Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2020

Deliberând asupra recursului civil de faţă, şi făcând aplicarea prevederilor art. 499 din C. proc. civ., reţine următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub nr. x/2016 şi precizată ulterior, reclamanta Laboratoarele A. S.R.L. Orăştie a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând ca prin hotarârea care se va pronunţa să se dispună: încetarea acţiunii ilicite a pârâtului de folosire neautorizată şi de denigrare a mărcii A. şi a societăţii reclamante şi interzicerea acţiunii ilicite pentru viitor; obligarea pârâtului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare definitivă pe reţeaua de socializare C., pe pagina acestuia, dar şi pe paginile grupurilor pe care a postat şi din care face parte, precum şi în ziarul "Puterea" şi în ziarul "Libertatea"; obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat reclamantei, în sumă de 300.000 euro în echivalent în RON la cursul oficial al Băncii Naţionale a României la momentul plăţii.

Acţiunea fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 252 - 257 C. civ. şi art. 36 - 37 din Legea nr. 84/1998.

Pe cale reconvenţională, pârâtul B. a solicitat ca prin hotărârea care se va pronunţa să se dispnă:obligarea reclamantei să înlăture de pe site-ul de internet http://A..ro menţiunea autorizarea de Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale a Fluxului de ceaiuri ca fiind conformă pentru fabricarea medicamentelor de uz uman (D.), cu obligarea reclamantei la plata sumei de 10.000.000 RON, cu titlu de daune morale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 279/26 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă a fost admisă în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanta S.C. Laboratoarele A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B..

A fost obligat pârâtul B. să nu mai posteze, în prezent şi pe viitor, pe reţeaua de socializare C. sau pe orice alte reţele de socializare sau platforme din mediul virtual, niciun fel de materiale cu conţinut denigrator, în legătură cu reclamanta S.C. Laboratoarele A. S.R.L. sau cu activitatea acesteia.

A fost obligat pârâtul B. să publice pe cheltuiala sa, în ziarele Puterea şi Libertatea şi pe pagina proprie de C. prezenta hotărâre, după rămânerea definitivă a acesteia.

A fost respinsă în rest acţiunea.

S-a luat act de renunţarea la judecata cererii reconvenţionale formulată de pârâtul-reclamant reconvenţional B. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvenţională S.C. Laboratoarele A. S.R.L.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta S.C. Laboratoarele A. S.R.L. Orăştie şi pârâtul B..

Prin decizia nr. 466 din data de 11 aprilie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul B.; a schimbat în parte sentinţa atacată şi, în consecinţă, a respins în tot acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta Laboratoarele A. S.R.L.; a fost menţinută în rest sentinţa atacată.

A fost respins apelul declarant de pârâtul B. împotriva încheierii din data de 05.09.2017 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. x/2016.

A fost respins apelul declarat de reclamanta Laboratoarele A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 10 ianuarie 2017 şi a sentinţei civile nr. 279/2018 pronunţate de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. x/2016.

A fost obligată reclamanta apelantă să plătească pârâtului apelant suma de 2.048 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în fond şi suma de 1.570 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs reclamanta Laboratoarele A. S.R.L.

În motivarea recursului se susţine în esenţă că:

1. Este incident motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., respectiv instanţa a încălcat atribuţiile puterii judecătoreşti prin aplicarea unei condiţii nereglementate de Noul C. civ. (art. 1350 alin. (3) C. civ.) privitor la condiţiile răspunderii civile delictuale. În acest sens, arată că instanţa de apel a introdus, fără drept, condiţia relei-credinţe a pârâtului şi a făcut trimitere la dispoziţii şi la jurisprudenţa CEDO fără a le indica în niciun fel.

Consideră recurentul că instanţa de apel şi-a arogat prerogativa de a legifera, impunând condiţia ca pârâtul să fi fost de rea credinţă; a impus, de fapt, existenţa doar a intenţiei ca formă de vinovăţie care ar putea atrage răspunderea civilă delictuală, prin aceasta fiind ignorate dispoziţiile art. 1357 alin. (2) C. civ. potrivit cărora "autorul prejudiciului răspunde şi pentru cea mai uşoară culpa."

Deci, răspunderea civilă delictuală a pârâtului poate fi atrasă şi în cazul culpei, aşadar şi în cazul imprudenţei şi al neglijenţei.

Din analiza dispoziţiilor art. 16 şi 1357 alin. (1) din noul C. civ., coroborat şi cu celelalte texte legale din materia răspunderii civile pentru fapta proprie cuprinse în C. civ., se desprinde concluzia că răspunderea civilă pentru fapta proprie are patru elemente de sine stătătoare, independente, putând lua naştere numai prin concursul tuturor acestora: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei.

Potrivit alin. (2) al art. 16 din C. civ., în materia răspunderii civile delictuale vinovăţia se poate înfăţişa fie sub forma intenţiei (directă sau indirectă), fie sub cea a culpei (cu prevedere sau sub forma neglijenţei).

În speţă, instanţa de apel s-a preocupat doar de analizarea intenţiei directe sub forma relei-credinţe, considerând nelegal că doar intenţia directă poate să determine atragerea răspunderii civile delictuale.

Ca o consecinţă, a ajuns la concluzia ca fapta ilicită nu există. Practic, a fost confundată analiza vinovăţiei - un element subiectiv - volitiv, instanţa ajungând la concluzia că nu a existat un element obiectiv: fapta.

Pentru a decela atitudinea autorului faptei ilicite, judecătorul trebuie să cerceteze fundamentul de ordin intelectiv şi volitiv al acţiunii acestuia, realizând apoi legătura cu fapta sa şi cu urmările produse. Practic, judecătorul are sarcina de a stabili o legătură între un element de ordin subiectiv şi unul de ordin obiectiv, dar acest lucru nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecăţii.

Precizează recurenta că argumentele aduse în dezvoltarea acestui motiv de recurs înţelege să le circumscrie şi motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susţine incidenţa cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătându-se că decizia recurată încalcă următoarele dispoziţii procedurale: art. 22 alin. (4) C. proc. civ. prin aceea că instanţa nu a pus în discuţia părţilor schimbarea temeiului juridic al cauzei; art. 14 alin. (4), (5) şi (6) C. proc. civ., nefiind respectat principiul contradictorialităţii; art. 15 C. proc. civ., nefiind respectat principiul oralităţii

Dezvoltând aceste critici, precizează recurenta că, prin decizia recurată, s-a reţinut că "pretenţiile reclamantei se încadrează pe tărâmul răspunderii civile delictuale(art. 1349 C. civ.) dispoziţii ce trebuie privite împreună cu normele de protecţie specială a drepturilor nepatrimoniale cuprinse la art. 252-257 C. civ., art. 30 alin. (6) Constituţie", fără a se fi pus în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

Se mai susţine că simpla indicare şi reluarea temeiurilor reţinute de prima instanţă nu reprezintă o veritabilă respectare şi aplicare a prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. Instanţa avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor calificarea juridică exactă a cererii, şi de a le permite să îşi expună apărările asupra tuturor celor patru condiţii care determină antrenarea răspunderii civile delictuale.

Reţinerea, de către instanţa de apel, a incidenţei unei răspunderi civile delictuale a pârâtului doar în condiţiile existenţei intenţiei ca formă a vinovăţiei ilustrează - în opinia recurentei - pronunţarea unei soluţii cu nesocotirea principiilor oralităţii (art. 15 C. proc. civ.) şi contradictorialităţii (art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), decizie care a condus la suprimarea dreptului recurentei la acoperirea unui prejudiciu în cuantum de 300.000 euro.

Contradictorialitatea, oralitatea şi publicitatea reprezintă principii fundamentale ale dreptului procesual civil, fiind de neconceput ca, doar cu prilejul redactării hotărârii, să fie analizate elemente esenţiale ale procesului, anume natura juridică a cererilor formulate de către părţi, temeiurile de drept şi limitele învestirii instanţei.

Prin omisiunea instanţei de apel de a acorda recurentei cuvântul în fond asupra incidenţei unei pretinse răspunderi civile delictuale, instanţa a încălcat principiul oralităţii, reglementat pentru exercitarea în condiţii optime a dreptului la apărare.

Contradictorialitatea este indisolubil legată de principiul egalităţii armelor, al oralităţii şi al publicităţii şedinţei de judecată, fiind principiul care îngăduie părţilor din proces să participe în mod activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării procesului.

În consecinţă, consideră recurentul că, prin simplul fapt al neacordării posibilităţii părţii de a pune concluzii asupra obiectului cu care este învestită instanţa, se încalcă principiul contradictorialităţii, dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

Instanţa supremă a reţinut, în jurisprudenţă sa, că principiul contradictorialităţii este încălcat şi în ipoteza în care, deşi reclamantul a învestit instanţa de judecată cu o cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului, fără a pune în discuţia părţilor calificarea cererii de chemare în judecată, instanţa soluţionează cererea ca fiind o cerere în anularea contractului, prin raportare la susţinerea pârâtului din întâmpinare.

3. O altă critică aduse de recurentă deciziei pronunţate de instanţa de apel este în sensul că au fost încălcate dispoziţiile art. 5 alin. (1) C. proc. civ., respectiv că instanţa a realizat o denegare de dreptate în lumina considerentelor de mai sus.

Instanţa de apel avea îndatorirea de a analiza atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, din perspectiva existenţei unei fapte ilicite, a unui prejudiciu şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta culpabilă şi prejudiciul produs subscrisei.

Deşi a enunţat toate cele patru condiţii ale răspunderii civile delictuale, instanţa a cercetat doar fapta ilicită, apreciind că analiza celorlalte condiţii ale acestei forme de răspundere civilă este lipsită de relevanţă, neputând fi îndeplinită condiţia întrunirii cumulative a tuturor cerinţelor prevăzute de art. 1357 Noul C. civ.

Consideră recurenta că aceasta este o eroare fundamentală a judecăţii din apel, hotărârii judecătoreşti recurate lipsindu-i practic toate elementele de conţinut relativ la condiţiile privind: prejudiciul, vinovăţia, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

O astfel de judecată este considerată greşită pentru că nu creează posibilitatea unui real control în etapa procesuală a recursului.

Mai precis, dacă instanţa de fond ajungea sau nu la concluzia existenţei caracterului ilicit al faptei, era o problemă de apreciere a probatoriului. Aspectele de temeinicie relative la celelalte elemente la răspunderii civile delictuale trebuiau cercetate în mod obligatoriu de către instanţa de apel.

Numai în acest fel, în apel, faţă de caracterul devolutiv al acestei căi de atac, s-ar fi putut reanaliza întreg probatoriul şi s-ar fi putut efectua un real control judecătoresc. Practic, cu o hotărâre de fond doar pe sfert motivată şi cu o hotărâre în apel pe trei sferturi nemotivată (prejudiciu, vinovăţie şi legătura de cauzalitate), instanţa de recurs este lipsită de posibilitatea de a înfăptui un real control judecătoresc al hotărârii atacate.

Subliniază recurenta că lipsesc în mod esenţial, din hotărârile pronunţate în etapele procesuale anterioare, orice argumente de fapt şi de drept privitoare la prejudiciu, vinovăţie şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Instanţa de fond şi cea de apel nu se raportează la niciun temei de drept pentru că nici nu există unul pe cale să-1 fi putut indica.

Astfel, se susţine că există o denegare de dreptate din partea instanţei, fiind invocate dispoziţiile art. 5 C. proc. civ., pentru că nu există un temei de drept care să justifice refuzul judecătorului de a cerceta toate elementele răspunderii civile delictuale, aspecte care ţin de fondul judecăţii.

Doar în faţa unei excepţii de fond sau de procedură cu efect dirimant, instanţa ar fi putut să reţină "că este de prisos" să cerceteze cauza dincolo de ipoteza învederată prin excepţia invocată. Or, art. 1357 C. civ. nu reglementează o excepţie de fond sau de procedură, astfel că instanţa a încălcat această normă juridică săvârşind o denegare de dreptate în sensul art. 5 C. proc. civ. şi adăugând la lege o excepţie dirimantă prin care a lăsat nesoluţionat fondul cauzei.

De aceleaşi apărări în drept şi de acelaşi raţionament înţelege recurenta să se folosească subsumat, deopotrivă, motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.,

Sub un alt aspect, recurenta afirmă că motivarea deciziei recurate este lacunară, că nu conţine analiza unor aspecte esenţiale invocate cu prilejul dezbaterilor asupra fondului apelului, respectiv nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.)

În acest context se arată că, efect al reţinerii unui temei juridic distinct de cel invocat de partea recurentă, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra unor apărări indispensabile soluţionării prezentei cauze şi a concluzionat eronat că este "de prisos" analizarea susţinerilor din cererea de chemare în judecată.

Un astfel de considerent este - în opinia recurentei - incompatibil cu principiul aflării adevărului în cauză, principiu consacrat de art. 22 C. proc. civ., care impune cerinţa unei analize efective a pretenţiilor părţilor, în lumina argumentelor invocate de acestea, o motivare completă impunându-se cu necesitate în cazul unor cauze complexe prin care se suprimă drepturi, cum este prezenta speţă.

Dispoziţiile art. 425 noul C. proc. civ. stabilesc elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre, menţionând la lit. b) "motivele de fapt şi de drept ale hotărârii [...]".

În plus, dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătoreşti întrucât pe această cale se poate verifica maniera în care s-a ajuns la o soluţie în circumstanţele concrete ale cauzei. Or, obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea acestor drepturi.

4. În coordonatele motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. afirmă recurenta că decizia atacată este dată cu încălcarea următoarele norme de drept material: art. 16 şi art. 1357 alin. (2) C. civ.

Consideră că răspunderea civilă delictuală a pârâtului poate fi atrasă şi în cazul culpei, aşadar şi în cazul imprudenţei şi al neglijenţei.

Analizând dispoziţiile art. 1357 alin. (1) din noul C. civ. şi art. 16 din aceeaşi Cod, dar şi celelalte texte legale din materia răspunderii civile pentru fapta proprie cuprinse în C. civ., se desprinde concluzia că răspunderea civilă pentru fapta proprie are patru elemente de sine stătătoare, independente, putând lua naştere numai prin concursul tuturor acestora: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei.

În speţă, instanţa de apel s-a preocupat doar de analizarea intenţiei directe sub forma relei-credinţe, considerând nelegal că doar intenţia directă poate să determine atragerea răspunderii civile delictuale.

Ca o consecinţă, instanţa de apel a ajuns la concluzia ca fapta ilicită nu există. Practic, confundând analiza vinovăţiei - element subiectiv-volitiv -instanţa a concluzionat că nu a existat un element obiectiv, anume fapta.

Pentru a decela atitudinea autorului faptei ilicite, judecătorul trebuie să cerceteze fundamentul de ordin intelectiv şi volitiv al acţiunii acestuia, realizând apoi legătura cu fapta sa şi cu urmările produse. Practic, judecătorul are sarcina de a stabili o legătură între un element de ordin subiectiv şi unul de ordin obiectiv, dar acest lucru nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecăţii.

Se mai arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ., fiind invocată, sub acest aspect, o decizie de speţă pronunţată de instanţa supremă.

În continuare, se susţine că, în cauză, sunt întrunite toate condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a paratului, respectiv: fapta ilicita, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicita şi prejudiciu, precum şi vinovăţia autorului.

Referitor la fapta ilicită, arată recurenta că, în prezenta cauză, încălcarea normelor dreptului obiectiv s-a realizat prin nerespectarea dispoziţiilor constituţionale şi legale în materia dreptului la libera exprimare şi a dreptului la imagine. Publicarea de către pârât a unor informaţii false, neverificate, prezentarea acestora în mod tendenţios, crearea unei imagini distorsionate a reclamantei în ochii publicului larg şi în relaţia cu clienţii societăţii A., încalcă dreptul acesteia la buna-reputaţie şi la imagine. Prezentarea acestor informaţii, precum şi modul în care au fost omise detaliile ce nu serveau decât scopului evident de discreditare, nu pot conduce la o alta concluzie decât aceea ca, pe de o parte, se încearcă dezinformarea publicului cu privire la activitatea societăţii, iar, pe de altă parte, se insistă asupra ideii ca demersul pârâtului a fost unul legal.

În jurisprudenţa sa constanta, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a admis că libertatea de exprimare nu este absoluta, aceasta putând fi supusa unor restrângeri şi condiţii, în conformitate cu prevederile articolului 10 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.

In aprecierea depăşirii limitelor liberaţii de exprimare şi a necesitaţii respectării dreptului la imagine şi a dreptului la reputaţie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a avut în vedere, între altele, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. României), interesul public pentru teza dezbătută (cauza Bugan c. României), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic (cauza Dumitru c. României).

Raportat la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost configurata de faptele ilicite ale pârâtului, consideră recurenta că instanţa de judecata trebuia sa constate încălcarea dreptului la imagine şi reputaţie al societăţii A., astfel cum acest drept este protejat şi garantat de dispoziţiile C. civ.

Art. 252 C. civ. reglementează protecţia drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice. Prin coroborarea acestei norme cu prevederile art. 257 C. civ., se poate concluziona faptul că actualul C. civ. a adoptat concepţia protecţiei în egala măsura şi a drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice.

Sub aspectul ocrotirii drepturilor nepatrimoniale, relevante sunt prevederile art. 253 alin. (4) C. civ.

Astfel, solicita recurenta ca instanţa de recurs sa constate următoarele: că solicitarea sa de a fi despăgubită pentru prejudiciile nepatrimoniale generate de faptele defăimătoare este pe deplin întemeiată, legiuitorul punând la dispoziţie, în actuala reglementare, şi instrumentele legale adecvate unui asemenea demers; că pârâtul, prin publicarea pe reţelele de socializare a unor materiale cu un pronunţat şi evident caracter negativ, fără a acorda reclamantei dreptul de a se apăra, au adus atingere grava drepturilor nepatrimoniale protejate prin textele de lege menţionate, precum dreptul la imagine şi la reputaţie; că prin afirmaţiile făcute în cadrul articolelor în discuţie s-au încălcat şi principiile de etica jurnalistica cuprinse în Rezoluţia nr. 1003/1993, adoptata de Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei.

Nu trebuie omisa nici încălcarea obligaţiei de a verifica veridicitatea informaţiei pe care o prezintă, atunci când este vorba despre fapte concrete (iar nu de judecaţi de valoare) ce sunt aduse la cunoştinţa publicului (impuse de Curtea Europeana a Drepturilor Omului jurnalistului).

Aceasta obligaţie este prevăzută, deopotrivă, şi în Codul Deontologic al Jurnalistului, adoptat în reuniunea Convenţiei Organizaţiilor Media din 23-24 octombrie 2009.

In cauza Pedersen şi Baadsgard c. Danemarcei, 2004, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reţinut ca jurnaliştii trebuie sa acţioneze cu buna-credinţa şi sa se bazeze pe un minimum de fapte suficient de precise şi fiabile, proporţionale cu natura şi forţa afirmaţiei pe care ei o fac, cu cât afirmaţia este mai serioasa, cu atât baza factuală trebuie sa fie mai solidă.

Condiţia bunei-credinţe a pârâtului nu este îndeplinita, pentru că prin materialele publicate la adresa reclamantei s-a urmărit doar discreditarea acesteia din urmă, afectarea imaginii şi a bunei reputaţii de care se bucura reclamanta - o societate comercială românească cu tradiţie în domeniu.

Totodată, se solicită a se reţine că, şi în contextul demersului de informare a publicului, forma, stilul şi modalitatea de scriere a materialelor publicate pe reţelele de socializare depăşesc limitele extinse ale libertăţii de exprimare consacrate de art. 10 din Convenţia EDO. Aceasta deoarece prin prezentarea, în absenta unei baze factuale, a unor fapte determinate ce o privesc pe reclamantă, cu folosirea unor termeni tendenţioşi şi ofensatori, de natura a induce în conştiinţa opiniei publice ideea ca societatea A. comercializează produse periculoase, scopul unic în cauza a fost acela de a o denigra, de a distruge imaginea şi buna reputaţie a reclamantei.

Precizează recurenta că, în acelaşi context al bunei-credinţe, trebuie analizat şi scopul demersului pârâtului, de protecţia legii putând beneficia doar datele prezentate în scopul informării opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public.

Hotărârile Curţii de la Strasbourg indica principiul potrivit căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie sa fie singurul criteriu de luat în considerare în situaţia în care se analizează o acuzaţie de atingere adusa imaginii unei persoane, elementul determinant trebuind sa fie buna-credinţa a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii vătămate.

Or, pârâtul-intimat a acţionat cu rea-credinţa, în scopul de a prejudicia şi defăima, de a se răzbuna, neurmărind prezentarea unor informaţii de interes public.

Reputaţia/imaginea reprezintă un cumul al percepţiilor subiective individuale ale clienţilor societăţii reclamante, precum şi al persoanelor cu care intra în contact în viaţă cotidiana, iar acestea se construiesc greu şi se pot pierde foarte uşor.

Afirmă recurenta că, prin faptele pârâtului, s-a produs scăderea semnificativa a încrederii partenerilor în probitatea celei dintâi şi în produsele pe care le comercializează; cifra de afaceri a societăţii A. provine din activităţi comerciale desfăşurate în sectorul privat, în care contractele se obţin nu numai pe baza unor criterii obiective, ci şi pe baza încrederii pe care clienţii o au în calitatea produselor şi în seriozitatea societăţii contractante.

In ceea ce priveşte proba prejudiciului moral şi cuantificarea despăgubirilor morale, recurenta face referire la criterii stabilite de doctrină şi de practica judiciară - în lipsa unor criterii legale - precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Cu privire la importanta valorii sociale lezate, se solicită a se avea în vedere că, pentru reclamanta recurentă, reputaţia este o valoare foarte importanta având în vedere segmentul de piaţa în cadrul căruia acţionează, iar acţiunile denigratoare s-au constituit în ceea ce poate fi denumit drept o "campanie de linşaj mediatic", şi au afectat reputaţia reclamantei întrucât s-a inoculat publicului o imagine negativa asupra A.. Un număr considerabil de clienţi si-au însuşit imaginea negativa creată, aşa cum rezultă din examinarea mesajelor postate şi preluate fie de alte publicaţii, fie pe diverse reţele de socializare.

Cât priveşte criteriul obiectiv, constând în intensitatea atingerii valorii sociale, se arată că pârâtul a creat premisele ca mesajele lui sa ajungă la un public cât mai larg şi ca imaginea negativa creata cu privire la recurentă sa fie şi sa rămână întipărită în reprezentările mentale ale clienţilor.

Sub aspectul gravitaţii atingerii valorilor sociale, se arată că aceasta rezultă din: natura acuzaţiilor şi aptitudinea lor de a crea un impact negativ în rândul acelor persoane a căror părere este esenţiala pentru reclamanta din prezenta cauza, având în vedere obiectul de activitate al societăţii; limbajul folosit, precum şi gradul ridicat de denaturare a realităţii obiective; mijlocul de comunicare utilizat (mediul online), element care a creat premisa ca mesajele denigratoare sa ajungă la cunoştinţa unui număr mare de persoane şi sa se imprime adânc în conştiinţa acestora.

Solicită recurenta a fi avut în vedere şi modul trunchiat şi deformat în care instanţa de apel a valorificat jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie atunci când a citat Decizia nr. 153/27.01.2016 cu privire la acordarea daunelor morale în cazul prejudiciului de imagine.

Prejudiciul suferit ca urmare a publicării unor informaţii cu caracter defăimător în spaţiul online este şi mai dificil de estimat, întinderea daunelor, respectiv efectul negativ pe care aceste postări le pot avea fiind greu de apreciat. Având în vedere însemnatul prejudiciu de imagine produs, suma pretinsă reprezintă o reparaţie, nu integrala, ci doar justă şi echitabilă care poate compensa - fie şi parţial - prejudiciul suferit.

Prin obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate, se va realiza şi sancţionarea corespunzătoare a acestuia pentru fapta ilicita săvârşita, asigurând-se şi îndeplinirea funcţiei sancţionatorii a răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicita şi prejudiciu, se arată că aceasta rezultă "ex re", din însăşi săvârşirea faptei, având în vedere ca este vorba de producerea unui prejudiciu moral.

Sub aspectul vinovăţiei, pe lângă criticile deja prezentate în cadrul celorlalte motive de casare invocate, susţine recurenta ca aceasta rezultă din săvârşirea faptelor ilicite descrise în cererea de chemare în judecată, pârâtul având în permanenta reprezentarea gravitaţii acuzaţiilor şi a prejudiciilor aduse societăţii noastre. Chiar din cuprinsul materialelor publicate rezultă intenţia ca afirmaţiile făcute sa producă efecte negative în rândul cititorilor, prin folosirea unor termeni tendenţioşi şi ofensatori, de natura a induce în conştiinţa opiniei publice o percepţie negativa cu privire la societatea reclamantă.

În contextul stabilirii vinovăţiei, trebuie avută în vedere şi prezenţa relei-credinţe, a intenţiei de a crea o imagine negativa în conştiinţa celor care intrau în contact cu informaţia primită şi potenţialul scop urmărit prin publicarea materialelor prezentate, de dezinformare a opiniei publice în scopul denigrării reclamantei.

O altă critică susţinută de recurentă se referă la încălcarea art. 341 alin. (2) raportat la art. 255 C. proc. civ., la aplicarea şi interpretarea principiilor de drept în litigiul dedus judecăţii, respectiv la concursul între dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată.

Reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă în art. 30 alin. (8) şi art. 31 alin. (4) din Constituţia României, în art. 10 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

În lumina acestor reglementări, libertatea de exprimare presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, şi a unor interese de ordin personal, în această ultimă categorie regăsindu-se reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană, în exercitarea libertăţii sale de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat.

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă.(cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva României).

În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş împotriva României, că, "îi revine Curţii sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, parag. 70). Astfel, C.E.D.O. consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, parag. 39)".

În virtutea normelor legale enunţate şi a consideraţiilor expuse, consideră recurenta că este evident că pârâtul este responsabil pentru că nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive de a cenzura sau a împiedica publicarea mesajelor cu un conţinut defăimător, ci chiar a încurajat şi determinat exprimarea opiniilor insultătoare la adresa reclamantei şi în presă, prin publicarea articolelor în care au fost expuse aceste opinii.

Sub aspectul personalităţii, este important nu doar ceea ce cred ceilalţi despre tine, reflectarea imaginii tale, alteritatea, ci şi propria ta subiectivitate, care poate fi atinsă prin expresii insultătoare proferate de terţi în spaţiu public, virtual.

Pârâtul nu se poate substitui instanţelor de judecată şi nici autorităţilor cu competenţe legale în materia protecţiei consumatorilor.

Sub pretextul apărării unui interes general, nu pot fi încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale. Dreptului reclamantei la imagine îi corespunde obligaţia corelativă a pârâtului de a nu aduce atingere acestui drept.

Pârâtul a înţeles să procedeze abuziv şi nelegal. Mai întâi a postat informaţii defăimătoare pe reţelele de socializare şi abia ulterior a sesizat organele abilitate, şi aceasta doar pentru a-şi preconstitui o posibilă apărare în faţa instanţei de judecată.

Aşa-zisele "probe" de care se prevalează pârâtul în justificarea demersurilor lui culpabile nu pot fi valorificate în instanţă - în opinia recurentei - pentru că nu au fost obţinute în condiţii de publicitate, în sensul că reclamanta nu a fost încunoştinţată despre filmare şi nici nu au fost respectate dispoziţiile legale referitoare la administrarea lor.

Se mai arată că nu au fost respectate nici dispoziţiile referitoare la legalitatea obţinerii, administrării şi valorificării probatoriului conform art. 341 alin. (2) raportat la art. 255 C. proc. civ. Societatea A. a combătut cu probe legale nişte materiale regizate de către pârât, cărora instanţă le-a dat eronat calificarea de probe. Consideră ca filmuleţele şi pozele cu o autenticitate contestată nu pot servi ca probe în instanţă pentru că au fost obţinute în mod nelegal, cu încălcarea normelor bunelor moravuri în condiţiile în care nu a existat acordul reclamantei pentru realizarea materialelor filmate.

5. Apărările formulate în cauză:

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Arată că cererea de recurs nu face nicio referire la daunele materiale solicitate primelor două instanţe, ci toate criticile aduse se refera exclusiv la daunele morale.

Totodată, se arată că analiza în recurs este circumscrisă de art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. la invocarea motivelor în instanţa de apel. Cererea de recurs conţine o multitudine de cereri care nu au făcut obiectul cererii de apel şi nici al cererii de chemare în judecată ori al cererii precizatoare de la prima instanţa.

Cadrul procesual dinaintea primei instanţe a fost stabilit prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din 10 ianuarie 2017.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 10 decembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. Laboratoarele A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 466 din data de 11 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 31 martie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la limitele impuse de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prioritar va fi analizată, în conformitate cu exigenţele art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului - invocată de reprezentantul intimatului pârât în şedinţa publică din data de 02.06.2020 -, argumentată prin faptul că cererea de declarare a recursului nu conţine menţiuni privind numele avocatului semnatar.

Conform art. 486 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să conţină menţiuni referitoare la "numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită recursul, sau, după caz, numele, prenumele şi domiciliul reprezentantului convenţional, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele consilierului juridic care întocmeşte cererea".

Reiese, din conţinutul normei juridice enunţate, necesitatea inserării în cererea de recurs a menţiunilor privind numele şi prenumele părţii în favoarea căreia se exercită calea de atac precum şi a celor referitoare la numele şi prenumele avocatului care formulează cererea.

În speţă, recurenta-reclamantă a formulat cererea de recurs prin reprezentantul convenţional Societatea de avocaţi E. şi Asociaţii S.p.a.r.l., iar semnătura olografă aplicată pe acest act de procedură este însoţită de stampila menţionatei Societăţi de avocaţi.

Pe de altă parte, se constată că împuternicirea avocaţială depusă pentru reprezentarea societăţii recurente în etapa judecării recursului pendinte atestă calitatea de avocat/reprezentant a domnului avocat F., din cadrul Societăţii de avocaţi E. şi asociaţii. În plus, în şedinţa publică din data de 02.02.2020, dl avocat F. a confirmat Înaltei Curţi faptul că este semnatarul cererii de recurs, şi că a acţionat astfel în calitate de reprezentant-avocat al părţii care a exercitat calea de atac a recursului. Nu în ultimul rând, se constată că cererea de recurs a fost trimisă, iniţial, instanţei de apel de la adresa de e mail x@x.ro, iar în conţinutul acestei corespondenţe se regăseşte semnătura expeditorului "G. - Senior Asociate"

Ţinând seama de conţinutul menţionat al cererii de recurs formulate de recurenta Laboratoarele A. S.R.L. şi al împuternicirilor avocaţiale depuse spre justificarea calităţii de reprezentant al părţii care a exercitat calea de atac, dar şi de atestarea lipsită de echivoc pe care reprezentantul astfel legitimat a făcut-o în faţa instanţei de recurs, Înalta Curte apreciază că cerinţa impusă de art. 486 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ. este îndeplinită, fiind în afara oricărui dubiu faptul că reprezentarea convenţională a părţii recurente a fost asigurată de Societatea de avocaţi E. şi asociaţii, printr-unul dintre avocaţii care funcţionează în cadrul acestei forme de organizare a profesiei.

Ar constitui un formalism excesiv şi contrar scopului normei procedurale menţionate - scop care nu poate fi altul decât acela de a asigura participanţilor la proces posibilitatea identificării cu certitudine a persoanei/entităţii (în oricare dintre formele de organizare a profesiei de avocat permisă de legea specială de organizare a acestei profesii) care a acţionat în calitate de reprezentant al părţii în demersul de formulare a cererii de recurs - să se reţină, în speţă, viciul nulităţii actului de sesizare a instanţei de recurs pentru simplul fapt că cererea nu conţine şi numele şi prenumele avocatului care a procedat la îndeplinirea obligaţiilor specifice profesiei, în condiţiile în care aceste obligaţii au fost asumate prin convenţia încheiată între Societatea de avocatură din care face parte respectivul avocat, pe de o parte, şi entitatea recurentă, pe de altă parte, iar cererea de recurs conţine menţiuni explicite privind reprezentarea asigurată de Societatea de avocaţi E. şi asociaţii.

În prezenţa menţionatelor elemente de conţinut ale cererii de recurs şi ţinând seama de atestarea făcută, în şedinţă publică, în faţa instanţei de recurs relativ la identitatea avocatului semnatar al respectivei cereri, Înalta Curte constată că nu se poate justifica vreo vătămare cauzată intimatului prin formularea cererii în modalitatea criticată, astfel că neregularitatea semnalată este deplin acoperită, în conformitate cu prevederile art. 177 alin. (3) din C. proc. civ. care prevede că "Actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza acesteia".

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată caracterul nefondat al excepţiei privind nulitatea cererii de recurs.

În ce priveşte criticile aduse de recurent deciziei instanţei de apel, se constată caracterul nefondat al acestora pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:

1. Sub un prim aspect, decizia atacată este criticată în sensul că au fost încălcate atribuţiile puterii judecătoreşti prin faptul că instanţa a aplicat o condiţie nereglementată de C. civ. adoptat în anul 2010, anume că a adăugat la condiţiile cerute de art. 1350 alin. (3) din acest act normativ condiţia suplimentară a relei credinţe a pârâtului şi totodată a făcut trimitere la dispoziţii si la jurisprudenţa CEDO fără a le indica. De asemenea, se susţine că răspunderea civilă delictuală trebuie antrenată şi pentru cea mai uşoară culpă, conform cu prevederile art. 1357 alin. (2) C. civ., iar nu numai pentru vinovăţie sub forma intenţiei, cum a reţinut instanţa de apel.

Motivul de recurs astfel susţinut, fundamentat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. este nefondat în raport de următoarele considerente:

Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, în sensul motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., are semnificaţia îndeplinirii de către autoritatea judecătorească a unor activităţi care intră în sfera competenţelor autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie şi de legile organice, situaţie în care instanţa judecătorească ar săvârşi acte care intră în atribuţiile altor organe.

Ceea recurenta reproşează instanţei de apel, în speţă, este demersul de a interpreta prevederile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală într-un sens diferit de cel propus de parte, iar nu adoptarea unor reguli de conduită cu valoare similară acelor normative edictate de autoritatea legislativă.

Or, operaţiunile de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sunt atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi sunt inerente procesului decizional jurisdicţional.

Împrejurarea că instanţa a analizat şi poziţia subiectivă (adică existenţa sau nu a relei credinţe) manifestată de pârât în legătură cu faptele ce au fost reclamate prin cererea de chemare în judecată ca având caracter ilicit ilustrează o evaluare completă a susţinerilor făcute de părţi în cursul procesului, respectiv o evaluare care s-a raportat nu numai la susţinerile reclamantei-apelante, ci şi la apărările opuse de partea pârâtă, prin aceasta fiind asigurată eficienţa atât a principiului înscris în art. 6 C. civ., care garantează dreptul tuturor părţilor de a beneficia de un proces echitabil, cât şi a prevederilor art. 22 alin. (6) coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. - norme care stabilesc obligaţia instanţei de a se pronunţa şi de a motiva hotărârea cu privire la toate cererile şi apărările formulate în procesul pe care îl are de soluţionat.

Astfel, aprecierea instanţei ierarhic inferioare relativă la condiţiile ce ar trebui îndeplinite pentru a se putea stabili - conform solicitării părţii reclamante - răspunderea civilă delictuală a pârâtului intimat B. este una care priveşte strict situaţia litigioasă din speţă, prin prisma prevederilor legale în vigoare - anume a art. 1349 şi urm din C. civ. coroborat cu art. 252-257 C. civ. şi cu art. 30 alin. (6) din Constituţie - şi a susţinerilor pe care părţile le-au făcut în timpul procesului, nefiind făcută vreo apreciere generică, de principiu care să echivaleze cu un act de legiferare.

Nici susţinerea potrivit căreia instanţa de apel nu ar fi indicat acele "dispoziţii şi jurisprudenţă CEDO" pe care le-a avut în vedere în cadrul analizei realizate nu relevă o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, fiind atributul instanţelor judecătoreşti - conferit prin art. 22 din C. proc. civ. - acela de a identifica normele şi principiile de drept care sunt aplicabile situaţiilor litigioase care le sunt deduse spre soluţionare.

Analizând această susţinere a recurentei din perspectiva motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - corelativ precizării incidenţei şi a acestui motiv, şi ţinând seama că se relevă o situaţie de motivare inadecvată a deciziei supuse controlului judiciar - Înalta Curte constată că ea este vădit nefondată, fiind formulată prin prisma unei nejustificate desprinderi din context a considerentelor hotărârii pronunţate în calea de atac a apelului. Din analiza conţinutului deciziei recurate reiese fără echivoc faptul că instanţa de prim control judiciar a constatat - consecutiv concluziei că nu sunt aplicabile speţei prevederile art. 36 şi 37 din Legea 84/1998 - că pretenţiile reclamantei referitoare la atingerea adusă dreptului la imagine se încadrează pe tărâmul răspunderii civile delictuale şi că dispoziţiile care reglementează această formă de răspundere trebuie privite împreună atât cu normele de protecţie specială a drepturilor nepatrimoniale din dreptul intern "precum şi cu normele impuse de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 8 şi art. 10. Libertatea de exprimare) şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului".

Ţinând seama de menţionatul context analitic în care se regăseşte considerentul criticat, dar şi de caracteristicile apelului - de cale de atac în cadrul căreia, conform art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., se efectuează un control judiciar asupra unei judecăţi anterior realizate în primă instanţă, în limitele date de motivele de apel - concluzia care se impune este aceea că instanţa de apel a reţinut lipsa temeiniciei criticii prin care se susţinea incidenţa în cauză a prevederilor Legii 84/1998, confirmând justeţea raţionamentului din sentinţa supusă controlului judiciar relativ la incidenţa normelor interne, a celor cuprinse în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii EDO circumscrise materiei dreptului la imagine şi libertăţii de exprimare, astfel cum ele au fost avute în vedere de prima instanţă. În consecinţă, nu se poate reţine existenţa pretinsului viciu de motivare lacunară a deciziei recurate.

În ce priveşte aspectele legate de modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept substanţial care guvernează materia răspunderii civile delictuale, respectiv amplele argumentele expuse referitor la distincţiile care trebuie făcute între formele şi gradele vinovăţiei, Înalta Curte constată că ele excedează unei analize care s-ar putea înscrie în coordonatele motivului de recurs reglementat de pct. 4 al art. 488 C. proc. civ., acestea urmând a fi analizate în contextul motivului de apel fundamentat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2. Hotărârea instanţei de apel mai este criticată în sensul că a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (4), a art. 14 alin. (4)-(6) şi a art. 15 din C. proc. civ. pentru că instanţa nu a pus în discuţia părţilor schimbarea temeiului juridic al cauzei. În acest context, se arată că a fost reţinută incidenţa în cauză a prevederilor art. 1349 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, a prevederilor art. 252-257 din C. civ. şi art. 30 din Constituţie, fără a se fi pus în discuţia părţilor - conform art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. - această calificare juridică spre a putea să pună concluzii relativ la aceste aspecte.

Această critică este formulată de recurent cu trimitere punctuală la un considerent al deciziei recurate, anume cel aflat în a doua frază din cuprinsul ultimului paragraf de la pagina 12. Or, lecturând paragraful astfel indicat în contextul analitic în care este amplasat, se constată că el reflectă analiza unui motiv de apel - găsit neîntemeiat de instanţa de apel - prin care partea reclamantă susţinea greşita soluţionare (în primă instanţă) a pretenţiei sale întemeiată pe incidenţa în cauză a prevederilor art. 36-37 din Legea 84/1998 privind protecţia mărcilor şi indicaţiilor geografice. Acesta este contextul analitic în care instanţa de apel a reţinut că prevederile art. 36 şi art. 37 din Legea 84/1998 nu sunt incidente în cauză pentru că intimatul B. nu a folosit marca x în activitatea sa comercială şi că pretenţiile concret formulate de reclamanta referitor la atingerea dreptului la imagine se încadrează pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

Trebuie reamintit, în acest context, că apelul constituie o cale de atac ce are caracter devolutiv, iar devoluţiunea are un caracter limitat la analiza motivelor de apel conform cu principiul de drept tantum devolutum quantum apellatum, principiu care îşi găseşte expresie în prevederile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel nu avea a realiza o nouă judecată a cererii introductive, ci era abilitată să realizeze controlul judiciar relativ la judecata desfăşurată în primă instanţă, dar în limitele permise de criticile care se regăseau în cererile de apel.

Acestea fiind coordonatele în care a fost realizată judecata ilustrată în decizia recurată, şi ţinând seama că motivarea hotărârii trebuie privită în ansamblul ei spre a identifica raţionamentul logico-juridic ce susţine soluţia instanţei de apel, reiese cu evidenţă din considerentele deciziei recurate că nu s-a realizat în etapa apelului o nouă calificare a faptelor deduse judecăţii, spre a fi fost necesară punerea în discuţie a unui asemenea demers al instanţei, în temeiul art. 22 alin. (4) coroborat cu art. 4 şi 15 din C. proc. civ. Considerentul criticat de recurenţi evidenţiază aprecierea instanţei de apel relativ la lipsa de temei a motivului de apel prin care se susţinea incidenţa în cauză a prevederilor Legii speciale privind protecţia mărcilor şi indicaţiilor geografice, context în care instanţa de control judiciar a confirmat justeţea aprecierii primei instanţe în sensul că pretenţiile reclamantei referitoare la atingerea adusă dreptului la imagine se încadrează pe tărâmul dispoziţiilor de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală unite cu cele ale art. 252-257 C. civ. şi ale art. 30 alin. (6) din Constituţie.

Este util a fi amintit că în hotărârea primei instanţe este explicit expus considerentul potrivit căruia s-a apreciat, în baza art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., că acţiunea reclamantei a fost greşit întemeiată pe prevederile Legii 84/1998, şi că principalul capăt de cerere se circumscrie dispoziţiilor art. 26 şi 30 din Constituţia României, art. 70, 72, 74, art. 252-253 raportat la art. 257 din C. civ.. Astfel, este în afara oricărei îndoieli că s-a stabilit cadrul legal al analizei pretenţiilor ce au fost deduse judecăţii încă din etapa judecăţii în primă instanţă, iar instanţa de apel nu a făcut ea însăşi o calificare nouă spre a fi necesar a o pune în discuţia părţilor în condiţiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., cum eronat susţine recurenta. Părţile aveau astfel cunoştinţă de cadrul procesual în care pricina a fost analizată şi soluţionată în primă instanţă, aşa încât aveau efectiv posibilitatea de a formula critici relativ la această chestiune şi, corespunzător, de a exprima puncte de vedere şi concluzii în etapa dezbaterilor purtate în etapa apelului, în condiţii de contradictorialitate, publicitate şi oralitate.

Altfel spus, cadrul procesual al soluţionării pricinii a fost stabilit de prima instanţă, iar judecata în apel a fost realizată în aceleaşi coordonate - ale răspunderii civile delictuale -, ca urmare a constatării caracterului nefondat al criticilor din apel care tindeau a determina o analiză care să se circumscrie şi răspunderii patrimoniale grefate pe încălcarea drepturilor asupra mărcii A.. Nefiind în prezenţa vreunui element de noutate privind calificarea temeiului juridic acţiunii, care să fi devenit actual în proces abia în etapa judecării apelului, instanţa de prim control judiciar nu avea obligaţia de a pune în discuţie problematica analizării pretenţiilor reclamantei pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

Reţinerea, de către instanţa de apel, a netemeiniciei criticilor susţinute de reclamanta-recurentă, pe de o parte, iar pe de altă parte a temeiniciei criticilor susţinute prin apelul declarat de partea pârâtă este consecinţa analizării probelor, a verificării pe baza acestora atât a situaţiei de fapt ce s-a stabilit la judecata în primă instanţă cât şi a aplicării legii la situaţia astfel stabilită. Acest demers analitic este unul care s-a înfăptuit ulterior închiderii dezbaterilor, respectiv după ce părţile au avut posibilitatea de a propune şi administra probe şi de a pune concluzii prin raportare la conţinutul deciziei atacate, la probele efectiv administrate şi la susţinerile şi apărările opuse de adversarul procesual. Ca atare, reproşul făcut instanţei de apel în sensul că nu a pus în discuţia părţilor, în şedinţă publică, aspecte care ilustrează raţionamentul parcurs de instanţă la momentul deliberării şi adoptării soluţiei este greşit, fiind formulat cu neobservarea menţionatelor etape pe care, conform art. 394-395 din C. proc. civ., le parcurge procesul civil.

Principiile privind contradictorialitatea, oralitatea şi publicitatea procesului civil sunt proprii etapei dezbaterilor cauzei, iar nu etapei deliberării, această din urmă etapă având caracter secret în conformitate cu prevederile art. 395 alin. (1) din C. proc. civ. Astfel fiind, nu există temei spre a se reţine că s-ar fi produs o încălcare a menţionatelor principii de drept prin raţionamentul expus în considerentele deciziei atacate, dat fiind că respectivul raţionament ilustrează procesul de deliberare asupra unor chestiuni care erau în mod evident cunoscute de părţi din actele procedurale întocmite până la momentul închiderii dezbaterilor, deliberarea constituind un atribut ce revine exclusiv instanţei. Părţile au avut posibilitatea concretă şi efectivă de a expune, în faţa instanţei de prim control judiciar, în mod contradictoriu, public şi oral, argumentele critice şi apărările legate de analiza/judecata pe care prima instanţă o realizase în coordonatele instituţiei juridice a răspunderii civile delictuale, limitat însă la cadrul procesual permis de criticile din cererile de apel - spre a se asigura, deopotrivă, eficienţa şi a principiului de drept tantum devolutum quantum apelatum, principiu care îşi găseşte expresie în prevederile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.

În raport de considerentele expuse, se constată că este vădit nefondată susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi pronunţat decizia apelată cu nesocotirea cerinţei înscrise în art. 22 alin. (4) C. proc. civ., precum şi a principiilor fundamentale privind contradictorialitatea, publicitatea şi oralitatea procesului, şi a celui privind respectarea dreptului la apărare.

O altă critică adusă de recurentă deciziei supuse controlului judiciar pendinte este aceea că instanţa de apel a realizat o denegare de dreptate. Argumentează această critică prin aceleaşi susţineri evocate în fundamentarea motivului de recurs anterior - referitor la nerespectarea principiilor de drept privind contradictorialitate, oralitatea, publicitatea procesului civil şi a principiilor privind respectarea dreptului la apărare şi respectarea dreptului la un proces echitabil.

În fundamentarea acestui nou motiv de recurs este invocată încălcarea şi a prevederilor art. 5 alin. (1) din C. proc. civ., normă care prevede că "Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii".

Din cuprinsul normei juridice enunţate reiese obligaţia judecătorilor de a primi şi soluţiona orice cerere care, potrivit legii, este de competenţa instanţelor judecătoreşti.

Or, argumentele expuse de recurentă relativ la o pretinsă nerespectare a principiilor de drept menţionate anterior descriu o judecată greşită ce s-ar fi realizat de instanţa de apel, şi nicidecum un refuz de a soluţiona calea de atac (apelul) cu care a fost învestită.

Distinct de aceasta, trebuie constatat că argumentele privind nerespectarea exigenţelor stabilite prin art. 22 alin. (4), art. 14 şi 15 din C. proc. civ. au fost constatate nefondate prin analiza expusă relativ la precedentul motiv de recurs.

În acest context, Înalta Curte constată că este vădit nefondată susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi culpabilă de denegare de dreptate constând într-o pretinsă nerespectare a obligaţiei legale de a pune în discuţie calificarea temeiul juridic al pretenţiei ce a fost dedusă judecăţii, ca fiind cel al răspunderii civile delictuale.

Sub un al doilea aspect, recurenta afirmă că instanţa de apel a săvârşit o denegare de dreptate prin faptul că, analizând existenţa condiţiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, a reţinut că nu poate fi reţinută săvârşirea de către pârât a unor fapte ilicite şi, pentru acest motiv, nu se mai impune analizarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale (prejudiciul, vinovăţia şi raportul de cauzalitate).

Critica astfel formulată este consecinţa trunchierii şi desprinderii din context a argumentului instanţei. Astfel cum reiese din considerentele deciziei recurate (pg. 16 alin. (3), instanţa de apel a reţinut lipsa de utilitate a analizării condiţiilor referitoare la prejudiciu, vinovăţie şi legătura de cauzalitate ca o consecinţă a constatării faptului că, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor patru condiţii şi a împrejurării că una dintre aceste condiţii - anume săvârşirea faptelor ilicite imputate de reclamantă - nu poate fi reţinută în sarcina pârâtului.

Or, raţionamentul astfel expus de instanţa de apel nu reflectă un refuz de a judeca, ci dă expresie unei evaluări/judecăţi reale şi efective privitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale; aprecierea ca nefiind necesară analiza a trei dintre condiţiile necesare antrenării răspunderii civile delictuale este justificată/motivată prin evidenţierea neîndeplinirii condiţiei primare - existenţa faptei ilicite - precum şi a caracterului cumulativ al tuturor celor patru condiţii necesar pentru a se putea antrena această formă de răspundere civilă.

Dacă este sau nu corectă aprecierea astfel făcută de instanţa de apel, constituie un aspect care ţine de modalitatea de interpretare şi aplicare a reglementărilor legale care interesează materia răspunderii civile delictuale, şi nicidecum o încălcare a obligaţiei instanţei - generată de prevederile înscrise în art. 5 alin. (1) din C. proc. civ. - de a soluţiona litigiul. De aceea, urmează a se analiza ulterior, în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinerile recurentei privind greşeala de judecată imputată instanţei de apel prin prisma aprecierii că, faţă de constatarea lipsei caracterului ilicit al faptelor pârâtului, este inutilă o analiză privitoare la condiţiile privind vinovăţia, prejudiciul şi legătura de cauzalitate.

Se cuvine a fi subliniat că, potrivit art. 488 raportat la art. 483 din C. proc. civ., recursul constituie o cale de atac extraordinară, în cadrul căreia se realizează un control judiciar al deciziei pronunţate de instanţa de apel. Ca atare, nu se poate realiza, în recurs, un control judiciar referitor la hotărârea pronunţată în primă instanţă, respectiv nu se pot analiza în recurs critici formulate la adresa sentinţei date asupra fondului pricinii.

Ţinând seama de aceste limite care se impun în mod imperativ în judecata recursului, dar şi de dispoziţia explicit înscrisă în art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. - conform căreia "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor." - Înalta Curte nu va analiza critica prin care recurenta susţine din hotărârea primei instanţe "lipsesc în mod esenţial (…) orice argumente de fapt şi de drept privitoare la prejudiciu, la vinovăţie şi la legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu".

3. Mai critică recurenta decizia instanţei de apel în sensul că este lacunară şi nu cuprinde motivele pe care se sprijină, invocând din această perspectivă incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În argumentarea acestei critici se arată că instanţa de apel nu a analizat aspecte esenţiale invocate cu prilejul dezbaterilor asupra fondului apelului, fără însă a individualiza care sunt acele aspecte esenţiale rămase neanalizate.

O asemenea individualizare era necesar a fi făcută de partea recurentă, în raport de obligaţia legală impusă prin prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) raportat la art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., anume obligaţia de a motiva recursul inclusiv prin concretizarea reperelor din hotărârea atacată asupra cărora înţelege să solicite instanţei de recurs să realizeze controlul judiciar permis de această cale de atac.

Or, în lipsa oricărei precizări care să permită Înaltei Curţi să identifice aspectelor pretins lăsate neanalizate de instanţa de apel, şi să stabilească dacă aveau sau nu aveau caracter esenţial în cadrul judecării cauzei în apel, Înalta Curte apreciază că este pur formală critica astfel susţinută, ea fiind lipsită de un corespondent real în hotărârea supusă controlului judiciar.

Aprecierea instanţei în sensul că este de prisos analiza unora dintre condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului intimat relevă efectuarea unei judecăţi efective şi complete - circumscrisă cerinţelor art. 1357 din C. civ.- a chestiunii legate de existenţa obligaţiei pârâtului de a răspunde civil pentru prejudiciul afirmat de reclamantă. Această apreciere trebuie observată - astfel cum s-a reţinut în precedent - în contextul în care lipsa de utilitate a unei asemenea analize a fost motivată prin raportare la reţinerea anterioară atât a lipsei caracterului ilicit al faptelor pe care reclamanta-recurentă le-a imputat pârâtului-intimat cât şi prin evocarea cerinţei legale de a fi întrunite cumulativ cele patru condiţii necesare pentru angajarea răspunderii civile în această formă.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu se poate reţine - prin raportare la argumentele expuse de recurent în susţinerea acestui motiv de casare - că decizia recurată nu respectă exigenţele care rezidă din prevederile art. 425 din C. proc. civ. şi cele ale dreptului la un proces echitabil, astfel cum este acesta reglementat prin art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

4. Prin ultimul motiv de recurs se invocă incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând recurenta că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se susţine, sub un prim aspect, că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1357 alin. . 2 coroborat cu art. 16 din C. civ., respectiv că nu a ţinut seama de faptul că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă. În acest context, se susţine că instanţa ierarhic inferioară a confundat analiza vinovăţiei (elementul subiectiv-volitiv) cu fapta (elementul obiectiv), preocupându-se doar de analizarea intenţiei directe, deşi aceasta este numai una dintre formele şi gradele sub care poate exista vinovăţia, iar consecinţa analizei astfel efectuate a fost reţinerea concluziei că fapta nu există.

Aceste susţineri ale recurentei sunt nefondate pentru considerentele care urmează a fi expuse:

Astfel cum s-a reţinut în cadrul analizei precedentelor motive de recurs, şi cum însăşi partea recurentă a subliniat în mod repetat, instanţa de apel a apreciat că "…nu se mai impune analizarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale (prejudiciul, vinovăţia şi raportul de cauzalitate).

Reiese, deci, fără echivoc din considerentele deciziei că nu a fost realizată o analiză relativă la vinovăţia pârâtului intimat - în vreuna dintre formele şi gradele pe care vinovăţia le poate îmbrăca potrivit art. 16 din C. civ.

Ca atare, nu se poate reţine o încălcare a prevederilor art. 1357 alin. (2) coroborat cu art. 16 din C. civ., raportat la o pretinsă evaluare ce s-ar fi realizat de instanţa de apel privitor la existenţa vinovăţiei pârâtului numai în forma intenţiei directe, şi fără a observa că legea permite antrenarea răspunderii civile delictuale chiar şi în cazul celei mai uşoare culpe.

Cât priveşte analiza relativă la existenţa faptei ilicite imputate pârâtului de către reclamantă, se constată că aceasta a fost realizată - astfel cum reiese cu claritate din considerentele expuse la pagina 15 a hotărârii recurate - ţinând seama de specificul cauzei deduse judecăţii, de cerinţele art. 1357 din C. civ. şi de necesitatea aplicării normelor de drept intern în concordanţă cu prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care reglementează dreptul la imagine (art. 8) şi libertatea de exprimare (art. 10).

Un asemenea mod de evaluare a situaţiei litigioase, respectiv a caracterului ilicit al faptei imputate, era impus, conform art. 477 alin. (1) coroborat cu art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., de existenţa şi conţinutul apelului declarat de partea pârâtă, apel prin care se invoca necesitatea verificării echilibrului între libertatea de exprimare dreptul la imagine, respectiv a raportului între prevederile art. 8 şi cele ale art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În coordonatele evaluării impuse de criticile ce erau astfel susţinute de pârâtul apelant, şi faţă de trăsăturile speţei - fiind vorba de un litigiu generat de informaţii despre reclamantă pe care pârâtul le-a făcut publice postându-le în mediul on-line, iar reclamanta le-a considerat defăimătoare/denigratoare şi cauzatoare de prejudicii de imagine - instanţa de apel avea a proceda la verificarea nu numai a existenţei unei încălcări a dreptului la imagine al reclamantei, ci şi la verificarea respectării de către pârât a limitelor libertăţii de exprimare, aceasta din urmă fiind - ca şi dreptul la imagine - un drept fundamental recunoscut de Convenţia europeană dar şi de art. 30 din Constituţia României.

Or, asemenea verificări impuneau a se stabili nu doar dacă a fost sau nu săvârşită fapta afirmată de reclamantă, respectiv dacă pârâtul a făcut afirmaţiile evocate de reclamantă şi dacă acestea au avut caracter denigrator sau ilustrează situaţii reale, ci trebuia stabilit şi dacă aducerea la cunoştinţa terţilor a respectivelor informaţii a fost făcută cu scopul de informare pentru a servi unui interes public sau cu scopul de a produce reclamantei în mod injust un prejudiciu.

Un asemenea context de analiză făcea inerentă o evaluare a poziţiei subiective pe care pârâtul a adoptat-o cu prilejul furnizării/publicării informaţiilor încriminate, pentru că era necesar a se verifica dacă relatările publice erau unele care aveau un conţinut factual sau erau judecăţi de valoare - în sensul jurisprudenţei dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului legat de interpretarea prevederilor art. 8 şi art. 10 din Convenţie - şi dacă, raportat la conţinutul şi la scopul lor, puteau fi calificate ca acţiuni care depăşeau limitele libertăţii de exprimare astfel cum acestea sunt stabilite prin art. 10 alin. (2) din Convenţie.

Astfel, analizarea faptelor imputate pârâtului prin raportare la poziţia subiectivă, de bună-credinţă sau de rea-credinţă, pe care acesta a avut-o în publicarea informaţiilor despre activitatea reclamantei nu poate fi calificată -cum eronat susţine recurenta - drept rezultat al unei confuzii pe care instanţa ar fi făcut-o între elementele specifice răspunderii civile reglementate prin art. 1357 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv între "faptă ilicită" şi "vinovăţie", ci constituie expresia unei judecăţi conforme limitelor devoluţiunii stabilite prin art. 477 alin. (1) raportat la art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. dar şi prevederilor înscrise în art. 20 din Constituţia României conform căruia:

"(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte".

În acest punct al analizei, Înalta Curte notează că şi la judecata în primă instanţă a cauzei au fost analizate faptele pârâtului (privite ca element obiectiv al răspunderii civile delictuale) în corelare cu reperul bunei credinţe, el fiind evidenţiat ca un reper specific demersului de a se evalua conduita manifestată de titularului dreptului la liberă exprimare în exercitarea acestui drept, fiind relevat şi faptul că buna-credinţă presupune legitimitatea scopului urmărit, obiectivitate, măsură şi decenţă în expresie şi respectarea principiului nevinovăţiei. Relevant în acest sens este considerentul prin care prima instanţă a reţinut:

"Prin urmare, pentru ca postările pârâtului să fie lezante şi astfel să antreneze mecanismele de protecţie a dreptului la prestigiu, demnitate şi bună reputaţie este necesar ca acestea să aibă caracter defăimător, să fie aduse la cunoştinţa cel puţin a unei terţe persoane, să nu corespundă adevărului, să nu fie de interes public şi să fie difuzate cu rea credinţă". A mai subliniat prima instanţă că, potrivit jurisprudenţei Curţii EDO, libertatea de exprimare constituie o valoare esenţială într-un stat de drept şi democratic, şi una dintre condiţiile primordiale ale progresului şi împlinirii fiecăruia.

Or, reclamanta-recurentă nu a criticat în apel raportarea astfel făcută de prima instanţă (în evaluarea caracterului ilicit al faptelor reclamate) la reperul relei-credinţe, situaţie faţă de care instanţa de apel nu era învestită să expună argumente suplimentare relative la justeţea demersul său de a reevalua faptele pârâtului în raport de aceleaşi repere care au fost avute în vedere şi la judecata în fond a pricinii. Ceea ce a făcut instanţa de apel a fost să reţină caracterul eronat al concluziei primei instanţe, care era în sensul că faptele pârâtului ar fi avut caracter ilicit pentru că acesta a postat în mediul on-line informaţii cu rea credinţă şi în scopul de a produce deservicii societăţii reclamante, precum şi că postările pârâtului ar fi depăşit limitele criticii admisibile.

Mai susţine recurenta - din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1357 alin. (1) din C. civ., respectiv că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de această normă de drept material pentru angajarea răspunderii civile pentru fapta proprie.

În fundamentarea acestei critici, recurenta porneşte însă de la situaţia de fapt pe care a prezentat-o ea însăşi în cadrul procesului - anume aceea că pârâtul a publicat informaţii false şi neverificate, că informaţiile au fost prezentate în mod tendenţios spre a se crea o imagine distorsionată a recurentei în faţa publicului larg şi a clienţilor săi, că prin aceasta i-a fost încălcat dreptul la bună reputaţie şi la imagine, dar şi că au fost depăşite de intimatul pârât limitele dreptului la liberă exprimare astfel cum acestea sunt stabilite prin art. 10 din Convenţie.

Or, aceste susţineri au format obiect la judecăţii în faţa instanţelor de fond şi de apel, iar în urma evaluării probatoriului administrat şi a susţinerilor ambelor părţi implicate în proces s-a stabilit - prin decizia recurată - o situaţie de fapt diferită de cea evocată de partea reclamantă.

Cum recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia controlul judiciar este limitat la aspecte care interesează legalitatea deciziei recurate, Înalta Curte nu poate avea în vedere o altă situaţie de fapt decât cea stabilită de instanţa a cărei decizie formează obiectul controlului judiciar. Afirmaţiile şi argumentele recurentei în sensul că au caracter ilicit faptele care au trăsăturile şi consecinţele descrise de parte prin motivele de recurs, că pârâtul a acţionat cu rea credinţă, cu intenţie şi cu scopul de a defăima societatea recurentă, că există un prejudiciu moral (necesar a fi evaluat potrivit criteriilor jurisprudenţiale şi doctrinare amplu descrise de recurentă) cauzat prin postările defăimătoare realizate de pârât, sunt unele care tind a determina reevaluarea situaţiei de fapt, respectiv o reapreciere a conţinutului faptelor imputate intimatului pârât prin prisma probelor ce au fost deja analizate de instanţele ierarhic inferioare, spre a se stabili, în recurs, trăsături şi consecinţe ale faptelor respective într-un mod diferit de cel care reiese din decizia recurată. Un asemenea demers fiind incompatibil cu judecata în recurs, urmează a se constata caracterul nefondat al criticii prin care se invocă încălcarea prevederilor art. 1357 alin. (1) din C. civ. prin raportare la aspecte de fapt care sunt diferite de cele reţinute prin decizia supusă controlului judiciar.

Mai invocă recurenta faptul că, prin afirmaţiile făcute "în cadrul articolelor în discuţie s-au încălcat şi principiile de etică jurnalistică cuprinse în rezoluţia nr. 1003/1993 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei", precum şi că nu au fost respectate de obligaţii impuse prin Codul Deontologic al Jurnalistului .

Aceste susţineri critice ale recurentei sunt formulate cu neobservarea faptului că, nici la judecata în primă instanţă şi nici la judecata în apel, nu s-a reţinut că pârâtul ar fi acţionat ca şi jurnalist. Prin hotărârea primei instanţe s-a reţinut că pârâtul ar fi săvârşit faptele ilicite constând în postarea pe reţeaua de socializare C. şi pe alte platforme on-line a mai multor articole care conţineau relatări şi opinii critice referitoare la societatea reclamantă, postări realizate în mod privat, în calitate de fost salariat al societăţii reclamante şi care avea o serie de neînţelegeri cu aceasta din urmă.

Or, în condiţiile în care nu s-a stabilit vreo legătură între aceste fapte ale pârâtului şi activităţile specifice profesiei de jurnalist, şi nici nu s-au formulat în apel critici care să releve necesitatea stabilirii unei astfel de legături, susţinerile critice din recurs prin care se afirmă încălcarea principiilor de etică şi deontologie jurnalistică apar ca având natura unor critici formulate omissio medio, a căror analiză nu este posibilă faţă de exigenţele stabilite prin art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. care prevede că "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Un al treilea aspect de încălcare a normelor de drept material pe care recurenta îl invocă - în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - este cel relativ la încălcarea prevederilor art. 341 alin. (2) raportat la art. 255 din C. proc. civ.

Se constată că, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta evocă existenţa reglementărilor normative care stabilesc limite ale dreptului la liberă exprimare, subliniind faptul că "libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite".

Or, din considerentele deciziei recurate reiese cu evidenţă că aceste repere legale de evaluare au fost întocmai avute în vedere, concluzia instanţei de apel fiind expusă cu referire la probatoriul pe care ea s-a fundamentat, astfel:

"Postările reclamantului pe reţeaua C. vizează neregularităţi constatate în spaţiile de depozitare aparţinând reclamantei, iar, ca urmare a sesizărilor formulate de pârât, reclamanta a fost sancţionată contravenţional de autorităţi, astfel cum rezultă din procesele-verbale de contravenţie anterior menţionate.

Curtea reţine că informaţiile prezentate în postări erau de interes public, nu erau lipsite de bază factuală, după cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, respectiv declaraţiile martorilor şi înscrisurile referitoare la controalele efectuate de Direcţia Sanitar-Veterinară şi Pentru Siguranţa Alimentelor Hunedoara şi au fost formulate cu bună credinţă, încadrându-se în limitele libertăţii de exprimare ocrotite de art. 30 din Constituţie şi de art. 10 din Convenţie, contrar celor reţinute de instanţa de fond".

În condiţiile în care s-a reţinut că faptele pârâtului sunt reprezentate de postarea pe reţeaua C. a unor informaţiilor critice la adresa activităţii societăţii reclamante iar acestea nu au fost lipsite - în concret - de o bază factuală, că aceste demersuri ale pârâtului se încadrează în limitele unui exerciţiu legitim al dreptului la liberă exprimare dată fiind împrejurarea că respectivele informaţii erau unele de interes public, precum şi că pârâtul nu are responsabilitatea ulterioarelor articole de presă publicate de terţi, în care s-au folosit termeni care depăşesc limitele admisibile ale libertăţii de exprimare, Înalta Curte constată că recurentul se raportează la o situaţie de fapt străină de cea care poate forma fundamentul controlului judiciar în această etapă procesuală şi prin formularea în recurs a argumentelor potrivit cărora "pârâtul este responsabil pentru că nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive de a cenzura sau împiedica publicarea mesajelor cu conţinut defăimător, ci, mai mult, a încurajat exprimarea opiniilor insultătoare la adresa reclamantei şi în presă, prin publicarea articolelor în care au fost expuse aceste opinii", "pârâtul nu se poate substitui instanţelor de judecată şi nici autorităţilor cu competenţe legale în materia protecţiei consumatorilor" şi respectiv "la atitudinea reclamantei manifestată în sensul deplinei respectări a legii nu i se poate răspunde cu un abuz şi cu ocrotirea lui judiciară".

În ce priveşte aprecierea relativă utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probelor administrate la judecata în fond şi apel a pricinii este necesar a fi avute în vedere prevederile art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., normă care prevede că "în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare". În acord cu competenţele astfel conferite prin lege, instanţa de apel a evaluat liber ansamblul mijloacelor de probă ce au fost administrate de părţi, a reţinut forţa probantă a acestora şi a stabilit situaţia de fapt în baza analizei coroborate astfel realizate.

Susţinerea recurentei recurentei în sensul că probele administrate de pârât nu pot fi valorificate în instanţă pentru că nu au fost obţinute în condiţii de publicitate, respectiv că recurenta nu a fost informată despre filmare şi nici nu au fost respectate dispoziţiile legale referitoare la administrarea lor este una care, pe de o parte, nu relevă încălcarea unei norme de drept material - spre a fi aptă de a fi analizată în coordonatele motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - dar nici nu evidenţiază nesocotirea de către instanţa de apel a vreunei norme de procedură imperative (care să impună condiţia publicităţii sau a acordului adversarului procesual pentru realizarea unei filmări) prin examinarea ca probatoriului care a fost administrat de către pârât.

Se cuvine a fi observat că înregistrarea video ce a fost postată de pârât pe reţeaua C. a constituit o componentă a faptelor imputate de reclamantă ca având caracter ilicit, astfel că ea a fost invocată chiar de reclamanta-recurentă ca probă în proces. Evaluarea făcută de instanţă în privinţa ei a fost, astfel, una impusă în principal de necesitatea stabilirii temeiniciei pretenţiilor reclamantei, iar concluzia instanţei a fost aceea că realitatea aspectelor filmate este confirmată prin declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi prin înscrisurile depuse. Ca atare, este vădit nefondată critica prin care se susţine că instanţa ar fi încălcat prevederile art. 341 alin. (2) coroborat cu art. 255 din C. proc. civ. - care nu aparţin dreptului material, ci sunt norme de procedură care se referă la condiţiile în care se propun probele şi stabilesc apartenenţa înregistrărilor video (filmelor) la categoria mijloacelor materiale de probă - evaluând şi respectiva filmare în demersul de stabilire a situaţie de fapt.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte va evalua critica pe care recurenta a formulat-o în coordonatele primelor două motive de recurs - fundamentat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 5 din C. proc. civ. -, anume aceea că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1357 corelat cu art. 16 din C. civ. neanalizând prejudiciul, vinovăţia (care poate îmbrăca şi forma celei mai uşoare culpe) şi legătura de cauzalitate ca elemente ale răspunderii civile delictuale ce a constituit temei al pretenţiilor formulate de reclamanta recurentă.

În acest context trebuie observat că, în speţă, s-a reţinut lipsa de temeinicie a susţinerilor reclamantei care erau în sensul că faptele pe care aceasta le-a imputat pârâtului ar avea caracter ilicit.

Răspunderea civilă delictuală îşi găseşte reglementarea de principiu în prevederile art. 1349 din C. civ., normă conform căreia "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.

(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială".

În lumina normei juridice enunţate, răspunderea civilă delictuală are ca premisă necesară o conduită (faptă) care încalcă regulile pe care legea sau obiceiul locului le impune.

Dispoziţia înscrisă în art. 1357 alin. (1) din C. proc. civ. constituie o aplicaţie particulară a art. 1349 alin. (1) şi (2) din C. civ., stabilind elementele/condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru angajarea răspunderii delictuale pentru fapta proprie, şi în acest context fapta ilicită constituind elementul primar şi indispensabil pentru angajarea formei menţionate de răspundere civilă.

Or, în condiţiile în care s-a stabilit, în speţă, că acest element-premisă nu se verifică, o analiză a condiţiilor relative la prejudiciu, vinovăţie şi legătura de cauzalitate era, cum judicios a reţinut instanţa de apel, inutilă tranşării situaţiei litigioase dintre părţi.

Atâta vreme cât legea impune întrunirea cumulativă a celor patru condiţii specifice angajării răspunderii civile delictuale, constatarea neîndeplinirii oricăreia dintre acestea are drept consecinţă necesară respingerea acţiunii prin care se tinde la antrenarea acestei forme de răspundere. Ca atare, în condiţiile în care s-a stabilit că nu se verifică întâia şi principala condiţie - existenţa faptei cu caracter ilicit -, o analiză relativă la celelalte trei condiţii nu ar fi fost de natură a aduce vreo schimbare a soluţia care se impunea ca efect al reţinerii inexistenţei primeia. În consecinţă, nu se poate reţine un viciu legat de modalitatea de aplicare a prevederilor art. 1357 alin. (1) din C. proc. civ. constând în aceea că instanţa de apel a reţinut lipsa de utilitate a analizării condiţiilor referitoare la prejudiciu, vinovăţie şi legătură de cauzalitate.

În ce priveşte argumentele expuse de recurentă referitor la formele şi gradele pe care le poate îmbrăca vinovăţia, în corelare cu faptul că răspunderea civilă delictuală operează pentru cea mai uşoară culpă în conformitate cu prevederile art. 1357 alin. (2) din C. civ., Înalta Curte constată că ele au caracter pur teoretic, neavând aptitudinea de a releva aspecte de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar atâta vreme cât instanţa de apel a apreciat că este inutilă analizarea elementului "vinovăţie", fiind astfel evident că nu a reţinut -cum eronat susţine recurenta - că intenţia directă ar fi singura formă de vinovăţie care ar permite antrenarea răspunderii delictuale.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului susţinut prin criticile analizate în precedent, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea acestei căi de atac.

Constând că, faţă de soluţia pronunţată asupra recursului, recurenta se află în poziţia procesuală de parte care a pierdut procesul, precum şi solicitarea intimatului de a-i fi acordate cheltuielile de judecată aferente judecării cauzei în etapa recursului, urmează a se dispune, în temeiul prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., obligarea recurentei la plata către intimat a sumei de 1.790,02 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate pentru asigurarea asistenţei juridice în recurs (1500 RON) şi cheltuieli de transport (290,02 RON). În ce priveşte chitanţele depuse de intimată, care relevă fotocopierea unor documente, se constată că una dintre acestea este ilizibilă iar cea de-a doua atestă cheltuieli de listare efectuate la data de 12.08.2019,în mun. Deva, şi nu a fost oferită vreo justificare a legăturii lor cu judecata purtată în recursul pendinte. În consecinţă, aceste ultime documente sunt apreciate ca nereprezentând dovezi concludente ale unor cheltuieli ocazionate de soluţionarea prezentului recurs, şi pentru acest motiv nu există temei spre a fi obligată recurenta la plata lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de pârâtul B..

Respinge, ca nefondat,recursul declarat de reclamanta S.C. Laboratoarele A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 466 din data de 11 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă în dosarul nr. x/2016.

Obligă pe reclamanta S.C. Laboratoarele A. S.R.L. la plata sumei de 1.790,02 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2020.