 492/2011, nu poate fi avută în vedere la stabilirea despăgubirilor pentru terenul supus exproprierii, cererea formulată de reclamanţi în acest sens, fiind neîntemeiată.
Cât priveşte cererea reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 euro, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat ca urmare a faptului că intenţia de expropriere a vizat toată suprafaţa imobilelor, terenurile fiind în integralitatea lor indisponibilizate, instanţa a reţinut că înscrierea intenţiei de expropriere în cartea funciară nu reprezintă o interdicţie de a dispune de bunul aflat în proprietatea privată a expropriatului, dreptul de proprietate rămânând înscris în cartea funciară în favoarea expropriatului, care poate utiliza bunul, îl poate vinde, dona ori ceda.
Prin urmare, cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 euro, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin înscrierea în cartea funciară a intenţiei de expropriere s-a constatat a fi neîntemeiată, fiind respinsă, ca atare.
Cererea reclamanţilor privind exproprierea totală a parcelei cu nr. cad. x, înscrisă în CF nr. x Lugoj, în suprafaţă totală de 3884 mp, respectiv a diferenţei de 3.156 mp, precum şi exproprierea totală a parcelei cu nr. cad. x, înscrisă în CF nr. x Lugoj, în suprafaţă de 6.442 mp, respectiv a diferenţei de 4547 mp, s-a considerat a fi inadmisibilă, în raport de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010, potrivit cărora, persoanele nemulţumite se pot plânge doar de cuantumul despăgubirilor acordate, fără a avea posibilitatea prevăzută de legea generală de a solicita exproprierea în natură a suprafeţelor de teren rămase în urma exproprierii.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor solicitate de către reclamanţi în calitate de persoane îndreptăţite, instanţa a reţinut că prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 9 din 14 septembrie 2011, reclamanţilor le-a fost acordată prin consemnare suma de 2.833 RON pentru suprafaţa de 1.895 mp teren nr. cad. x, iar prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 10 din 14 septembrie 2011 a fost acordată reclamanţilor suma de 1.089 RON, pentru suprafaţa de 728 mp teren nr. cad. 404.464.
Tribunalul a constatat că sumele oferite ca despăgubire prin hotărârile de stabilire a despăgubirilor reflectă valoarea reală a imobilului şi a prejudiciului creat prin exproprierea terenurilor arabile ale reclamantei, situate în municipiul Lugoj, jud. Timiş, fără utilităţi, destinat strict pentru practicarea agriculturii, având în vedere şi concluziile expertului C. din conţinutul raportului de expertiză efectuat în cauză, potrivit cărora, cu luarea în considerare şi a tranzacţiilor imobiliare obişnuite, pentru imobile similare, efectuate în unitatea administrativ-teritorială, respectiv Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2010, nr. y din 3 octombrie 2011, nr. z din 12 noiembrie 2010 valoarea reală a terenurilor expropriate la momentul efectuării exproprierii, respectiv anul 2011, este de 3.055 RON, inferioară celei stabilite prin hotărârile de acordare a despăgubirilor, care au stabilit o valoare totală de 3.922 RON.
Tribunalul a reţinut că valoarea totală de despăgubire cuvenită reclamanţilor este în sumă totală de 3.055 RON, stabilită prin compararea cu preţul de vânzare-cumpărare al unor imobile învecinate la momente apropiate momentului exproprierii.
Totodată, a reţinut că la această sumă nu se impune acordarea de daune suplimentare, compuse din cheltuieli suplimentare de transport, daună pentru redobândirea aceleiaşi suprafeţe de teren, daună datorată pierderii subvenţiei şi daună datorată lipsei veniturilor pe un an de zile, întrucât terenurile expropriate nu au fost anterior exploatate de către reclamanţi cu destinaţie agricolă, nu s-a făcut dovada intenţiei reclamanţilor de a redobândi un teren cu caracteristici similare, iar drumul de acces la parcelele de teren rămase în urma exproprierii este acelaşi cu drumul de acces la parcelele de teren expropriate.
Aceste despăgubiri reţinute prin raportul de expertiză sunt inferioare celor stabilite prin hotărârile administrative de expropriere, astfel că cererea reclamanţilor a fost respinsă.
În ceea ce priveşte opiniile experţilor D. şi E., din raportul de expertiză, tribunalul a reţinut că valoarea stabilită de către aceştia ca fiind valoarea totală a despăgubirilor, nu poate fi primită.
Astfel, tribunalul a reţinut că aceşti experţi au stabilit valoarea de circulaţie a terenurilor în litigiu la 12,7 RON/mp, raportat la contracte de vânzare cumpărare încheiate apropiat de data exproprierii, fără însă a se arăta dacă aceste terenuri sunt învecinate cu terenul expropriat.
Experţii D. şi E. au inclus în categoria contractelor de vânzare cumpărare în comparaţie, contracte de vânzare cumpărare a unor terenuri aflate în intravilanul extins al Municipiului Lugoj, în condiţiile în care terenurile expropriate se află în extravilanul localităţii.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a reţinut că valoarea stabilită de către experţii D. şi E. este cu mult peste valoarea reală de circulaţie a terenului, aceasta decurgând din compararea eronată a valorii terenului expropriat cu valoarea unor terenuri cu o categorie de folosinţă net superioară.
În ceea ce priveşte valoarea de 14,65 RON/mp. calculată de către experţii D. şi E., ca fiind prejudiciul cauzat de lipsa de folosinţă pe o perioadă de 25 de ani, instanţa a reţinut că aceasta nu poate fi acordată, în condiţiile în care reclamanţii nu au făcut dovada că, anterior exproprierii terenurilor în litigiu, au exploatat agricol aceste terenuri.
Pentru toate aceste considerente, instanţa a validat concluziile expertizei întocmite de experta C., respingând acţiunea formulată şi completată de către reclamanţi, ca neîntemeiată, iar în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa a reţinut că ele nu au fost solicitate de către pârât.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii.
Prin Decizia nr. 52 din 6 martie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamanţi.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Prima critică, vizând faptul că prima instanţă ar fi făcut o aplicare greşită a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, s-a considerat a fi neîntemeiată.
Astfel, prima instanţă a valorificat expertiza efectuată în cauză de către expert C., reţinând că, atât din cuprinsul acestui raport, cât şi din conţinutul contractelor de vânzare ataşate acestuia (regăsite la filele x; din dosarul Tribunalului Timiş) rezultă că pentru determinarea valorii parcelelor expropriate s-au avut în vedere preţuri achitate efectiv şi nicidecum ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare.
S-a constatat a fi neîntemeiată şi susţinerea potrivit căreia experţii ar fi trebuit să se raporteze la preţurile tranzacţionate pentru terenurile de acelaşi fel şi din aceeaşi unitatea administrativ teritorială, de la momentul efectuării lucrării de specialitate, reţinându-se că prin Decizia nr. 380 din 26 mai 2015, Curtea Constituţională a stabilit că prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sunt neconstituţionale.
Neîntemeiate s-au considerat a fi şi criticile privitoare la faptul că prima instanţă nu şi-ar fi însuşit expertiza întocmită în cauză de către experţii E. şi D.
Astfel, cât priveşte valoarea terenului expropriat, aceasta se impune a fi stabilită, având în vedere preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, în conformitate cu art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la momentul transferului dreptului de proprietate, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 380/2015 a Curţii Constituţionale.
Cei doi experţi s-au raportat însă, pentru comparaţie, la vânzări ce nu îndeplinesc criteriile legale şi constituţionale menţionate. Astfel, unele dintre contractele de vânzare utilizate drept comparabile, se referă la terenuri intravilane (cele din 6 decembrie 2010; 28 septembrie 2011, Dosarul Tribunalului Timiş nr. x/2012*) şi în afara zonei temporale de raportare (cel din 6 decembrie 2010), astfel că nu se pot constitui în elemente de referinţă pentru stabilirea valorii unor terenuri extravilane, precum parcele expropriate din cauză. Un alt contract (cel din 22 noiembrie 2011, aflat la dosarul Tribunalului Timiş), deşi se referă la un teren extravilan, acesta priveşte o vânzare între o societate şi asociatul ei, ceea ce îi conferă o notă particulară în economia art. 26 din Legea nr. 33/1996, care se referă la vânzări obişnuite din unitatea administrativ teritorială. În aceste condiţii, singurul contract care îndeplineşte aparent (nefiind nici el poziţionat cu rigoare în perioada de referinţă) cerinţele invocate (cel din 20 februarie 2012 aflat la dosarul Tribunalului Timiş) nu poate constitui, solitar, elementul de referinţă pentru determinarea valorii la care se vând terenuri similare celor expropriate.
Referitor la pretinsul prejudiciu invocat de către reclamanţi pentru lipsa de folosinţă, experţii E. şi D. au stabilit că paguba înregistrată de reclamanţi pentru lipsa de folosinţă aferentă unei perioade de 25 de ani este de 14,65 RON/mp.
Curtea a reţinut că apelanţii nu au criticat statuările primei instanţe relativ la împrejurarea că reclamanţii nu au probat că anterior au exploatat agricol terenurile expropriate.
Curtea a reţinut şi că repararea prejudiciului cauzat este subsumată caracterului cert al acestuia, o atare exigenţă fiind incompatibilă cu stabilirea prejudiciului în funcţie de o durată - aleatorie - la care s-a recurs pentru stabilirea prejudiciului decurgând din lipsa de folosinţă.
Valoarea de vânzare a unui teren (criteriu avut în vedere şi pentru despăgubirea reclamanţilor) are ea însăşi vocaţia de a încorpora şi eventualele pierderi ce decurg din renunţarea vânzătorului la exploatarea pentru viitor a acestuia.
Cât priveşte dezlegările primei instanţe asupra cererii de obligare a pârâtului la despăgubiri aferente solicitării de expropriere totală a parcelelor, s-a reţinut că acestea nu au fost criticate de către apelanţi (astfel că argumentul caracterului special al procedurii reglementate de Legea nr. 255/2010, derogatoriu de la regula instituită de art. 24 din Legea nr. 33/1994, îşi păstrează actualitatea şi pertinenţa, la care se adaugă, în subsidiar, acela ce decurge din concluziile probei ştiinţifice administrate în cauză care conduc spre ideea neafectării prin expropriere a căilor de acces la parcelele rămase în proprietatea reclamanţilor), care au invocat doar un pretins acord al acestuia asupra cuantumului lor dedus din absenţa formulării unor obiecţiuni la expertiza efectuată în cauză.
Dincolo de faptul că o atare critică nu are aptitudinea de a reconfigura soluţia primei instanţe în absenţa contestării motivate a soluţiei de respingere a acestei cereri de către tribunal, poziţia pârâtei de-a lungul demersului judiciar derulat în faţa celei dintâi instanţe a fost de respingere ca neîntemeiată a acestei solicitări şi aceasta indiferent de cuantumul despăgubirilor pretinse.
S-a constatat ca fiind neîntemeiată şi solicitarea formulată cu ocazia cuvântului pe fond, de a se luat act de către instanţa de apel de acordul părţilor cu privire la plata sumei de 80.500 RON, cu titlu de despăgubiri pentru terenurile expropriate.
O astfel de solicitare nu a fost asociată niciunei critici formulate în termenul legal de apel împotriva modului de rezolvare de către prima instanţă a acestui capăt de cerere, astfel că, în aceste coordonate, Curtea nu a putut da eficienţă unei atari pretenţii, considerând ca fiind neîntemeiată, în condiţiile în care, în concordanţă cu cele reţinute de către prima instanţă, consfinţirea acordului părţilor asupra cuantumului despăgubirii nu a avut loc în condiţiile de exigenţă ale art. 18 din Legea nr. 255/2010, de către comisia de verificare a dreptului de proprietate.
O astfel de concluzie este impusă de caracterul special al procedurii exproprierii, ale cărei etape sunt strict prevăzute de lege, astfel că trimiterea la dreptul comun şi, implicit, la regula consensualismului, ca sursă legală pentru realizarea acestui acord, nu poate fi primită.
S-a apreciat că nu poate fi ignorat argumentul prevalat de către intimat, în sensul că doar prin Hotărârea nr. 492/2011, de modificare a H.G. nr. 1232/2010, a avut loc individualizarea ofertelor de despăgubire, cea dintâi hotărâre conţinând doar o sumă globală, ceea ce infirmă teza susţinută de către apelanţi în sensul existenţei unei oferte neîndoielnice de despăgubire ai cărei beneficiari ar fi fost aceştia.
În final, Curtea a apreciat că trimiterea pe care apelanţii au făcut-o la art. 24 din Legea nr. 33/1994 nu este exactă, atât timp cât învoiala la care se referă acest text legal priveşte acordul realizat în faţa instanţei de judecată şi nicidecum în etapa administrativă ce o precede pe cea jurisdicţională.
În termeni asemănători a fost analizată şi cererea reclamanţilor formulată în faţa primei instanţe de acordare a unei despăgubiri în cuantum de 20.000 euro pentru pretinsul prejudiciu suferit.
Astfel, deşi reclamanţii nu au formulat nicio critică la adresa statuărilor primei instanţe sub acest aspect (cu excepţia prejudiciului decurgând din lipsa de folosinţă, subsumat criticilor ce au vizat neînsuşirea raportului de expertiză întocmit de către domnii experţi E. şi D.), aceştia, totuşi, au solicitat admiterea în integralitate a acţiunii, urmare a admiterii apelului de faţă, coordonate în care Curtea a reţinut că, cea dintâi instanţă a apreciat în mod corect că înscrierea intenţiei de expropriere nu are ca efect indisponibilizarea bunului, astfel că, nefiind adusă nicio atingere dreptului de proprietate al reclamanţilor (care au păstrat, urmare a acestei înscrieri, toate prerogativele asigurate proprietarului), ei nu pot invoca producerea vreunui prejudiciu în patrimoniul lor.
De altfel, acordarea unei astfel de despăgubiri este subsumată dovedirii caracterului cert al prejudiciului, simpla afirmare a existenţei unei pagube nefiind suficientă pentru a conduce la repararea ei.
Cât priveşte prejudiciul decurgând din imposibilitatea folosirii în continuare a parcelelor rămase în proprietatea reclamanţilor potrivit destinaţiei lor, nu s-a probat de către aceştia că suprafeţele rămase nu mai pot fi folosite potrivit destinaţiei agricole iniţiale.
De asemenea, rezultă din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză de către expertul C., că exproprierea nu a modificat accesul la parcelele rămase în proprietatea pârâţilor, astfel că s-a apreciat că nu se justifică acordarea de despăgubiri pentru afectarea căilor de acces la acestea.
Împotriva menţionatei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii.
În motivarea cererii de recurs, reclamanţii au formulat următoarele susţineri:
Decizia recurată este nelegală, întrucât instanţa a considerat că sintagma utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi anume, "preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele" are semnificaţia de preţ plătit efectiv şi consemnat ca atare în contractele autentice de vânzare cumpărare, iar nu ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare ori preturile de tranzacţionare extrase de la rubricile de vânzări de pe internet şi din anunţurile de mică publicitate din zonele locale, privind imobile de acelaşi fel, din aceeaşi unitate administrativ teritorială.
În aceste condiţii, concluziile comisiei de experţi trebuia să aibă la bază preţurile de tranzacţionare a terenurilor de acelaşi fel şi din aceeaşi unitate administrativ-teritorială la momentul efectuării lucrării.
Susţin recurenţii că, potrivit art. 1 din Legea nr. 33/1994, exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, iar conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, în termen de 20 de zile calendaristice de la data notificării prevăzute la alin. (1), proprietarii imobilelor cuprinse în listă au obligaţia prezentării la sediul expropriatorului în vederea stabilirii unei juste despăgubiri.
În mod nelegal instanţa de fond şi instanţa de apel au înlăturat expertizele întocmite de E. şi D., care au stabilit valoarea reală a imobilelor expropriate, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea 33/1994.
Recurenţii susţin că un alt aspect de nelegalitate al deciziei îl constituie faptul ca instanţa nu a luat act de acordul părţilor cu privire la plata sumei de 80.500 RON, cu titlu de despăgubiri pentru terenurile expropriate.
La termenul de la 17 octombrie 2019, în şedinţă publică, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:
Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în condiţiile prevăzute de lege, numai pentru motivele expres şi limitativ reglementate prin dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Prin exercitarea recursului se urmăreşte realizarea controlului de legalitate al hotărârii recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac a apelului, care este devolutivă, în recurs, părţile sunt obligate a-şi conforma conduita procesuală la dispoziţiile anterior invocate.
Instanţa de recurs nu poate verifica modul în care instanţele de fond au analizat şi apreciat probatoriile administrate, cu consecinţa statuării cu privire la săvârşirea de către acestea a unei greşeli de fapt, întrucât o astfel de verificare era permisă numai în cadrul motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care însă au fost abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
Prin exercitarea recursului se urmăreşte realizarea controlului de legalitate al hotărârii recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac, care este devolutivă, în recurs părţile sunt obligate a-şi conforma conduita procesuală dispoziţiilor imperative anterior invocate.
Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 din C. proc. civ. ori susceptibile de o astfel de încadrare juridică, întrucât în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de C. proc. civ., prin dispoziţii speciale, de strică interpretare.
Deşi nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei de apel în soluţionarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.
Recurenţii nu au invocat niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar din dezvoltarea susţinerilor lor nu se pot identifica critici de nelegalitate sau motive de ordine publică.
Totodată, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunţate în apel şi nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia.
Astfel, recurenţii redau consideraţii teoretice cu privire la dispoziţiile legale aplicabile speţei, respectiv art. 1 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi art. 8 din Legea nr. 255/2010, fără a arăta care sunt argumentele pentru care consideră că nu este legală soluţia instanţei de apel, raportat la aceste dispoziţii legale.
Totodată, recurenţii susţin că instanţa de apel a înlăturat expertizele întocmite de E. şi D., care au stabilit valoarea reală a imobilelor expropriate, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi nu a luat act de acordul părţilor cu privire la plata sumei de 80.500 RON, cu titlu de despăgubiri pentru terenurile expropriate, fără să arate care sunt dispoziţiile legale încălcate de instanţa de apel şi care este motivul de nelegalitate, dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în care se încadrează aceste susţineri.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenţii au nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Întrucât în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, iar memoriul de recurs nu conţine critici propriu-zise, fiind străine de considerentele hotărârii atacate, sancţiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de către instanţa de recurs.
Pe cale de consecinţă, reţinând că recursul nu este motivat conform cazurilor prevăzute în art. 304 C. proc. civ. şi nici nu există motive care să poată fi examinate şi din oficiu, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamanţii A. şi F. împotriva Deciziei civile nr. 52 din 6 martie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2019.
GGC - LM