Şedinţa publică din data de 03 iunie 2020
Deliberând asupra cauzei prezente şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 07.06.2017 şi înregistrată sub nr. x/2017, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:
- obligarea pârâtului la plata sumei în cuantum de 50.000 de euro, echivalentul în RON a sumei de 227.865 RON, cu titlul de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral constând în vătămarea dreptului la viaţă privată, demnitate şi onoare, precum şi a dreptului la propria imagine a reclamantului;
- obligarea pârâtului să asigure pe propria cheltuială publicarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în prezenta cauză pe blogul său, în trei zile consecutive, câte una pentru fiecare articol defăimător al lui B., cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite articolele contestate de către reclamant;
- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 296/15.02.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului B..
3. Hotărârile pronunţate în apel:
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A..
Prin decizia nr. 1171 A din data de 17 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 296 din data de 15 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis acţiunea şi a fost obligat pârâtul B. la plata către reclamant a sumei de 3.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral.
A fost obligat pârâtul să asigure, pe propria cheltuială, publicarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în prezenta cauză, pe blogul www.eftimie.net, cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite articolele contestate de către reclamant.
Prin cererea înregistrată în cadrul dosarului nr. x/2017, la data de 14.02.2019, apelantul-reclamant A. a solicitat completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1171A/17.10.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-pârât B., în sensul obligării intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze, conform documentelor justificative depuse la dosar, în cuantum de 5.410,57 RON.
Prin decizia nr. 465A/25.03.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondată, cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1171A/17.10.2018, formulată de către apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimatul-pârât B..
4. Căile de atac exercitate în cauză:
Pârâtul B. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 1171A din 17 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a încheierii din 26.09.2018, pronunţată în acelaşi dosar.
Reclamantul A. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 465A din 25 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 1171 A din 17 octombrie 2018, pronunţate de aceeaşi instanţă.
4.1. Prin cererea de recurs, pârâtul B. a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa: în principal, a constatării nulităţii deciziei civile nr. 1171A/17.10.2018 şi a nulităţii încheierii din 26.09.2018; într-un prim subsidiar, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei în apel, spre rejudecare; în al doilea subsidiar, casarea în tot a hotărârii din apel, cu consecinţa admiterii recursului, respingerii apelului şi menţinerii hotărârii de fond ca temeinică şi legală.
- Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: hotărârea din apel este nulă, deoarece instanţa de apel a pronunţat decizia recurată, faţă de o persoană care nu există, iar nu faţă de pârât; nulitatea este una absolută, priveşte forma obligatorie pe care ar fi trebuit să o aibă actul nul şi este o nulitate necondiţionată de vreo vătămare.
In fapt, a depus la fond copie după cartea sa de identitate şi a indicat în mod corect numele său în întâmpinări (fond, apel) şi în concluziile scrise (fond, apel). Instanţa de apel a pronunţat decizia recurată în contradictoriu cu o altă persoană, pe nume B., căreia îi atribuie domiciliul şi CNP-ul său. O astfel de persoană, titulară de drepturi şi obligaţii, cu numele de B., cu domiciliul legal la domiciliul său legal şi cu un cod numeric personal identic cu al său, nu există .
Este adevărat că B. este pseudonimul său literar, însă normele procesual civile nu fac trimitere la pseudonim, ci identifică o persoană după nume, prenume, domiciliu, CNP, a se vedea în acest sens art. 425 alin. (1) pct. c C. proc. civ., unde se prevede ce trebuie să conţină, în mod obligatoriu, dispozitivul unei hotărâri: numele, prenumele, domiciliul şi CNP-ul părţilor.
Prin urmare, instanţa de apel a încălcat art. 425 alin. (1) pct. c C. proc. civ., actul fiind lovit de nulitate.
În acelaşi sens, şi încheierea din 26.09.2018 este pronunţată faţă de o persoană care nu există: B..
Se poate remarca faptul că nu este o simplă eroare materială, deoarece instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 425 alin. (1) pct. a şi b, deoarece, şi în cuprinsul părţii introductive, şi în cel al considerentelor, instanţa de apel s-a referit în mod constant, de zeci de ori, la această persoană: B..
Această nulitate este o nulitate absolută, norma încălcată (art. 425 alin. (1), pct. a, b şi c C. proc. civ.) fiind una de ordine publică - fiind în acelaşi timp o nulitate privitoare la forma obligatorie pe care ar fi trebuit să o aibă actul nul (fiind aplicabile prev. art. 174 alin. (2) şi alin. (1), în această ordine).
În acelaşi timp, este o nulitate necondiţionată de vreo vătămare, fiind aplicabile prev. art. 176 pct. 1 şi pct. 2 C. proc. civ., respectiv cele privitoare la capacitate (B. fiind lipsit de capacitate juridică, deoarece această persoană, identificată prin acest nume, prenume, domiciliul legal şi CNP-ul indicate nu există) şi la reprezentare (B. nefiind reprezentat de avocat, astfel cum reiese din cuprinsul împuternicirii avocaţiale de la dosarul de apel).
- Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 rap. la art. 498 alin. (2) C. proc. civ. decizia recurată nu a soluţionat cu adevărat apelul; instanţa de apel a achiesat la argumentele reclamantului-apelant şi a ignorat argumentele, practica judiciară şi probele-administrate de pârâtul-intimat.
Se poate remarca faptul că, acolo unde este vorba de argumentele reclamantului, instanţa le reproduce detaliat, citând inclusiv pasajele din practica judiciară invocată de acesta. Mai mult, instanţa de apel ia în considerare şi argumentele de la fond li cele din cererea de apel ale acestuia.
Când instanţa de apel se referă la argumentele sale, se rezumă la cele 2 rânduri şi jumătate de la fila x din decizia recurată, mulţumindu-se să ia act că apărările pârâtului constau în cererea de respingere a apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
De asemenea, se poate lesne observa că, în apel, a formulat, în întâmpinare, 26 de file de apărări, invocând practică judiciară a ICCJ şi a CEDO, a depus zeci de înscrisuri, la fond, toate acestea nefiind avute în vedere de instanţa de apel. În acest sens, recurentul pârât exemplifică conţinutul hotărârii atacate.
Or, o abordare atât de unilaterală în soluţionarea unui apel încalcă principiul dreptului la un proces echitabil (art. 6 C. proc. civ.), deoarece apărările sale au fost ignorate.
De asemenea, încalcă principiul legalităţii procesului civil (art. 7), prin aceea că instanţa de apel a urmărit realizarea doar a drepturilor reclamantului din proces, neobservând (sau nevrând să observe) şi drepturile pârâtului.
De asemenea, lipseşte de conţinut principiul egalităţii părţilor în faţa legii (art. 8), prin aceea că, deşi pârâtul şi-a exercitat drepturile procesuale, apărările acestuia nu au fost luate în seamă, iar înscrisurile depuse în apărare nu au fost analizate de instanţa de apel.
De asemenea, lipseşte de conţinut dreptul la apărare (art. 13), întrucât, deşi pârâtul a formulat întâmpinare în apel, instanţa de apel nu a citit-o, nu a analizat apărările invocate, nici în fapt şi nici în drept, şi nu a analizat nici practica judiciară invocată, nici probele administrate (doar pe cele invocate/depuse de reclamant), drept urmare nu a avut în vedere deloc apărările pârâtului în soluţionarea apelului, (cu excepţia unor apărări prescurtate, pe care le-a preluat din concluziile scrise, iar nu din întâmpinare).
Toate acestea duc la concluzia că soluţia din apel nu a produs o veritabilă soluţionare a apelului, chiar dacă, de formă, pare a fi soluţionat apelul.
Astfel, sunt aplicabile prevederile art. 498 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a produs o veritabilă judecată a apelului.
- Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - decizia recurată este netemeinică şi nelegală; apelul nu a fost fondat; hotărârea pronunţată la fondul cauzei este temeinică şi legală.
Recurentul pârât a susţinut că nu au fost îndeplinite condiţiile cumulative privind atragerea răspunderii civile; în mod netemeinic, apelul a fost admis, prin prezumarea de către instanţa de apel a existenţei unui prejudiciu şi, ulterior, prin stabilirea arbitrară a întinderii acestuia la suma de 3.000 de euro.
Pentru argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul pârât a expus dispoziţiile interne şi convenţionale care reglementează libertatea de exprimare şi apărarea demnităţii.
În acest context a argumentat că atât Constituţia României, cât şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului constituie temeiurile juridice care îi îngăduie să aibă o altă opinie decât reclamantul despre demersul său ("Declaraţia", "Manifestul") şi să se exprime în felul său, prin mijloacele tehnice şi artistice care îi stau la îndemână. Acest drept nu poate fi îngrădit.
Reclamantul se prevalează de art. 30 alin. (6) şi (8) din Constituţie şi de legislaţia subsecventă (art. 71-75 C. civ.), sugerând că dreptul pârâtului de a gândi şi exprima ceea ce gândeşte ar fi încălcat dreptul său la demnitate şi viaţă intimă şi privată.
Or, din interpretarea literală a prevederilor art. 72 C. civ., se desprinde condiţia preexistenţei atât a demnităţii, cât şi a onoarei şi reputaţiei (bune - n.n.) a unei persoane. De asemenea, se impune distincţia dintre afectarea demnităţii, onoarei sau reputaţiei unei persoane sau diferenţa de opinie cu privire la unul sau altul dintre demersurile acesteia.
Reclamantul, sprijinindu-se pe textul art. 71 din C. civ., a încercat să acrediteze nereal ideea că anumite acţiuni ale sale, exercitate în timpul serviciului, în calitate de om de radio, şi devenite de notorietate publică, ar fi, în realitate, acţiuni sau fapte private.
Ulterior, în conţinutul motivelor de recurs, recurentul a făcut referire la conţinutul dreptului la liberă exprimare şi limitele acestuia, în practica constantă a CEDO, invocând cauzele Lingens vs. Austria, Dichand vs. Austria, Dalban vs. România, solicitând să se ia în considerare argumentele pe care le-a prezentat la pct. II din întâmpinarea depusă la apel.
În ceea ce priveşte legitimitatea demersului său, recurentul a arătat că aceasta trebuie analizată prin prisma legitimităţii demersului reclamantului ("Declaraţia", "Manifestul"); astfel, demersul său a fost subsecvent demersului reclamantului şi a fost provocat de acesta, în timp ce demersul reclamantului a fost auto-provocat şi provocator în acelaşi timp.
Întrucât nimeni nu l-a acuzat în prealabil pe reclamant că ar fi acoperit al serviciilor de spionaj în presă, ci s-a auto-sesizat în acest sens, legitimitatea demersului său lipseşte. Mai mult chiar, este posibil ca scopul reclamantului să fi fost altul, anume acela al creşterii în acest fel a ratingului personal.
Însuşi faptul că reacţiile au variat de la informarea neutră despre demersul reclamantului, la ignorarea acestuia sau chiar la respingere arată că, dincolo de legitimitate, acesta nu avea nici măcar o justificare jurnalistică sau de interes public sau morală, fiind doar un gest gratuit.
Mai mult decât atât, mai multe persoane au criticat demersul reclamantului. Acesta însă 1-a acţionat în judecată doar pe pârât, invocând traficul/audienţa mare de care beneficiază blogul său - în condiţiile în care aceste persoane (bloggeri) au un trafic/o audienţă de cel puţin 7-8 mai mare. Implicit, se poate argumenta că prejudiciul produs reclamantului de celelalte bloguri ar fi proporţional mai mare, însă reclamantul a ales să se îndrepte doar împotriva sa.
Recurentul a susţinut că nu există vătămare, atingere adusă demnităţii sau vieţii private a reclamantului. Astfel, faptele la care s-a făcut referire priveau activitatea sa de om de radio (şi, prin urmare, persoană publică) şi cum această activitate ar fi fost impietată de consumul de alcool. Aceste fapte sunt de notorietate publică, fiind date anterior în vileag de către prieteni şi colaboratori apropiaţi ai reclamantului. Cum acesta nu s-a îndreptat împotriva lor cu o acţiune civilă şi nu a obţinut o hotărâre irevocabilă care să consfinţească caracterul nereal şi ofensator al acestora, reclamantul nu i le poate imputa pârâtului din prezenta cauză.
Însă aceste afirmaţii au fost efectuate în contextul în care reclamantul escaladase discuţia de la o simplă confruntare de idei cu privire la demersul său (Declaraţia, Manifestul) la o confruntare personală împotriva pârâtului (a se vedea, în acest sens, felul violent de exprimare cu care i se adresa când a fost invitat de acesta la emisiune).
Astfel, nu trebuie uitat că totul a pornit de la judecata de valoare a pârâtului cu privire la demersul reclamantului ("Declaraţia", "Manifestul"), opinie care nu corespunde cu a acestuia şi care l-a ofensat.
A apreciat că limita între libertate (de gândire, de opinie, de exprimare) şi cea a dreptului la proprie imagine este una foarte fină; ar fi de analizat dacă acest echilibru foarte fragil ar trebui menţinut sau dacă linia trebuie trasă într-o parte sau cealaltă - respectiv înspre (i) o anarhie a liberei exprimări sau dimpotrivă, înspre (ii) o cenzură de tip nou, unde omului care gândeşte şi se exprimă liber nu i se mai aplică pedeapsa cu moartea fizică, ci cea cu moartea economică.
Cu privire la imputările ce i se aduc privitoare la limbaj, felul în care este folosit acesta este apanajul exclusiv al libertăţii de gândire şi de exprimare.
Dezvoltat în timp, începând din 1996 şi până în prezent, felul de exprimare umoristic, ba chiar înţepător, a devenit marcă proprie a creaţiilor sale, indiferent că acestea au fost gazetăreşti, de blogging sau literare. Umorul şi limbajul se întrepătrund, în vederea comunicării mesajului dorit de autor, cu toate nuanţele sale, către eventualul cititor.
Acesta este un alt drept inalienabil, ce face parte din dreptul la liberă gândire şi exprimare, recunoscut constant de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Ar fi de văzut dacă un autor (fie acesta şi blogger) poate să fie pedepsit pentru stilul său literar. Cu alte cuvinte, dacă felul de exprimare în sine poate constitui temei juridic pentru o astfel de sancţiune judiciară (a se vedea cauza Dichand vs. Austria, par. 52, unde se respinge categoric o astfel de teză a sancţionării limbajului).
Recurentul a susţinut şi că prejudiciul nu există; valoarea indicată de reclamant ca despăgubire a fost stabilită pur arbitrar, cu scopul atragerii competenţei materiale a tribunalului; capetele accesorii de cerere reprezintă o solicitare deschisă de aplicare a cenzurii; reclamantul nu justifică în nici un mod câtimea capătului principal de cerere, acesta apărând a fi indicat într-un mod total arbitrar.
Chestiunea s-a dovedit a fi una prejudiciabilă pentru pârât, în sensul că prezentul recurs este limitat şi îngreunat prin supunerea la procedura prealabilă de filtru (cu o durată de cel puţin un an), în timp ce o hotărâre dată în apel, defavorabilă, este executorie, conform art. 633 alin. (1) C. proc. civ.
Mai mult, valoarea bănească a despăgubirii solicitate este una disproporţionată: vătămarea, dacă a existat, a fost una pur simbolică.
În ceea ce priveşte capetele accesorii de cerere, acestea reprezintă o solicitare deschisă de aplicare de către stat a cenzurii. Practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului a sancţionat însă, în mod constant şi durabil, astfel de manifestări de cenzură.
La fel, în ceea ce priveşte câtimea despăgubirii (50.000 euro), ambele solicitări le apreciază ca forme de execuţie economică sau de cenzură economică. Aceste cerinţe, dacă ar fi satisfăcute de instanţă, l-ar împiedica pe pârât, pe viitor, să mai aibă opinii sau să şi le exprime (a se vedea cauza Lingens vs. Austria, par. 44, unde se respinge o astfel de cenzură).
Recurentul a susţinut că soluţia instanţei de fond a fost una temeinică şi legală, tribunalul apreciind că reclamantul nu a făcut dovada suportării unui prejudiciu prin fapta pârâtului, recurentul expunând în continuare, sub forma de citat, considerentele primei instanţe în acest sens.
Astfel, a susţinut că, din cele citate, reiese faptul că instanţa de fond a analizat temeinic probatoriul administrat în cauză, citindu-se nu numai textele principale, postate pe diverse site-uri, ci chiar şi comentariile cititorilor, comentarii din care reiese, într-adevăr, faptul că apelantul-reclamant a continuat să se bucure de întreaga susţinere necondiţionată a fanilor săi.
Mai mult decât atât, cele citate contrazic flagrant şi alte susţineri ale apelantului-reclamant (în sensul că instanţa de fond ar fi reţinut caracterul ilicit al celor imputate lui de reclamant); acest punct de vedere al apelantului nu se confirmă.
Recurentul a susţinut că criticile apelantului faţă de soluţia primei instanţă nu sunt fondate. Teza că fapta pretinsă produce eo ipso un prejudiciu însemnat nu este fondată.
Sub un prim aspect, consideraţiile apelantului referitoare la susţinerile sale nu sunt, prin ele însele, susceptibile de a justifica un prejudiciu. Simpla citare a unor texte scoase din context nu este de natură a dovedi vreun prejudiciu.
Un al doilea aspect este cel legat de confuzia dintre viaţa privată şi cea a unui om de radio (auto-definire a apelantului), În acest sens, recurentul a trimis la consideraţiile de la pct. II 4, 5.
Un al treilea aspect priveşte indisolubilitatea eo ipso faptă-prejudiciu. Cu alte cuvinte, apelantul consideră că dovedirea existenţei unei fapte pretins prejudiciabile face inutilă dovedirea prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între acestea. Cu alte cuvinte, în opinia apelantului, dintre cele 4 condiţii cumulative, necesare angajării răspunderii pentru fapta proprie (existenţa faptei; a vinovăţiei; existenţa şi întinderea prejudiciului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu), două condiţii ar fi opţionale (existenţa şi întinderea prejudiciului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu). Or, în realitate, pretinsa vătămare, dacă a existat, a fost una pur simbolică.
Un al patrulea şi ultim aspect îl constituie exacerbarea pretenţiilor apelantului: fapta pretinsă nu ar produce eo ipso orice fel de prejudiciu, ci un prejudiciu însemnat, însemnătatea acestuia nu este însă nici cuantificată de apelant, nici nu se indică criteriile de cuantificare a acestei însemnătăţi (prin prisma calităţii persoanei, a suferinţelor dovedite, încercate de acesta, prin inadecvarea la locul de muncă, în sânul familiei sau în timpul liber, ca efect al pretinsei fapte prejudiciante etc.) şi nici nu se dovedeşte în nici un alt fel existenţa sau însemnătatea acestui prejudiciu.
Or, vătămarea, dacă a existat, a fost una pur simbolică; în acest caz, şi reparaţia ar trebuie sa fie una corelativă, tot pur simbolică, prin raportare la alte speţe. Teza conform căreia existenţa probei faptei ilicite ar fi suficientă, iar prejudiciul şi legătura de cauzalitate să fie prezumate este nefondată.
In fapt, această critică este egală cu sine însăşi, sau, mai exact, cu prima critică, aceea că fapta ar produce eo ipso un prejudiciu însemnat.
În afară de susţinerile apelantului, conform cărora afirmaţiile pârâtului comportă o gravitate deosebit sau că acestea sunt fapte ilicite, întrucât aduc grave atingeri acestui drept, se încearcă din nou să se argumenteze eliminarea ca opţionale a două din cele patru condiţii cumulative, pentru atragerea răspunderii pentru fapta proprie.
Menţionarea traficului pe blogul subsemnatului nu este de natură eo ipso să dovedească un prejudiciu real, cu atât mai mult cu cât datele prezentate reprezintă o medie aritmetică. Pe blogul său, sunt postate mii de texte; ideea reclamantului că eventualele donaţii ale publicului ar fi venit strict ca urmare a celor trei materiale în discuţie arătă esenţa egocentrică a reprezentării sale mentale asupra realităţii. Prin urmare, recurentul a apreciat ca nedovedit prejudiciul extrinsec solicitat de apelant.
In ceea ce priveşte prejudiciul intrinsec, ce nu are nici o exprimare exterioară, în afara declaraţiilor apelantului, recurentul a apreciat că apelantul nu s-a aflat nici un moment în pericol de a-şi pierde respectul de sine, deşi organizează în mod constant auto-teste în acest sens.
Recurentul a arătat şi dovedit că suma cerută de apelant, ca despăgubire morală, reprezintă contravaloarea unui apartament cu trei camere în Braşov (atât apelantul cât şi subsemnatul fiind braşoveni). Or, aparent, apelantul pare a nu mai fi mulţumit, în prezent, de câtimea solicitată, întrucât afirmă că, având în vedere prejudiciul produs prin lezarea dreptului la viaţă privată, demnitate şi la propria imagine, suma pretinsă cu titlu de reparare a prejudiciului (...) reprezintă o reparaţie, chiar dacă nu integrală, dar măcar justă, şi care poate compensa, chiar parţial, prejudiciul suferit.
Modul inovativ în care apelantul invocă practică judiciară contravine principiului legalităţii, al bunei credinţe şi chiar propriilor sale interese, exemplificând în acest sens cu jurisprudenţa instanţelor interne.
Soluţia instanţei de apel este netemeinică şi nelegală; întrucât trebuie îndeplinite cumulativ cele patru condiţii necesare, pentru atragerea răspunderii civile delictuale
Argumentul instanţei de apel, conform căruia:
"Curtea observă că textul art. 253 alin. (4) C. civ. instituie posibilitatea acordării unei reparaţii patrimoniale pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce a fost cauzat reclamantului, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. Aşadar, respingerea de plano a acţiunii - pe considerentul că reclamantul nu a administrat dovezi referitoare la efectul pe care l-au avut articolele în discuţie asupra drepturilor personal nepatrimoniale la onoare, demnitate, viaţă privată, ale reclamantului - constituie o interpretare greşită a acestor dispoziţii legale, de către tribunal".
Prin acţiunea promovată, apelantul-reclamant a solicitat repararea unui prejudiciu nepatrimonial. Or, diferenţa esenţială între prejudiciul nepatrimonial şi prejudiciul patrimonial (care este supus regulilor de probaţiune în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea acestuia) constă în aceea că prejudiciul moral nu este supus aceluiaşi regim probator, ci acesta se constată/deduce de judecător din împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta ilicită, prin aplicarea unei prezumţii simple, judecătoreşti. De asemenea, întinderea daunelor morale se stabileşte în urma aprecierii de către judecător, care apelează la criterii cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic/psihic, importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, circumstanţele specifice de săvârşire a faptei ilicite.
Aşadar, având în vedere natura pur subiectivă a prejudiciului moral, acesta nu poate fi dovedit în mod direct, cum greşit a apreciat prima instanţă de fond, ci se constată de către instanţă prin aplicarea unei prezumţii simple, fiind dedus din existenţa faptei ilicite şi din împrejurările concrete în care a fost săvârşită", nu este unul temeinic şi legal.
Prejudiciul nepatrimonial nu poate fi dedus de judecător din împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta ilicită, prin aplicarea unei prezumţii simple, judecătoreşti, ci este în sarcina reclamantului să producă criterii obiective de apreciere a daunelor morale solicitate, iar instanţa să constate existenţa acelui prejudiciu, prin raportare la criteriile obiective astfel formulate de către reclamant. Or, în cauza de faţă, reclamantul nu a furnizat asemenea criterii.
De asemenea, trebuie avută în vedere şi maniera prin care instanţa de apel a ajuns la soluţionarea apelului, prin constatarea existenţei unui prejudiciu moral din simpla existenţă a faptei.
Inclusiv concluziile privitoare la existenţa faptei au reieşit din aceea că instanţa de apel a ignorat complet toate apărările pârâtului, formulate prin întâmpinare şi toate înscrisurile pe care le-a depus în probaţiune.
În consecinţă, faţă de cele arătate, recurentul a solicitat să se constatate netemeinicia şi nelegalitatea deciziei recurate, în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea prejudiciului.
La data de 21 ianuarie 2019, B. a formulat supliment la motivele de recurs, arătând că instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 219 C. proc. civ., în condiţiile în care procedura de citare a pârâtului-intimat a fost viciată pentru termenul de judecată din 26.09.2018. Astfel, pârâtul a fost citat sub pseudonimul său literar (B.), în loc de numele persoanei titulare de drepturi şi obligaţii (numele legal), iar împuternicirea avocaţială depusă de avocatul său menţiona numele său legal (B.).
Instanţa de apel a efectuat în mod superficial verificările prevăzute de art. 219, pe cale de consecinţă, atât încheierea din 26.09.2018, cât şi decizia civilă nr. 1171 A/17.10.2018 au fost pronunţate existând lipsă de procedură cu pârâtul, fiind nule.
4.2. Prin cererea de recurs, reclamantul A. a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Prin decizia atacată instanţa a reţinut:
"din analiza dosarului, Curtea constată că este corectă susţinerea apelantului-reclamant A., conform căreia a depus dovada achitării cheltuielilor de judecată, cu ocazia dezbaterilor pe fond din faţa tribunalului, factura nr. x fiind depusă la dosarul de fond." şi "din examinarea concluziilor formulate de către apelantul-reclamant la termenul din data de 26.09.2018, Curtea a constatat că aceasta nu a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată aferente de fond, ci a arătat în mod expres că le va solicita pe cale separată."
Astfel, pe de-o parte, instanţa recunoaşte depunerea cheltuielilor de judecată şi solicitarea acestora, aferent fazei fondului, iar pe de altă parte, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut faptul că respectivele cheltuieli, aferente fondului, nu au fost solicitate.
Potrivit doctrinei:
"hotărârea este casabilă: [...] când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că, din unele, rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele, netemeinicia acestora."
În plus, s-a reţinut:
"contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci din contră, îl contrazic."
Aşadar, din cuprinsul deciziei nr. 465A/25.03.2019, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, rezultă, faptul că recurentul a depus dovada şi a solicitat, în cadrul dosarului nr. x/2017, cheltuielile de judecată aferente etapei fondului, dar şi că acestea au fost solicitate pe cale separată.
În urma acestei contradicţii, în mod eronat, instanţa a respins cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 1171A/17.10.2018, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, în etapa procesuală a apelului, şi se impune admiterea cererii privind completarea deciziei.
Astfel, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată."
Dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească cheltuielile de judecată.
Jurisprudenţa anterioară Noului C. proc. civ., dar care rămâne valabilă şi ulterior intrării sale în vigoare, a statuat că textul citat, fără a o menţiona in terminis, induce o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui ce, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă, în timpul şi cu ocazia purtării procesului.
În speţă, "pierderea procesului", în parte, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., justifică obligarea pârâtului B. la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de prezentul litigiu.
În acest sens, litigiul ce formează obiectul prezentei cauze a implicat, printre altele, redactarea acţiunii, a notelor scrise, a concluziilor scrise, pregătirea înscrisurilor probatorii, asigurarea reprezentării la termenele de judecată în faţa Tribunalul Bucureşti.
Având în vedere că, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A. a fost admisă, prin schimbarea în apel a sentinţei Tribunalului Bucureşti, recurentul este îndreptăţit la recuperarea cheltuielilor de judecată, sens în care a şi acţionat, depunând la dosarul cauzei dovezile corespunzătoare.
Totuşi, prin hotărârea nr. 1171/17.10.2018, Curtea de Apel Bucureşti a omis să se pronunţe asupra cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată, adică asupra unui solicitări cu care fusese în mod legal sesizată.
În concluzie, se impune completarea hotărârii, în sensul obligării intimatului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.410,57 de RON.
5. Apărările formulate în cauză:
5.1. Recurentul intimat B. a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de către A., ca inadmisibil, respectiv ca nefondat.
Sub aspectul inadmisibilităţii recursului formulat de către A., recurentul a susţinut următoarele:
La termenul de judecată din 26.09.2018, apărătorul reclamantului apelant a solicitat instanţei de apel acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.
Ulterior, prin cererea de completare a dispozitivului hotărârii din apel, acesta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată prin însăşi hotărârea din apel. Cele două solicitări ale apărătorului reclamantului apelant sunt contradictorii şi ireconciliabile. După cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel, în cuprinsul deciziei civile nr. 465 A/25.03.2019, apărătorul reclamantului a arătat că, la fond, a solicitat cheltuieli de judecată, iar în apel, a solicitat acordarea acestora, pe cale separată.
Prin urmare, nu se poate reţine faptul că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat pe acest capăt de cerere. În acelaşi sens este şi încheierea din 26.09.2018, în care instanţa de apel a reţinut corect solicitarea apărătorului apelantului de a i se acorda cheltuielile de judecată, pe cale separată.
Prin urmare, nu se poate reţine faptul că instanţa de apel nu ar fi soluţionat acest capăt de cerere accesoriu, nefiind, aşadar, îndeplinită cerinţa principală de admisibilitate prevăzută de art. 444 C. proc. civ.
Recursul formulat de către A. este şi vădit nefondat. Sub un prim aspect, dacă, prin absurd, s-ar reţine că instanţa de apel a omis să se pronunţe pe acest capăt de cerere privind cheltuielile de judecată, aceasta ar trebui să fie obligată să completeze dispozitivul hotărârii date în apel, în strictă concordanţă cu solicitările apelantului.
Or, apelantul, prin apărător, a solicitat, în apel, acordarea cheltuielilor pe cale separată (încheierea din 26.09.2018). Subsecvent, a solicitat, prin modalitatea cererii de completare a dispozitivului hotărârii din apel, să îi fie acordate, în apel, cheltuielile de judecată de la fond.
Prin urmare, soluţia legală de completare a dispozitivului hotărârii din apel apare ca fiind cea exprimată chiar de parte la soluţionarea apelului, respectiv completarea dispozitivului cu menţiunea că se acordă cheltuielile de judecată pe cale separată.
Nu se poate reţine cealaltă poziţie a apelantului (acordarea prin dispozitivul hotărârii din apel a cheltuielilor de la fond), deoarece aşa ceva nu s-a solicitat în apel, iar satisfacerea de către instanţă a acestei solicitări ar valora ca acordarea a ceva ce nu s-a cerut.
Sub un al doilea aspect, este absurd să se acorde cheltuielile de judecată în mod complet, în condiţiile în care cererea principală a fost admisă doar în parte.
Prin urmare, dacă cererea apelantului de acordare a cheltuielilor de judecată de la fond ar fi admisă, atunci aceasta ar trebui să fie admisă proporţional cu cât a fost admis din cererea principală, respectiv 6%. Dar, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., chiar şi această câtime ar putea să fie redusă.
5.2. Reclamantul A. a solicitat, prin întâmpinarea formulată în cauză, depusă în termen legal, în principal, anularea recursului declarat de pârâtul B., deoarece motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii hotărârii apelate, ca legală şi temeinică, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentul recurs.
6. Procedura de filtru:
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor.
Prin încheierea din 19 februarie 2020, completul de filtru a respins excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamantul A., invocată de pârâtul B.; a respins excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul B., invocată de reclamantul A., pentru considerentele expuse în acea încheiere.
A admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1171A din 17 octombrie 2018 şi a încheierii de şedinţă din 26 septembrie 2018, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017, şi recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 465A din 25 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 1 aprilie 2020, cu citarea părţilor.
În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.:
7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând deciziile şi încheierea recurate, prin prisma criticilor şi a apărărilor formulate în cauză, precum şi prin raportare la dispoziţiile legale interne şi convenţionale relevante, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
7.1. Asupra recursului declarat de pârâtul B.:
Prin demersul judiciar declanşat în cauza dedusă judecăţii, reclamantul A. a solicitat instanţei antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului B., pentru atingerea adusă reputaţiei, onoarei şi demnităţii, precum şi a dreptului la propria imagine a reclamantului, componente esenţiale ale vieţii private, susţinând că, în cursul lunii aprilie 2017, pe blogul www.eftimie.net, au fost publicate de către pârât trei articole, având următoarele titluri:
"Pot demonstra lejer că la C. sunt "acoperiţi", în care se afirmă despre reclamant că "(…) omul serviciilor de la C. este acela care a venit cu ideea, probabil A., pe care pot să-l fac şi fără bani să facă asta, poate fi influenţat uşor la un şpriţ, cine-l cunoaşte, ştie."; "S-a supărat A. că am făcut mişto de el că e acoperit" şi "Mă p[ …] pe toată generaţia Pro şi copiii lor".
Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esenţă, că, deşi din conţinutul articolelor publicate, rezultă fără dubiu că pârâtul a făcut afirmaţii cu privire la persoana reclamantului, cu consideraţii proprii asupra posibilelor angajamente ale reclamantului faţă de anumite instituţii, ce nu se bucură de apreciere publică, şi independent de faptul că susţinerile pârâtului au sau nu o bază factuală, că se "bizuie" pe informaţii controlabile, ce pot confirma sau infirma, reclamantul nu a făcut dovada că fapta pârâtului a fost de natură a-i provoca un prejudiciu ce se impune a fi reparat.
Spre diferenţă, instanţa de apel a apreciat că drepturile reclamantului au fost încălcate prin cele trei articole publicate pe internet de către pârât, ce reprezintă fapte ilicite, fiind săvârşite cu rea-credinţă şi cu încălcarea pactelor şi convenţiilor la care România este parte, că ingerinţa în dreptul la libera exprimare a intimatului este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică şi că faptele ilicite reţinute sunt de natură să producă apelantului reclamant un prejudiciu, constând în atingerea adusă onoarei, demnităţii şi reputaţiei acestuia.
Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurentul pârât, îl constituie aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie la situaţia de fapt deplin stabilită şi pe care nimeni nu o contestă în cauză, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistenţa dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la viaţă privată, invocate de către părţile litigante, prin prisma normelor legale interne şi a dispoziţiilor art. 8 şi 10 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În drept, dispoziţiile art. 1349 C. civ. statuează că: Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…).
Conform prevederilor art. 1357 C. civ., Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţe şi instituţiile statului.
Art. 70 C. civ. prevede că: Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.
Potrivit art. 71 alin. (1) şi (2) C. civ.: Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Conform dispoziţiilor art. 72 C. civ.: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.
Potrivit art. 252 C. civ.:
"Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică."
Articolul 10 din Convenţie prezintă următorul conţinut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".
Dispoziţiile art. 8 din Convenţie prevăd următoarele:
"Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".
În analiza modului în care aceste dispoziţii legale au fost interpretate şi aplicate în cauza dedusă judecăţii, şi prin prisma principiilor dezvoltate în jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor omului în această materie, instanţa de recurs va face următoarele consideraţii:
Esenţializând, Înalta Curte reţine că instanţele anterioare au avut a stabili dacă fapta unei persoane, care deţine un blog, de a publica o serie de articole despre un om de radio cu privire la apartenenţa acestuia la serviciile secrete, pentru care nu există o minimă bază factuală, precum şi proferarea unor expresii de tipul:
"prost", uşor de influenţat la un spriţ", "prezentat de marketing ca un mare că[…]at", "ratat, ineficient, nimic, cerşetor" reprezintă sau nu o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală, pe planul dreptului intern, iar, pe terenul dispoziţiilor convenţionale, dacă, prin această faptă, despre care se afirmă că a fost săvârşită cu depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, s-ar fi putut aduce atingere demnităţii, onoarei, reputaţiei şi dreptului la imagine a reclamantului.
Or, din perspectiva criticilor formulate de recurentul pârât privind neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale în cauză, precum şi a soluţiilor diferite adoptate în cauză, instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, a stabilit instanţa de apel, consecutiv stabilirii existenţei caracterului ilicit al faptelor săvârşite, că acestea sunt de natură să determine un prejudiciu moral reclamantului şi că sunt îndeplinite aceste cerinţe cumulative.
În acest sens, tocmai pentru că suntem pe terenul dezbaterii morale, prejudiciul pe care îl suportă o persoană căreia i se impută o faptă neadevărată, dar care, dacă ar fi adevărată, l-ar supune oprobiului, dispreţului public, precum şi limbajul ofensator, la limita trivialităţii, al afirmaţiilor ce au format substanţa articolelor publicate de pârât la adresa reclamantului, este unul inerent şi el nu poate fi supus unei adevărate probatio diabolica sau nu trebuie să aibă, în mod necesar, o reflectare în percepţia persoanelor din audienţa postului de radio în care acesta îşi desfăşoară activitatea, astfel cum a apreciat prima instanţă; aceasta deoarece, astfel cum demnitatea este inerentă persoanei, la fel şi afectarea acestei demnităţi este ceva intim legat de această persoană, ce nu poate fi probat în termeni cuantificabili.
De aceea, în această materie, a răspunderii civile delictuale pentru atingerile aduse unor valori semnificative, cum sunt demnitatea, onoarea, reputaţia, proba directă a prejudiciului moral suportat este imposibil de pretins, dat fiind caracterul subiectiv, intern al acestui prejudiciu, iar legea permite judecătorului să utilizeze prezumţii, astfel cum a procedat, în mod legal, instanţa de apel.
În consecinţă, prezumţia legală implicită a producerii prejudiciului, ce rezultă din săvârşirea faptelor ilicite constatate, dar relativă, pe care însă recurentul pârât nu a reuşit să o răstoarne, decurge din cele două premise - caracterul ilicit al faptelor imputate recurentului pârât şi principiul reparării prejudiciului moral.
Pe planul interpretării şi aplicării dispoziţiilor convenţionale, instanţa de recurs va face următoarele consideraţii:
Prioritar, se poate observa că recurentul pârât, după ce face o expunere a principiilor decurgând din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la viaţă privată, nu aduce critici concrete manierei de interpretare si aplicare a acestei jurisprudenţe de către instanţa de apel, ci reia argumentaţia privind necesitatea îndeplinirii cumulative a cerinţelor răspunderii civile delictuale, conform normelor interne.
În acest context, instanţa de recurs apreciază că examinarea cauzei trebuie realizată din perspectiva echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, verificând dacă, prin fapta imputată, recurentul pârât s-a plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 care garantează dreptul la libertate de exprimare, cu consecinţa încălcării dreptului la viaţă privată al reclamantului, garantat de art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acest punct, spre deosebire de recurentul pârât care consideră că nu este incident în cauză dreptul la viaţă privată al reclamantului, nefiind aplicabil art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât reclamantul este un om de radio, deci o persoană publică, iar faptele s-au raportat la conduita sa în această calitate, instanţa de recurs apreciază că acest articolul 8 este aplicabil în cauza dedusă judecăţii, pentru considerentele ce vor succede.
Plecând de la premisa că noţiunea de viaţă privată este o noţiune autonomă, ce nu poate fi supusă unei definiri exhaustive, s-a afirmat că aceasta are un conţinut care variază, în funcţie de epoca la care se raportează, de societatea în care individul trăieşte şi chiar de apartenenţa acestuia la un anumit grup social.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea evolutivă a dispoziţiilor art. 8, a apreciat, în jurisprudenţa sa, că viaţa privată are două componente structurale - viaţă privată intimă, raportată la sfera intimă a individului şi viaţă privată socială, respectiv dreptul persoanei de a stabili şi dezvolta relaţii cu semenii săi.
Aşa fiind, nu există nicio raţiune de principiu care să conducă la concluzia excluderii activităţii profesionale din noţiunea de viaţă privată, în sensul art. 8 al Convenţiei, pentru că, în ultimă instanţă, majoritatea oamenilor au posibilitatea ca, la locul lor de muncă, să stabilească legături cu lumea exterioară (a se vedea, în acest sens, cauza Niemietz contra Germaniei, hotărârea din 16 decembrie 1992, par. 29; cauza Campagnano contra Italiei, hotărârea din 23 martie 2006, par. 53).
Mai mult, s-a afirmat că există o zonă de interacţiune între individ şi terţi, zonă care, fie şi într-un context public, poate ţine de viaţa privată a unei persoane (cauza Von Hannover contra Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 50).
În ceea ce priveşte dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, în doctrina drepturilor omului, este unanim admis că acesta nu este unul absolut; paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane.
Instanţa europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricţiile libertăţii de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 par. 2 al Convenţiei decât dacă sunt respectate cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2, enunţate şi analizate de către instanţa de apel, respectiv:
- să fie prevăzute de lege (noţiune autonomă), lege care trebuie să întrunească anumite calităţi, respectiv să fie accesibilă şi previzibilă;
- să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenţiei;
- să fie necesare într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea în acest sens Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).
Acestor condiţii, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, şi cerinţa proporţionalităţii, văzută ca balans între măsura dispusă de stat şi scopul legitim invocat.
Testul de necesitate şi proporţionalitate impune ca instanţa să verifice dacă există un echilibru între ingerinţa dispusă şi valoarea ocrotită şi dacă motivele invocate de stat, prin autorităţile sale, sunt suficiente şi pertinente pentru a justifica măsura dispusă.
În plus, necesitatea păstrării echilibrului între cele două drepturi aflate în dispută poate impune adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieţii private mergând până la relaţiile interpersonale ale indivizilor implicaţi (a se vedea în acest sens cauzele Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59.320/00, paragraful 57, si Petrina împotriva României, paragraful 35, hotărârea din 14 octombrie 2008).
Or, în cauza dedusă judecăţii, ingerinţa statului în libertatea de exprimare a pârâtului a constat în admiterea acţiunii în răspunderea civilă delictuală formulate de reclamant şi obligarea acestuia la plata unor despăgubiri civile în cuantum de 3000 euro şi la publicarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel pe acelaşi blog în care au fost publicate şi articolele defăimătoare, în considerarea unui veritabil principiu al simetriei.
Această ingerinţă a fost prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă - dispoziţiile interne care reglementează răspunderea civilă delictuală -; a urmărit un scop legitim - protecţia drepturilor invocate de reclamant, şi a fost necesară într-o societate democratică, întrucât numai prin intermediul acestei ingerinţe echilibrul dintre cele două drepturi aflate în conflict juridic poate fi restabilit, iar protecţia drepturilor afirmate de către reclamant poate fi una efectivă.
Tot astfel, ingerinţa este una proporţională cu scopul legitim, stabilirea unui cuantum de 3000 euro al despăgubirilor morale fiind rezultatul unei aprecieri rezonabile şi echitabile, de natură să ofere o anumită satisfacţie compensatorie reclamantului, pentru prejudiciul moral suferit, fără a duce în derizoriu faptele săvârşite şi prejudiciul produs, şi luând în considerare aptitudinea blogului de a fi producător de venituri.
În acest sens, contextul în care se manifestă libertatea de exprimare are o importanţă majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea Europeană acordând o atenţie sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmaţiile (cauza Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, par. 62).
Caracterul justificat al unei ingerinţe se stabileşte, aşadar, în lumina tuturor circumstanţelor cauzei, prin raportare la toate elementele existente şi cu aplicarea criteriilor jurisprudenţiale relevante.
În acelaşi sens, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, în aplicarea art. 10 din Convenţie, este adevărat că libertatea de exprimare acoperă nu numai informaţiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei, cu condiţia însă ca aceste afirmaţii să contribuie la o dezbatere de interes public şi să fie formulate cu bună-credinţă.
În jurisprudenţa Curţii Europene, deşi s-a admis, în anumite cazuri, ca limbajul folosit de un jurnalist să fie pe măsura indignării produse de comportamentul sau afirmaţiile unui om politic, în cauza dedusă judecăţii, recurentul pârât nu a reuşit să argumenteze, într-o manieră rezonabilă, în ce fel a fost provocat de demersul postului de radio C. de a organiza o campanie de onestitate a presei, sub îndrumarea reclamantului, care a manifestat pentru o presă independentă, liberă de "acoperiţi", semnând chiar o declaraţie notarială în acest sens, alături de alţi 29 de colegi, membri ai acestui post de radio.
Astfel, deşi adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în ipoteza în care se analizează o acuzaţie de pretinsă atingere a reputaţiei sau demnităţii unei persoane, elementul determinant ar trebui să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor care ar trebui să furnizeze informaţii credibile şi plauzibile.
În acest punct, trebuie făcută o distincţie între imputarea unor fapte determinante, ce implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă, şi emiterea unor judecăţi de valoare care, deşi nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credinţe (a se vedea în acest sens, hotărârile Radio France şi alţii c. Franţei, par. 37; Dalban c. României, par. 49 - 50; Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, par. 65 şi urm.).
În cauză, putem distinge cel puţin două nivele de imputare - o afirmaţie factuală, obiectivă - faptul că reclamantul ar fi "acoperit" al serviciilor secrete - şi un tărâm al invectivelor, cum ar fi, "prost ineficient", "rataţi, ineficienţi, nimicuri, cerşetori" şi alte expresii ce nu pot fi reproduse în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti.
În acest context principial, trebuie subliniat că instanţa de recurs apreciază că fapta care i se impută, în principal, reclamantului are natura unei fapte obiective, determinate - apartenenţa/colaborarea cu serviciile secrete - şi nu suntem, cum în mod nefondat susţine recurentul pârât, exclusiv pe tărâmul exprimării unor judecăţi de valoare, în care libertatea de opinie poate îmbrăca orice formă.
Alături de această distincţie fapte - judecăţi de valoare, în jurisprudenţa sa, Curtea a operat o distincţie între situaţia în care afirmaţiile pretins denigratorii au fost făcute oral, de pildă, în cadrul unei emisiuni radio sau TV transmise în direct, când nu există posibilitatea de a reformula, completa sau retracta (cauza Andreescu c. României) de cea în care afirmaţiile sunt efectuate în scris sau comunicate, pregătite, redactate sau elaborate în prealabil (cauza Şipoş c. României) şi ar putea fi retractate ulterior, cum este cazul speţei deduse judecăţii, mai ales, că pârâtul a fost invitat de către reclamant, la data de 11.04.2017, să dea un interviu la postul de radio C., oferindu-i-se acestuia oportunitatea de a-şi justifica afirmaţiile.
De asemenea, trebuie reţinut că afirmaţiile recurentului pârât, în legătură cu faptele imputate recurentului, nu sunt însoţite de un minimum de elemente care să fundamenteze demersul său, iar acesta nu este cunoscut ca fiind un apărător al drepturilor omului sau ca având vreo activitate publică în legătură cu denunţarea abuzurilor fostei securităţi (a se vedea în acest sens, cauza Andreescu contra României), fiind exclusiv în prezenţa unei veritabile campanii de denigrare îndreptată împotriva reclamantului, astfel încât se poate aprecia, în acord cu constatarea instanţei de apel, că recurentul pârât nu a fost de bună-credinţă în exercitarea dreptului său la liberă exprimare.
În acest context, ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deşi libertatea de exprimare este esenţială într-o societate democratică, raţiunile care stau la baza oricărui demers public care ar putea afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ele ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.
Astfel, recurentului pârât nu i se "cenzurează" dreptul la liberă exprimare, cum, în mod nefondat, pretinde acesta, ci modalitatea de exercitare a acestui drept şi maniera în care a ales să "deturneze" această libertate de la scopul ei firesc.
Mai mult, instanţa de recurs nu neagă importanţa şi sensibilitatea în spaţiul public al subiectului abordat - colaborarea cu serviciile secrete a indivizilor aflaţi într-o funcţie publică sau a celor cu o anumită notorietate - care este necesar să fie rechestionată în spaţiul public ori de câte ori este nevoie, însă, în cauză, scopul demersului reclamantului nu este unul al "binelui public", al informării corecte şi credibile a cititorilor blogului său, în legătură cu un subiect de interes public, şi acest demers este lipsit de orice bază argumentativă sau conceptuală, afirmaţia reclamantului, conform căruia ar putea proba "lejer", oricând, că reclamantul este "omul serviciilor" constituind, de asemenea, doar o afirmaţie lipsită de conţinut, câtă vreme nu a fost făcută nicio probă în acest sens.
În acelaşi sens, deşi recurentul invocă faptul că "felul de exprimare umoristic, ba chiar înţepător a devenit marcă proprie a creaţiilor sale, indiferent că acestea au fost gazetăreşti, de blogging sau literare", instanţa de recurs apreciază că nu poate fi confundat stilul personal cu limbajul licenţios, chiar trivial, folosit de acesta în articolele imputate.
Pentru argumentele expuse, instanţa de recurs apreciază că normele interne şi cele convenţionale au fost corect interpretate şi aplicate în litigiul dedus judecăţii de către instanţa de apel, astfel încât nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul pârât.
Motivul de recurs prin care se invocă existenţa unei neregularităţi procedurale legate de numele pârâtului, ce ar atrage nulitatea hotărârii recurate şi a încheierii din 26.09.2019, este nefondat şi tinde spre valorificarea unei "ficţiuni" juridice, în sensul că persoana "B." nu ar exista.
Astfel, deşi pârâtul a fost, într-adevăr, conceptat, în faţa instanţei de apel, cu numele incomplet "B." - care constituie pseudonimul său literar, aşa cum el însuşi recunoaşte - în loc de "B.", în această manieră fiind trecut numele său şi în decizia recurată, acest fapt nu poate determina nulitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel, întrucât reprezintă o simplă eroare materială, o eroare formală, ce poate fi îndreptată exclusiv prin procedura reglementată de art. 442 C. proc. civ., iar nu prin intermediul recursului, astfel cum dispun dispoziţiile art. 445 C. proc. civ.
Mai mult, această obiecţie în ceea ce priveşte numele pârâtului ar fi trebuit invocată în faţa instanţei de apel, iar nu direct în recurs, în condiţiile în care partea interesată era şi reprezentată convenţional în cauză de o persoană cu calificare juridică.
În acest context, nu poate fi primit nici motivul suplimentar de recurs, depus cu depăşirea termenului legal de 30 zile instituit de dispoziţiile art. 485 C. proc. civ., prin care se invocă faptul că procedura de citare a pârâtului-intimat a fost viciată pentru termenul de judecată din 26.09.2018, întrucât acesta a fost citat sub pseudonimul său literar (B.), în loc de numele persoanei titulare de drepturi şi obligaţii (numele legal), deşi împuternicirea avocaţială depusă de avocatul său menţiona numele legal (B.), întrucât această pretinsă nulitate trebuia invocată chiar la termenul din 26.09.2018, în faţa instanţei de apel.
În acelaşi sens, trebuie remarcat că, la termenul la care se invocă această pretinsă lipsă de procedură cu intimatul pârât, termen care a coincis cu susţinerea dezbaterilor asupra apelului, pârâtul a fost reprezentat prin avocat ales, D., care a pus concluzii pe fondul apelului, fiind astfel deplin respectat dreptul la apărare al pârâtului, căruia nu i s-a produs nicio vătămare procesuală.
Critica prin care se invocă faptul că instanţa de apel, prin decizia pronunţată, nu a soluţionat cu adevărat apelul, întrucât a achiesat la argumentele reclamantului şi a ignorat argumentele, practica judiciară şi probele administrate de pârât este, de asemenea, nefondată.
Sub un prim aspect, se observă că această critică este întemeiată de recurent pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., dar, în realitate, prin intermediul său, nu se invocă nerespectarea unor norme de drept material, care să atragă această calificare a motivului de recurs, ci nerespectarea unor principii ale procesului echitabil, ce ar putea echivala chiar cu o nemotivare a hotărârii recurate, astfel încât acest motiv de recurs va fi analizat din perspectiva art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ.
Din perspectiva dreptului la un proces echitabil, se poate reţine că principiul egalităţii părţilor în procesul civil, dreptul la apărare şi contradictorialitatea, precum şi motivarea unei hotărâri judecătoreşti, ca garanţii procesuale esenţiale, presupun ca argumentele părţilor litigante, aflate pe poziţii de adversitate procesuală, să fie în mod egal şi efectiv ascultate, dezbătute şi analizate, dar această obligaţie nu presupune o egalitate matematică, ci un echilibru procesual.
În acelaşi sens, motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de amploare, ci de esenţă, Curtea Europeană impunând obligaţia, astfel cum s-a arătat deja supra, ca argumentele părţilor să fie în mod real şi efectiv analizate, şi să se expună motivele de fapt şi drept pentru care anumite cereri au fost primite, iar altele înlăturate. Aşadar, esenţială în determinarea incidenţei acestui motiv de recurs nu este tehnica de redactare a considerentelor, ci verificarea expunerii de către instanţa de apel a unui raţionament coerent, logic, apt să îndeplinească dezideratul ca hotărârea să răspundă argumentelor esenţiale, fundamentale ale părţilor, susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia ce va fi adoptată în cauză.
Astfel, împrejurarea că, în preambulul considerentelor, argumentele reclamantului au fost reproduse detaliat, iar argumentele pârâtului au fost sintetizate nu reprezintă per se un dezechilibru procesual, dacă nu a avut drept consecinţă neanalizarea, în considerente, sub toate aspectele - în fapt şi în drept - a cauzei cu care instanţa de apel a fost învestită.
Or, examinând decizia pronunţată de instanţa de apel, se poate constata că aceasta respectă garanţiile procesuale expuse, conţinând elementele necesare silogismului judiciar care au determinat deznodământul judiciar pronunţat în cauză. Astfel, instanţa de apel a identificat drepturile lezate, a identificat corect dispoziţiile legale aplicabile cauzei şi condiţiile în care poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală, iar din perspectiva dispoziţiilor convenţionale şi a jurisprudenţei dezvoltate de instanţa de contencios a drepturilor omului, a analizat criteriile stabilite în examinarea echilibrului între protecţia celor două valori protejate de Convenţie - libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată - respectiv: contribuţia articolelor publicate de pârât la o dezbatere de interes general, buna-credinţă, forma şi repercusiunile articolelor publicate şi condiţiile pe care trebuie să le întrunească o ingerinţă în dreptul la libertatea de exprimare. Tot astfel, în cadrul acestei analize, instanţa de apel a analizat apărările ambelor părţi, rezultând în mod coerent care sunt raţiunile pentru care apărările pârâtului au fost înlăturate şi s-a impus cu necesitate schimbarea hotărârii apelate.
În consecinţă, instanţa de recurs nu poate decela niciun viciu de nelegalitate a hotărârii apelate, din perspectiva analizată.
Asupra argumentelor privind cuantumul despăgubirilor, instanţa de recurs constată că acestea nu pot fi circumscrise unor motive de nelegalitate, cenzurabile în recurs, câtă vreme recurentul nu critică maniera în care au fost comensurate daunele stabilite de instanţa de apel şi pe care a fost obligat să le plătească, ci este nemulţumit de cuantumul disproporţionat al daunelor solicitate de reclamant.
În acelaşi context, recurentul invocă faptul că aceste daune au fost solicitate într-un anumit cuantum doar pentru a atrage competenţa materială a tribunalului, ca primă instanţă; constatare, de asemenea, superfluă, pe planul efectelor legale, câtă vreme, în cauză, nu s-a invocat, în condiţiile prevăzute de lege, o eventuală necompetenţă materială a instanţelor, iar preţuirea obiectului cererii rămâne la latitudinea reclamantului, a celui care declanşează demersul judiciar, instanţa de apel cenzurând, de altfel, acest cuantum.
Tot astfel, instanţa de recurs nu poate fi de acord cu argumentul recurentului pârât, conform căruia capetele accesorii ale cererii de chemare în judecată reprezintă o solicitare deschisă de aplicare de către stat a cenzurii.
În realitate, obligarea pârâtului de a asigura, pe propria cheltuială, publicarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în prezenta cauză, pe blogul www.eftimie.net, cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite articolele contestate de către reclamant, reprezintă una dintre modalităţile de reparaţie a prejudiciului moral pe care reclamantul l-a suportat, reglementate în mod expres de dispoziţiile art. 253 alin. (3) lit. a) C. civ.
Cum recurentul pârât nu a invocat, prin prezentul recurs, argumente privind interpretarea şi aplicarea greşită a legii sub acest aspect, în circumstanţele particulare ale cauzei, şi nici nu a formulat o obiecţie de neconstituţionalitate a acelor dispoziţii legale care reglementează o astfel de reparaţie a prejudiciului, prin raportare la dispoziţiile art. 30 alin. (2) din Constituţie care interzic orice formă de cenzură, argumentele de tip subiectiv nu pot constitui veritabile motive de nelegalitate ce s-ar impune a fi supuse controlului de legalitate în recurs.
În ceea ce priveşte consideraţiile recurentului pârât privind legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe, instanţa de recurs reţine că acestea nu pot constitui motive de recurs care să determine reformarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel, câtă vreme obiectul recursului îl constituie această din urmă hotărâre, iar criticile formulate, prin intermediul recursului, ar trebui să se raporteze la viciile de nelegalitate ale acestei decizii, în coordonatele fixate prin dispoziţiile exhaustive ale art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.
În plus, prin argumentele expuse în prezenta hotărâre, instanţa de recurs a validat raţionamentul instanţei de apel, invalidându-l pe cel al primei instanţe, astfel încât aceste motive rămân fără suport juridic.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs, în integralitatea lor, sunt nefondate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1171A din 17 octombrie 2018 şi a încheierii de şedinţă din 26 septembrie 2018, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
7.1. Asupra recursului declarat de reclamantul A.:
Invocând dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul reclamant invocă o pretinsă contrarietate a considerentelor deciziei civile nr. 465A din 25 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu consecinţa neacordării cheltuielilor de judecată în favoarea părţii care a câştigat apelul, ceea ce ar impune casarea acesteia şi trimiterea spre rejudecare a cererii de completare a dispozitivului acestei hotărâri.
În acest sens, recurentul susţine că, deşi instanţa de apel a reţinut depunerea la dosar a dovezii care atestă plata cheltuielilor de judecată, aferente judecăţii în faţa primei instanţe, nu le-a acordat, constatând că partea interesată nu le-a solicitat.
Conform art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Este unanim admis că motivarea unei hotărâri judecătoreşti constituie o garanţie a procesului echitabil impusă atât de dispoziţiile interne, cât şi de dispoziţiile convenţionale, iar afectarea acestei garanţii determină, în mod necesar, reformarea hotărârii atacate.
În cauza dedusă judecăţii, pretinsa contrarietate a considerentelor hotărârii împotriva căreia a fost exercitat recursul este însă doar una formală, întrucât ignoră însăşi poziţia părţii interesate, reprezentată de apărător ales, care a declarat în mod expres în faţa instanţei de judecată, la termenul dezbaterilor asupra apelului - 26.09.2018, că urmează a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Astfel, nu există nicio contradicţie între faptul dovedirii cheltuielilor de judecată şi soluţia neacordării acestora, câtă vreme această soluţie este subordonată principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ., principiu care dă posibilitatea părţilor litigante să dispună, în limitele legale, de obiectul cauzei deduse judecăţii.
În acest context, instanţa de recurs constată că argumentele expuse de instanţa de apel nu sunt unele contradictorii, ci susţin soluţia legală pronunţată în cauză, fiind necesare şi suficiente pentru adoptarea acesteia.
În consecinţă, constatând că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi nu se impune reformarea hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 465A din 25 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 465A din 25 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1171A din 17 octombrie 2018 şi a încheierii de şedinţă din 26 septembrie 2018, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 03 iunie 2020.