Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 19 august 2011, pe rolul Tribunalului Galaţi, astfel cum a fost precizată la data de 23 mai 2012, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în principal: obligarea pârâtului B. să-i lase, în deplină proprietate şi paşnică folosinţă, imobilul denumit "Extindere spaţiu pentru public" situat în municipiul Galaţi, în suprafaţă de 260 mp., aşa cum este descris în autorizaţia de construire nr. x din 04 noiembrie 2008 şi în extrasul de Carte Funciară nr. x din 19 februarie 2009 şi obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 315.000 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, pentru acest imobil, începând cu data de 01 septembrie 2008, până la data introducerii acţiunii, cu dobânda legală calculată de la data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de piaţă a imobilului denumit "Extindere spaţiu pentru public" în ambele situaţii, reclamanta a solicitat plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I civilă, cu motivarea că ambele părţi au calitatea de comercianţi, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, excepţia lipsei dreptului în promovarea acţiunii în revendicare, deoarece, fiind parte în executarea silită, actul de adjudecare îi este opozabil, excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în revendicare, dar şi la dreptul de a mai obţine despăgubiri, în considerarea dispoziţiilor art. 520 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., şi excepţia puterii de lucru judecat în susţinerea ultimei excepţii, faţă de sentinţele pronunţate în dosarele nr. x/2010 şi y/2010. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, invocând dreptul de superficie asupra terenului. Pârâtul a invocat şi excepţia de litispendenţă, în referire la Dosarul nr. x/2008, devenit nr. x/2011, al Judecătoriei Bârlad.

Prin încheierea de şedinţă din 25 noiembrie 2011, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I civile şi s-a dispus transpunerea cauzei la secţia a II-a a Tribunalului Galaţi, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2011*.

La data de 26 iunie 2012, s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale invocate de instanţă din oficiu şi s-a transpus cauza la secţia I a Tribunalului Galaţi, unde a primit nr. x/2011**.

Conflictul de competenţă, ivit între cele două secţii, a fost soluţionat în favoarea secţiei I civile, prin rezoluţia din data de 08 noiembrie 2012 a preşedintelui Tribunalului Galaţi.

Tribunalul a respins excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării, precum şi excepţia de litispendenţă şi a luat act de precizările pârâtului, în referire la excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi pasive, în sensul că acestea constituie apărări de fond.

Cu referire la lipsa dreptului de a promova acţiunea în revendicare, prima instanţă a reţinut că, în fapt, a fost invocată excepţia de inadmisibilitate, care constituie o apărare de fond; la termenul de judecată din data de 05 mai 2015, a fost unită cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin Sentinţa civilă nr. 293 din 20 martie 2018, Tribunalul Galaţi a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B.. A fost obligat pârâtul B. să plătească reclamantei A. S.R.L., suma de 91.000 euro sau contravaloarea în RON, la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru terenul aflat sub imobilul denumit "Extindere spaţiu pentru public" situat în municipiul Galaţi, în suprafaţă de 260 mp, pentru perioada ianuarie 2017 - 01 noiembrie 2017. Prima instanţă a respins celelalte capete de cerere ce formează obiectul principal al acţiunii, ca nefondate. A admis cererea de majorare a onorariului de expertiză, formulată de expert C., şi obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 2.150 RON, cu acest titlu. De asemenea, l-a obligat pe pârâtul B. să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 13.307 RON, cu titlu de cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunţa aceasta soluţie, prima instanţă a reţinut, ca situaţie de fapt, că S.C. D. S.R.L. a fost proprietară asupra Hotelului D., actual Hotel E., situat în municipiul Galaţi, în suprafaţă de 1.649,98 mp. Aceasta a contractat un împrumut de la F. şi a garantat restituirea împrumutului cu ipoteca instituită pe acest imobil, în baza contractului de ipotecă autentificat sub nr. x din 27 octombrie 1997.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 12 august 2004, încheiat între vânzătoarea S.C. D. S.R.L. şi reclamanta S.C. A. S.R.L., aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra Hotelului D., actual Hotel E., situat în municipiul Galaţi, în suprafaţă de 1.649,98 mp.

La data la care s-a încheiat acest contract, conform extrasului de carte funciară, imobilul avea notate două sarcini, respectiv două locaţiuni, pe care cumpărătorul le-a preluat. Pentru a-şi consolida dreptul de proprietate, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 noiembrie 2004, încheiat cu vânzătoarea S.C. M. S.A., acesta a dobândit dreptul de proprietate şi asupra terenului pe care se afla Hotelul E., situat în municipiul Galaţi, în suprafaţă de 3.862,11 mp.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.040/2007, pronunţată de Tribunalul Galaţi, devenită irevocabilă, s-a dispus revocarea contractului încheiat între vânzătoarea S.C. D. S.R.L. şi reclamanta S.C. A. S.R.L.

Urmare acestei soluţii, imobilul a revenit în proprietatea S.C. D. S.R.L., care a fost executată silit de către F.

Ca efect al executării, imobilul a fost adjudecat de S.C. G. S.R.L., la data de 01 septembrie 2008.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 august 2008, pârâtul B. a devenit proprietarul Hotelului E., prin cumpărare de la S.C. G. S.R.L.

În baza certificatelor de urbanism nr. x din 07 iunie 2005 şi nr. x din 03 mai 2007, nr. x din 03 iunie 2008 şi a autorizaţiilor de construire nr. x din 06 martie 2006 şi nr. x din 04 noiembrie 2008, reclamanta a edificat pe terenul propriu o construcţie denumită "Extindere spaţiu pentru public" situată în municipiul Galaţi, în suprafaţă de 260 mp, pe care a închiriat-o către S.C. H. S.R.L. pe o durată de 7 ani (01 martie 2007 - 01 martie 2014, în baza contractului nr. x din 14 februarie 2007).

A mai reţinut prima instanţă că din sentinţele civile pronunţate în dosarele nr. x/2010 şi y/2010 rezultă că dreptul de proprietate pentru această extindere nu a fost intabulat în Cartea Funciară.

Reclamanta a fost evacuată din imobil, inclusiv din construcţia denumită "Extindere spaţiu pentru public", prin executare silită, la data de 18 august 2008.

Împotriva executării silite, care a avut ca obiect evacuarea reclamantei din imobil, au fost formulate mai multe contestaţii la executare, formându-se dosarele nr. x.

S-a mai arătat că în cauză prezintă relevanţă şi Sentinţa civilă nr. 1.362/2015, pronunţată de Judecătoria Bârlad, definitivă prin Decizia civilă 1/A/2017 - pronunţată de Tribunalul Vaslui, Sentinţa penală nr. 1.832/2013 - pronunţată de Judecătoria Galaţi în Dosarul nr. x/2013, dar şi actul de adjudecare nr. x din 01 noiembrie 2017, prin care imobilul Hotel E., inclusiv extinderea ce face obiectul cererii de faţă, au fost adjudecate de reclamanta S.C. A. S.R.L.

În raport de efectele acestui act de adjudecare, tribunalul a apreciat că pretenţia reclamantei, prin care a solicitat obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă, imobilul, construcţie denumită "Extindere spaţiu pentru public", a devenit caducă.

Ca urmare, tribunalul a analizat excepţiile invocate de pârât, dar şi fondul cauzei, cu referire la obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 315.000 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, pentru imobilul denumit "Extindere spaţiu pentru public", începând cu data de 01 septembrie 2008, până la data introducerii acţiunii, cu dobânda legală calculată de la data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă.

Cu privire la lipsa calităţii procesuale active a reclamantei şi lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului, dar şi la lipsa dreptului în promovarea acţiunii în revendicare, s-a avut în vedere că, la data de 24 aprilie 2015, aceste excepţii au fost calificate ca fiind apărări de fond; s-a reţinut că reclamanta pretinde un drept de proprietate asupra imobilului denumit "Extindere spaţiu pentru public" situat în municipiul Galaţi, în suprafaţă de 260 mp, despre care susţine că a fost edificat după ce a cumpărat hotelul de la S.C. D. S.R.L.

S-a reţinut că S.C. D. S.R.L. este autor în raport de S.C. G. S.R.L., iar pârâtul este succesor cu titlu particular al acestuia; având în vedere că succesorul cu titlu particular ia locul autorului, faţă de actele invocate de reclamantă, cu luarea în considerare a faptului că aceste excepţii au fost invocate ca apărări de fond, văzând şi dispoziţiile art. 109 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a respins, ca nefondate, aceste excepţii.

În baza unor considerente similare, dar şi a dispoziţiilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., s-a arătat că excepţia inadmisibilităţii nu poate fi opusă reclamantei, deoarece acesteia nu i se poate pretinde îndeplinirea vreunei proceduri prealabile, pentru a obţine o soluţie pe fond, în raport de pârâtul B.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în considerarea art. 520 alin. (1) C. proc. civ. s-a reţinut că nici această excepţie nu poate fi primită, deoarece termenul de prescripţie de 3 ani, nu este împlinit. Astfel, pârâtul şi-a intabulat dreptul de proprietate la data de 18 decembrie 2008, iar acţiunea a fost formulată la data de 19 august 2011, mai înainte de împlinirea termenului de prescripţie invocat de către pârât.

Pe de altă parte, exercitarea dreptului de folosinţă are caracter de continuitate, iar reclamanta, proprietară pe teren, poate pretinde oricând, cel puţin despăgubiri de la proprietarul construcţiei aflate pe teren; sancţiunea prescripţiei este aplicabilă numai pentru perioada mai mare de 3 ani anterior depunerii acţiunii.

Pe fondul cauzei, în referire la pretenţia reclamantei de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul pe care află edificat imobilul denumit "Extindere spaţiu pentru public" începând cu data de 01 septembrie 2008, până la zi, cu dobânda legală calculată de la data introducerii acţiunii, până la plata efectivă, s-a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 12 august 2014, reclamanta a dobândit un drept de proprietate pentru o suprafaţă construită de 1.649,98 mp.

Prin actul de adjudecare din 19 noiembrie 2007, autoarea reclamantului a devenit proprietară pe o suprafaţă construită de 1.974,53 mp, care include şi partea de teren aflată sub construcţia aflată în litigiu.

Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 august 2008, pârâtul a dobândit un drept de proprietate pentru o suprafaţă construită însumată de 1.974,53 mp, inclusiv cea intitulată "Extindere".

Prin Decizia civilă nr. 1 din 04 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Vaslui, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 142 din 26 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, reclamanta a primit despăgubiri de 4.350.560 RON pentru contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului aflat sub partea construită a hotelului, în suprafaţă de 1974,53 mp, calculate pentru perioada 01 august 2008 - 04 ianuarie 2017. Despăgubirile au fost calculate la o valoare de 26,87 RON/mp lunar.

S-a constatat, din modul de formulare a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, că reclamanta a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul aflat sub imobilul "extindere" pentru perioada cuprinsă între 01 septembrie 2008 la zi, deşi, prin Decizia civilă nr. 1 din 04 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Vaslui, devenită irevocabilă, a primit deja despăgubiri, pentru suprafaţa integrală a terenului de 1.974,53 mp care include şi terenul pe care se află această extindere.

În consecinţă, s-a conchis că, pentru perioada 01 august 2008 - 04 ianuarie 2017, reclamanta nu mai poate pretinde alte despăgubiri, pretenţia sa fiind soluţionată în mod irevocabil.

Totodată s-a arătat că, pentru acest petit, rămâne în discuţie numai contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul aflat sub construcţia denumită "extindere" pentru perioada ianuarie 2017 - 01 noiembrie 2017, data adjudecării de către reclamantă a întregii construcţii.

Cu referire la suprafaţa efectivă de teren, pentru care reclamanta poate pretinde despăgubiri sub forma contravalorii lipsei de folosinţă, s-a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 12 august 20144, reclamanta a dobândit un drept de proprietate pentru o suprafaţă construită de 1649,98 mp, iar prin actul de adjudecare din 19 noiembrie 2007, autoarea reclamantului a devenit proprietară pe o suprafaţă construită de 1.974,53 mp, care include şi partea de teren aflată sub construcţia denumită "extindere".

Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 august 2008, pârâtul a dobândit un drept de proprietate pentru o suprafaţă construită însumată de 1.974,53 mp (inclusiv "extinderea").

Ca urmare, a fost considerată fondată susţinerea reclamantei în sensul că pârâtul a exercitat un drept de folosinţă şi asupra terenului pe care este edificată construcţia în litigiu.

Reţinând dispoziţiile art. 480 şi 481 din C. civ. de la 1864, tribunalul a arătat că exercitarea dreptului de proprietate nu se poate face în mod absolut, izolat, ci în cadrul societăţii din care titularul face parte, pentru a preveni un eventual conflict cu interesele altor titulari, dar şi cu interesele generale şi locale ale societăţii. Aceste limitări trebuie să reprezinte restrângeri normale ale unora din atributele dreptului de proprietate, astfel încât să nu se atingă fondul acestui drept.

În consecinţă, recunoaşterea unui drept de superficie, în favoarea pârâtului, în absenţa unui temei convenţional, ar echivala cu o ingerinţă nejustificată în dreptul de proprietate al reclamantei.

Având în vedere că părţile nu au reglat convenţional această problemă, că pârâtul a folosit construcţia denumită "extindere", a dat-o în locaţiune şi a încasat chirie, că reclamanta a fost în imposibilitate să se folosească de terenul său, faţă de analiza expusă în ceea ce priveşte limitarea dreptului de proprietate al reclamantei, tribunalul a reţinut că, prin utilizarea terenului de 260 mp, unul din atributele dreptului de proprietate al reclamantei, dreptul de folosinţă, a fost anihilat, aceasta neavând posibilitatea să-şi exercite toate drepturile şi atributele specifice, din culpa pârâtului. Ca urmare, în sarcina pârâtului sunt aplicabile principiile răspunderii civile delictuale.

A arătat tribunalul că, de altfel, considerente identice, au fost avute în vedere şi la pronunţarea Deciziei civile nr. 1 din 04 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Vaslui, devenită irevocabilă.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, s-a reţinut că reclamanta nu a primit despăgubiri pentru o perioadă de 10 luni (ianuarie 2017 - 01 noiembrie 2017), pentru o suprafaţă de teren de 260 mp.

S-a mai reţinut că utilizarea, la stabilirea despăgubirilor a metodei administrative, prin aplicarea unui preţ de 2,38 RON/mp, în condiţiile în care terenul în discuţie este situat în centrul municipiului Galaţi, ar duce la acordarea unor despăgubiri derizorii, care nu pot avea ca finalitate remediul cuvenit unui proprietar al cărui drept de proprietate a fost lezat.

Pe de altă parte, calcularea despăgubirilor prin raportare la chiriile încasate de pârât, de 9.000 euro şi respectiv 7.000 euro lunar, ar duce la acordarea unor despăgubiri excesive, deoarece locaţiunea are în vedere şi factori subiectivi, agreaţi de locator şi locatar, în considerarea destinaţiei construcţiei, care nu pot fi extinşi şi la reclamantă.

În consecinţă, prima instanţă a avut ca punct de plecare oferta de cumpărare a pârâtului B., care a oferit la data de 15 septembrie 2008 un preţ de cumpărare de 1.000.000 RON (71,52 euro/mp), pentru 3.862,11 mp teren; având în vedere că despăgubirile solicitate nu pot fi acordate la acelaşi preţ ca la încheierea unui act de dispoziţie, deoarece către pârât nu s-au transferat toate atribuitele dreptului de proprietate pentru teren, cu luarea în considerare a zonei în care este amplasat terenul, a destinaţiei construcţiei aflată pe teren (cazinou) şi a chiriilor încasate de pârât, tribunalul a stabilit cuantumul despăgubirilor la 35 euro/mp pe lună, rezultând un total de 91.000 euro.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul B., solicitând, în principal, modificarea în tot a sentinţei apelate şi respingerea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată. În subsidiar, apelantul-pârât a solicitat modificarea, în parte, a hotărârii primei instanţe, în sensul diminuării cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, apelantul a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul respingerii excepţiilor care vizau capătul de cerere în revendicare, respectiv prescripţia dreptului material la acţiune, lipsa calităţii procesuale active şi pasive şi inadmisibilitatea formulării capătului de cerere în revendicare.

De asemenea, apelantul-pârât a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul soluţionării capătului de cerere având ca obiect cererea reclamantei de obligare la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului pe care este amplasată construcţia "Extindere spaţiu public".

A susţinut că instanţa nu a avut în vedere că, prin decizia Curţii de Apel Galaţi nr. 117/A din 14 septembrie 2015, care a intrat în puterea lucrului judecat, s-a stabilit că, ulterior datei de 23 octombrie 2008, până la data de 01 noiembrie 2017, pârâtul a rămas proprietar al hotelului aflat pe terenul proprietatea reclamantei, iar reclamanta l-a împiedicat în exercitarea dreptului de dispoziţie de a vinde respectiva construcţie, pentru a pune capăt situaţiei în care construcţia proprietatea lui B. ocupa terenul proprietatea S.C. A. S.R.L.

A mai învederat apelantul că această apărare nu a făcut obiectul cercetării instanţei în Dosarul nr. x/2011, astfel că Decizia nr. 1 din 04 ianuarie 2017 a Tribunalului Vaslui nu se bucură de puterea de lucru judecat sub acest aspect.

S-a mai arătat că a doua apărare necercetată de prima instanţă, formulată prin concluziile orale şi scrise, este aceea că, în situaţia particulară a existenţei construcţiei proprietatea apelantului pe terenul proprietatea intimatei, principiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 din C. civ. de la 1864 nu-şi găsesc aplicarea.

În opinia apelantului-pârât, singura posibilitate legală a reclamantei pentru a înlătura afectarea proprietăţii sale este cea prevăzută de art. 488, 489 şi 494 din C. civ.

Or, nici această apărare nu a făcut obiectul analizei instanţelor în Sentinţa civilă nr. 1.362 din 26 mai 2015, pronunţată de Judecătoria Bârlad, sau în Decizia nr. 1 din 04 ianuarie 2017 a Tribunalului Vaslui.

O altă apărare care a fost formulată la judecata în primă instanţă, care nu a fost cercetată de instanţă, este cea care viza faptul că, începând cu data de 01 octombrie 2011, pârâtul beneficiază de drept de dreptul de folosinţă asupra terenului pe care se află Hotelul E., decurgând dintr-un drept de superficie născut în condiţiile art. 693 din C. civ.

Sub un alt aspect, apelantul-pârât a criticat hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei pentru lipsa de folosinţă a terenului pe care este amplasată extinderea; apelantul a criticat criteriile folosite şi modalitatea de evaluare a lipsei de folosinţă a terenului.

A susţinut că, în speţă, se impune cu putere de lucru judecat Decizia nr. 1 din 04 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Vaslui, prin care s-a stabilit metoda de evaluare administrativă, adică prin raportare la cuantumul tarifelor minime folosite în cadrul licitaţiilor publice.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi obligarea apelantului la cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 205 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 101/A din 21 iunie 2019, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a admis apelul formulat de apelantul-pârât B., a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a fost obligat pârâtul B. să plătească reclamantei A. S.R.L. Galaţi suma de 43.186 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru terenul aflat sub imobilul denumit "Extindere spaţiu pentru public" situat în municipiul Galaţi, în suprafaţă de 260 mp, pentru perioada ianuarie 2017 - 01 noiembrie 2017. A fost obligată intimata-reclamantă la plata către apelantul-pârât a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat şi onorariu de expert.

Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut că nu sunt fondate criticile prin care apelantul-pârât a susţinut că prima instanţă ar fi pronunţat o hotărâre parţial nemotivată pentru că nu a examinat apărările sale referitoare la faptul ilicit al reclamantei de a-l împiedica prin diferitele litigii să înstrăineze dreptul de proprietate asupra construcţiei, criticile relative la incidenţa dispoziţiilor art. 494 alin. (3) ipoteza a doua C. civ., la existenţa dreptului de superficie în virtutea dispoziţiilor noului C. civ. şi la destinaţia terenului care a fost grevat de proprietarul iniţial cu o servitute destinată construcţiei şi exploatării hotelului.

A arătat instanţa de apel că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impun instanţelor naţionale să-şi motiveze deciziile (cauza Boldea vs. România, cauza Albina vs. România), această obligaţie nu presupune existenţa unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esenţiale, care au fost supuse spre judecată instanţei, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia.

Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti serveşte la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac. Astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

În condiţiile în care instanţa şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că în speţă este întemeiată acţiunea în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată.

Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte şi antamează succint unele dintre aspectele invocate prin apărările pârâtului nu echivalează cu nemotivarea soluţiei dispuse; motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă.

Curtea de apel a constatat că motivarea tribunalului este clară şi logică, cu referiri la toate mijloacele de probă administrate în cauză, în considerentele sale tribunalul răspunzând chiar în mod detaliat apărărilor principale ale fiecărei părţi.

De asemenea, s-a reţinut că, la ultimul termen de judecată, apelantul-pârât a învederat expres că susţine numai motivele de apel privind cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei pentru lipsa de folosinţă a terenului pe care este amplasată construcţia "extindere", indicate la pct. II lit. B) din cererea de apel. A arătat instanţa de apel că aceste motive de apel vizează greşita identificare a suprafeţei pentru care au fost acordate despăgubiri, greşita stabilire a perioadei pentru care se cuvin despăgubirile şi greşita indicare a preţului lipsei folosinţei, prin raportare la criterii de evaluare nelegale.

Referitor la situaţia de fapt existentă în cauză, curtea de apel a constatat că a fost corect reţinută de prima instanţă şi priveşte, în esenţă, faptul că reclamanta S.C. A. S.R.L. este proprietara terenului în suprafaţă de 3.862,11 mp pe care este situat Hotelul E. în laterala căruia a fost edificată de construcţia "extindere" începând cu data de 01 noiembrie 2017, reclamanta este şi proprietara construcţiei Hotel E., inclusiv a construcţiei "extindere" (conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 noiembrie 2004 şi actului de adjudecare nr. x din 01 noiembrie 2017); pretenţiile formulate de reclamantă vizează contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul aflat sub construcţia "extindere" începând cu 01 septembrie 2008 şi dobânda legală aferentă acestor sume, calculată de la data introducerii acţiunii, până la plata efectivă.

În intervalul 26 august 2008 - 01 noiembrie 2017, pârâtul B. a avut calitatea de proprietar al construcţiei Hotel E.. Pârâtul a dobândit dreptul de proprietate conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26 august 2008 şi l-a pierdut ca urmare a executării silite şi întocmirii actului de adjudecare nr. x din 01 noiembrie 2017 de BEJ I. în dosarul execuţional nr. x/2017; în baza autorizaţiilor de construcţie nr. x din 06 martie 2006 şi nr. x din 04 noiembrie 2008, pârâtul a edificat în laterala acestui hotel construcţia denumită prin certificatele de urbanism "Extindere spaţiu pentru public". Această "extindere" a fost închiriată de pârât către S.C. H. S.R.L., având destinaţia de sală de jocuri/cazinou.

Pretenţii având ca obiect lipsă contravaloare de folosinţă teren au fost formulate de către reclamantă împotriva pârâtului şi în cadrul dosarului nr. x/2011, iar prin Decizia civilă nr. 1/A din 04 ianuarie 2017 a Tribunalului Vaslui (devenită irevocabilă prin Decizia nr. 142 din 26 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi) s-a dispus obligarea pârâtului B. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 4.350.560 RON, reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 1.974,53 mp (suprafaţă construită a Complexului hotelier E.), sumă calculată de la data introducerii cererii reconvenţionale 01 august 2008, până la data pronunţării hotărârii.

A apreciat curtea de apel că, prin raportare la hotărârile pronunţate în Dosarul nr. x/2011, în mod corect prima instanţă a reţinut că în dosarul de faţă reclamanta poate pretinde pretenţii reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pe care este amplasată "extinderea" numai pentru perioada 04 ianuarie 2017 (data pronunţării Deciziei civile nr. 1/A din 04 ianuarie 2017 a Tribunalului Vaslui) şi până la data încetării calităţii de proprietar a pârâtului - 01 noiembrie 2017, pentru perioada anterioară opunându-se puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în respectivul dosar.

Totodată, în mod corect s-a reţinut că există putere de lucru judecat în ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului.

Astfel, după pronunţarea Deciziei civile nr. 1 din 04 ianuarie 2017 a Tribunalului Vaslui, au continuat să fie întrunite condiţiile prevăzute de art. 998 şi art. 999 C. civ., după cum urmează: existenţa unei fapte ilicite care constă în ocuparea abuzivă a terenului aflat în proprietatea reclamantei prin realizarea unei construcţii şi amenajări cu destinaţia sala de jocuri/cazinou, cunoscând faptul că extinderea se face pe terenul proprietatea unei alte persoane; existenţa unui prejudiciu care este produs prin lipsirea reclamantei de posibilitatea de a folosi terenul pe care îl are în proprietate, potrivit destinaţiei pentru care a fost achiziţionat; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, care rezultă din probele administrate în cauză şi care dovedesc faptul că prejudiciul cauzat reclamantei rezultat din lipsa de folosinţă a terenului este consecinţa faptei ilicite a pârâtului, constând în amplasarea abuzivă a unei construcţii; existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul - sub forma culpei pârâtului, care a întreprins măsuri pentru a se realiza construcţia "extindere" în suprafaţă de 260 mp.

Susţinerile prin care apelantul-pârât a susţinut că perioada pentru care reclamantei i se cuvin despăgubiri este greşit stabilită, pentru că acesta a fost evacuat din imobil, iar, începând cu data de 19 mai 2017, a fost desemnat de către BEJ I. un administrator sechestru al bunurilor-construcţii (inclusiv a construcţiei "extindere") care au fost executate silit şi adjudecate chiar de reclamantă la 01 noiembrie 2017, nu au fost primite de instanţa de apel.

Aceasta deoarece, chiar dacă în temeiul art. 831 - 832 din noul C. proc. civ., nou administrator - sechestru administrează imobilul, păstrându-l, întreţinându-l şi încasând chiriile şi alte venituri, toate obligaţiile acestuia sunt efectuate şi în interesul debitorului, pentru că ele sunt efectuate în vederea stingerii creanţei debitorului, conform art. 834 din noul C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile apelantului-pârât în sensul că prima instanţă ar fi identificat greşit suprafaţa din construcţia "extindere" pentru care datorează despăgubiri, curtea de apel a reţinut că, din expertiza tehnică efectuată în cadrul cercetării judecătoreşti de prima instanţă de expert J., reiese că suprafaţa actuală a construcţiei "extindere" este de 425 mp, iar potrivit autorizaţie de construire nr. x din 06 martie 2006, această "extindere" ar fi trebuit să aibă o suprafaţă de 109,76 mp; potrivit autorizaţiei de construire nr. x/2008, această extindere a fost autorizată pentru o suprafaţă de 260 mp.

Conform expertului J., suprafaţa de teren ocupată în plus de extindere, faţă de amplasamentul iniţial al Hotelului E., este de 172,46 mp, însă această opinie a fost criticată de experţii parte pentru neconcordanţe în repere şi măsurători.

Aceeaşi suprafaţă de 425 mp a fost indicată ca fiind ocupată în prezent de construcţia "extindere" şi de raportul de expertiză judiciară întocmit de expert judiciar C., din acelaşi raport rezultând că modificarea faţă de suprafaţa din autorizaţia de construire de 260 mp este urmarea faptului că spaţiul a fost modernizat şi mărit de chiriaşul H., în interiorul construcţiei principale, respectiv a hotelului.

Calculul efectuat de apelantul-pârât în cererea de apel cu privire la suprafaţa de teren ocupată de extindere nu este relevant în stabilirea suprafeţei pentru care este datorată contravaloarea lipsei de folosinţă, pentru că, aşa cum a arătat chiar această parte, diferenţa dintre suprafaţa construită menţionată în contractul iniţial de vânzare-cumpărare al reclamantei, de 1.649,98 mp, şi suprafaţa construită menţionată în actul de adjudecare din 2017 (1.974,53 mp), este dată nu doar de construcţia "extindere" ci şi de alte construcţii suplimentare care au fost alipite hotelului în timp.

Chiar făcând o diferenţă între cele două suprafeţe, rezultă o suprafaţă de 324,55 mp care ar fi ocupată de construcţia "extindere", suprafaţă care însă este mai mare decât cea la care s-a raportat prima instanţă şi care ar îngreuna situaţia apelantului-pârât în propria cale de atac.

Curtea de apel nu a reţinut susţinerile apelantului-pârât în sensul că ar trebui avută în vedere numai suprafaţa de 109,76 mp din autorizaţia iniţială de construire a "extinderii" pentru că ultima autorizaţie obţinută pentru intrarea în legalitate cu privire la acel spaţiu (nr. x/2008) menţiona o suprafaţă de 260 mp. În plus, varianta suprafeţei de 109,74 era valabilă cel mult la nivelul anului 2010, când s-au finalizat, potrivit expertului C., construcţia şi amenajările cu finisajele aferentei ultimei autorizaţii de construire. Faptul că diferenţa de la 109,76 mp până la 260 mp, de 150,26 mp, ar fi în interiorul hotelului E. apare ca lipsită de relevanţă în contextul în care şi terenul de sub hotelul E. aparţine tot reclamantei, dar a fost ocupat de construcţia "extindere" ridicată de pârât.

În ceea ce priveşte motivele de apel referitoare la metoda şi criteriile avute în vedere de prima instanţă la stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă a terenului, curtea de apel le-a găsit întemeiate, având în vedere că, potrivit practicii judiciare şi doctrinei, aceasta se stabileşte prin raportare la ofertele pieţei închirierii de terenuri cu altă destinaţie decât cea de grădină sau prin raportare la chiria certă convenită de părţi cu un eventual locator, chirie pe care nu a putut să o încaseze din vina apelantului, care l-a lipsit de atributul folosinţei imobilului deţinut în proprietate.

Fiind unul din atributele fundamentale ale proprietăţii, dreptul de folosinţă presupune, în principal, exercitarea chiar de către titularul dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective a bunului în materialitatea sa, direct şi nemijlocit, prin puterea proprie şi în interes propriu.

Instanţa de apel a apreciat că nu s-ar putea raporta la un contract de locaţiune încheiat chiar de pârât, atâta timp cât respectivul contract a vizat o altă perioadă, nu se referea strict la teren ci şi la construcţie şi amenajări şi, aşa cum corect a învederat şi prima instanţă, a avut în vedere şi amplasamentul construcţiei într-o zonă centrală, prolifică desfăşurării activităţii comerciale a chiriaşului.

De asemenea, nu s-ar putea avea în vedere preţul, chiar înjumătăţit, al ofertei de cumpărare a întregului teren, preţ oferit de pârât reclamantei, fiind evidente diferenţele de cost dintre chirie şi cumpărare.

Cu toate acestea, un criteriu obiectiv care putea fi avut în vedere de instanţă este cel stabilit şi prin Decizia nr. 1 din 04 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Vaslui, care, în stabilirea prejudiciului, a avut în vedere metoda administrativă, adică raportarea contravalorii lipsei de folosinţă la chiriile practicate de consiliul local.

De altfel, din cererea de apel reiese că pârâtul agreează stabilirea prejudiciului prin raportare la cuantumul tarifelor minime practicate de Consiliul local Galaţi, conform HCL nr. 392/2001, ca preţ al folosinţei terenului pe care există construcţii cu destinaţia activităţi recreative (jocuri electronice, biliard, remy etc) la nivelul anului 2017.

Valorificând concluziile raportului de expertiză întocmit în faza procesuală a apelului de expertul K., curtea de apel a reţinut că valoarea lipsei de folosinţă a terenului de 260 mp în discuţie, pentru perioada ianuarie 2017 - noiembrie 2017 este de 43.186 RON conform chiriei stabilite prin HCL nr. 392/2001 (anexa II actualizată pentru anul 2017) şi de 16.331 RON, conform chiriei de pe piaţa imobiliară.

În privinţa chiriei de pe piaţa imobiliară, curtea de apel a constatat că expertul nu a avut în vedere contracte de închiriere, ci ofertele de închiriere vehiculate prin anunţuri de închiriere de pe paginile de internet.

Cum calculul valorii lipsei de folosinţă prin raportare la astfel de oferte nu prezintă elemente care să ofere certitudine asupra preţului şi, respectiv, asupra prejudiciului, instanţa de apel a valorificat modalitatea de evaluare constând în raportarea la chiriile stabilite prin hotărâri ale consiliului local la nivelul anului 2017, cu motivarea că acestea stabilesc coeficienţi şi metode de calcul concrete, care conduc la o valoare certă a prejudiciului, iar în această manieră s-ar păstra şi modul unitar de stabilire a prejudiciului, având în vedere că prin hotărârile judecătoreşti anterioare a fost avută în vedere aceeaşi metodă de evaluare.

În consecinţă, instanţa de apel a admis apelul formulat de apelantul-pârât B. împotriva Sentinţei civile nr. 293 din 20 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Galaţi, şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în temeiul art. 296 C. proc. civ., în sensul că l-a obligat pe pârâtul B. să plătească reclamantei A. S.R.L. Galaţi, suma de 43.186 RON, cu titlu de despăgubiri pentru terenul aflat sub imobilul denumit" Extindere spaţiu pentru public" situat în municipiul Galaţi, în suprafaţă de 260 mp, pentru perioada ianuarie 2017 - 01 noiembrie 2017.

Constatând că apelantul a formulat şi cerere accesorie de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată, iar la dosar există dovada achitării onorariului de expert în sumă de 2.000 RON şi a onorariului de avocat în sumă de 2.000 RON, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa de apel a obligat-o pe intimata-reclamantă la plata către apelantul-pârât a acestor sume.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pârâtul B.

1. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a criticat decizia recurată ca fiind nelegală, solicitând instanţei casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea apelului, ca nefondat.

În dezvoltarea motivelor de recurs a susţinut că instanţa de apel a încălcat formele de procedură, prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. deoarece în mod greşit a respins obiecţiunile formulate împotriva raportului de expertiză, critica întinzându-se şi asupra încheierii de şedinţă din 12 iunie 2019, prin care au fost respinse aceste obiecţiuni.

A învederat că în susţinerea acestor obiecţiuni a depus la dosar contracte de închiriere a unor spaţii comerciale din zonă (chiar pentru construcţia care se află pe suprafaţa de teren aflată în discuţie), contracte ale căror valori sunt reprezentative cu privire la chiriile practicate în zonă.

Cum instanţele de judecată au obligaţia de a respecta contractele a căror valabilitate nu a fost contestată şi a căror opozabilitate nu a fost înfrântă prin intermediul acţiunii în declararea simulaţiei, în mod greşit instanţa de apel nu a valorificat contractele în care apelanta-reclamantă figura în calitate de parte, ci a reţinut că nu s-ar putea raporta la un contract încheiat de înseşi reclamanta, întrucât s-ar afla în conflict cu dispoziţiile art. 1899 alin. (2) din C. civ. de la 1864, respectiv cu prevederile art. 14 alin. (2) din noul C. civ.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., conform cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, întrucât, la pronunţarea hotărârii atacate, nu a cunoscut întinderea reală a prejudiciului şi nici nu a fost interesată a cunoaşte această întindere, de vreme ce nu a solicitat lămuriri din partea expertului şi nici nu a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză cu finalitatea stabilirii întinderii reale a contravalorii lipsei de folosinţă.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau cu aplicarea greşită a legii, respectiv: 1) a normelor de drept material care conturează şi delimitează relativitatea şi opozabilitatea contractelor ce nu au fost avute în vedere de către expert la solicitarea refacerii raportului de expertiză; 2) a normelor care consfinţesc prezumţia de bună-credinţă de care se bucură reclamanta, care a pus la dispoziţie actele juridice, prezumţie care poate fi răsturnată doar prin proba contrară, care în speţă nu a fost făcută; 3) a normelor care reglementează sfera de aplicare a H.C.L. Galaţi nr. 390/2001, respectiv a H.C.L. Galaţi nr. 170/2001, acte administrative cu caracter normativ, care stabilesc nivelul chiriilor pentru terenuri din domeniul public al statului, ce servesc drept reper la organizarea licitaţiilor, dar care nu pot fi aplicate pentru a determina contravaloarea lipsei de folosinţă pentru un teren aparţinând unui particular, cu atât mai mult cu cât, prin ipoteză, respectivele acte administrative cu caracter normativ nu îşi propun să stabilească direct nivelul chiriei şi 4) a normelor care oferă substanţă instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului (Convenţia).

Astfel, în aplicarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, judecătorul naţional are nu doar dreptul, dar şi obligaţia asigurării aplicării reglementărilor şi jurisprudenţei europene, revenindu-i rolul de a aprecia cu privire la prioritatea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, precum şi cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările ce vizează dreptul comunitar sau drepturile omului; în calitate de prim judecător al Convenţiei, judecătorul naţional are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acesteia.

Potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României, urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar, potrivit art. 20 alin. (2), dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.

Aşadar, potrivit Constituţiei, principiul priorităţii este consacrat, atât pentru dreptul comunitar, cât şi pentru tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Drepturile şi libertăţile fundamentale conţinute de Convenţie sunt cuprinse şi în Carta drepturilor fundamentale, Carta garantând atât drepturile fundamentale ale cetăţenilor Uniunii Europene, cât şi drepturi de natură procesuală.

2. Recurentul-pârât B. a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat formele de procedură stabilite sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi act normativ, că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat, sub un prim aspect, că instanţa de apel a judecat apelul în contextul dispoziţiilor noului C. proc. civ., fapt ce rezultă din menţiunea de la pag. 10 alin. (13) a hotărârii recurate, unde se face trimitere la dispoziţiile art. 476 şi 477 din noul C. proc. civ. şi la efectul devolutiv al apelului prevăzut de aceste texte.

Cu toate acestea, instanţa de apel a motivat admiterea apelului şi schimbarea, în parte, a sentinţei apelate în temeiul art. 296 din vechiul C. proc. civ.

Prin urmare, în opinia recurentului-pârât, instanţa de apel a judecat apelul în condiţiile noului C. proc. civ., dar a pronunţat soluţia prevăzută de vechiul C. proc. civ. la art. 296.

A menţionat recurentul-pârât că întrucât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la Tribunalul Galaţi în anul 2011 şi faţă de dispoziţiile art. 24 şi 25 din noul C. proc. civ., care dispun în sensul că: "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare", respectiv că: "procesele în curs de judecată precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi", în cauză este incident vechiul C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanţa de apel, făcând referire în finalul pag. 14 a hotărârii la dispoziţiile art. 296 din vechiul C. proc. civ., nu putea avea în vedere, concomitent, dispoziţiile ambelor coduri, chiar dacă unele dintre reglementările cuprinse în aceste reglementări, în materia apelului, sunt similare.

Printr-o altă critică, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea art. 295 alin. (1) C. proc. civ. (potrivit căruia instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă), dar şi a art. 1200 pct. 4 şi 1202 din C. civ., respectiv art. 431 alin. (2) din noul C. proc. civ.).

A susţinut recurentul-pârât că dispoziţiile legale mai sus indicate au fost încălcate, întrucât instanţa de apel a înlăturat din cercetarea sa motivul de apel de la lit. B) pct. I subpct. 1 din motivele de apel, care viza necercetarea de către prima instanţă a excepţiei puterii de lucru judecat (efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat) a Deciziei civile nr. 117/A din 14 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, între aceleaşi părţi, în Dosarul nr. x/2012.

Astfel, excepţia puterii de lucru judecat a fost invocată în primă instanţă prin cererea scrisă, separată (din dosarul de fond), dar, nefiind cercetată de prima instanţă, a făcut obiectul motivului de apel notat în cererea de apel cu lit. B) pct. I subpct 1.

Prin motivul de apel menţionat a criticat faptul că prima instanţă nu a cercetat şi nu s-a pronunţat sub aspectul puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 117/A din 14 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, care fusese depusă la dosar încă de la judecata în primă instanţă.

Faţă de temeiul de drept invocat de reclamantă, prin cererea formulată în primă instanţă (dosar fond), s-a aparat în sensul că prejudiciul pretins prin acţiune de reclamantă a fi pus în sarcina sa, este rezultatul propriului fapt ilicit al acesteia, reţinut cu putere de lucru judecat prin decizia Curţii de Apel Galaţi nr. 117/A din 14 septembrie 2015, prin care s-a reţinut în sarcina A. S.R.L. abuzul de drept prevăzut de art. 723 C. proc. civ.

Abuzul de drept reţinut a constat în formularea şi notarea în cartea funciară, ulterior respingerii unei prime contestaţii la executare formulate în condiţiile art. 401 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării în care s-a emis actul de adjudecare a Hotelului E. către S.C. G. (de la care a dobândit hotelul), a unor noi contestaţii la executare justificate în drept pe dispoziţiile art. 401 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., dispoziţii care sunt menite a proteja exclusiv interesul terţilor faţă de executarea silită, care sunt proprietari ai bunurilor supuse executare silite (condiţie pe care A. S.R.L. nu o îndeplinea).

S-a reţinut, de asemenea, prin decizia invocată cu puterea lucrului judecat că, scopul urmărit prin formularea contestaţiilor la executare ulterioare a fost, printre altele, de a împiedica vânzarea de către recurent a Hotelului E. către terţa societate L. S.R.L., în baza promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiate de acesta cu acea societate, la data de 23 octombrie 2008 şi înscrisă în cartea funciară.

Consecinţa abuzului de drept săvârşit de A. S.R.L. a fost aceea că L. S.R.L., sub motivaţia existenţei pe rolul instanţelor a contestaţiilor formulate de A. S.R.L. şi notării lor în cartea funciară, a denunţat promisiunea de vânzare-cumpărare, recurentul nemaiputând să-i vând respectivul imobil şi, implicit, să pună capăt situaţiei în care construcţia proprietatea sa ocupa terenul proprietatea A. S.R.L.

Curtea de Apel Galaţi, a reţinut explicit că faptele culpabile (ilicite) ale A. S.R.L. l-au împiedicat pe recurent să înstrăineze hotelul.

Ieşirea Hotelului E., inclusiv a "extinderii", din proprietatea sa (dacă A. S.R.L. nu ar fi împiedicat prin fapta sa ilicită exercitarea dreptului recurentului de dispoziţie asupra acestui imobil), ar fi fost de natură să pună capăt şi folosinţei de către acesta a terenului pe care hotelul şi extinderea la acesta se aflau, şi, implicit, să înlăture posibilitatea reclamantei de a solicita obligarea sa la despăgubiri pentru lipsă de folosinţă a terenului.

Prin prisma dezlegărilor date prin Decizia civilă nr. 117/A din 14 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi şi intrată în puterea lucrului judecat, în opinia recurentului-pârât este incontestabil că (ulterior datei de 23 octombrie 2008 şi până la data de 1 noiembrie 2017) a rămas proprietar al hotelului aflat pe terenul proprietatea reclamantei, ce se pretinde prejudiciată ca urmare a pierderii posesiei şi folosinţei respectivului teren, urmare faptului ilicit al acesteia.

Prin urmare, recurenta-reclamantă nu-i poate imputa un fapt ilicit care i-ar fi produs vreun prejudiciu, de vreme ce ea însăşi, prin propria-i faptă ilicită l-a împiedicat să pună capăt calităţii sale de proprietar al construcţiei şi, implicit, să înceteze să folosească terenul pe care aceasta se afla.

Principiul în materia răspunderii civile delictuale este acela după care nimeni nu poate invoca propria culpă (propriul fapt ilicit) pentru a obţine un folos în justiţie - nemo auditur propriam turpitudinem allegans .

Totodată, recurentul a susţinut că această apărare nu a făcut obiectul cercetării judecătoreşti în Dosarul nr. x/2011, astfel că Decizia Tribunalului Vaslui nr. 1 din 04 ianuarie 2017, prin care a fost obligat la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului de sub Hotelul E., nu produce efectele lucrului judecat sub acest aspect.

În condiţiile de mai sus, recurentul a conchis că cererea de acordare de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a terenului pe care se află "extinderea" este nefondată, de vreme ce această lipsă de folosinţă este consecinţa unor împrejurări pe care înseşi reclamanta le-a produs prin propriul fapt ilicit, constatat prin hotărârea judecătorească invocată; dacă s-ar fi apreciat că există o culpă concurentă a părţilor, un astfel de fapt ar trebui să se reflecte în diminuarea corespunzătoare a cuantumului despăgubirilor acordate.

În considerentele hotărârii ce face obiectul recursului din cauză, instanţa de apel, tratând global aspectele despre care s-a susţinut că prima instanţă nu le-a cercetat, a apreciat că sunt nefondate, prin prisma considerentelor expuse la pag. 10 ultimele alineate şi pag. 11 primele şase alineate.

A reţinut instanţa de apel că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, deşi instanţele naţionale trebuie să-şi motiveze deciziile, aceasta obligaţie nu presupune existenţa unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse spre judecare instanţei; în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia.

Cu toate acestea, considerentele instanţei de apel sunt departe de a justifica legalitatea deciziei recurate deoarece, indiferent dacă este numită putere de lucru judecat, efect pozitiv al autorităţii lucrului judecat sau prezumţie legală care exprimă adevărul, forţa obligatorie a unei hotărâri irevocabile prin care s-a soluţionat un litigiu între aceleaşi părţi, se produce asupra oricărei judecăţi ulterioare în care se pun în discuţie chestiuni tranşate prin hotărârea judecătorească anterioară, dacă aceste chestiuni deja tranşate au legătură cu obiectul judecaţii ulterioare.

Potrivit art. 137 C. proc. civ., instanţa se pronunţă mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, acestea neputând fi unite cu fondul decât dacă pentru soluţionarea lor este necesară administrarea de probe.

De asemenea, potrivit art. 166 C. proc. civ., excepţia puterii lucrului judecat se poate ridica de părţi sau judecător în orice stare a pricinii, chiar înaintea instanţelor de recurs.

Prin urmare, invocarea excepţiei puterii de lucru judecat sau, după caz, a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu constituie un simplu argument în considerentele unei hotărâri, care nu impune un răspuns din partea instanţei, ci o chestiune care trebuie cercetată şi soluţionată explicit de către instanţă.

Sub acest aspect, s-a arătat că motivarea primei instanţe a vizat strict fapta ilicită a pârâtului, temeiul şi întinderea răspunderii acestuia, dar, deşi a fost invocată, nu a atins problema forţei obligatorii în judecarea chestiunii tranşate prin Decizia civilă nr. 117/A din 14 septembrie 2015, în ce priveşte faptul ilicit al reclamantei-intimate A. S.R.L., prin care a împiedicat vânzarea de către pârât a hotelului, şi a forţat menţinerea calităţii de proprietar a acestuia, pentru ca astfel să obţină despăgubirile solicitate în cauză.

În opinia recurentului-pârât, motivarea primei instanţe, prin conţinutul său, nu era de natură să ducă, indirect sau implicit, la concluzia că nu există faptul ilicit exclusiv, sau cel puţin concurent al reclamantei A. S.R.L., care a determinat folosinţa de către acesta, ulterior anului 2009, a terenului proprietatea sa pe care se află extinderea Hotelului E.

Cu toate acestea, instanţa de apel a considerat că prima instanţă a cercetat implicit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al Deciziei nr. 117/A din 14 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, atunci când a expus considerentele pentru care a admis cererea reclamantei de obligare la plata despăgubirilor şi a cuantificat cuantumul respectivului prejudiciu, astfel încât nu ar mai fi fost necesar să se refere explicit la puterea de lucru judecat a deciziei de mai sus, în ceea ce priveşte conduita ilicită a reclamantei şi efectele unei astfel de conduite asupra răspunderii pecuniare puse în sarcina pârâtului.

Sub un alt aspect, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., din care rezultă efectul devolutiv al apelului, nejudecând ea însăşi producerea în speţă a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 117/A din 14 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel, cu toate că la pag. 10 alin. (13) a hotărârii recurate, a recunoscut un astfel de efect devolutiv (cu trimitere însă la art. 476 şi 477 din noul C. proc. civ.).

De asemenea, a învederat recurentul-pârât că, un argument distinct pentru care instanţa de apel a respins motivul de apel care viza puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 117/A din 14 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, a fost acela că "la ultimul termen de judecată apelantul-pârât a învederat că nu înţelege să mai susţină decât motivul de apel de la pct. II lit. B) din motivele de apel".

Însă, sub acest aspect, hotărârea recurată este contradictorie, deoarece, instanţa a afirmat la pag. 10 alin. (10) a hotărârii, că a luat act de faptul că s-a renunţat la primul motiv de apel, menţinând criticile dezvoltate la pct. B din motivele de apel (deci integral).

Criticile formulate la lit. B) din motivele de apel, cuprindeau la pct. I subpct. 1, aspecte relative la puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 117/A din 14 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, ceea ce înseamnă că au fost menţinute explicit motivele de apel sub acest aspect.

De altfel prin cererea scrisă, depusă în instanţă, a precizat explicit că "îşi menţin apelul doar în ce priveşte motivele de la pct. B subpct. I - II din cererea de apel (...)".

Or, în aceste condiţii, instanţa de apel nu putea considera că pârâtul a renunţat la motivul de apel ce viza puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 117/A din 14 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi.

Printr-un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., necercetând în mod real şi nepronunţându-se asupra motivelor de apel de la lit. B) pct. II subpct. 2 - 4 din motivele de apel.

A susţinut recurentul-pârât că motivele de apel pe care instanţa de apel nu le-a cercetat sunt cuprinse la pag. 10 - 15 din motivele de apel; acestea cuprindeau critici privitoare la împrejurarea că prima instanţă nu cercetase apărările sale întemeiate pe dispoziţiile art. 494 şi 620 şi urm. din vechiul C. civ., precum şi pe ale art. 693 din noul C. civ.

Instanţa de apel, în considerarea efectului devolutiv al apelului, nu a cercetat aceste apărări pe care nici prima instanţă nu le-a examinat, limitându-se la a respinge aceste motive de apel pe considerentul că prima instanţă, prin motivarea hotărârii pronunţate, ar fi adus, implicit, argumente şi prin prisma apărărilor întemeiate pe dispoziţiile art. 494 şi 620 şi urm. din vechiul C. civ. şi ale art. 693 din noul C. civ., respectiv că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu era necesar ca în considerentele hotărârii să se regăsească un răspuns la toate problemele ridicate în apărare.

Or, motivarea instanţei de apel este lipsită de orice suport, întrucât, în cuprinsul hotărârii apelate, prima instanţă nu a antamat apărările făcute de pârât la lit. B), pct. II subpct. 2 - 4 din motivele de apel.

Astfel, nu s-a pus problema că prima instanţă ar fi interpretat "elementele bazei factuale de o altă maniera decât cea agreată" de pârât, în condiţiile în care considerentele hotărârii primei instanţe nu au vizat în niciun fel apărările expuse de recurentul-pârât la lit. B), pct. II subpct. 2 - 4 din motivele de apel.

Instanţa de apel nu a observat că hotărârea dată de prima instanţă care, potrivit art. 261 alin. (5) C. proc. civ., trebuie să cuprindă pe lângă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, nu cuprinde nicio referire la apărările făcute în contextul dispoziţiilor art. 494 şi 620 şi urm. din vechiul C. civ., respectiv ale art. 693 din noul C. civ.

În considerarea art. 295 C. proc. civ., a efectului devolutiv al apelului, dar şi în respectarea dreptului pârâtului la apărare şi la un proces echitabil, instanţa de apel, constatând faptul că, în mod evident, prima instanţă nu a cercetat unele dintre apărările acestuia, trebuia să cerceteze ea respectivele apărări.

A precizat recurentul-pârât că, în cursul judecării apelului, întrucât pe rolul Tribunalului Galaţi se afla, în aceeaşi fază procesuală, Dosarul nr. x/2015 având aceleaşi părţi, a solicitat suspendarea judecăţii în condiţiile art. 244 (1) pct. 1 C. proc. civ., invocând drept cauză de suspendare împrejurarea că în Dosarul nr. x/2015 a solicitat să se constate că, începând cu data de 1 octombrie 2011, este titularul unui drept de superficie născut în condiţiile art. 693 şi art. 6 alin. (6) din noul C. civ., iar, în subsidiar, constatarea existenţei unei servituţi stabilite prin fapta omului, în condiţiile art. 620 şi 625 - 627 din vechiul C. civ., cereri care dacă vor fi admise, sunt de natură a paraliza cererea care face obiectul prezentei cauze, de obligare a sa la despăgubiri, în condiţiile art. 998 - 999 C. civ., pentru lipsa de folosinţă a terenului reclamantei aflat sub extinderea Hotelului E.

Instanţa de apel a acordat termen în vederea soluţionării cauzei ce făcea obiectul dosarului nr. x/2015, aflat pe rolul Tribunalului Galaţi, însă, la termenul acordat, întrucât nu se pronunţase o soluţie în apel, a considerat că nu se impune suspendarea.

Chiar dacă art. 244 (1) pct. 1 C. proc. civ. stabileşte doar facultatea instanţei de a suspenda judecata, consecinţele pe care le-ar fi produs admiterea acţiunii ce face obiectul judecaţii din Dosarul nr. x/2015 erau esenţiale în soluţionarea cererii de despăgubiri ce face obiectul prezentei cauze şi nu putea fi ignorat.

Printr-un alt motiv de recurs, recurentul-pârât a arătat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 830 - 832 şi 834 C. proc. civ. şi art. 998-999 C. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că a invocat, atât în primă instanţă, cât şi prin motivele de apel (lit. B) pct. II subpct. 2 lit. "a" din motivele de apel), dispoziţiile art. 831 - 832 C. proc. civ., pretinzând că în mod greşit evaluarea lipsei de folosinţă a terenului aferent construcţiei "Extindere spaţiu pentru public" s-a făcut prin raportare la perioada ianuarie 2017 - 1 noiembrie 2017, deşi conform textelor de lege invocate evaluarea lipsei de folosinţă şi, implicit, a despăgubirilor ce puteau fi acordate reclamantei, trebuia făcută pentru perioada ianuarie 2017 - 19 mai 2017.

A motivat că la data de 19 mai 2017, în procedura atrasă de punerea în executare silită a Deciziei nr. 1 din 4 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Vaslui, a fost numit un administrator sechestru în persoana unui terţ, prin încheierea nr. x/TS/2017 a executorului judecătoresc I., fiind evacuat din hotel şi extindere.

Conform art. 831 - 832 şi următoarele din noul C. proc. civ., de la data numirii administratorului sechestru, acesta se ocupă de administrarea imobilului, încasarea veniturilor, efectuarea cheltuielilor necesare şi apărarea în litigiile privitoare la bun.

Administratorul sechestru păstrează şi întreţine imobilul urmărit, încasează chiriile, arenzile şi alte venituri, culege fructele etc.; aceste sume se distribuie creditorului urmăritor conform art. 834 C. proc. civ.

În aceste condiţii, începând cu data de 19 mai 2017, nu se mai poate considera că a folosit fără drept terenul pe care este edificată extinderea, căci a pierdut posesia şi dreptul de administrare asupra construcţiilor şi, implicit, asupra terenului pe care acestea se afla, folosinţa beneficiindu-i reclamantei A. S.R.L. în calitate de creditor urmăritor; prin urmare, prima instanţă nu putea aprecia că ar mai datora despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului.

Având posesia şi administrarea deplină a imobilului Hotel E. şi a "extinderii" şi percepând toate veniturile produse de acestea, instanţa nu mai putea reţine că pârâtul foloseşte terenul proprietatea reclamantei şi că aceasta este privată de folosinţa terenului proprietatea sa.

Temeiul juridic al obligării la despăgubiri prin sentinţa primei instanţe şi, ulterior, prin decizia pronunţată în apel, a fost reprezentat de dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., respectiv săvârşirea unei fapte ilicite.

Faptul ilicit a fost apreciat prin hotărârea de fond şi prin cea din apel ca reprezentând folosinţa fără drept a terenului pe care este amplasată "extinderea" hotelului E., iar prejudiciul a fost considerat echivalentul bănesc al folosinţei terenului de care a fost privată reclamanta.

Or, în condiţiile în care după numirea administratorului sechestru la data de 19 mai 2017, a fost evacuat din imobil, în mod obiectiv nu a mai putut exercita acţiunea de folosinţă a terenului, respectiv faptul propriu la care se referă art. 998 - 999 C. civ., de a folosi terenul, şi care a fost apreciată ca reprezentând faptul ilicit producător de prejudiciu.

În mod greşit instanţa de apel a apreciat că faptul ilicit ar fi constat în edificarea de către pârât pe terenul reclamantei a construcţiei "Extindere spaţiu pentru public", anexată hotelului.

În realitate, astfel cum rezultă din autorizaţiile de construcţie nr. x din 6 martie 2006 şi nr. x din 4 noiembrie 2008 (de intrare în legalitate), din constatările primei instanţe dar şi din afirmaţiile reclamantei, construcţia anexa hotelului numită "Extindere spaţiu pentru public" a fost edificată de reclamantă, cu menţiunea că autorizaţia de construcţie nr. x din 4 noiembrie 2008 pentru intrare în legalitate a fost obţinută de reclamantă numai în scopul de a-şi înscrie fraudulos un drept de proprietate asupra extinderii, la un moment când aceasta nu mai avea nici posesia "extinderii".

Autorizaţia de intrare în legalitate a fost emisă pe considerentul care rezultă din conţinutul său, respectiv că reclamanta, edificând construcţia "Extindere spaţiu pentru public" în suprafaţă de 109,76 mp, a desfiinţat zidul hotelului dinspre vest unind extinderea cu partea din spaţiul interior al hotelului, rezultând astfel 260 mp afectaţi spaţiului nou creat, în loc de 109,76 mp cât prevedea autorizaţia de construcţie nr. x din 6 martie 2006 şi cât avea în mod real construcţia extindere ca atare.

A susţinut recurentul-pârât că numai dacă ar fi fost conformă realităţii aprecierea instanţei de apel conform căreia faptul ilicit ar fi constat în edificarea de către acesta a construcţiei "Extindere spaţiu pentru public" pe terenul reclamantei şi un administrator sechestru nu ar fi fost numit la data de 19 mai 2017, atunci o obligare a pârâtului la despăgubiri ar fi fost posibilă şi după data de 19 mai 2017.

Instanţa de apel a motivat respingerea motivului de apel pe considerentul că administrarea imobilului, încasarea fructelor şi a altor venituri de către administratorul sechestru, s-a făcut nu doar în interesul creditorului/creditorilor dar şi în interesul său, conform art. 834 C. proc. civ.

Această motivare pierde din vedere faptul că, începând din data de 19 mai 2017, pârâtul nu a mai avut folosinţa şi posesia "extinderii" hotelului şi terenului aferent, astfel încât în mod obiectiv o faptă ilicită constând în folosirea fără drept a terenului reclamantei nu a existat.

Pe de altă parte, administrarea hotelului şi extinderii la acesta, a fost făcută de administratorul sechestru în interesul şi beneficiul reclamantei, pentru ca aceasta să-şi realizeze creanţa împotriva sa, inclusiv din veniturile realizate de imobilul ce a făcut obiectul executării silite (hotel şi extinderea la acesta)

Împrejurarea că potrivit art. 834 C. proc. civ., sumele încasate de administratorul sechestru se distribuie creditorilor iar potrivit art. 864 C. proc. civ., ce rămâne după distribuţie se predă debitorului, nu schimbă lucrurile, întrucât sumele încasate de administratorul sechestru au provenit din exploatarea "extinderii" şi hotelului care, până la data de 1 noiembrie 2017, când reclamanta a preluat imobilul în contul creanţei, a fost proprietatea pârâtului, astfel încât toate veniturile încasate nedistribuite creditorilor i se cuveneau în calitate de proprietar.

În consecinţă, hotărârea recurată este nelegală în măsura în care instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe în ce ceea priveşte acordarea de despăgubiri reclamantei şi pentru perioada 19 mai 2017 - 1 noiembrie 2017, în alte condiţii decât cele proprii răspunderii de la art. 998 - 999 C. civ.

În opinia recurentului-pârât, pentru perioada 4 ianuarie 2017 - 19 mai 2017, valoarea despăgubirii, dacă aceasta se acordă, este cea corespunzătoare menţionată în concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

Sub un alt aspect, recurentul-pârât a arătat că prejudiciul în sumă de 43.186 RON, stabilit de instanţa de apel în sarcina acestuia, este rezultatul unei greşite aplicări a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., în ce priveşte cuantificarea acestuia.

Astfel, prin hotărârea recurată s-au acordat despăgubiri reclamantei prin luarea în considerare a unei suprafeţe construcţiei "Extindere spaţii pentru public" de 260 mp şi, implicit, a unei suprafeţe de 260 mp teren de folosinţă de care reclamanta ar fi fost privată.

Însă, în ceea ce priveşte suprafaţa "extinderii" şi, implicit, a terenului aferent, sunt relevante următoarele aspecte care dovedesc greşita aplicare a art. 998 - 999 C. civ. cu privire la prejudiciul efectiv la care este îndreptăţită reclamanta în condiţiile textului de lege de mai sus.

Prin procesul-verbal de contravenţie 102.338/21 octombrie 2008, emis de Primăria municipiului Galaţi (depus de reclamantă, anexat cererii de chemare în judecată), A. a fost sancţionată contravenţional pentru realizarea fără autorizaţie a unor lucrări de modificări interioare la hotelul E., prin care au fost dezafectate elemente nestructurale ale hotelului E., fiind obligată la realizarea demersurilor pentru intrarea în legalitate.

În consecinţă, reclamanta a obţinut autorizaţia de construcţie nr. x din 4 noiembrie 2008 pentru intrare în legalitate.

În această autorizaţie de construcţie şi în "Memoriul tehnic justificativ", care a stat la baza emiterii sale, se menţionează că intrarea în legalitate vizează faptul că odată cu realizarea corpului adiacent de 109,76 mp (extinderea ca atare edificată de reclamantă în baza autorizaţiei de construire nr. x din 6 aprilie 2006), A. a desfiinţat panourile de faţadă ale Hotelului E., extinzându-se în această manieră şi în interiorul Hotelului E.

În prezenta cauză a fost efectuată o expertiză de către expertul J. în concluziile căreia se specifică suprafaţa extinderii de 109,76 mp, suprafaţă care nu afectează în niciun fel suprafaţa hotelului E.

În aceeaşi expertiză se menţionează că mărirea spaţiului extinderii de la 109,76 mp la 260 mp s-a făcut prin afectarea suprafeţei ocupate de hotelul E., în interiorul acestuia.

Făcând diferenţa între suprafaţa de 109,76 mp a extinderii realizate adiacent laturii vestice a Hotelului E. şi suprafaţa câştigată în interiorul hotelului E., rezultă că această din urmă suprafaţă este de 150,24 mp.

Această suprafaţă de 150,24 mp este parte din suprafaţa totală a hotelului E., iar terenul pe care este amplasată este teren aferent Hotelului E. şi nu "extinderii", respectiv corpului de construcţie adiacent hotelului E..

Astfel, instanţa nu putea acorda, în aplicarea dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., decât echivalentul lipsei de folosinţă pentru terenul de sub construcţia "extindere" ca atare, de 109,76 mp, iar nu şi pentru terenul aflat sub construcţia Hotel E., care nu se confunda cu extinderea.

Acordând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a unei suprafeţe de 260 mp, din care 109,76 mp este sub "extindere", iar 151,24 mp sub Hotelul E., instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, întrucât aceasta a cerut prin acţiune doar "despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă a terenului pe care este edificată construcţia extindere spaţiu pentru public", adică construcţia ataşată hotelului E.

Împrejurarea că reclamanta a indicat suprafaţa de 260 mp teren ca fiind aferentă construcţiei respective, nu era de natură să determine instanţa să acorde despăgubiri pentru această suprafaţă care astfel cum s-a arătat, include şi 150,24 mp teren aferent construcţiei denumite Hotel E., fiind evidentă încercarea reclamantei de a obţine o dublă despăgubire pentru lipsa de folosinţă a uneia şi aceleiaşi suprafeţe de 150,24 mp: o dată ca teren aferent extinderii şi, încă o dată, ca teren aferent hotelului E.

Sub acest aspect, s-a susţinut că este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanţa de apel acordând mai mult decât s-a cerut, respectiv lipsa de folosinţă şi pentru terenul aferent hotelului E., hotel în interiorul căruia reclamanta a extins spaţiul afectat extinderii.

Faţă de considerentele expuse, în opinia recurentului-pârât, în aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., suprafaţa terenului de a cărei folosinţă se poate considera că a fost lipsită reclamanta este cea corespunzătoare construcţiei care poartă denumirea "Extindere spaţiu pentru public", respectiv 109,74 mp, iar valoarea despăgubirii este cea din concluziile raportului de expertiză.

Sub un alt aspect, s-a arătat că aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., în sensul încălcării condiţiei acordării echivalentului prejudiciului efectiv suferit, este atrasă şi de preţul lipsei de folosinţă la care s-a oprit instanţa de apel, deoarece folosirea drept criteriu de evaluare a lipsei de folosinţă a preţurilor stabilite prin HCL nr. 392/2001 este improprie în prezenta cauză, permiţând reclamantei o îmbogăţire fără justă cauză, întrucât reclamanta nu este unitate administrativ-teritorială şi nu beneficiază de acelaşi regim ca şi emitentul HCL nr. 392/2001, respectiv Consiliul local Galaţi.

Instanţa de apel a apreciat în conţinutul hotărârii recurate că ar fi solicitat să se aibă în vedere metoda administrativă de evaluare, fără a observa că această solicitare era una subsidiară metodei de evaluare, funcţie de preţurile pieţei imobiliare pentru zona în care se afla hotelul, ipoteză subsidiară care era mai bună decât valoarea exagerată a lipsei de folosinţă pe care o stabilise prima instanţă.

Însă, singurul criteriu realist de dimensionare a despăgubirilor îl constituie ofertele de pe piaţa imobiliară pentru terenuri amplasate în aceeaşi zonă cu terenul în cauză.

Despăgubirile calculate în funcţie de preţurile practicate pe piaţa liberă sunt cele din concluziile expertizei efectuate în cauză, după distincţiile făcute acolo funcţie de perioada de calcul şi de suprafaţa terenului aferent construcţiei "Extindere spaţiu pentru public".

Evaluarea prejudiciului pretins prin acţiune raportat la preţurile practicate pe piaţa imobiliară se impune cu atât mai mult cu cât, în perioada pentru care s-au pretins despăgubiri, reclamanta A. S.R.L. nu a avut în proprietate Hotelul E. şi nici extinderea ataşată acestuia.

În condiţiile expuse, reclamanta nu poate pretinde un prejudiciu întrucât, în mod obiectiv nu avea cum să obţină vreo sumă cu titlu de echivalent al folosinţei terenului ce ar fi fost acordată convenţional unui terţ, cât timp terenul era ocupat de o construcţie care nu-i aparţinea.

Dacă reclamanta ar fi avut şi proprietatea hotelului alături de cea a terenului, nu ar fi putut închiria unui terţ doar terenul, ci terenul împreună cu construcţia. Singurul căruia reclamanta îi putea închiria terenul era pârâtul, proprietar al construcţiilor aflate pe respectivul teren, închiriere pe care însă a refuzat-o, demarând repetate demersuri judiciare pentru anularea executării silite în cadrul căreia autoarea sa, G. S.R.L., adjudecase hotelul şi extinderea la acesta.

Împrejurarea că pârâtul a dobândit imobilul Hotel E. şi extinderea ataşată acestuia, prin cumpărare, de la adjudecatara G. S.R.L. nu a avut relevanţa unui fapt juridic ilicit astfel cum pretinde reclamanta, cât timp vânzarea-cumpărarea este o operaţiune legală, iar toate demersurile judiciare îndreptate de reclamantă împotriva adjudecatarei G. S.R.L. au fost respinse de instanţele judecătoreşti, procedura execuţională fiind considerată legală.

Examinând, cu prioritate, motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 7 din C. proc. civ. de la 1865, formulate de recurentul-pârât, având în vedere că acest recurent a invocat, prin criticile dezvoltate, neregularităţi procedurale, necercetarea de către instanţa de apel a unora dintre criticile formulate prin cererea de apel, dar şi împrejurarea că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că tribunalul ar fi cercetat apărările formulate de acesta cu referire la excepţia puterii de lucru judecat (efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat) a Deciziei civile nr. 117/A din 14 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, în Dosarul nr. x/2012, precum şi apărările sale întemeiate pe dispoziţiile art. 494 şi 620 şi urm. din vechiul C. civ. şi pe cele art. 693 din noul C. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. sancţionează încălcarea de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi act normativ, în vreme ce motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. devine incident atunci când hotărârea supusă controlului judiciar nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau atunci când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Sub un prin aspect, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât a soluţionat apelul în condiţiile noului C. proc. civ., dar a pronunţat soluţia în temeiul vechiul cod.

Examinând considerentele deciziei supuse controlului judiciar, invocate de recurentul-pârât în cererea de recurs, Înalta Curte constată că, în debutul acestora, curtea de apel a indicat, ca temeiuri de drept avute în vedere la soluţionarea apelului, dispoziţiile art. 476 şi 477 din noul C. proc. civ., în vreme ce soluţia de admitere a apelului şi de obligare a intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată au fost întemeiate pe prevederile art. 296 şi 274 din vechiul C. proc. civ.

Prin raportare la data înregistrării dosarului pe rolul instanţelor judecătoreşti (19 august 2011) şi la dispoziţiile art. 24 şi 25 din noul C. proc. civ., invocate şi de recurentul-pârât, fiind un proces în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cauzei de faţă îi sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. de la 1865.

Împrejurarea că instanţa de apel a inserat în considerente, în mod greşit, temeiuri de drept din legea procesuală nouă nu conduce la concluzia că procesul ar fi fost judecat potrivit noului C. proc. civ. în realitate, indicarea dispoziţiilor art. 476 şi 477 din noul C. proc. civ. (relative la efectul devolutiv şi limitele acestuia, care sunt reglementate şi în vechiul C. proc. civ. la art. 295), reprezintă o eroare materială care nu este susceptibilă să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. întrucât recurentul-pârât nu a dovedit că a suferit, sub acest aspect, o vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea deciziei.

Cu referire la critica prin care s-a susţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea art. 295 alin. (1) C. proc. civ. (potrivit căruia instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă), dar şi a dispoziţiilor art. 1200 pct. 4 şi 1202 din C. civ., respectiv ale art. 431 alin. (2) din noul C. proc. civ.), Înalta Curte reţine că recurentul a învederat că instanţa de apel a înlăturat, în mod nelegal, din cercetarea sa motivul de apel de la lit. B) pct. I subpct. 1 din motivele de apel, care viza necercetarea de către prima instanţă a excepţiei puterii de lucru judecat (efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat) a Deciziei civile nr. 117/A din 14 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, între aceleaşi părţi, în Dosarul nr. x/2012.

Acesta a susţinut că a invocat în faţa primei instanţe (prin cererea aflată la dosarul de fond), excepţia puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 117/A din 14 septembrie 2015, sus-menţionate, excepţie pe care tribunalul nu a analizat-o; acest aspect a fost învederat instanţei de apel prin intermediul criticilor subsumate literei B pct. I subpct. 1 din cererea de apel.

Verificând înscrisurile aflate la dosarul tribunalului, Înalta Curte reţine că sunt întemeiate susţinerile recurentului-pârât în sensul că a invocat în faţa primei instanţe excepţia puterii de lucru judecat (efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat) a Deciziei civile nr. 117/A din 14 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, în Dosarul nr. x/2012.

De asemenea, este real că Decizia civilă nr. 117/A din 14 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, a fost depusă în faţa primei instanţe, iar, faţă de temeiul de drept invocat de reclamantă, pârâtul s-a apărat în sensul că prejudiciul pretins prin acţiune de reclamantă a fi pus în sarcina sa, este rezultatul propriului fapt ilicit al acesteia, constatat cu putere de lucru judecat prin decizia Curţii de Apel Galaţi nr. 117/A din 14 septembrie 2015.

Din examinarea deciziei supuse controlului judiciar, Înalta Curte constată că instanţa de apel, examinând criticile formulate de apelantul-pârât"vizând faptul că prima instanţa ar fi pronunţat o hotărâre parţial nemotivată pentru că nu a examinat apărările pârâtului referitoare la faptul ilicit al reclamantei de a-l împiedica prin diferitele litigii să înstrăineze dreptul de proprietate asupra construcţiei, la incidenţa dispoziţiilor art. 494 alin. (3) ipoteza a doua C. civ., la existenţa dreptului de superficie în virtutea dispoziţiilor noului C. civ. şi la destinaţia terenului care a fost grevat de proprietarul iniţial cu o servitute destinată construcţiei şi exploatării hotelului", a reţinut că nu sunt întemeiate.

După expunerea unor considerente relative la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în legătură cu art. 6 alin. (1) din Convenţie, în sensul că, deşi instanţele naţionale trebuie să-şi motiveze deciziile, aceasta obligaţie nu presupune existenţa unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse spre judecare instanţei (fiind necesar ca în considerentele hotărârii să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia), curtea de apel a constatat că "motivarea tribunalului este una clară şi logică cu referiri la toate mijloacele probatorii administrate în cauză, în considerentele sale tribunalul răspunzând chiar în mod detaliat la apărările principale ale fiecărei părţi".

A reţinut această instanţă ca argument în respingerea criticilor privitoare la modalitatea în care tribunalul a respectat îndeplinirea condiţiilor impuse pentru motivarea hotărârilor judecătoreşti că: "Mai mult, la ultimul termen de judecată apelantul pârât a învederat expres că înţelege să mai susţină numai motivele de apel privind cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei pentru lipsa de folosinţă a terenului pe care este amplasată construcţia "extindere", indicate la pct. II lit. B) din cererea de apel."

Or, conform menţiunilor pe care trebuie să le cuprindă hotărârea judecătorească, prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi principiilor care izvorăsc din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în legătură cu interpretarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, evocate chiar de instanţa de apel, Înalta Curte reţine că sunt fondate criticile prin care recurentul-pârât a susţinut că, în fapt, instanţa de apel nu a făcut o veritabilă cercetare judecătorească a criticilor din apel prin care pârâtul a susţinut că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra excepţiei puterii de lucru judecat (efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat) a Deciziei civile nr. 117/A din 14 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, în Dosarul nr. x/2012, criticile menţionate nefiind examinate în mod real.

Astfel, deşi în expunerea criticilor cuprinse în cererea de apel instanţa a reţinut că apelantul-pârât a susţinut că "prima instanţa ar fi pronunţat o hotărâre parţial nemotivată pentru că nu a examinat apărările pârâtului referitoare la faptul ilicit al reclamantei de a-l împiedica prin diferitele litigii să înstrăineze dreptul de proprietate asupra construcţiei" aceasta nu a procedat la identificarea în concret a unor considerente formulate de tribunal din care să rezulte opinia primei instanţe cu referire la excepţia în discuţie, ori la apărarea pârâtului.

Curtea de apel a arătat în mod formal că "în condiţiile în care instanţa şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că în speţă este întemeiată acţiunea în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să menţină soluţia pronunţată", respectiv că "motivarea tribunalului este una clară şi logică cu referiri la toate mijloacele probatorii administrate în cauză, în considerentele sale tribunalul răspunzând chiar în mod detaliat la apărările principale ale fiecărei părţi".

În contextul invocării punctuale de către apelant a criticii sus-menţionate, instanţa de apel avea obligaţia de a o cerceta şi de a răspunde de o manieră lămuritoare, iar nu prin considerente cu caracter general, care nu particularizează problema sesizată de titularul căii de atac.

De asemenea, motivarea instanţei de apel nu permite a se aprecia în lipsa unor considerente elocvente, că prima instanţă ar fi cercetat implicit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al Deciziei nr. 117/A din 14 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, atunci când a expus considerentele pentru care a admis cererea reclamantei de obligare la plata despăgubirilor şi a cuantificat cuantumul respectivului prejudiciu, cu atât mai mult cu cât apelantul tindea să probeze o cauză de înlăturare a răspunderii civile.

Cu referire la limitele învestirii instanţei de apel din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată că în mod greşit această instanţă a reţinut că "la ultimul termen de judecată apelantul-pârât a învederat că nu înţelege să mai susţină decât motivul de apel de la pct. II lit. B) din motivele de apel", în ceea ce priveşte greşita identificare a suprafeţei pentru care au fost acordate despăgubiri, greşita stabilire a perioadei pentru care se cuvin despăgubirile şi greşita determinare a costului lipsei folosinţei, prin raportare la criterii de evaluare nelegale.

În realitate, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosarul instanţei de apel, apelantul-pârât B. a învederat curţii de apel că nu mai susţine motivele cuprinse la pct. A subpct. I - IV, din cererea de apel.

De asemenea, potrivit încheierii de dezbateri, reprezentantul convenţional a arătat că partea pe care o reprezintă a renunţat la o parte din motivele de apel, dar a menţionat expres că alături de criticile privind cuantumul despăgubirilor, le susţine şi pe cele referitoare la autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 117/A din 14 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, incidenţa art. 494 C. civ. şi dreptului de superficie.

Prin urmare, instanţa de apel a încălcat normele procedurale privitoare la stabilirea limitelor cererii de apel din perspectiva criticilor formulate, cu consecinţa neexaminării susţinerilor apelantului-pârât referitoare la excepţia puterii de lucru judecat (efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat) a Deciziei civile nr. 117/A din 14 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, în Dosarul nr. x/2012.

Această încălcare a normelor procedurale a produs apelantului-pârât o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate în condiţiile art. 312 alin. (3) şi 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.

Examinând, în continuare, prin prisma motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., cu aplicarea art. 306 alin. (3) din acelaşi act normativ, criticile prin care recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., deoarece nu a cercetat motivele expuse la lit. B) pct. II subpct. 2 - 4 cuprinse la cererea de apel şi, pe cale de consecinţă, nu s-a pronunţat asupra acestora, Înalta Curte reţine că sunt fondate pentru motivele deja expuse.

Astfel, reţinând în mod greşit că apelantul-pârât şi-ar fi restrâns criticile deduse judecăţii în apel, menţinând motivul de apel de la pct. II lit. B) însă numai în ceea ce priveşte greşita identificare a suprafeţei pentru care au fost acordate despăgubiri, greşita stabilire a perioadei pentru care se cuvin despăgubirile şi greşita determinare a costului lipsei folosinţei, prin raportare la criterii de evaluare nelegale, curtea de apel a lăsat necercetate criticile apelantului privitoare la dispoziţiile art. 494 şi 620 şi urm. din vechiul C. civ., precum şi pe cele art. 693 din noul C. civ. care au fost dezvoltate la lit. B), pct. II subpct. 2 - 4 din motivele de apel.

Această încălcare a normelor procedurale a produs apelantului-pârât o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate în condiţiile art. 312 alin. (3) şi 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte celelalte critici de nelegalitate formulate de recurentul-pârât, subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se impune examinarea lor în această fază procesuală, având în vedere că ele pun în discuţie legalitatea soluţiei de obligare a pârâtului la despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale; prin urmare, nu pot primi o dezlegare irevocabilă mai înainte de corectarea erorilor procedurale ce au condus la pronunţarea unei decizii care nu reflectă analiza tuturor aspectelor deduse judecăţii în apel.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., sub un prim aspect, Înalta Curte constată că nu sunt fondate susţinerile formulate, prin întâmpinarea depusă cu referire la acest recurs, de recurentul-pârât, în sensul inadmisibilităţii derivate din formularea omisso medio a acestei căi de atac.

Astfel, Înalta Curte constată că reclamanta nu a declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe, fiindu-i favorabilă soluţia pronunţată. Cum apelul declarat de pârât a fost admis, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor, aceasta justifică un interes să critice decizia pronunţată de instanţa de apel sub aspectul diferenţei dintre suma acordată în primă instanţă şi cea acordată în apel, neexistând niciun impediment de ordin procedural în exercitarea căii de atac.

Cu referire la criticile formulate de recurenta-reclamantă, care pun în discuţie, în esenţă, modalitatea de cuantificare a prejudiciului invocat de aceasta, Înalta Curte reţine că nu se impune examinarea lor în această fază procesuală, având în vedere caracterul unitar al căii de atac şi necesitatea remedierii de către instanţa de apel a neregularităţilor cu caracter procedural care au determinat casarea deciziei supuse controlului judiciar; în consecinţă, recursul declarat de recurenta-reclamantă urmează a fi admis în mod formal.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (2) şi ale art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâtul B., împotriva Deciziei nr. 101/A din 21 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâtul B., împotriva Deciziei nr. 101/A din 21 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Casează hotărârea atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2020.

GGC - ED