Şedinţa publică din data de 25 iunie 2020
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi valoarea litigiului
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la data de 25.07.2016, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Mangalia prin primar, Primăria Municipiului Mangalia prin primar, Consiliul Local al Municipiului Mangalia şi S.C. B. S.R.L., să se constate inexistenţa rampelor, a grupurilor sanitare adaptate, a lifturilor de scară şi a locurilor de parcare pentru persoanele cu dizabilităţi şi să dispună sancţionarea instituţiilor abilitate care aveau îndatorirea de a proiecta şi amplasa căi de acces conform Legii nr. 448/2006; să oblige pârâţii să efectueze lucrările necesare privind construirea pe cheltuiala acestora, potrivit Legii nr. 448/2006, în zonele stabilite prin lege la nivelul municipiului Mangalia, respectiv cu privire la C.; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune materiale şi 100.000 euro, cu titlu de daune morale, reprezentând contravaloarea prejudiciului ce i-a fost cauzat, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, s-au invocat prevederile Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea persoanelor cu handicap, O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, Indicativul NP 051/2012 aprobat prin Ordinul nr. 189/2013, Constituţia României, Legea nr. 74/1999, Strategia privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi 2014-2020, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile art. 1357 alin. (1) şi art. 1385 C. civ.
Prin cererea completatoare, reclamantul a solicitat instanţei să constate inexistenţa rampelor, a grupurilor sanitare adaptate, a lifturilor de scară şi a locurilor de parcare pentru persoanele cu dizabilităţi şi să dispună sancţionarea instituţiilor abilitate, în speţă Municipiul Mangalia, prin primar, care avea îndatorirea de a proiecta şi amplasa căi de acces conform Legii nr. 448/2006, să oblige pârâtul să efectueze lucrările necesare privind construirea pe cheltuiala acestuia, potrivit Legii nr. 448/2006, în zonele stabilite prin lege la nivelul Municipiului Mangalia, obligarea pârâtului alături de celelalte pârâte, la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune materiale şi 100.000 euro, cu titlu de daune morale, reprezentând contravaloarea prejudiciului ce i-a fost cauzat, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată
Prin sentinţa nr. 1297/19.09.2017, Judecătoria Mangalia a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Constanţa, reţinând că pretenţiile deduse judecăţii se situează peste pragul de 200.000 RON.
2. Sentinţa Tribunalului Constanţa
Prin sentinţa nr. 2609/31.10.2018, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria Municipiului Mangalia; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Mangalia; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. B. S.R.L.; a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii civile deduse judecăţii derivând din lipsa de concreteţe a obiectului acesteia, invocată de către pârâta S.C. B. S.R.L.; a luat act de renunţarea la judecata cererii de obligare a pârâţilor S.C. B. S.R.L., Consiliul Local al Municipiului Mangalia şi Municipiul Mangalia la plata sumei de 5000 RON reprezentând daune materiale; a respins acţiunea în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Mangalia, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate juridică de folosinţă; a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L., Consiliul Local al Municipiului Mangalia şi Municipiul Mangalia vizând constatarea inexistenţei rampelor, a grupurilor sanitare adaptate, a lifturilor de scară şi locurilor de parcare pentru persoanele cu dizabilităţi; a respins, ca nefondată, acţiunea în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L., Consiliul Local al Municipiului Mangalia şi Municipiul Mangalia.
3. Decizia Curţii de Apel Constanţa
Prin decizia nr. 81/C/03.07.2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.
4. Calea de atac a recursului exercitată
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant A..
Prin memoriul de recurs, redactat de o manieră exhaustivă şi nesistematizată, reclamantul, prin avocatul acestuia, a prezentat o serie de elemente şi situaţii de fapt, aspecte specifice devoluării fondului, critici îndreptate deopotrivă împotriva sentinţei primei instanţe şi împotriva deciziei din apel.
Procedând la sistematizarea aspectelor deduse judecăţii şi reţinându-le pe acelea apte să circumstanţieze criticile de nelegalitate, Înalta Curte constată acestea au vizat, în esenţă, următoarele:
- Decizia atacată conţine considerente contradictorii deoarece deşi face trimitere la adresa nr. x/23.06.2016, păstrează soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii în despăgubiri întrucât nu ar exista faptă ilicită.
Potrivit adresei menţionate, în urma controlului efectuat de agenţi ai ANPIS, a fost confirmată neaccesibilizarea mediului fizic la nevoile persoanelor cu deficienţe locomotorii, fiind dispuse măsuri de remediere în concordanţă cu atribuţiile specifice activităţii de inspecţie socială, în temeiul Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap şi al prevederilor Ordinului MDRAP nr. 189/2013 de aprobare a Normativului privind adaptarea clădirilor civile şi a spaţiului urban la nevoile individuale ale persoanelor cu handicap.
De asemenea, conform adresei menţionate, s-au dispus măsuri urgente de accesibilizare a plajelor din Mangalia, dotarea cu grupuri sanitare şi duşuri pentru uzul persoanelor cu dezabilităţi şi s-a constatat faptul că C. a adaptat un număr de cinci camere pentru uzul persoanelor utilizatoare de fotoliu rulant, ceea ce înseamnă că adaptarea a avut loc ulterior controlului, fiind inexistentă anterior, la data cazării recurentului.
În felul acesta, prin neaccesibilizarea mediului fizic la nevoile persoanelor cu deficienţe locomotorii, reclamantului i s-a încălcat dreptul la tratament recuperatoriu şi întrucât aspectele erau confirmate prin, adresa instituţiei înfiinţate (ANPIS) cu atribuţii în acest domeniu, vizând respectarea drepturilor persoanelor cu handicap, înseamnă că faptele fiind constatate ca atare, era deschisă calea acţiunii în justiţie întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.
- Deşi a fost solicitată proba cu expertiza tehnică de specialitate, instanţa de fond a respins-o cu motivarea că nu este utilă, întrucât obiectivele sunt generice şi administrarea probei ar conduce la tergiversarea nejustificată a procesului, fără a menţiona însă, că a dispus şapte termene de judecată pentru a solicita în mod repetat precizări ale acţiunii.
În felul acesta, reclamantului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, având în vedere că deşi avocatul părţii a solicitat termen pentru a depune obiectivele expertizei, un astfel de termen nu a fost acordat, iar neadministrarea probei cu expertiză echivalează cu necercetarea fondului cauzei.
În mod similar, instanţa de apel a greşit netrimiţând cauza spre rejudecare pentru administrarea probei cu expertiză, încălcând astfel, dispoziţiile art. 20 şi ale art. 22 C. proc. civ. referitoare la respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil şi la rolul judecătorului în aflarea şi stabilirea adevărului.
- Prima instanţă a soluţionat procesul fără să intre în cercetarea fondului întrucât deşi a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată, din considerentele hotărârii rezultă că, în realitate, s-a reţinut inadmisibilitatea acţiunii, iar instanţa de apel a menţionat că reclamantul s-ar fi adresat prima dată cu o petiţie către Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Dizabilităţi abia după 6 luni de la data când a fost cazat la C., respectiva sesizare nevizând exclusiv intimatele, ci mai multe entităţi juridice din ţară.
Or, această constatare a instanţei de apel nu justifică în niciun fel lipsa accesului, prin împiedicarea exercitării drepturilor fundamentale ale persoanelor cu dizabilităţi, cu atât mai mult cu cât în adresa nr. x s-a confirmat indubitabil că intimatele nu au respectat Legea nr. 448/2006 şi Normativul NP051/2012.
Totodată, o asemenea apreciere a instanţei de apel este irelevantă deoarece nu există nicio prevedere legală din care să rezulte obligativitatea sesizării instituţiei respective înăuntrul unui interval de timp, iar termenul de prescripţie de 3 ani din materia răspunderii civile delictuale nu a fost depăşit.
- În mod greşit instanţa de apel a reţinut că C. ar deţine dotările corespunzătoare, în acord cu Normativul NP051/2012 şi că reclamantul ar fi recunoscut existenţa camerelor adaptate şi a lifturilor speciale, deşi reclamantul nu a făcut o asemenea afirmaţie, neexistând dovada accesibilizării niciunei camere, iar reclamantul neavând posibilitatea de a folosi duşul.
- În mod asemănător, instanţa de apel a apreciat, discriminatoriu, că nu s-a dovedit cerinţa legală a vreunei vătămări câtă vreme reclamantul nu s-ar fi plâns de inconvenientul lipsei accesului la piscina hotelului. Or, reclamantul plătise aceleaşi servicii ca orice persoană, iar faptul că accesul la piscină nu era adaptat nevoilor unei persoane cu dizabilităţi îi încalcă în mod direct drepturile, faptul că nu s-a plâns de acest aspect nejustificând în niciun fel privarea de exerciţiul unui drept.
- Instanţa de apel reţine în mod greşit că reclamantul nu ar fi indicat decât în mod generic lipsa infrastructurilor stradale în Municipiul Mangalia câtă vreme s-a specificat în mod clar în ce constau aceste deficienţe (lipsă rampe de acces, inexistenţa accesului la plajă, la terase, faleză, conform planşelor foto din anexe).
În felul acesta, instanţa de apel a negat dreptul la acţiunea civilă pentru repararea prejudiciului creat prin faptele ilicite ale intimatelor.
- Decizia din apel a fost pronunţată pe baza unor înscrisuri din care s-a reţinut că accesibilizarea la mediul fizic s-a realizat în anul 2016, în urma controlului Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială (ANPIS) care le-a impus intimatelor respectarea Legii nr. 448/2006. Or, faptele reclamate datau din perioada 22.04.2015 - 07.05.2015, când reclamantul a fost cazat la C. şi nu a existat amenajată nicio accesibilizare.
De asemenea, cu privire la Municipiul Mangalia, instanţa recunoaşte că termenul de finalizare a măsurilor privind accesibilizarea la mediul fizic a persoanelor cu dezabilităţi a fost stabilit la 28.06.2016.
- În mod greşit nu s-a reţinut îndeplinirea, raportat la datele speţei, a condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1.357 C. civ..
Astfel, fapta ilicită, care nu poate consta doar în acţiuni, ci şi în inacţiuni, a rezultat din lipsa unei infrastructuri stradale x, iar în privinţa hotelului, a lipsei unei camere corespunzătoare nevoilor unei persoane cu dizabilităţi, precum şi a lipsei accesului la piscina exterioară, prin încălcarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 448/2006.
Raportul de cauzalitate, care poate fi şi unul mediat, când fapta ilicită produce o situaţie care permite unor factori să determine un prejudiciu, rezultă din modalitatea în care absenţa infrastructurii a afectat drepturi fundamentale ale unei persoane cu dezabilităţi.
În ce priveşte vinovăţia, aceasta nu trebuia dovedită în cazul unei autorităţi administrative, căreia îi incumbă o răspundere obiectivă, iar prejudiciul este unul moral decurgând din atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană.
Criticile, astfel cum au fost identificate, se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea cuprinde motive contradictorii) şi respectiv, art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material) şi art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (încălcarea normelor de procedură civilă cu privire la proba cu expertiză; deşi neindicat expres, acest motiv de recurs este identificabil ca atare, în funcţie de natura normelor pretins nesocotite).
5. Procedura filtru
Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 18.02.2020, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Prin punctul de vedere la raport formulat la data de 16.03.2020, recurentul a arătat că recursul este admisibil, este motivat conform legii şi a solicitat admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.
6. Apărări formulate în cauză
Urmare a comunicării motivelor de recurs, la 19.11.2019, respectiv 25.11.2019, în termen legal, a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimaţii - pârâţi Consiliul local al municipiului Mangalia, Primăria municipiului Mangalia prin primar şi Municipiul Mangalia prin primar, prin care, pe cale de excepţie, a fost invocată nulitatea recursului, iar pe fond, s-a solicitat respingerea acestuia şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a deciziei curţii de apel.
Au arătat că, în speţă, reclamantul nu a făcut decât să reproducă situaţia de fapt şi să reia motivele expuse în cererea de chemare în judecată şi în cererea de apel, fără să arate şi să dezvolte motivele de nelegalitate. Astfel, în opinia intimaţilor - pârâţi, deşi recurentul şi-a întemeiat în drept recursul pe art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., din motivarea acestuia nu reiese în mod clar care sunt criticile efective pentru care hotărârea atacată este lovită de nelegalitate prin raportare la motivarea instanţei de apel.
Pe fond, intimaţii - pârâţi au considerat că instanţa de apel a procedat la rejudecarea fondului în limitele stabilite de apelant, pronunţând o hotărâre legală şi temeinică.
In primul rând, contrar susţinerilor recurentului, au apreciat că în mod corect s-a respins solicitarea acestuia privind anularea sentinţei tribunalului, întrucât respectiva soluţie se impune doar când prima instanţă nu a judecat fondul.
În ceea ce priveşte angajarea răspunderii civile delictuale, au susţinut că în mod corect primele instanţe au constatat că nu sunt întrunite condiţiile, precum şi absenţa probelor în legătură cu existenţa faptelor ilicite imputate la data generării prezumtivului prejudiciu moral.
La 28.11.2019, în termen legal, a fost înregistrată şi întâmpinarea formulată de intimata - pârâtă S.C. B. S.R.L., prin care s-a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Intimata - pârâtă a susţinut că lecturarea cererii de recurs conduce fără putinţă de tăgadă la concluzia că aceasta nu corespunde exigenţelor art. 486 lit. d) C. proc. civ. cu consecinţa aplicării sancţiunii prevăzute de textul de lege. Simpla referire la temeiul de drept indicat nu poate echivala, în opinia intimatei-pârâte, cu dezvoltarea motivelor de casare, recurentul optând în a expune pe larg situaţia sa personală şi cele trăite cu prilejul sejurului la C. din Mangalia.
Totodată, s-a arătat că prin cererea de recurs s-a criticat, în mod confuz, atât temeinicia sentinţei tribunalului, cât şi temeinicia deciziei din apel, în esenţă, constând în greşita încuviinţare/neîncuviinţare a probelor cât şi interpretarea cu rea-credinţă a acestora.
Dacă se va trece peste excepţie, intimata - pârâtă a solicitat a se observa că în hotărârile pronunţate în cauză se regăsesc aprecierile asupra speţei deduse judecăţii, examinarea exhaustivă şi punctuală a fiecăreia dintre problemele ridicate de reclamant, precum şi dreptul material aplicabil.
Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora potrivit următoarelor argumente de drept:
- Decizia din apel se întemeiază pe considerente contradictorii care nu sunt apte să justifice soluţia adoptată, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Astfel, confirmând soluţia primei instanţe, Curtea de apel arată că "subscrie raţionamentului" acesteia în legătură cu neîntrunirea cerinţelor răspunderii civile delictuale întrucât evaluarea acestor aspecte "denotă absenţa probelor în legătură cu existenţa faptelor ilicite".
Aceasta, în contextul în care prima instanţă reţinuse că deşi au fost enumerate multiple lipsuri şi deficienţe ale infrastructurii urbane din municipiul Mangalia, lipsuri care determină inaccesibilitatea oraşului pentru o persoană cu handicap locomotor, în acelaşi timp, nu s-a indicat "în concret în ce ar consta fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie de autorităţile administraţiei publice locale" şi că "aspectele cu caracter teoretic inserate în cererea de chemare în judecată nu devoalează conţinutul faptei ilicite", nefiind indicate "care anume acţiuni ori inacţiuni au fost săvârşite de către pârâţii Consiliul local şi Municipiul Mangalia şi care au avut drept consecinţă lipsurile şi deficienţele infrastructurii urbane".
Această constatare a imposibilităţii determinării faptei ilicite a reţinut-o prima instanţă în acelaşi timp cu respingerea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii dată de "lipsa de concreteţe a obiectului" invocată de S.C. B., cu motivarea că reclamantului îi este deschisă calea acţiunii în instanţă în vederea ocrotirii dreptului subiectiv pretins care izvorăşte din Legea nr. 448/2006.
Arătând că subscrie la raţionamentul primei instanţe (care în raport cu unităţile administrativ-teritoriale reţine o imposibilitate de determinare a faptelor ilicite reclamante) Curtea de apel menţionează, de asemenea, contradictoriu, absenţa probelor în legătură cu existenţa faptelor ilicite.
Acest considerent al deciziei din apel este contradictoriu sub un dublu aspect.
Pe de o parte, întrucât imposibilitatea stabilirii faptelor ilicite nu poate presupune în acelaşi timp şi probe în dovedirea lor, lipsind prin ipoteză, aspectul asupra căruia să se administreze dovezile.
Pe de altă parte, argumentul în sine, al lipsei probaţiunii - ignorând teza iniţială, că nu ar fi fost circumstanţiate faptele ilicite, obiect aşadar al probaţiunii - este eronat.
Astfel, sub acest aspect, instanţa de apel consideră deopotrivă, că reclamantul ar fi trebuit să procedeze la sesizarea autorităţilor, la data constatării pretinselor disfuncţionalităţi, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 448/2006 şi totodată, că cel care beneficiază de protecţia specială a legii nu poate fi obligat să facă el însuşi dovada disfuncţionalităţii reclamate, fără a se considera că i se impune o sarcină excesivă.
Or, aşa cum corect arată recurentul, dispoziţiile Legii nr. 448/2006 nu impun, sub vreo sancţiune, un termen înăuntrul căruia să se facă sesizări privind încălcarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, iar sub aspectul învestirii instanţei civile ceea ce interesa era respectarea termenului de prescripţie extinctivă în promovarea acţiunii (condiţie respectată în speţă).
Tot astfel, deşi respinge critica reclamantului cu privire la modalitatea în care a fost soluţionată excepţia de inadmisibilitate, constatând că judecătorul fondului a respins această excepţie apreciind că demersul reclamantului "este clar, indică normele pe care le vizează", în acelaşi timp, instanţa de apel constată că pretenţiile reclamantului cu privire la infrastructura urbană menită să asigure accesul persoanelor cu dezabilităţi "au fost formulate cu titlu general, fără indicarea elementelor certe de deficienţă".
Aceasta, în contextul în care aceeaşi instanţă de apel reţine depunerea la dosar a adresei nr. x/23.06.2016 (ca răspuns la sesizarea reclamantului) potrivit căreia inspectorii sociali au dispus măsurile necesare remedierii de către autoritatea publică locală a deficienţelor identificate, constatând că se impun măsuri de accesibilizare a plajei Mangalia "prin refacerea padinelor de lemn, dotarea plajei cu grupuri sanitare şi duşuri pentru persoane cu dizabilităţi, precum şi adaptarea falezei municipiului".
De asemenea, potrivit adresei nr. x/26.01.2016, menţionată în considerentele deciziei atacate, ANPIS a comunicat mandatarului reclamantului că Primăria municipiului Mangalia a fost verificată în cursul anului 2015 cu privire la asigurarea accesului la mediul fizic al persoanelor cu dizabilităţi, stabilindu-se măsuri de remediere până la 31.12.2015, termen prelungit până la 28.02.2016.
Or, în contra acestor înscrisuri, instanţa de apel concluzionează, lipsindu-le de orice forţă probantă, că n-au fost indicate şi identificate deficienţele semnalate - deşi ele făcuseră obiect al remedierilor dispuse de autoritatea cu atribuţii în domeniu, la sesizarea reclamantului.
- În mod asemănător, pe baza unor considerente care nu sunt apte să sprijine soluţia, sunt analizate şi pretenţiilor respectiv, criticile reclamantului faţă de celălalt intimat, S.C. B. S.R.L., cu privire la C..
Astfel, decizia din apel reţine cu privire la susţinerea inexistenţei unei camere adecvate nevoilor unei persoane cu deficienţe locomotorii, că din "verificările efectuate de către Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială în perioada noiembrie 2015 - februarie 2016 a rezultat existenţa a cinci camere adaptate pentru utilizatorii de fotoliu rulant".
Or, aşa cum a arătat recurentul şi cum rezultă din motivele acţiunii, deficienţele semnalate de acesta au vizat perioada aprilie - mai 2015, când a fost cazat la această unitate hotelieră. Faptul că, urmare a controlului dispus s-a constatat că în anul 2016 existau asemenea dotări nu înseamnă că ele erau şi în intervalul reclamat, formularea din adresa nr. x/23.06.2016 ANPIS (s-a constatat faptul că C. "a adaptat un număr de cinci camere pentru uzul persoanelor utilizatoare de fotoliu rulant") neputând conduce în sine la o asemenea concluzie.
Fiind vorba de un fapt negativ reclamat (inexistenţa camerelor adaptate), sarcina probaţiunii se inversa, revenindu-i ca atare intimatului, care afirma contrariul (conform art. 249 C. proc. civ.) obligaţia de a proba că avea astfel de dotări şi în intervalul aprilie - mai 2015, ele nefiind aduse doar ulterior, pentru eliminarea deficienţelor ca urmare a sesizării reclamantului.
De asemenea, cu privire la lipsa accesului reclamantului la piscina hotelului - în absenţa dotărilor legate de scaun mobil şi a personalului suficient - instanţa de apel constată inexistenţa unei vătămări sub motiv că acesta nu s-ar fi plâns de existenţa inconvenientului la data cazării ori că ar fi cerut asigurarea accesului în respectiva zonă de agrement şi nu a beneficiat de el.
Acest argument al instanţei vine în contradicţie cu un alt considerent al acesteia conform căruia "în procedurile legate de drepturile persoanelor cu cerinţe speciale este prezumată vătămarea generată de nerespectarea cerinţelor minimale de deplasare şi acces, prevederile art. 62 din Legea nr. 448/2006 impunând obligaţia adaptării spaţiilor, în vederea asigurării accesului neîngrădit al persoanelor cu dizabilităţi".
Or, existenţa acestei prezumţii de vătămare a persoanelor destinatare ale actului normativ menţionat, corect reţinută de instanţă, se activează ori de câte ori n-au fost luate măsurile prevăzute de legislaţia pentru protecţia persoanelor cu dizabilităţi, nefiind necesar aşadar să se facă dovada că s-a solicitat accesul la anumite facilităţi pentru ca în condiţiile inexistenţei lor să se demonstreze vătămarea.
Pentru toate argumentele arătate, decizia instanţei de apel se bazează pe considerente incoerente, ce se contrazic în statuările lor, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi soluţia de casare cu trimitere.
- Au însă caracter nefondat criticile recurentului referitoare la modalitatea în care instanţa a cenzurat proba cu expertiză tehnică solicitată de reclamant.
Contrar susţinerilor recurentului, în evaluarea acestei probe, s-a făcut în mod corect aplicarea dispoziţiilor procedurale care reglementează sediul materiei.
Astfel, potrivit art. 255 alin. (1) C. proc. civ., probele se încuviinţează în măsura în care sunt utile ("duc la soluţionarea procesului") iar potrivit art. 330 C. proc. civ., expertiza se încuviinţează atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, încheierea de numire a expertului trebuind să stabilească obiectivele asupra cărora acesta urmează să se pronunţe (art. 331 alin. (2) C. proc. civ.).
Aşadar, pentru a se aprecia asupra utilităţii unui astfel de mijloc de probă în soluţionarea cauzei, este necesar să se arate în ce fel ar contribui la dezlegarea pricinii, prin indicarea punctuală a obiectivelor expertizei şi justificarea nevoii de a se apela la opinia unor specialişti.
Or, în faţa primei instanţe, reclamantul, prin avocatul său, nu a respectat exigenţele procedurale menţionate, nefiind în măsură, la momentul discutării probelor, să indice obiectivele expertizei tehnice construcţii solicitate. Dimpotrivă, acesta a pretins, de o manieră neprocedurală, încuviinţarea probei şi apoi formularea obiectivelor în termen de 5 zile, pentru ca ulterior să precizeze că deplasarea expertului la faţa locului ar fi necesară pentru constatarea inexistenţei rampelor.
În mod corect, faţă de teza probatorie avansată şi raportat la conduita procesuală a părţii, în aplicarea dispoziţiilor art. 255 alin. (1), art. 330 alin. (1) C. proc. civ., s-a procedat de către prima instanţă la cenzurarea acestei probe.
De asemenea, în faza apelului unde, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., art. 479 alin. (21) C. proc. civ., se poate solicita refacerea sau completarea probatoriului, reclamantul nu a cerut administrarea probei cu expertiză (care putea fi repusă în discuţie în condiţiile formulării unor obiective adecvate aspectelor ce erau aduse în dezbaterea judiciară).
În acest context, recurentul nu poate susţine cu temei că instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 20 C. proc. civ., art. 22 C. proc. civ. referitoare la principii ale desfăşurării procesului civil şi la rolul activ al judecătorului întrucât acesta nu se poate substitui conduitei procesuale a părţii. În plus, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ., "părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii".
Ca atare, criticile pe acest aspect, al probatoriului cu expertiză, au fost găsite nefondate.
- În ce priveşte modalitatea în care s-a făcut aplicarea normelor de drept material (art. 1.357 C. civ. coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 448/2006) referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale, felul în care se identifică faptele ilicite reclamate, prejudiciul de ordin moral, vinovăţia şi raportul de cauzalitate, ele vor fi avute în vedere de către instanţa de trimitere la momentul rejudecării, faţă de soluţia de casare cu trimitere ce va fi dispusă.
La reluarea judecăţii se va ţine seama de faptul că soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei de inadmisibilitate a cererii - pentru că nu ar putea fi identificate faptele ilicite - a rămas definitivă, în absenţa atacării acesteia de către intimaţi şi a confirmării soluţiei de către instanţa de apel care a reţinut că "demersul reclamantului este clar, indică normele pe care le vizează".
De asemenea, se va avea în vedere, în stabilirea şi identificarea eventualelor deficienţe semnalate, perioada vizată prin acţiune (aprilie - mai 2015), iar nu o perioadă ulterioară, care nu se circumscrie obiectului acţiunii, urmând să fie valorificate sub aspect probator şi adresele emise de autoritatea în domeniul (Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială) referitoare la măsuri dispuse ca urmare a constatărilor făcute de inspectori sociali.
În evaluarea condiţiilor răspunderii civile delictuale se va ţine seama de împrejurarea că faptele ilicite pot consta deopotrivă în acţiuni şi inacţiuni şi vor fi avute în vedere atât normele de drept comun în materie (art. 1.357 şi urm. C. civ.) cât şi dispoziţiile Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap care instituie o prezumţie de vătămare a drepturilor persoanelor cu cerinţe speciale pentru ipoteza în care nu sunt respectate cerinţele minimale de deplasare şi acces, prin neadaptarea spaţiilor, în vederea asigurării accesului neîngrădit (adică fără limitare sau restricţii la mediul fizic). În acest sens, autorităţile publice, furnizorii de servicii sociale, precum şi persoanele fizice şi juridice responsabile au nu doar obligaţia să promoveze, ci să respecte şi să garanteze drepturile persoanelor cu handicap, în concordanţă cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, ratificată prin Legea nr. 74/1999 (conform art. 4 din Legea nr. 448/2006).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul A., cu domiciliul în judeţul Argeş împotriva deciziei nr. 81/C din 3 iulie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Mangalia, prin primar, Consiliul local al Municipiului Mangalia, Municipiul Mangalia, prin primar, cu sediul în Mangalia, Şoseaua x, judeţul Constanţa, C., prin administrator S.C. B. S.R.L., cu sediul procesual ales la avocat D., cu sediul în Timişoara, judeţul Timiş.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 iunie 2020.