Invocarea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a consilierului juridic. Condiții și efecte din perspectiva dispozițiilor art. 151 alin. (4) din Codul de procedură civilă
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Actele de procedură
Index alfabetic: acțiune în constatare
- contract de credit
- reprezentant judiciar convențional
- excepția lipsei dovezii calității de reprezentant
C. proc. civ., art. 80 alin. (1), art. 84 alin. (1), art. 86 teza I, art. 151 alin. (2), (4)
C. civ., art. 1376 alin. (2) teza a II-a
Conform art. 151 alin. (2) C. proc. civ., avocatul şi consilierul juridic vor depune împuternicirea lor, potrivit legii, iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi text de lege, reprezentanţii persoanelor juridice de drept privat vor depune, în copie, un extras din registrul public în care este menţionată împuternicirea lor.
Sunt supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de art. 151 alin. (4) C. proc. civ. numai menţiunile cu privire la reprezentantul legal, nu şi cele privind reprezentantul judiciar convenţional.
Astfel, în cazul în care persoana juridică de drept privat este reprezentată de consilierul juridic, care are calitatea de prepus, împuternicirea acordată acestuia nu este supusă cerinţei publicităţii reglementată de art. 151 alin. (4) C. proc. civ., care are în vedere calitatea de reprezentant legal al persoanei juridice de drept privat.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1259 din 7 iulie 2020
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 22 iulie 2015 sub nr. x/300/2015, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., au solicitat:
- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.5 şi art. 4.10 lit. a) şi lit. b) din contractul de credit de consum nr. HL 15783/24.09.2007;
- obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii prin raportare la valoarea LIBOR şi a marjei de la data încheierii contractului;
- obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor abuzive cu titlul de comision de acordare, comision de administrare şi dobândă excedentară;
- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, stabilizarea cursului de schimb la momentul semnării contractului, iar în subsidiar, restabilirea echilibrului contractual prin suportarea în mod egal a riscului valutar, denominarea în moneda naţională a plăților.
În drept, au fost invocate prevederile din Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 480 şi art. 992 C. civ., Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 TFUE.
La 23 septembrie 2015, reclamanţii au depus la dosar cerere precizatoare, indicând următoarele valori patrimoniale: suma de 892.621,8 lei - aferentă capătului unu de cerere referitor la dobândă, privind art. 4.1 alin. (2) din contract; suma de 1.074.176,67 lei - aferentă capătului de cerere privind posibilitatea băncii de a modifica dobânda şi comisioanele, de la art. 4.5 din contract; suma de 181.551,25 lei - aferentă petitului privind comisionul de administrare; suma de 168.141 lei - aferentă dobânzii excedentare; suma de 10.500 lei - pentru comisionul de acordare; suma de 89.745,97 lei - privind comisionul de administrare.
Prin sentinţa civilă nr. 383 din 13 ianuarie 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Litigiul a fost înregistrat pe rolul Secţiei a VI-a civilă a Tribunalului București la 10 februarie 2016 sub nr. x/3/2016.
Prin sentința civilă nr. 2723 din 3 mai 2016, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.5 din contractul de credit nr. HL 15783/24.09.2007 și a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reținut, în esenţă, următoarele:
Fiind în prezenţa unui contract de credit încheiat între un consumator şi un comerciant, raporturile juridice dintre părţi cad sub incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000 (forma în vigoare la data încheierii actului), nefiind aplicabil art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, care a fost introdus abia la data de 31.12.2007.
Întrucât reclamanţii nu au făcut dovada că împrumutul a fost acordat în scopul rambursării unui credit ipotecar pentru investiţii imobiliare contractat anterior nu sunt aplicabile şi prevederile Legii nr. 190/1999, nefiind în prezenţa unui credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, în înţelesul art. 2 lit. c) din Legea nr. 190/1999.
Pe fond, instanţa a reținut, cu caracter prealabil, că prevederile contestate se regăsesc într-un contract standard preformulat, astfel încât se prezumă a nu fi fost negociate, conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, proba contrară ce cădea în sarcina băncii nefiind prezentată, consideraţiile pârâtei din cuprinsul întâmpinării neavând natura unei probe contrare, în sensul legii.
În privinţa celorlalte cerinţe prevăzute de lege pentru a fi în prezenţa unor clauze abuzive, acestea au fost analizate prin raportare la fiecare clauză contestată, în parte.
În ceea ce privește clauza referitoare la caracterul variabil al dobânzii (art. 4.1 alin. 2), tribunalul a constatat că, deşi reclamanţii critică această prevedere, toate motivele de fapt care se regăsesc în acţiune privesc de fapt clauza care reglementează dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, cuprinsă la art. 4.5 din contract.
În aceste condiţii, instanţa a considerat că prevederea în discuţie nu este de natură să creeze prin ea însăşi un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei credinţe, atâta timp cât dobânda variabilă nu era interzisă ca atare de lege.
În ceea ce privește clauza referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii (art. 4.5), instanța nu a primit argumentele întemeiate pe dispoziţiile art. 14 lit. a) din Legea nr. 190/1999, atâta timp cât nu s-a făcut dovada că ne regăsim în prezenţa unui credit ipotecar pentru investiţii imobiliare.
Tribunalul a apreciat că singurul argument fondat este cel întemeiat pe dispoziţiile pct. 1 din Anexa Legii nr. 193/2000 (alin. 2 nu era în vigoare la data încheierii actului, fiind introdus abia la data de 31.12.2007), potrivit cărora sunt considerate abuzive acele prevederi care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia.
În ceea ce privește clauzele referitoare la comisionul de acordare şi cel de administrare, tribunalul a apreciat că prevederea referitoare la comisionul de acordare nu este de natură să producă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părților, contrar cerinţelor bunei credinţe, în condiţiile în care obligaţia de plată a comisionului corespunde unei prestaţii a băncii, constând în activităţile efectuate în vederea acordării creditului.
În ceea ce privește clauza referitoare la moneda de rambursare a ratelor lunare, în primul rând, instanţa a constatat că prevederea în discuţie nu are nicio legătură cu riscul valutar, acestea reglementând obligaţia împrumutaţilor de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat.
Pe fondul cererii, tribunalul a apreciat că nu pot fi primite solicitările reclamanţilor, neputându-se susţine că obligaţia de rambursare a creditului în moneda în care a fost acordat este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părților întrucât, contrar susţinerilor din cerere, riscul valutar cade în sarcina ambelor părţi, în funcţie de evoluţia concretă a cursului valutar CHF - RON, care poate fi atât în sens crescător, cât şi descrescător.
Pe de altă parte, s-a arătat că rambursarea ratelor de credit în valuta în care a fost acordat creditul constituie o aplicaţie a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. de la 1864, astfel încât, chiar şi în lipsa reglementării acestui aspect în contract, obligaţia de rambursare a ratelor trebuia îndeplinită în moneda creditului.
Tribunalul nu a putut reţine încălcarea art. 75, art. 76 din Codul Consumului, în condiţiile în care reclamanţii nici măcar nu au arătat care sunt acele informaţii eronate sau incomplete care li s-au transmis, iar o obligaţie a băncii de informare cu privire la riscul valutar nici nu exista la nivelul anului 2007, dispoziţia legală enunţată în cerere fiind introdusă abia în 22.08.2008.
În ce priveşte solicitarea de înghețare a cursului de schimb, indiferent de valoarea la care se solicită a se efectua, tribunalul a considerat că este de natură să aducă atingere principiului forţei obligatorii a contractelor, recunoscut de art. 969 C. civ. de la 1864.
În privinţa dispoziţiilor art. 970 C. civ. de la 1864, tribunalul a reţinut că acestea au în vedere executarea cu bună credinţă a obligaţiilor contractuale. Or, s-a arătat, faţă de faptul că obligaţia de rambursare a creditului revine împrumutatului şi nu băncii, îngheţarea cursului de schimb al monedei CHF la o anumită valoare nu conduce la executarea cu bună credinţă a unei obligaţii ci, dimpotrivă, la încălcarea acesteia.
Referitor la solicitarea de conversie a creditului în moneda naţională, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată, întrucât încalcă acordul de voinţă al părţilor, respectiv principiul forţei obligatorii a contractelor, instituit de art. 969 C. civ. de la 1864.
Împotriva sentinţei civile nr. 2723 din 3 mai 2016 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă au declarat apeluri reclamanţii A., B., C. și pârâta D. S.A., care au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
Prin decizia civilă nr. 1201/A din 23 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al apelantei-pârâte D. SA și anulat apelul declarat de pârâta D. S.A.
Totodată, a fost respins apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C., ca nefondat.
Considerentele avute în vedere de instanţa de apel privesc următoarele aspecte:
1. Analizând cu prioritate, în condițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al apelantei-pârâte, Curtea a reținut următoarele:
Potrivit art. 80 alin. (1) C. proc. civ., părţile pot să exercite drepturile procedurale prin reprezentant, iar reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară.
În speță, nu se pune problema unei reprezentări judiciare, care presupune desemnarea de către instanță a unui reprezentant pentru una din părți.
În cazul reprezentării legale, art. 151 alin. (4) C. proc. civ. stabilește că reprezentanții persoanelor juridice de drept privat vor depune, în copie, un extras din registrul public în care este menţionată împuternicirea.
În cazul reprezentării convenționale, art. 151 alin. (2) C. proc. civ. prevede obligația avocatului sau a consilierului juridic de a depune împuternicirea lor, potrivit legii.
Conform art. 84 alin. (3) C. proc. civ., împuternicirea dată unui avocat ori consilier juridic se dovedeşte prin înscris, potrivit legilor de organizare şi exercitare a profesiei.
Din analiza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Curtea a constatat că doamnele E. și F., care au semnat cererea de apel, nu figurează înscrise în registrul comerțului ca persoane împuternicite să reprezinte D. S.A.
Instanţa a avut în vedere că persoanele care au semnat adeverințele de salariat eliberate pentru persoanele mai sus menționate, sub nr. 508/33/04.01.2018 și nr. 508/319/22.01.2018, G., în calitate de director executiv adjunct, și H., șef serviciu, nu au, nici ele, calitatea de reprezentant legal al apelantei-pârâte, nefiind menționate ca atare în extrasul din registrul comerțului. S-a reţinut că nici semnatarii extrasului din decizia comitetului de reglementări interne din 10.07.2015 și ai extrasului din Norma privind competențele de reprezentare în cadrul D. S.A versiunea 7.0 (în vigoare de la data de 17 iunie 2015), doamnele I., respectiv J., nu se regăsesc printre persoanele împuternicite să reprezinte banca în relațiile cu terții, inclusiv cu instanțele judecătorești, astfel cum au fost menționate în registrul comerțului, mențiuni efectuate în scop de opozabilitate față de terți.
S-a considerat că, potrivit Normei interne anterior menționate, ca excepție de la regula privind semnarea actelor băncii de către doi conducători ai acesteia sau de doi salariați cărora conducătorii le-au delegat în mod expres atribuții în acest sens - reprezentarea D. S.A. în fața instanțelor judecătorești se face în baza unei delegații de reprezentare semnată de Directorul Executiv al Direcției Juridice și de Șeful Biroului Litigii/Șef serviciu din cadrul Direcției juridice, or nicio asemenea delegație de reprezentare nu a fost depusă la dosarul cauzei.
S-a apreciat că cele două adeverințe, nr. 508/33/04.01.2018 și nr. 508/319/22.01.2018, pe lângă faptul că nu constituie delegație/împuternicire explicită de reprezentare a băncii în prezentul litigiu, ci doar atestă calitatea de salariat, încadrat cu contract individual de muncă în cadrul D. S.A., a doamnelor E. și F., nici nu sunt semnate de persoanele indicate în cuprinsul Normei, ci de directorul executiv adjunct și un șef serviciu.
S-a mai reținut faptul că în Anexa nr. 1 la Norma privind competențele de reprezentare în cadrul D. S.A. sunt stabilite alte excepții de la principiul angajării răspunderii băncii prin semnătura a cel puțin două persoane, dar la nivelul unităților teritoriale, iar nu în cazul actelor ce emană chiar de la D. S.A.
2. Analizând sentința apelată, în raport de criticile expuse prin apelul declarat de apelanții-reclamanți A., B. şi C., conform art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reţinut caracterul nefondat al apelului, pentru următoarele motive:
Toate criticile apelanților-reclamanți ce s-au referit la indexarea dobânzii, care reprezintă, în esență, o reluare a motivelor invocate în cererea de chemare în judecată, privesc, în realitate, clauza prevăzută la art. 4.5 din același contract de credit, în privința căreia prima instanță a constatat deja caracterul abuziv și, implicit, nulitatea absolută prin dispozitivul sentinței apelate. În acest sens, asemenea primei instanțe, Curtea a reţinut că ceea ce au contestat apelanții-reclamanți din perspectiva condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea clauzelor abuzive nu este caracterul variabil (indexabil) al dobânzii - la care se referă art. 4.1 alin. (2) din contract - ci dreptul băncii de a o revizui în mod unilateral.
Referitor la motivaţia perceperii comisioanelor, Curtea a apreciat că nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate pentru a se identifica în conținutul clauzelor scopul perceperii celor două comisioane ori activitatea prestată de bancă în schimbul acestora, iar detalierea acestor prestaţii nu este impusă de nicio prevedere legală. Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancţioneze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul, şi nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de „clauză abuzivă”, astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Limbajul care definește comisioanele în discuție este accesibil, nu are caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestaţiei băncii în schimbul perceperii comisionului din chiar denumirea acestuia. Comisionul de acordare este perceput în scopul acordării creditului, deci pentru întocmirea documentaţiei de credit şi derularea tuturor operaţiunilor necesare pentru punerea la dispoziţie a sumei împrumutate, operațiuni ce pot privi și verificarea bonității clientului. Cât despre comisionul de administrare, acesta este perceput pentru activitatea de monitorizare ori efectuarea de operaţiuni de către bancă, inclusiv în interesul împrumutatului, în scopul rambursării creditului acordat, pe întreaga perioadă de creditare, astfel încât şi perceperea unui atare comision este justificată.
Curtea a mai reţinut faptul că formula de calcul a comisionului de administrare este clară, fiind indicate în contract valoarea comisionului, periodicitatea şi baza de calcul: 0,10% aplicat la soldul creditului, perceput lunar.
De asemenea, s-a apreciat că şi modul de stabilire a comisionului de acordare este clar, neechivoc, acesta fiind stabilit procentual, 1% din valoarea creditului astfel cum a fost menționată la art. 1.1, respectiv din suma de 250.000 CHF, perceput integral, la data acordării creditului.
Curtea a mai reţinut că, pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, atunci când se invocă lipsa contraprestaţiei băncii, trebuie să fie întrunite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de lege: lipsa negocierii, existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, încălcarea exigenţelor bunei-credinţe. Prin urmare, s-a arătat, simpla lipsă a negocierii, invocată, de asemenea, de apelanții-reclamanți, nu este suficientă, după cum nu poate determina, prin ea însăşi, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, atât timp cât utilizarea unor contracte standard nu este interzisă de lege ci, dimpotrivă, uneori chiar recomandată pentru asigurarea exigenţelor prudenţiale bancare, impuse chiar de BNR.
Curtea a statuat asupra faptului că nu este îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, câtă vreme valoarea şi periodicitatea comisioanelor a fost clar determinată prin contract, cu respectarea dispoziţiilor în vigoare la data încheierii contractului de credit, iar limbajul care le definește este accesibil, nu are caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestaţiei băncii în schimbul perceperii comisioanelor.
Curtea a apreciat ca nefondată şi critica vizând soluția dată capetelor de cerere având ca obiect stabilizarea cursului de schimb CHF-RON la cursul existent la data încheierii contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia, precum și denominarea în monedă națională a plăților, în sensul efectuării plăților ratelor lunare de împrumut în moneda RON.
S-a apreciat că această clauză contractuală, care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat, transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 C. civ. din 1864, conform cărora „obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.
În atare context, Curtea a reținut că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.
În ceea ce privește solicitarea de denominare în moneda națională a plăților, Curtea a reținut că acordarea creditelor în valută nu a fost şi nu este interzisă de lege, astfel cum rezultă din chiar prevederile Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar emis de Banca Naţională a României, act normativ invocat de către apelanții-reclamanți în susţinerea acestui capăt de cerere.
Cât privește incidența teoriei impreviziunii, Curtea a arătat, în primul rând, că spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi nulitatea ei, care se analizează pentru motive concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.
S-a subliniat fatul că, deşi nu a cunoscut o consacrare legală sub imperiul dispoziţiilor Codului civil de la 1864, doctrina şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părţi la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii să fie reajustate drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi întinderea acestora.
Împotriva deciziei civile nr. 1201/A din 23 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a declarat recurs pârâta D. S.A., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În susţinerea cererii, recurenta invocă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. căruia îi subsumează o singură critică, aceasta vizând faptul că instanţa de apel a soluţionat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al apelantei-pârâte cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 82 și art. 151 C. proc. civ., referitoare la reprezentarea părților.
Argumentele aduse în sprijinul criticii formulate vizează următoarele aspecte:
Potrivit Normei privind competenţele de reprezentare, în cadrul societăţii absorbite D. S.A. s-a stabilit că pentru angajarea băncii în relaţiile cu terţii este necesară semnătura cumulativă a oricăror doi conducători, conform responsabilităţilor şi împuternicirilor stabilite de Consiliul de Administraţie sau prin semnătura cumulată a cel puţin doi salariaţi, cărora conducătorii le vor delega atribuţiile în acest sens şi care vor angaja banca în limitele puterilor conferite.
În aceeaşi normă se mai precizează că se consideră excepţii de la principiul angajării răspunderii băncii (mai sus precizat) prin semnătura a cel puţin două persoane, astfel: „în faţa instanţelor de judecată sau arbitrale, reprezentarea băncii se realizează de către o singură persoană pentru care delegaţia de reprezentare se semnează de către Directorul Executiv al Direcţiei Juridice şi Şeful Biroului Litigii/Şef Serviciu din cadrul Direcţiei Juridice”.
Recurenta precizează că documentele emise de Direcţia Juridică din cadrul D. S.A. aveau ca primă semnătură, de tip A, pe cea a Directorului Executiv/Şef Serviciu/Şef Birou şi a doua semnătură, de tip B, pe cea a consilierului juridic care redacta respectivul document.
Se precizează că a fost probat cu înscrisuri că semnatarii cererii de apel, respectiv E. avea calitate de şef serviciu, iar F. avea calitatea de consilier juridic, iar potrivit adeverinţelor depuse la dosarul cauzei şi în raport de Norma de reprezentare a societăţii D. S.A., persoanele semnatare aveau calitatea de a reprezenta banca în relaţia cu instanţele de judecată.
Recurenta învederează, în al doilea rând, că cererea de apel a fost semnată în numele societăţii absorbite de şeful serviciului, la acea vreme, E. şi de F. în calitate de consilier juridic potrivit reglementărilor interne la care s-a făcut referire.
Recurenta menţionează, totodată, faptul că în faţa instanţei de fond întâmpinarea depusă a fost semnată de aceleaşi şef serviciu împreună cu un alt consilier juridic, în faţa tribunalului nepunându-se problema că persoanele semnatare nu ar avea calitatea să reprezinte banca, partea potrivnică necontestând această calitate.
Consideră recurenta că a ridica această excepţie, din oficiu, atunci când nu există nici măcar suspiciunea unei intenţii frauduloase că altcineva decât reprezentanţii legali ai societăţii au formulat calea de atac a apelului şi că, în acelaşi timp, au şi reprezentat-o în faţa instanţei de judecată, este o chestiune excesiv de formalistă, putând fi asimilată cu refuzul de a judeca o cauză şi chiar cu încălcarea dreptului la justiţie, consfinţit atât prin Constituţia României, cât şi de către reglementările europene în acest domeniu.
Recurenta conchide în sensul că apelul este semnat de reprezentanţii legali şi convenţionali ai societăţii D. S.A., iar reprezentarea în faţa instanţei de judecată a fost efectuată prin consilierul juridic desemnat în baza mandatului de reprezentare, calitate şi mandat ce nu au fost contestate de către partea intimată.
Intimaţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare.
Prin încheierea din 3 decembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 3 martie 2020, a admis în principiu recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1201/A din 23 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
La termenul din 28 aprilie 2020, Înalta Curte a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 şi al dispoziţiilor art.63 alin. (11) din Anexa nr.1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.
Potrivit rezoluţiei existente la fila 38 din dosar, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 9 iunie 2020.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat următoarele:
Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant este o excepţie de procedură absolută şi peremptorie, dată fiind necesitatea de a se realiza o judecată între părţi corect reprezentate.
Instituția reprezentării în procesul civil vizează procedeul juridic în care o persoană, numită reprezentant, îndeplinește acte de procedură în numele şi pe seama unei părți din proces, efectele actului îndeplinit producându-se direct față de parte.
Art. 80 alin. (1) C. proc. civ. stabilește regula potrivit căreia părțile își pot exercita drepturile procedurale personal sau prin reprezentant şi enumeră felurile reprezentării, respectiv legală, convențională sau judiciară.
Potrivit art. 84 alin. (1) C. proc. civ., reprezentarea convențională a persoanelor juridice în fața instanțelor de judecată se poate face numai prin consilier juridic sau avocat, în condițiile legii.
În reglementarea art. 86 prima teză C. proc. civ., „Mandatarul cu procură generală poate să îl reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume”, ceea ce presupune că mandatul de reprezentare în justiție trebuie considerat ca un mandat special în raport cu mandatul de administrare sau cu orice mandat având un caracter general.
Conform art. 151 alin. (2) C. proc. civ., avocatul şi consilierul juridic vor depune împuternicirea lor, potrivit legii, iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi text de lege, reprezentanţii persoanelor juridice de drept privat vor depune, în copie, un extras din registrul public în care este menţionată împuternicirea lor.
Recurenta a depus la dosarul cauzei copii certificate de pe următoarele înscrisuri: adeverințele nr. 508/33/04.01.2018 și nr. 508/319/22.01.2018, extras din decizia comitetului de reglementări interne din 10.07.2015, extras din actul constitutiv, extras din Norma privind competențele de reprezentare în cadrul D. S.A versiunea 7.0 (în vigoare de la data de 17 iunie 2015) și Anexa nr. 1 la Norma anterior menționată.
Prin Norma privind competentele de reprezentare în cadrul D. S.A., versiunea 7.0, depusă în extras, s-a stabilit „dreptul de semnătură pentru angajarea Băncii, conform Anexei nr. I, cu respectarea principiului conform căruia răspunderea Băncii este angajată prin semnătură cumulată a oricăror doi conducători ai Băncii, conform responsabilităţilor şi împuternicirilor stabilite de Consiliul de Administraţie sau prin semnătura cumulată a cel puţin doi salariaţi, cărora conducătorii le vor delega atribuţiile în acest sens şi care vor angaja Banca în limita puterilor conferite, în conformitate cu prezenta Normă”.
Potrivit acestei Norme, „se consideră excepţii de la principiul angajării răspunderii Băncii prin semnătura a cel puţin două persoane, potrivit competenţelor de reprezentare stabilite prin prezenta Norma, (i) reprezentarea D. S.A. în faţa instanţelor judecătoreşti şi/sau în faţa instanţelor arbitrale, de către o singură persoană pentru care delegaţia de reprezentare se semnează de către Directorul Executiv al Direcţiei juridice şi Şeful Biroului Litigii/şef Serviciu din cadrul Direcţiei Juridice şi (ii) reprezentarea D. SA în faţa Serviciilor Registratură şi Arhivă ale instanţelor judecătoreşti de orice grad, de către o singură persoană pentru care delegaţia de reprezentare se semnează de către Directorul Executiv al Direcţiei Juridice/Şeful Biroului Litigii/Șef Serviciu din cadrul Direcţiei Juridice și conducătorul unităţii teritoriale/angajat cu atribuţii manageriale/coordonare din care face parte persoana delegată.
Astfel cum rezultă din extrasul din Anexa nr. 1 la Normă, „documentele emise la nivelul Direcţiei Juridice sunt: invitaţii la conciliere, împuterniciri avocaţiale, răspunsul privind solicitările de informaţii (…), cereri de chemare în judecată de orice natură, inclusiv acţiuni civile, comerciale, falimente şi reorganizări judiciare, cereri de chemare în garanţie, întâmpinări, note scrise (..)”.
Art. 54 din Actul Constitutiv al D. S.A. stipulează că răspunderea băncii va fi angajată prin semnătura cumulată a oricăror doi conducători ai Băncii, conform responsabilităţilor şi împuternicirilor stabilite de Consiliul de Administraţie sau prin semnătura cumulată a cel puţin doi salariaţi cărora conducători le vor delega atribuţiile în acest sens şi care vor angaja Banca în limitele conferite.
Din coroborarea acestor texte legale mai sus redate şi a documentelor de reglementare internă emise de Bancă, rezultă că cererea de apel formulată de persoana juridică de drept privat, D. S.A., putea fi făcută fie prin reprezentantul legal, situație în care este obligatorie depunerea unui extras din registrul public care să ateste această calitate, fie prin reprezentant convențional, consilier juridic sau avocat, situație în care este obligatorie depunerea unei împuterniciri emise de persoana juridică al cărei angajat este.
Cererea de apel formulată de apelanta-pârâtă este semnată de șef serviciu E. și de consilier juridic superior F., acelaşi şef serviciu semnând şi întâmpinarea depusă la instanţa de fond şi validată de aceasta, împrejurare ce a dat naştere unei prezumţii de dovadă a calităţii de reprezentant a celor două persoane.
Adeverinţele existente la filele 149 şi 150 în dosarul Curţii atestă faptul că d-na E. deţine funcţia de şef serviciu Direcţie Juridică şi că d-na F. deţine funcţia de şef birou - Direcţia Juridică, calităţi ce le conferă atributul reprezentării convenţionale a recurentei în faţa instanţelor judecătoreşti, în sensul avut în vedere de art. 80 alin.(1), de art. 84 alin.(1) şi de art. 151 alin. (2) C. proc. civ., ambele adeverinţe fiind semnate de Directorul executiv adjunct al Băncii.
Semnatarii celor două adeverinţe, nr. 508/33/04.01.2018 şi nr. 508/319/2018, sunt directorul executiv adjunct şi şef serviciu, salariaţi care au acţionat, astfel, în calitate de prepuşi ai Băncii, angajator comitent în reprezentarea legală cerută de art. 151 alin. (4) C. proc. civ.
Aceasta pentru că, din interpretarea tezei a II-a a art. 1376 alin. (2) C. civ., rezultă că „prepusul este cel care, aflat sub directa supraveghere şi control a comitentului, îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări din partea acestuia, pentru comitent sau pentru o altă persoană, raportul comitent/prepus fiind de esenţa contractului individual de muncă.”
Într-o altă definiţie, consacrată în doctrină, prepusul este o persoană care acceptă să facă ceva în interesul altei persoane, punându-se sub direcţia, supravegherea şi controlul acesteia, o persoană care efectuează acte juridice sau îndeplineşte o funcţie după directivele şi sub controlul altei persoane.
Ceea ce defineşte noţiunile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredinţare decurge posibilitatea pentru prima persoană - denumită comitent - de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea celeilalte persoane - denumită prepus - aceasta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite.
Astfel, comitentul este o persoană îndreptăţită să exercite direcţia, supravegherea şi controlul asupra modului de îndeplinire a funcţiei pe care a încredinţat-o altei persoane (prepusului), iar prepusul este persoana care acceptă să facă ceva în interesul altei persoane, punându-se sub direcţia, supravegherea şi controlul acesteia.
Documentele emise de Direcţia Juridică din cadrul D. S.A., în dovedirea calităţii de reprezentanţi judiciari convenţionali ai semnatarilor cererii de apel, aveau ca primă semnătură de tip A, pe cea a Directorului executiv şi a doua semnătură, de tip B, pe cea a consilierului juridic, fiind astfel întocmite cu respectarea cerinţelor cuprinse în Norma privind competențele de reprezentare în cadrul D. S.A., versiunea 7.0 şi în acord cu Actul Constitutiv al D. S.A.
Aşadar, rezultă cu evidenţă că sunt supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de art. 151 alin. (4) C. proc. civ. numai menţiunile cu privire la reprezentantul legal, nu şi cele privind reprezentantul judiciar convenţional, în condiţiile în care consilierul juridic are, în speţă, calitatea de prepus faţă de Bancă, astfel că împuternicirea acordată acestuia nu este supusă cerinţei publicităţii, reglementată de art. 151 alin. (4) C. proc. civ., care are în vedere calitatea de reprezentant legal al persoanei juridice de drept privat.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva dezlegării pe care instanţa de apel a dat-o excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al apelantei-pârâte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.