Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2012, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 1.500.000 USD, cu titlu de daune morale, obligarea pârâtului C. la plata sumei de 643.310 USD, cu titlu de daune morale, precum şi obligarea, în solidar, a pârâţilor B. şi C. la plata sumei 150.000 euro, cu titlu de daune materiale, pentru prejudiciul cauzat prin afirmaţiile făcute de primul pârât şi, respectiv, preluate şi publicate de cel de al doilea pârât, împreună cu propriile afirmaţii, într-un articol din ziarul Adevărul din data de 16 octombrie 2012. S-a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea completatoare depusă la data de 23 ianuarie 2013, reclamantul a solicitat ca, la soluţionarea acţiunii, să fie avute în vedere, pentru aceleaşi argumente referitoare la prejudicierea onoarei şi reputaţiei sale din cererea introductivă şi alte afirmaţii calomnioase făcute de pârâtul B., după depunerea cererii introductive de instanţă, în cadrul unui interviu difuzat de televiziunea D. la data de 29 noiembrie 2012.
Referitor la pârâtul C., reclamantul a arătat că şi acesta i-a adus acuzaţii nefondate, fapta ilicită fiind reprezentată de publicarea afirmaţiilor mincinoase ale pârâtului B., la care se adaugă o serie de alte afirmaţii mincinoase.
Prin Sentinţa civilă nr. 139 din 4 februarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului C.; a admis în parte, astfel cum a fost precizată, acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului B.; a obligat pârâtul B. la plata, către reclamant, a sumei de 30.000 USD daune morale (echivalent în RON la data plăţii); a respins cererea de obligare a pârâtului B. la plata de daune materiale; a obligat pârâtul B. la cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat diminuat la suma de 10.910 RON şi a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru în sumă de 10.892,35 RON şi timbru judiciar de 5 RON.
Tribunalul a reţinut în motivarea soluţiei sale că, faţă de datele producerii presupuselor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în cauză sunt incidente dispoziţiile noului C. civ., iar reclamantul a indicat ca şi temeiuri de drept incidente în cauză dispoziţiile art. 252 şi urm. din C. civ., cuprinse în Titlul V - "Apărarea drepturilor nepatrimoniale", care trebuie coroborate cu cele ale art. 58, art. 70, art. 72 şi art. 75 din C. civ., ce vizează acele drepturi ale personalităţii a căror încălcare este afirmată, precum şi limitele în care sunt permise atingerile aduse acestor drepturi.
Reclamantul acuză ca fapte ilicite, pe de o parte, afirmaţiile pe care pârâtul B. le-a făcut în cursul anului 2012 cu privire la "participarea la activităţi de dare de mită având ca obiect sume de ordinul milioanelor de dolari", E. fiind indicată drept una dintre firmele de la care se primeau aceşti bani şi, pe de altă parte, "publicarea afirmaţiilor mincinoase ale pârâtului B., la care se adaugă o serie de alte afirmaţii mincinoase", imputată pârâtului C., căruia i se reproşează şi faptul că nu a verificat informaţiile publicate, precum şi maniera în care a fost scris articolul.
Niciunul dintre pârâţi nu a negat faptele ce li se impută, astfel că instanţa a verificat în ce măsură libertatea de exprimare şi, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul C., şi libertatea de informare a publicului, vin în contradicţie cu dreptul la demnitate al reclamantului.
Conţinutul dreptului la demnitate este dat de prevederile art. 72 alin. (2) din C. civ., prin referirea la cele două aspecte ale sale: onoarea şi reputaţia unei persoane.
A considerat instanţa că circumstanţele speţei impun ca analiza potenţialului ofensator al afirmaţiilor pârâţilor să fie efectuată separat, iar în privinţa pârâtului C. a constatat că articolul vizat reprezintă un demers jurnalistic plasat în contextul unei teme de interes general public - scandalul financiar declanşat de plecarea din România a brokerului B., jurnalistul apreciind bizar faptul că "victimele păgubite cu milioane de euro nu depun plângeri penale".
În acest context, este amintită o scrisoare trimisă presei de către pârâtul B. şi, sub menţiunea "Acuzaţia", este redat un citat referitor la reclamant:
"Referitor la A., acesta a fost acţionar la F. din '98 până în 2001. I-am făcut eu cadou 5% din acţiuni. După ce am văzut ce a făcut în campania electoral 2000, a trebuit să i le iau înapoi, evident contra cost. În 2000, prin contul pe care l-a avut la F. la banca G. a primit peste 1,5 milioane dolari şi i-a distribuit politicienilor. Şi-a oprit şi pentru el 60.000 de dolari pe care i-a trimis fără nicio jenă direct în România pe contul soţiei la H.".
Demersul jurnalistic vizează prezentarea unui număr de nouă documente ce ar fi fost furnizate de banca G. şi care atestă efectuarea unor operaţiuni bancare într-un cont x, în perioada octombrie 2000 - martie 2001, afirmându-se că este vorba despre un cont al F., ce ar aparţine, potrivit surselor, reclamantului.
Sunt descrise operaţiunile, este redată discuţia purtată cu reclamantul în legătură cu aceste documente, căruia i s-a solicitat punctul de vedere, întrucât una dintre operaţiunile bancare se referea la transferul sumei de 40.000 USD într-un cont deschis la H. pe numele I. şi, în final, se afirmă că "nu este pentru prima dată când afacerile private ale lui A. explodează în spaţiul public", context în care sunt amintite "scandaluri" în care, potrivit publicaţiilor vremii, acesta ar fi fost implicat.
Articolul, apărut după ce documentele au fost făcute publice de reclamant, nu cuprinde nici cel puţin judecăţi de valoare referitor la implicarea reclamantului în activităţile ilegale afirmate de pârâtul B. şi nu se poate reţine că s-au prezentat fapte de natură a edicta cu titlu de adevăr şi certitudine existenţa unei legături între operaţiunile bancare menţionate în respectivele înscrisuri şi mituirea, de către reclamant, a unor politicieni, astfel că nu poate fi reţinută exercitarea cu rea credinţă a libertăţii de exprimare şi de informare a publicului, scopul demersului jurnalistic nefiind acela de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantului.
Reclamantul dă afirmaţiilor cuprinse în articol un sens care nu transpare din acesta, iar tribunalul a apreciat ca fiind fondate susţinerile pârâtului care arată că nu a făcut altceva decât să rezume unele dintre acuzaţiile pârâtului B., exclusiv pentru a pune în contextul adecvat documentele pe care le-a obţinut şi a căror prezentare nu este de natură a afecta demnitatea reclamantului.
Ceea ce pune în discuţie articolul scris de pârâtul C. nu este darea de mită, ci relaţiile care au existat între reclamant şi pârâtul B., calitatea reclamantului de acţionar al F. şi existenţa unui transfer bancar într-un cont al cărui titular este indicat a fi soţia reclamantului, (transfer ce a fost ordonat de pârâtul B., astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar în şedinţa publică de la 21 ianuarie 2014), fapte ce nu pot fi considerate nelegale sau neonorabile, iar maniera de prezentare a acestor informaţii se înscrie în doza de exagerare şi de provocare acceptabile.
Tribunalul a constatat că nu poate fi reţinută, aşadar, încălcarea libertăţii de exprimare şi libertatea presei, nefăcându-se dovada că aceasta a fost exercitată peste condiţiile şi limitele impuse de art. 30 alin. (3) din Constituţie şi art. 75 din C. civ., nefiind lezat, în opinia tribunalului, dreptul subiectiv al reclamantului la respectarea onoarei şi reputaţiei.
Nu aceeaşi este situaţia în privinţa afirmaţiilor pârâtului B., deoarece persoana reclamantului este identificată exact şi se afirmă clar, direct, că a fost intermediar al mitei pe care ar fi plătit-o compania E. (prin intermediul lui J.) către politicieni români - al căror potenţial ofensator este indiscutabil în condiţiile în care sunt menite să îl denigreze din punct de vedere al imaginii sociale şi să-l supună oprobiului public, dar şi să furnizeze instituţiilor specializate ale statului indicii care, dacă ar fi adevărate, ar genera cercetarea şi condamnarea penală a reclamantului pentru fapte de o gravitate extremă - corupţie.
Având în vedere gravitatea faptei imputate reclamantului, era obligaţia pârâtului B. să furnizeze o bază reală suficientă şi credibilă, or, din analiza mijloacelor de dovadă pe care a înţeles să le administreze în cauză, se constată că aceste afirmaţii sunt lipsite de suport probatoriu.
Înscrisurile depuse la dosar sunt ordine de plată date de pârât în numele F. pentru transferuri bancare în conturi aparţinând unor persoane fizice, documente ce nu poartă confirmarea băncii plătitoare şi nu sunt însoţite de un extras de cont care să ateste executarea ordinelor, minuta întâlnirii şi hotărârile adoptate la data 29 iunie 2002 de acţionarii F., acord al acţionarilor F., din anul 2000, înscrisuri ce dovedesc că reclamantul a avut calitatea de acţionar al F., dar care nu sunt apte să probeze, nici prin ele însele şi nici coroborat cu răspunsurile date de reclamant la interogatoriu, săvârşirea, de către acesta din urmă, a vreunei fapte de dare de mită.
Fundamentul acuzelor formulate de pârâtul B. îl constituie afirmaţiile lui J., fost director general al E., cercetat în Suedia pentru modul în care a utilizat fondurile E..
Acuzat de E. că, în perioada în care a ocupat funcţia de director general al E., a transferat în conturi personale şi şi-a însuşit fără drept bani ai companiei şi fiind obligat, prin Hotărârea Comisiei de Arbitraj din Stockholm, la plata către E. a sumelor de 7.119.110 USD şi 252.840 Euro, J. s-a apărat susţinând că transferurile de bani s-au efectuat "pe de o parte într-un sistem pe care conducerea E. l-a creat pentru a-şi asigura contracte printre altele în ţările de est, pe de altă parte cu ajutorul unor plăţi efectuate către persoane decidente, politicieni sau alte persoane care puteau asigura E. diferite tipuri de contracte pe piaţa actuală. (...) Atunci când sumele de bani au ajuns la J., acesta a trebuit să îi folosească pentru a plăti oameni politici cu putere de decizie dar şi alte persoane decidente, conform instrucţiunilor pe care le primea din când în când din partea conducerii K. (...) J. a executat aceste instrucţiuni şi, astfel, nu a păstrat nici pentru el însuşi nici pentru rude din respectivele sume de bani. Datorită naturii plăţilor, J. poate prezenta cu greu chitanţe de la oamenii politici cu putere de decizie cărora domnul J. le-a plătit mită din partea E.." (motivele apelului declarat la data de 5 iulie 2012 împotriva Hotărârii Comisiei de Arbitraj din Stockholm pct. 3.8)
Circumstanţele în care J. susţine s-ar fi desfăşurat activitatea E. în România sunt descrise la punctele 4.29 - 4.37, arătându-se că în anul 1996, când a fost numit responsabil pentru activitatea E. în România, "această ţară era una săracă şi subdezvoltată, cu foarte multă corupţie. Corupţia era răspândită la fiecare nivel al societăţii iar o condiţie pentru a putea desfăşura afaceri în România era aceea ca societatea care urma să desfăşoare activităţi comerciale (spre exemplul E.) să fie pregătită să plătească mită nu doar oamenilor politici şi altor persoane cu putere de decizie, ci şi poliţiştilor, secretarelor oamenilor cu putere de decizie, personalului oamenilor cu putere de decizie, etc.".
Sunt indicate numele ministrului L. (pct. 4.37), al ministrului M. şi al N. (pct. 4.44) şi se susţine că "plata acestor sume importante de bani către persoane cu putere de decizie în România au avut ca scop uşurarea activităţilor E. în ţară."
Pârâtul C. a depus la dosar un extras din Hotărârea Comisiei de Arbitraj din Stockholm, iar din cuprinsul acesteia se poate constata că apărările formulate de J. care "a înmânat informaţii generale despre cultura mitei din România", nu au fost primite, declaraţiile sale demonstrând "inconsecvenţe şi contradicţii", aprecierea Curţii fiind că "J. nu a putut probabil să direcţioneze fondurile din conturi spre plătirea mitelor", conturile fiind "folosite pentru uzul personal de către J.".
Apelul declarat de J. împotriva acestei hotărâri a fost respins prin Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Svea la data de 22 aprilie 2013.
În condiţiile în care afirmaţiile privind intermedierea mitei plătite de E. (singura companie menţionată de pârât deşi, în interviul acordat televiziunii islandeze a susţinut că în anul 2000 reclamantul a primit bani de la "companii multinaţionale") au fost reluate în mai multe declaraţii şi au fost menţinute şi în faţa instanţei, în pofida faptului că hotărârile pronunţate de Curtea de Arbitraj şi de instanţa de judecată din Suedia le-au infirmat şi, fără nicio explicaţie credibilă a faptului că, deşi practic susţine că plăţile au fost efectuate prin intermediul său, nu a sesizat autorităţile, este îndeplinită şi condiţia vinovăţiei în săvârşirea faptelor imputate de reclamant.
Cu privire la condiţia existenţei unui prejudiciu, s-a reţinut că reclamantul a suferit un prejudiciu moral în legătură directă cu încălcarea dreptului său nepatrimonial la onoare şi reputaţie, prin imputarea în mod repetat a desfăşurării activităţilor ilegale anterior menţionate, prin mijloace de informare a publicului larg, fiind adusă atingere demnităţii, credibilităţii sale ca jurnalist şi formator de opinie, acuzaţiile, de o gravitate extremă, fiind de natură a induce în conştiinţa publică imaginea sa ca infractor de cel mai înalt nivel.
Condiţia referitoare la legătura de cauzalitate dintre acţiunea ilicită şi prejudiciu rezultă ex rem, din chiar săvârşirea faptei, prin vătămarea valorilor sociale fundamentale ocrotite de normele constituţionale şi internaţionale.
Sub aspectul întinderii prejudiciului, tribunalul a apreciat ca justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, suma de 30.000 USD, reprezentând o reparaţie echitabilă pentru fapta ilicită reţinută în sarcina pârâtului.
La stabilirea acestei sume, tribunalul a avut în vedere nu atât articolele din presa scrisă, care au preluat afirmaţiile denigratoare ale pârâtului B., cât mai ales faptul că, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, în lunile octombrie şi noiembrie 2012, aceste afirmaţii s-au repetat în interviurile acordate unor posturi de televiziune din România şi Islanda şi jurnalistului O., care l-a publicat pe internet.
În ceea ce priveşte prejudiciul material afirmat de reclamant, tribunalul a apreciat că, în condiţiile în care nu a fost prezentată şi oferta făcută reclamantului, declaraţia dată de P., în sensul că scandalul mediatic provocat de declaraţiile pârâtului B. a determinat compania să anuleze oferta privind încheierea unui contract de consultanţă politică în valoare de 200.000 Euro, nu dovedeşte că aceasta a existat.
Pe de altă parte, în declaraţie se arată că s-a luat decizia de anulare a ofertei "până când situaţia urma să se clarifice", astfel că este vorba numai despre o amânare a ofertei, or, în lipsa altor probe privind paguba suferită de reclamant prin neîncheierea contractului la data la care ar fi fost propus, instanţa a constatat că nu se poate reţine existenţa vreunui prejudiciu material.
În temeiul art. 274 alin. (3) şi art. 276 din C. proc. civ., având în vedere respingerea cererii formulate împotriva pârâtului C. şi admiterea numai în parte a cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul B., instanţa a admis, în parte, cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată, obligând pârâtul B. la plata sumei de 10.910 RON, reprezentând onorariu de avocat şi a respins cererea de acordare a cheltuielilor, reprezentând taxă judiciară de timbru în sumă de 10.892,35 RON şi timbru judiciar în sumă de 5 RON, datorate pentru pretenţiile privind daunele materiale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul B., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Prin Decizia civilă nr. 43 A din 3 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus admiterea apelului formulat de pârâtul B., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins în tot acţiunea şi cererea de cheltuieli de judecată a reclamantului şi a luat act că pârâtul B. nu a solicitat cheltuieli de judecată la fond şi în apel, iar reclamantul şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A..
Prin Decizia civilă nr. 2562 din 17 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A., a casat decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, reţinând în motivarea acestei hotărâri următoarele considerente:
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră prin art. 10 libertatea de exprimare a individului, pe care o priveşte din dublă perspectivă: drept fundamental al persoanei, pe de o parte, şi de îndatorire şi responsabilitate supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, necesară într-o societate democratică pentru protecţia inter alio a reputaţiei şi drepturilor altora, pe de altă parte.
Libertatea de exprimare cuprinsă în principiul constituţional prevăzut de Art. 30 din textul fundamental nu este una absolută, fiind limitată conform alin. (6), în sensul că:
"Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine."
Încălcarea acestora prin depăşirea graniţelor sferei liberei exprimări deschide persoanei a cărei demnitate, onoare, viaţă particulară sau propria imagine au fost prejudiciate calea în justiţie pentru repararea prejudiciului astfel creat.
Repararea prejudiciului creat unei persoane cu depăşirea acestor limite se poate realiza antrenând răspunderea civilă delictuală în condiţiile art. 1349 şi următoarele C. civ.. Din cuprinsul dispoziţiilor art. 1357 C. civ. rezultă că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, iar autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Prima instanţă, analizând întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale cu privire la pârâtul C., a reţinut că nu au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare dat fiind, printre altele, şi poziţia sa de jurnalist.
Reclamantul nu a formulat apel cu privire la soluţia pronunţată de instanţă, aşa încât, statuarea tribunalului în sensul respingerii acţiunii faţă de pârâtul C. a intrat în puterea lucrului judecat.
Învestită cu soluţionarea apelului declarat de pârâtul B., instanţa superioară de fond a ajuns la soluţia contrară, fără însă a analiza condiţiile răspunderii civile delictuale, apreciind că există o bază factuală suficientă şi că legitimitatea aducerii faptelor la cunoştinţa publicului este dată de statutul de persoană publică a reclamantului, ziarist şi analist politic.
În susţinerea soluţiei pronunţate instanţa a reţinut jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Numai că, aşa cum rezultă din conţinutul deciziei recurate, instanţa a apelat la o bogată jurisprudenţă CEDO cu referire la "specificitatea activităţii presei", omiţând faptul că pârâtul B. nu este ziarist.
Practic, hotărârea din apel, deşi laborioasă, este nemotivată, câtă vreme argumentele instanţei izvorâte din jurisprudenţa instanţei europene se referă la ziarişti, ori la funcţionari publici.
Referirile instanţei la statutul pârâtului sunt minime, omiţând situaţia particulară a acestuia şi anume faptul că este acuzat de varia infracţiuni, printre care şi cea de spălare de bani.
Cu alte cuvinte, instanţa avea obligaţia de a verifica/analiza susţinerea constantă a reclamantului în sensul că pârâtul a dezvoltat campania de presă împotriva sa, cu rea-credinţă, în scopul îndepărtării interesului public faţă de persoana sa.
De altfel, astfel cum se arată în deciziile Curţii Europene invocate în decizia recurată (Gabriel Andreescu vs. România, Q. vs. România ş.a.) este necesar ca informarea publicului să fie făcută cu bună-credinţă.
S-a mai reţinut că statuările instanţei de apel privind baza minimă factuală se bazează pe aproape aceleaşi elemente de fapt reţinute de prima instanţă, ceea ce ar fi obligat-o să evalueze probatoriul cu mai multă acurateţe şi nu prin referiri cu titlu de generalitate, extrase din jurisprudenţa Curţii.
În cauza Albina vs. România s-a precizat că instanţa are obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Faţă de aceste considerente, s-a constatat existenţa unor motive străine cauzei precum şi faptul că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită, ceea ce a împiedicat efectuarea controlului de legalitate.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 29 februarie 2016, sub nr. x/2012*.
În rejudecare, prin Decizia nr. 1390A din 12 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de pârâtul B., a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul B. la plata către reclamant a sumei de 30.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi a sumei de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a obligat apelantul pârât să plătească intimatului reclamant suma de 6.546,12 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Sub un prim aspect, s-a considerat a fi nefondată critica apelantului pârât în ce priveşte principiile continuităţii şi nemijlocirii, ambele fiind respectate la soluţionarea procesului de prima instanţă conform dispoziţiilor procesuale aplicabile lui (C. proc. civ. 1865 şi Regulamentul de organizare administrativă a instanţelor). Nefiind sesizate de pârât înlocuiri nelegale în compunerea completului de judecată, ci numai nemulţumiri ale acestuia pentru că au intervenit cazuri de înlocuire, nu se poate concluziona decât în sensul respectării principiului continuităţii, cum de altfel s-a motivat şi detaliat în cea dintâi decizie de apel, pe aspectul acestui principiu, motivare care nu a fost înlăturată de decizia de recurs, aceasta trasând cu claritate limitele rejudecării, respectiv, examinarea elementelor instituţiei răspunderii civile delictuale în apelul pârâtului B..
Instanţa a apreciat că nici principiul nemijlocirii nu a fost afectat, în procesul civil român, prin probele administrate la prima instanţă, conform C. proc. civ. 1865, incident cauzei, înţelegându-se ca probele să fie administrate în faţa unui judecător, nu în faţa unui anumit judecător, tocmai deoarece, pentru principiul continuităţii, este obligatorie desfăşurarea dezbaterilor finale, pe fondul cauzei, după administrarea probelor, în faţa aceluiaşi judecător care a pronunţat soluţia, ceea ce în speţă s-a şi întâmplat, apelantul necontestând aceste aspecte.
S-a reţinut că explicaţiile date în apărare de pârât, la care se referă apelantul în cererea de apel, nu puteau fi reţinute ca probe contra reclamantului, regula procesuală de principiu fiind aceea că, cel care face o susţinere în proces, fie ea şi explicativă, cum o numeşte apelantul, trebuie să o dovedească prin probe, neconstituind probe simplele susţineri ale unei părţi faţă de o altă parte.
Legătura reclamantului cu bancherul R., invocată de apelant, cu referire la proba prejudiciului material respins irevocabil de sentinţa apelată, nu a fost dovedită de nicio parte, respectiv, încasarea nejustificată de reclamant în contul soţiei a sumei de 60.000 USD, precum şi participarea reclamantului la infracţiuni de dare de mită cu alte sume băneşti.
Aşa cum, corect a reţinut prima instanţă, afirmaţiile imputate de reclamant pârâtului în cererea de chemare în judecată completată, vătămătoare asupra onoarei şi reputaţiei sale, supunându-l oprobiului public cu privire la însuşirea prin contul soţiei a unei sume de 60.000 USD de la F. şi la participarea la infracţiuni de corupţie (dare de mită) cu alte sume băneşti, nu au fost necontestate.
S-a reţinut că, într-adevăr, în articolul publicat pe portalul cotidianului "Adevărul" din 16 octombrie 2012, au fost citate declaraţiile apelantului-pârât cu privire la faptul că intimatul-reclamant "a primit peste 1,5 milioane de dolari" în conturile sale de la G. "şi i-a distribuit politicienilor", împrejurarea că intimatul-reclamant "şi-a oprit pentru el 60.000 dolari pe care i-a trimis fără nicio jenă direct în România pe contul soţiei la H.", precum şi faptul că, într-un articol publicat pe portalul cotidianului "Adevărul" din 31 octombrie 2012, au fost reproduse afirmaţiile apelantului-pârât potrivit cărora, "în anul 2000, concernul E. a fi dat mită unor politicieni români, ca să obţină contractul de 40 de milioane de dolari pentru implementarea serviciului de urgenţă 112 în România. Plăţile au fost făcute de către jurnalistul A., prin conturile companiei F., care, ulterior, a virat banii în conturile politicienilor implicaţi".
De asemenea, la data de 29 noiembrie 2012, în cadrul unui interviu difuzat la D., pârâtul B. a făcut noi afirmaţii privindu-l pe reclamant.
Curtea a pus în dezbatere, prin încheierea de şedinţă de la primul termen din rejudecarea apelului, împrejurarea că soluţia primei instanţe privind acţiunea reclamantului contra pârâtului C. nu a fost apelată, iar criticile din apelul pârâtului nu vizează o coparticipare procesuală, deoarece fiecare pârât a fost chemat în judecată pentru fapte proprii, distincte, iar nu pentru o faptă comună.
S-a constatat că pârâtul B. a apelat sentinţa primei instanţe exclusiv cu privire la măsurile dispuse împotriva sa, în antrenarea răspunderii sale civile delictuale pentru daune morale, ca urmare unor declaraţii (afirmaţii) proprii vizând onoarea şi reputaţia reclamantului.
În apel nu poate fi schimbată cauza juridică a cererii de chemare în judecată (situaţia de fapt calificată juridic). Astfel, s-a constatat că nu pot fi reţinute noile susţineri invocate de intimatul-reclamant, în apelul pârâtului, cu privire la modul în care afirmaţiile pârâtului l-au afectat în privinţa prejudiciului moral (art. 294 C. proc. civ.).
În cererea de chemare în judecată completată, cu care a învestit prima instanţă, reclamantul s-a plâns cu privire la prejudiciul moral, exclusiv ca simplu particular, lăsând la o parte orice calităţi specifice ale acestuia, de afectare a demnităţii sale sub ambele sale aspecte, intern, al stimei de sine, respectiv extern, al reputaţiei, pentru faptul că pârâtul l-a expus oprobiului public.
În apărările formulate în apelul pârâtului, în rejudecare, intimatul reclamant a pretins că, în afară de aceste imputări, privind participări la fapte de corupţie, privind încasarea prin conturile soţiei a unei sume de 60.000 USD de la F., pârâtul apelant i-ar fi afectat demnitatea şi prin imputarea de finanţări nelegale ale partidelor politice. Or, cu o asemenea calificare a situaţiei de fapt nu a învestit prima instantă, astfel că nu poate fi reţinută în apelul pârâtului, cu atât mai mult cu cât situaţia unei părţi nu poate fi îngreunată în propria cale de atac (art. 496 C. proc. civ.).
În acelaşi sens, al imposibilităţii schimbării parţiale a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, direct în apel, şi îngreunării situaţiei unei părţi în propria cale de atac, instanţa a constatat că nu poate fi reţinută nici apărarea intimatului-reclamant, în sensul că afirmaţiile pârâtului ar fi dus la diminuarea invitaţiilor reclamantului la posturile publice de televiziune, unde acesta ar fi avut anterior frecvent prezenţă, activitate din care realiza venituri, afectându-i astfel şi dreptul garantat de art. 45 din Constituţie (libertatea economică).
Făcând referire la diminuarea de venituri, reclamantul vădeşte că doreşte a fi inclusă nelegal în reparaţia prejudiciului moral şi o parte corespunzătoare a reparării unui prejudiciu material (constând în diminuarea de venituri), ceea ce nu este legal permis, cele două categorii de prejudicii fiind distincte, neconfundându-se din punct de vedere juridic.
S-a apreciat că, totuşi, prejudiciul moral, la a cărui reparare a fost obligat pârâtul, trebuie avut în vedere în limitele criticilor din cererea de apel, sens în care s-a avut în vedere că, în această privinţă, pârâtul a invocat art. 10 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la libera exprimare, susţinând că, acţiunile reclamantului, care a abuzat de calitatea sa de jurnalist pentru a obţine avantaje în firmele în care avea calitatea de om de afaceri, ar fi fost deja publice pe o serie de site-uri invocate de apelant în cererea de apel, precum şi faptul că, anterior, în noiembrie 2009, S. îi retrăsese calitatea de jurnalist reclamantului, recomandând instituţiilor de presă şi jurnaliştilor să nu-l mai prezinte pe reclamant ca jurnalist, pentru a nu compromite această profesie, deoarece acesta oferise servicii de influenţă, abuzând de calitatea de jurnalist în cadrul dialogului cu preşedintele ANI de la acel moment, T.. În acest sens, pârâtul C. a depus la prima instanţă adresa pe care a primit-o pe e-mail, cu poziţia S..
Instanţa a apreciat că apărarea nu poate fi înlăturată, întrucât a fost preluată de pârâtul apelant de la celălalt pârât al cauzei, fată de care acţiunea s-a respins, avându-se în vedere că această împrejurare a fost irevocabil şi obligatoriu eliminată (art. 315 C. proc. civ.) prin decizia de casare a ICCJ, în sensul că garanţiile de care se bucură presa, aceea de câine de pază al democraţiei, nu s-ar putea extinde şi asupra pârâtului, care nu este jurnalist (nici scriitor, nici politician, nici actor, calităţi expuse de prima decizie de apel din jurisprudenţa CEDO), fiind irevocabil dezlegat că, în privinţa sa, trebuie avută în vedere circumstanţa personală a sa.
Instanţa a reţinut că, în apel, apelantul tinde să-şi schimbe parţial apărarea de la prima instanţă, cu privire la suportul probator al veridicităţii afirmaţiilor, pretinzând că ar avea cunoştinţă de la o alta persoană, J., că reclamantul ar fi promis mită, această persoană fiind implicată, de altfel, în judecata finalizată cu hotărârile pronunţate în defavoarea sa, de Curtea de Arbitraj şi de instanţa de judecată din Suedia.
Curtea de Apel a considerat că schimbarea acestei apărări a pârâtului, în apel, nu duce la respingerea ei de plano, astfel că, cercetând-o, a reţinut ca fiind nefondată, deoarece afirmaţiile nu au fost făcute de pârât ca şi când ar fi fost preluate de la J., ci ca şi cunoscute direct de pârât.
Totodată, cu privire la schimbarea apărărilor pârâtului apelant în cursul procesului, Curtea a reţinut că, prima instanţă a respins legal, ca inutilă, proba cu martori, bazându-se pe răspunsurile acestuia la interogatoriu. Astfel, apărându-se ca acţionând în baza unui contract de mandat, pârâtul însuşi, care a emis cele 16 ordine de plată depuse în copie la dosarul primei instanţe, emise pe numele a mai multor persoane, nu doar pe numele a două persoane, care ar fi dat bani reclamantului, cum invocase pârâtul în întâmpinare, firesc apărea ca pârâtul să depună la dosar acel contract de mandat sau măcar să indice elemente de individualizare a lui şi vreo persoană care îl deţine sau care l-a autentificat eventual, spre a-i putea fi cerut, ceea ce nu a făcut. Aşa fiind, proba cu martori apărea evident inutilă la prima instanţă, de vreme ce pârâtul susţinea că un înscris, respectiv, un contract de mandat, i-ar susţine apărarea.
În apel, nu a mai invocat existenţa vreunui asemenea contract de mandat, ci a solicitat proba testimonială, fiind audiaţi martorii U. (prima judecată a apelului) şi V. (în rejudecarea apelului).
Mai întâi, cu referire la cele 16 ordine de plată depuse în copie la dosarul primei instanţe de pârât ca înscrisuri din care ar rezulta că persoane din F. retrăgeau de mai multe ori pe zi sume de bani, s-a reţinut că ele nu fac decât proba că apelantul pârât însuşi, ca reprezentant al F., menţionat şi semnat pe ordine, a dispus plata către numiţii W., X., Y., Z., AA., BB. şi U., în calitate de beneficiari, a unor diverse sume de bani la datele de 10 noiembrie 2000, 20 noiembrie 2000, 26 octombrie 2000 şi 14 noiembrie 2000, cu titlu de "transfer bancar" (U. 10.000 USD la 10 noiembrie 2000, 20.000 USD la 20 noiembrie 2000, 10.000 USD la 26 octombrie 2000 şi 20.000 USD la 14 noiembrie 2000; W. 20.000 USD la 14 noiembrie 2000, 10.000 USD la 26 octombrie 2000, 20.000 USD la 20 noiembrie 2000, 10.000 USD la 10 noiembrie 2000, X. 10.000 USD la 10 noiembrie 2000, 20.000 USD la 20 noiembrie 2000, 20.000 USD la 14 noiembrie 2000; Y. 10.000 USD la 26 octombrie 2000; Z. 10.000 USD la 26 octombrie 2000; AA. 30.000 USD la 26 octombrie 2000; BB. 10.000 USD la 10 noiembrie 2000, 10.000 USD la 20 noiembrie 2000), iar martorul U., propus de apelantul pârât şi audiat de instanţa de apel, nu a confirmat nici în cea mai mică măsură afirmaţiile acuzatoare făcute de pârât la adresa reclamantului, ci doar a arătat că a fost agent de bursă aproape 10 ani la societatea CC., că l-a cunoscut pe intimatul pârât în urmă cu aproximativ 15 ani faţă de data audierii, precum şi faptul că, în contul său bancar a primit, din dispoziţia pârâtului, sume de bani, pe care le-a dat reclamantului, în perioada 1999-2000, întâlnindu-se cu acesta de 5 - 6 ori pentru a-i da diverse sume, de circa 10.000 USD. Martorul a precizat că nu are cunoştinţă ca firma E. să fi plătit vreo mită către WBS, că nici nu ştie să fi existat relaţii comerciale între WBS şi E., precum şi că martorul nu a avut nicio legătură cu firma F..
Martorul V., încuviinţat ca probă apelantului-pârât, conform încheierii din 7 decembrie 2016, a arătat că, prin anii 2012 - 2013, a aflat din presă că apelantul-pârât ar fi dat nişte bani intimatului-reclamant, dar nu cunoaşte din alte împrejurări aceste lucruri. A arătat că nu cunoaşte nici ca firma E., prin intimatul-reclamant, să fi făcut plăţi către persoane cu putere de decizie. De asemenea a arătat că nu ştie dacă prin intermediul firmei F. ar fi fost efectuate plăţi în numerar către intimatul-reclamant şi că nici nu îl cunoaşte pe U.
Deşi propus de apelantul-reclamant în susţinerea apărării sale, acest martor nu a confirmat în nicio măsură afirmaţiile denigratoare şi acuzatoare deduse judecăţii.
S-a reţinut că şi martorul DD., audiat de prima instanţă, la cererea pârâtului C., martor căruia apelantul pârât B. i-ar fi dat copiile unor înscrisuri pe care apelantul-pârât le-a depus în copie la dosarul primei instanţe, a arătat că nu a discutat niciodată cu B. că A. ar fi folosit bani pentru a da mită unor politicieni, iar când i-a dat copiile înscrisurilor, B. i-a spus că ele vizează o relaţie de afaceri pe care a avut-o cu A. şi că a derulat operaţiuni financiare prin WBS.
La termenul din 7 decembrie 2016 intimatul-reclamant a susţinut, prin avocata sa, că s-a adresat băncii cu privire la care apelantul-pârât susţinuse că i-a comunicat adresa intitulată "relaţii", cu privire la contul nr. x F. emisă la 25 iunie 2015 şi pe care o depusese în copie la dosarul de recurs al ICCJ, pentru a-i solicita, în numele intimatului-reclamant, o serie de lămuriri pentru a le depune la dosar, menţionând că le va depune la dosar dacă banca i le va comunica, ulterior nedepunând niciun fel de răspuns al băncii. Tot la termenul din 7 decembrie 2016, la cererile intimatului-reclamant pentru prezentarea originalelor, apelantul-pârât a susţinut că nu se opune depunerii înscrisurilor care sunt comunicate de la bancă şi există copii depuse la dosar, precum şi că deţine documentele originale, care atestă operaţiunile bancare, urmând să le depună, sens în care instanţa a încuviinţat amânarea judecăţii, însă nu a prezentat la niciun termen din cele acordate originalul pretins de intimatul-reclamant al adresei intitulată "relaţii", cu privire la contul nr. x F. eliberată la 25 iunie 2015, pe care o depusese în copie, certificată pentru conformitate cu originalul prin avocat, la dosarul de recurs al ICCJ.
Or, potrivit art. 139 C. proc. civ. "partea care a depus un înscris în copie certificată este datoare să aibă asupra sa la şedinţă originalul înscrisului sau să-l depună mai înainte în păstrarea grefei, sub pedeapsa de a nu se ţine seama de înscris".
Cum apelantul-pârât nu a prezentat originalul adresei intitulată "relaţii", cu privire la contul nr. x F. eliberată la 25 iunie 2015, în ciuda solicitării încuviinţate de Curte intimatului-reclamant la termenul din 7 decembrie 2016, nedepunând nici măcar din arhiva băncii emitente, al cărei prim vicepreşedinte susţine că a emis-o, o copie certificată de aceasta, pentru conformitate cu originalul, în condiţiile art. 139 C. proc. civ., Curtea a decis că nu poate ţine seama de acest înscris.
În consecinţă, faţă de prevederile art. 139 C. proc. civ., Curtea nu a reţinut, ca reală, nici apărarea apelantului-pârât că, în data de 12 martie 2001, din contul xB de la G., s-a efectuat transferul sumei de 40.000 USD către contul deschis la H. SA Bucharest, aparţinând I., soţia reclamantului.
Apărarea intimatului-reclamant, care a pretins apelantului pârât prezentarea originalului adresei intitulată "relaţii", cu privire la contul nr. x F. eliberată la 25 iunie 2015, fiind fondată în condiţiile art. 139 C. proc. civ., a făcut inutilă pretinderea intimatului reclamant să fi depus extras bancar prin intermediul/pe baza acordului expres al soţiei sale, de la H., unde a recunoscut că aceasta, printr-o firmă a ei, avea deschis cont, pentru a se stabili încasarea sau nu a sumei de 40.000 USD de aceasta, de vreme ce această adresă nu poate fi reţinută în speţă, din cauza neprezentării originalului ei.
Aşadar, s-a reţinut că toate cele patru afirmaţii, făcute de apelantul-pârât la adresa intimatului reclamant erau lipsite de o bază factuală, atrăgând răspunderea civilă delictuală a apelantului-pârât pentru prejudicierea morală a intimatului reclamant.
Curtea a constatat că, în mod corect a stabilit prima instanţă că afirmaţiile pârâtului privind intermedierea mitei plătite de E. (companie nominalizată de pârât) au fost reluate în mai multe afirmaţii şi au fost menţinute şi în faţa primei instanţe, în pofida faptului că hotărârile pronunţate de Curtea de Arbitraj şi de instanţa de judecată din Suedia le-au infirmat, şi că pârâtul nu a prezentat nicio explicaţie credibilă a faptului că, deşi practic a susţinut că plăţile au fost efectuate prin intermediul său, sau cel puţin cu complicitatea sa, fie morală, fie materială, nu a sesizat autorităţile (fie din Elveţia, unde deja era cercetat penal pentru spălare de bani, fie din România), fiind îndeplinită şi condiţia vinovăţiei în săvârşirea faptelor imputate de reclamant, element al răspunderii civile delictuale ce constituie cauza juridică a cererii de chemare în judecată.
Apărările apelantului pârât bazate pe credibilitatea pierdută a intimatului reclamant, ca jurnalist, sau pe negarea de intimatul-reclamant a fostei sale calităţi de acţionar la F. nu au fost primite, în sensul afirmaţiilor apelantului-pârât, ele nedovedind că ar fi dispus reclamantul plata unei sume necuvenite de 60.000 USD în contul soţiei sale, din fondurile F. sau că ar fi participat reclamantul la infracţiuni de dare de mită.
Afirmaţiile făcute în public sub forma unor imputări fără bază probatorie factuală întemeiată, de pârâtul apelant, cu rea-credinţă, în sensul de a-l expune pe reclamant dispreţului public, în mod legal au fost stabilite de prima instanţă ca reprezentând faptă ilicită civilă în formă continuată a pârâtului apelant, atrăgând, pe baza lor, răspunderea civilă delictuală a acestuia pentru daunele morale produse reclamantului; pârâtul apelant nu a uzat de vreo calitate de jurnalist pentru a da expresie libertăţii de exprimare prin aducerea în dezbatere a unor probleme de interes public, ci, însuşi cercetat într-o procedură penală în Elveţia, pentru spălare de bani din contul firmei F., doar a făcut afirmaţii denigratoare şi acuzatoare menite să afecteze stima de sine şi reputaţia reclamantului, sub aspectele vieţii private şi sociale a acestuia, fiind indiferent dacă, pe lângă urmărirea evidentă a denigrării reclamantului, scopul afirmaţiilor a cuprins şi încercarea de abatere a atenţiei presei româneşti de la cercetarea apelantului-pârât, sub aspect penal în altă ţară sau încercarea de temporizare a procedurii de cercetare penală a sa, din Elveţia, pentru spălare de bani.
În condiţiile răspunderii civile delictuale s-a avut în vedere că prejudiciul moral adus de pârâtul apelant reclamantului intimat, constând în afectarea demnităţii reclamantului pârât sub aspectul său intern, subiectiv, al modului cum orice persoană se apreciază (aspectul de insultă/lezare a stimei de sine prin fapta civilă ilicită constând în afirmaţiile denigratoare) şi, respectiv, extern, obiectiv, al imaginii sale în societate (aspectul de calomnie/lezare a reputaţiei păgubitului în viaţa socială în general şi profesională în special, adică în societate, prin faptele civile ilicite constând în afirmaţiile denigratoare făcute publice de pârâtul apelant).
În această privinţă, s-a constatat a fi fondată critica apelantului pârât, în sensul că instanţa nu a motivat stabilirea întinderii dezdăunării prejudiciului moral, sub aspectul luării în considerare a unor criterii de cuantificare a întinderii dezdăunării.
Din punct de vedere juridic, reparaţia patrimonială pentru prejudiciile morale (daunele morale) are caracter compensatoriu, de alinare a suferinţelor, pentru că, fiind diferite de prejudiciile materiale, acestea nu pot fi evaluate în bani, reparaţia patrimonială în cazul lor având doar rolul de a compensa suferinţele, fiind apreciată în echitate, în raport cu întinderea şi intensitatea suferinţelor produse celui prejudiciat.
În privinţa comentariilor/articolelor ulterioare televizate/scrise ale unor terţi, s-a reţinut că acestea nu au nicio legătură cu obiectul judecăţii de faţă, care priveşte fapte ilicite ale apelantului pârât, nu ale unor terţi cu legături directe de cauzalitate în alte prejudicii morale, ce nu fac obiectul cererii completate ce a investit prima instanţă în procesul de faţă.
Afirmaţiile denigratoare şi acuzatoare ale pârâtului apelant, care fac obiectul judecăţii, sunt cele din octombrie şi noiembrie 2012, deduse judecăţii primei instanţe de către reclamant prin cererea de chemare în judecată completată. (art. 129 alin. (6) C. proc. civ..)
Prin prisma art. 1349 C. civ., afirmaţiile repetate ale pârâtului reprezintă fapta ilicită în formă continuată care a cauzat reclamantului un prejudiciu moral, în sensul afectării demnităţii acestuia sub ambele sale aspecte, intern-al stimei de sine, respectiv extern-al reputaţiei în societate.
În cererea de chemare în judecată introductivă şi completată, reclamantul, în afară de menţiunea, necontestată de pârâtul B., că afirmaţiile grave ale acestuia, deduse judecăţii, au fost emise în contexte ce asigurau o largă audienţă, nu a făcut nicio altă circumstanţiere asupra intensităţii suferinţelor pricinuite acestuia de afirmaţiile pârâtului, ci doar a pretins că pârâtul i-a lezat onoarea şi reputaţia. Nici nu a propus probe care să se refere la intensitatea suferinţelor care i-au fost pricinuite de pârât sub aspectul daunelor morale, asemenea probe neputând fi cerute nici din oficiu de Curte intimatului-reclamant în apelul pârâtului, tocmai deoarece potrivit art. 129 alin. (5)1 C. proc. civ. nici părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.
Deoarece sentinţa apelată a acordat reclamantului o sumă disproporţionată, 30.000 USD, ca dezdăunare pentru prejudiciul moral rezultat din afirmaţiile pârâtului apelant, cuantumul daunelor morale a fost luat în considerare de Curte pe baza unui raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă demnităţii, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite (onoare şi reputaţie), gravitatea şi intensitatea atingerilor adusă acestora de paratul apelant, în limitele cererii de apel şi respectiv în limitele cererii de chemare în judecată completate, ce a învestit prima instanţă.
Faţă de aceste considerente, Curtea a admis apelul, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul B. la plata către reclamant a sumei de 30.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi a sumei de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat corespunzător admiterii în parte a pretenţiilor băneşti.
Conform art. 274 şi 276 C. proc. civ., a fost obligat apelantul pârât să plătească intimatului reclamant suma de 6.546,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva menţionatei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul B., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., formulând următoarele susţineri:
1. Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii atunci când nu a analizat temeinic înscrisurile depuse la dosar, vizând transferurile efectuate de la banca din Elveţia.
Astfel, instanţa a făcut aplicarea art. 139 C. proc. civ. 1865, reţinând că nu a fost depus originalul documentului de transfer către I.. Or, la dosar se află listingul original emis de către vicepreşedintele băncii G., ce conţine menţiunea expresă cu privire la data, contul şi suma transferată, deci, un document original care atestă că operaţiunea a avut loc.
Instanţa a reţinut că martorul U. "nu a confirmat în nici cea mai mică măsură afirmaţiile acuzatoare făcute de pârât la adresa reclamantului", or, o simplă lectură a depoziţiei duce la concluzia că documentele corespundeau realităţii (retragerile în numerar erau reale) şi, în repetate rânduri, aceste sume de bani au fost înmânate reclamantului.
Mai mult, martorul U. a arătat că este vorba despre acele documente pe care judecătorul i le-a prezentat.
Susţine recurentul că o probă nu poate fi privită în mod izolat, nu poate fi scoasă din contextul probator, iar convergenţa "coincidenţelor" privind operaţiunile aflate la limita legii dau o altă consistenţă întregului material probator.
Instanţa, însă, a procedat la evaluarea probelor singularizându-le, izolându-le de întregul material probator, astfel încât rezultanta nu a putut duce la o concluzie temeinică şi legal fundamentată.
2. Cu privire la depoziţia extrajudiciară a martorului J., instanţa nu a indicat motivele pentru care, în raport de întreg materialul probator, nu a înţeles să o ia în considerare.
Faptul că în Suedia, J. a pierdut procesul intentat de compania mamă E. se datorează faptului că respectiva cauză era de natură comercială (între E. compania mama şi E.), astfel încât chestiunile privind plăţile făcute cu titlul de "mită" nu au fost avute în vedere în dimensiunea lor penală, nuanţa de "lobby" fiind în mod delicat utilizată ca eufemism pentru respectivele plăţi.
3. Pe parcursul derulării litigiului, reclamantul A. a negat vehement calitatea de asociat în cadrul F. Ulterior, pus în faţa documentelor depuse de către pârâtul B., care erau de natură să stabilească legătura dintre el şi transferurile efectuate, reclamantul a avut o reacţie de vădită rea credinţă.
Astfel, după ce la interogatoriu, la întrebarea 2, reclamantul a negat asocierea cu B. în F., la întrebările următoare din acelaşi interogatoriu, văzând documentul semnat în adunarea generală, a răspuns că semnătura "ar putea să fie, ar putea să nu fie."
Înscrisurile, coroborate cu răspunsurile la interogatoriu, dau cel puţin măsura relei credinţe a reclamantului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, credibilitatea apărărilor pârâtului B., concluzia instanţei fiind greşită, în sensul că probele "nu sunt apte să probeze săvârşirea vreunei fapte de dare de mită."
4. Hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii în privinţa incidenţei art. 10 din Convenţia Europeană Drepturilor Omului.
În acest sens, recurentul susţine că instanţa nu a luat în considerare baza factuală evidentă, respectiv reaua-credinţă a reclamantului pe întreg parcursul procesului, încercând să denatureze adevărul implicării sale în F.
Instanţa nu a coroborat probele existente la dosar, ce conturează profilul public al reclamantului, care are antecedente notorii, dezvăluite în media în 2009, în acest sens fiind depus un înscris datat 19 noiembrie 2009, emis de S.
Mai susţine recurentul că, dacă ar fi coroborat toate elementele rezultate din probele administrate, instanţa ar fi constatat că afirmaţiile pârâtului B. au cel puţin o minimă bază factuală, în sensul avut în vedere de art. 10 din Convenţia Europeană Drepturilor Omului.
Libertatea de exprimare cu privire la chestiunile de interes public este protejata in rem şi nu in personam, motiv pentru care instanţa a făcut o greşită aplicare a legii, atunci când, constatând în mod corect că afirmaţiile pârâtului C. se circumscriu limitelor libertăţii exprimare, nu face acelaşi lucru în privinţa paratului B., faţă de care nu aplică aceleaşi reguli.
Susţine recurentul că materialele de presă vizează conduita, firmele şi contractele reclamantului, şi au apărut în dezbatere publică, cu mult timp înainte de afirmaţiile pârâtului B., iar reclamantul A. nu a acţionat în judecată autorii articolelor respective, în care acuzaţiile sunt punctuale şi deosebit de virulente şi în mod evident documentate.
Reclamantul nu a acţionat în judecată nici S. pentru decizia unanimă de excludere din categoria profesională a jurnaliştilor pentru oferirea de "servicii de influenţă".
Subliniază recurentul că, afirmaţiile sale, provenind de la o sursă autorizată, se circumscriu limitelor libertăţii de exprimare, aşa cum în mod corect a stabilit instanţa de fond în cazul pârâtului C., astfel încât protecţia conferită de art. 10 din Convenţia Europeană Drepturilor Omului se extinde şi asupra sa.
Sub un ultim aspect, recurentul susţine că instanţa nu a arătat care sunt criteriile, potrivit cărora a stabilit cuantumul prejudiciului moral reprezentând "o reparaţie echitabilă pentru fapta ilicită (...)", reţinând că reclamantul a suferit un prejudiciu moral (...) fiind adusă atingere demnităţii sale, credibilităţii sale de jurnalist şi formator de opinie, deşi la dosar se afla decizia S., care vorbeşte expres despre faptul că A. încalcă regulile profesiei de jurnalist, în momentul în care propune unui demnitar nepublicarea unor informaţii de interes public. (...), iar A. ajunge la o înţelegere cu un demnitar cu scopul explicit de a denatura adevărul.
Redând fragmente din decizia S., recurentul contestă argumentele instanţei de apel, care fac referire la calitatea de jurnalist şi cea de formator de opinie a reclamantului, în condiţiile în care cea mai reprezentativă asociaţie profesională îl exclude din rândurile sale pentru gravitatea unor fapte ce includ "servicii de influenţă" şi "denaturarea adevărului".
La termenul de la 17 octombrie 2019, în şedinţă publică, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul A., pe care o va admite, pentru următoarele considerente:
Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în condiţiile prevăzute de lege, numai pentru motivele expres şi limitativ reglementate prin dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. 1865.
Prin exercitarea recursului se urmăreşte realizarea controlului de legalitate al hotărârii recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac a apelului, care este devolutivă, în recurs, părţile sunt obligate a-şi conforma conduita procesuală la dispoziţiile anterior invocate.
Instanţa de recurs nu poate verifica modul în care instanţele de fond au analizat şi apreciat probatoriile administrate, cu consecinţa statuării cu privire la săvârşirea de către acestea a unei greşeli de fapt, întrucât o astfel de verificare era permisă numai în cadrul motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care însă au fost abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
Prin exercitarea recursului se urmăreşte realizarea controlului de legalitate al hotărârii recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac, care este devolutivă, în recurs părţile sunt obligate a-şi conforma conduita procesuală dispoziţiilor imperative anterior invocate.
Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 din C. proc. civ. ori susceptibile de o astfel de încadrare juridică, întrucât în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de C. proc. civ. prin dispoziţii speciale, de strică interpretare.
Deşi nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei de apel în soluţionarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.
În cauza dedusă judecăţii, deşi recurentul a indicat prin memoriul de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezelor reglementate de acestea.
Astfel, dezvoltarea criticilor formulate nu permite încadrarea recursului în motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care vizează nemotivarea hotărârii sau faptul că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii şi nici în cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care reglementează pronunţarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Aceasta deoarece, nemulţumirea exprimată de recurent vizează exclusiv greşita stabilire de către instanţă a situaţiei de fapt, raportat la probele administrate.
În cuprinsul memoriului de recurs cu care a învestit Înalta Curte, nu se găseşte nicio critică concretă privind faptul că hotărârea ar fi nemotivată, ar cuprinde motive contradictorii sau total străine de natura cauzei, după cum nu se critică şi nu se arată în concret cum ar fi realizat instanţa de apel (în rejudecare după casare) aplicarea greşită a legii, recurentul neindicând care principii sau norme de drept substanţial ar fi fost greşit aplicate în cauză.
Dimpotrivă, ceea ce critică recurentul se referă la modul de interpretare a probelor de către instanţa de apel - înscrisuri şi depoziţii ale martorilor, a înlăturării unor probe şi a coroborării acestora, motive care tind la restabilirea situaţiei de fapt, prin reaprecierea probelor.
Recurentul a invocat încălcarea de către instanţa de apel a art. 10 din Convenţia Europeană Drepturilor Omului, însă nu a arătat, concret, în ce constă această încălcare, susţinerile sale vizând, de asemenea, modul de interpretare a probelor administrate.
Solicitarea recurentului de a se constata, ca şi în cazul pârâtului C., că beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană Drepturilor Omului, prin prisma faptului că afirmaţiile sale provin de la o sursă autorizată, ignoră faptul că această problemă a fost tranşată în decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, în sensul că pârâtul B. nu este ziarist, nefiind necesară în privinţa sa jurisprudenţa CEDO cu referire la specificitatea activităţii presei.
Ca atare, reţinând că în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel şi constatând că memoriul de recurs nu conţine critici propriu-zise, sancţiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de către instanţa de recurs.
Pe cale de consecinţă, reţinând că recursul nu este motivat conform cazurilor prevăzute în art. 304 C. proc. civ. şi nici nu există motive care să poată fi examinate şi din oficiu, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) din acelaşi cod.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentul pârât B. va fi obligat să plătească intimatului reclamant A. suma de 8.478,80 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 1390A din 12 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurent să plătească intimatului A. suma de 8.478,80 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2019.
GGC - LM