Şedinţa publică din data de 30 iunie 2020
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03.05.2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L la plata remuneraţiei echitabile şi a TVA-ului aferent datorate producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerţ şi a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora prin intermediul postului de televiziune "C." începând cu 01.10.2011 până în prezent (data efectuării raportului de expertiză), sumă estimată la 11250 RON (la care se adaugă TVA), la plata sumelor rezultate din actualizarea cu rata inflaţiei a remuneraţiei, calculate de la data scadenţei până la data achitării efective a remuneraţiilor, la plata penalităţilor de întârziere aferente remuneraţiilor neachitate la termen, calculate pe zi de întârziere de la data scadenţei până la data plăţii efective a remuneraţiilor, predarea listelor complete de fonograme publicate în scop comercial, fonograme de comerţ şi reproduceri ale acestora începând cu data de 01.10.2011 şi până în prezent pentru postul de televiziune deţinut, conform modelelor de playlist reglementate de metodologiile în vigoare, obligarea pârâtei la obţinerea licenţelor neexclusive pentru radiodifuzarea prin intermediu postului TV a fonogramelor de comerţ şi a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, cu cheltuieli de judecată, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la plata triplului remuneraţiilor datorate potrivit art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea 8/1996 şi art. 13 din metodologia publicată prin Decizia ORDA 133/2012.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. a) corob. cu art. 105 lit. f), art. 1065, art. 139 din Legea 8/1996, dispoz. din Metodologia publicată în M. Of. prin Decizia ORDA 104/2005, respectiv prin Decizia ORDA 133/2012, raportate la dispoziţiile art. 1349 şi 1531-1535 C. civ.
Prin cererea formulată la data de 31 august 2016, reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul limitării pretenţiilor deduse judecăţii pentru perioada mai 2013 - până în prezent (data efectuării raportului de expertiză).
Prin cererea formulată la data de 14 decembrie 2016, reclamanta şi-a precizat pretenţiile deduse judecăţii la suma de 30.672 RON, aferentă perioadei trimestrul II 2013-trimestrul III 2016.
La data de 07.06.2016, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei faţă de sumele solicitate pentru perioada 01.10.2011-03.05.2013, excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 464/12.03.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâtă prin întâmpinare pentru perioada 01.10.2011 - 31.03.2013, ca rămasă fără obiect, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâtă prin întâmpinare pentru perioada 01.04.2013-03.05.2013, ca neîntemeiată, a respins excepţia nulităţii invocată de către pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L, astfel cum a fost precizată şi modificată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 15.583 RON reprezentând remuneraţie pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor prin intermediul postului de televiziune C. aferentă perioadei trimestrul II 2013 - trimestrul III 2016, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.075 RON cu titlu de penalităţi de întârziere aferente, calculate până la data de 31.12.2016, la care se vor adăuga penalităţile de 0,1% pe zi de întârziere calculate în continuare până la achitarea integrală a remuneraţiei. A obligat pârâta să predea reclamantei listele cuprinzând fonogramele publicate în scop comercial, fonograme de comerţ şi reproduceri ale acestora radiodifuzate începând cu luna mai 2013 şi până în prezent, pentru postul de televiziune C., conform modelelor de playlist reglementate de metodologiile în vigoare, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la obţinerea licenţelor neexclusive pentru radiodifuzarea prin intermediu postului TV a fonogramelor de comerţ şi a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, ca neîntemeiat şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din care 100 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, 1.500 RON reprezentând onorariu expert şi 1.200 RON reprezentând onorariu avocat.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta S.C B. S.R.L..
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. proc. civ., art. 246 C. proc. civ., art. 36 C. proc. civ., Legea nr. 8/1996 şi Decizia ORDA nr. 133 din 2012.
Prin decizia nr. 1553A din 5 decembrie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L., a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată. A respins cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 6 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Instanţa de apel a reţinut că, deşi are calitatea de utilizator de fonograme, având în vedere activitatea de radiodifuziune pe care o desfăşoară, pârâta-intimată are şi calitatea de producător de fonograme, concluzie desprinsă din menţiunea "producţie proprie" de pe licenţa sa audiovizuală.
Instanţa de apel a evaluat în mod eronat calitatea pârâtei-intimate (ca fiind producător de fonograme), interpretând greşit dispoziţiile legale în materie privitoare la menţiunea de pe licenţa audiovizuală a pârâtei-intimate, anume dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Decizia CNA nr. 277/06.06.2013 şi art. 54 din Legea nr. 504/2002- Legea audiovizualului.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Decizia CNA nr. 277/06.06.2013, prin "producţie proprie" se înţelege "ansamblul programelor şi emisiunilor pentru care radiodifuzorul are calitatea de producător sau de coproducător, cu o contribuţie financiară la realizarea producţiei de cel puţin 25% din totalul costurilor".
Potrivit art. 54 din Legea nr. 504/2002 - Legea audiovizualului, licenţa audiovizuală cuprinde, printre altele, formatul de principiu al serviciului de programe şi structura programelor, context în care structura programelor este evidenţiată în anexa licenţei prin indicarea tipurilor de programe de televiziune radiodifuzate (producţii proprii, producţiile altor radiodifuzori, programe retransmise şi programe preluate).
În concluzie, astfel cum a reţinut în mod corect şi instanţa de fond în motivarea sa, menţiunea "producţie proprie" se referă exclusiv la emisiunile şi programele de televiziune ale pârâtei-intimate, nicidecum la fonograme.
Pe de altă parte, Legea nr. 8/1996 face o distincţie clară între fonograme şi producţiile audiovizuale ale radiodifuzorilor, chiar dacă ambele sunt produse purtătoare de drepturi conexe. Această distincţie nu a fost făcută de instanţa de apel, dimpotrivă, drepturile pretinse de pârâta-intimată asupra fonogramelor difuzate fiind evaluate din perspectiva dispoziţiilor art. 133 din lege (care se referă la drepturile organismelor de radiodifuziune şi televiziune asupra propriilor programe de radio şi televiziune) şi nu din perspectiva dispoziţiilor legale referitoare la drepturile cuvenite producătorilor de fonograme (în cazul radiodifuzării propriilor fonograme).
Prin urmare, în mod eronat a interpretat instanţa de apel dispoziţiile art. 133 din lege atunci când a reţinut că pârâta-intimată şi-a gestionat în mod individual drepturile, nefiind vorba despre o faptă ilicită.
In temeiul art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta a arătat că a criticat soluţia instanţei de apel pentru lipsa motivării în privinţa probelor şi apărărilor formulate în cadrul apelului.
În continuare a arătat că este eronată concluzia instanţei de apel cu privire la prezumţia reţinută, "că acest procent de 35% face parte din producţia proprie", în condiţiile în care, astfel cum a arătat mai sus, ponderea de 35% se referă la programele de televiziune care au un conţinut de divertisment. Tocmai împrejurarea că pârâta difuzează programe de divertisment, programe care se caracterizează printr-un conţinut ridicat de muzică, poate susţine o prezumţie relativă de utilizare a fonogramelor.
Cât priveşte dovada utilizării fonogramelor, o constituie chiar mărturia pârâtei-intimate din întâmpinarea la fond (asupra căreia instanţa de apel nu s-a aplecat) atunci când face referire la faptul că ar avea contracte de licenţă încheiate cu artiştii interpreţi (ale căror prestaţii fixate sunt radiodifuzate) - teză care presupune difuzarea fonogramelor - dar şi atunci când se apară că difuzează fonograme "fără licenţa", preluate de pe internet (adică ce sunt disponibile publicului pe internet). Cum pârâta-intimată nu a produs nicio probă în sensul celor învederate, anume deţinerea drepturilor de la producători/artişti ori nu a indicat care fonograme au fost preluate "de pe internet", se poate reţine doar mărturia pârâtei legată de difuzarea fonogramelor.
Intimata-pârâtă B. S.R.L a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar a cerut respingerea recursului ca nefondat.
Prin încheierea din 4 februarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocate în cadrul întâmpinării, aceasta a fost constatată nefondată în cadrul procedurii de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., considerându-se că motivele de recurs formulate pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., aşa cum va rezulta din analiza ce urmează.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat interpretarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Decizia CNA nr. 277/06.06.2013 şi art. 54 din Legea nr. 504/2002, Legea audiovizualului, raportat la prevederile art. 133 din Legea nr. 8/1996, arătând în esenţă că instanţa de apel a identificat greşit sintagma "producţie proprie" cu cea de producător de fonograme.
Din motivarea în fapt a recursului, raportat şi la considerentele instanţei de apel reiese că în recurs este menţionat eronat art. 133 din Legea nr. 8/1996, care priveşte colectarea sumelor datorate de utilizatori de către organismul de gestiune colectivă al cărui repertoriu se utilizează, în realitate textul care se referă la drepturile organismelor de radiodifuziune şi televiziune asupra propriilor programe de radio şi televiziune fiind art. 113 din aceeaşi lege.
Este nefondat acest motiv de recurs având în vedere că, aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanţa de apel a reţinut din licenţa audiovizuală eliberată de CNA că pârâta difuzează programe având ca sursă de provenienţă producţia proprie în proporţie de 100%, din care, pe tipuri de programe, 35% divertisment, de unde a ajuns la concluzia logică în sensul că şi programele de divertisment sunt producţie proprie.
Or, după cum se poate observa din aceste considerente, instanţa de apel nu a echivalat calitatea de producător al programelor de divertisment cu calitatea de producător al tuturor fonogramelor care ar apărea în acele programe, ci în baza art. 249 C. proc. civ. (Sarcina probei), potrivit căruia "cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege", a constatat că reclamanta, căreia îi revenea sarcina probei, nu a administrat dovezi care să evidenţieze că pârâta a utilizat în cadrul programelor de divertisment fonograme care să necesite autorizarea de către organismul de gestiune colectivă şi obligaţia corelativă de plată a remuneraţiilor cuvenite producătorilor de fonograme.
Modalitatea de interpretare de către instanţa de apel a art. 249 C. proc. civ. nu a fost criticată în recurs.
Astfel, instanţa de apel a ajuns la concluzia că pârâta a utilizat în cadrul emisiunilor producţie proprie doar înregistrări făcute de aceasta pentru prima dată sau fonograme care nu necesită autorizarea producătorilor de fonograme, de exemplu care nu se mai află în termenul de protecţie, fiind în domeniul public, context în care a reţinut că pârâta este producător de fonograme şi îşi exercită dreptul prevăzut de art. 113 din Legea nr. 8/1996, motiv pentru care nu se poate reţine o utilizare ilicită a fonogramelor.
Deşi a susţinut că "Legea nr. 8/1996 face o distincţie clară între fonograme şi producţiile audiovizuale ale radiodifuzorilor, chiar dacă ambele sunt produse purtătoare de drepturi conexe" şi că "această distincţie nu a fost făcută de instanţa de apel, dimpotrivă, drepturile pretinse de pârâta-intimată asupra fonogramelor difuzate fiind evaluate din perspectiva dispoziţiilor art. [113] din lege şi nu din perspectiva dispoziţiilor legale referitoare la drepturile cuvenite producătorilor de fonograme (în cazul radiodifuzării propriilor fonograme)", recurenta reclamantă nu a indicat concret vreun alt text de lege, decât cele menţionate mai sus, care să fi fost interpretat sau aplicat greşit de către instanţa de apel şi care să poată face astfel obiectul analizei instanţei de recurs.
Ca atare nu se poate reţine interpretarea greşită de către instanţa de apel a art. 2 alin. (1) lit. b) din Decizia CNA nr. 277/06.06.2013 şi art. 54 din Legea nr. 504/2002, Legea audiovizualului, şi nici a prevederilor art. 113 din Legea nr. 8/1996, privitor la drepturile organismelor de radiodifuziune şi televiziune asupra propriilor programe de radio şi televiziune.
Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a criticat, în primul rând, soluţia instanţei de apel pentru lipsa motivării în privinţa probelor şi apărărilor formulate în cadrul apelului.
Sub acest aspect este de remarcat că recurenta reclamantă nu a arătat concret ce probe sau apărări formulate în faza judecării apelului (probabil invocate prin întâmpinare, ţinând cont că apelul a fost declarat de pârâtă, iar reclamanta nu are interesul să invoce eventuala neanalizare a unor argumente sau probe invocate de partea adversă), astfel, nefiind motivată în fapt această susţinere nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs.
În al doilea arând, recurenta reclamantă a formulat critici legat de prezumţia reţinută de instanţa de apel "că acest procent de 35% face parte din producţia proprie" despre care consideră că ar fi contradictoriu cu constatarea că ponderea de 35% se referă la programele de televiziune care au un conţinut de divertisment.
După cum s-a reţinut şi în cadrul motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanţa de apel a reţinut din licenţa audiovizuală eliberată de CNA că pârâta difuzează programe având ca sursă de provenienţă producţia proprie în proporţie de 100%, din care, pe tipuri de programe, 35% divertisment. Ca atare, decurge în mod logic din aceste afirmaţii că şi programele de divertisment sunt producţie proprie. Astfel nu se poate reţine vreo contradicţie în cadrul considerentelor instanţei de apel sub acest aspect.
În continuare, recurenta reclamantă susţine că "împrejurarea că pârâta difuzează programe de divertisment, programe care se caracterizează printr-un conţinut ridicat de muzică, poate susţine o prezumţie relativă de utilizare a fonogramelor".
Or, instanţa de apel în analiza sa nu a pornit de la premisa că pârâta nu utilizează fonograme în cadrul programelor sale de divertisment, ci de la aceea că pârâta este producătorul propriilor fonograme pe care le utilizează şi că îşi exercită drepturile prevăzute de Legea nr. 8/1996 în mod individual.
În ceea ce priveşte susţinerea că instanţa de apel nu ar fi ţinut cont, sub aspectul utilizării fonogramelor, de "mărturia" pârâtei din cadrul întâmpinării formulate în faţa primei instanţe de fond, în cadrul căreia ar fi făcut referire "la faptul că ar avea contracte de licenţă încheiate cu artiştii interpreţi (ale căror prestaţii fixate sunt radiodifuzate) - teză care presupune difuzarea fonogramelor - dar şi atunci când se apără că difuzează fonograme "fără licenţa", preluate de pe internet (adică ce sunt disponibile publicului pe internet)" şi "cum pârâta-intimată nu a produs nicio probă în sensul celor învederate, anume deţinerea drepturilor de la producători/artişti ori nu a indicat care fonograme au fost preluate "de pe internet", se poate reţine doar mărturia pârâtei legată de difuzarea fonogramelor", sunt de reţinut următoarele.
În primul rând, aşa cum s-a menţionat anterior, instanţa de apel nu a pornit de la premisa că pârâta nu ar fi difuzat fonograme, ci că a difuzat fonogramele produse de aceasta.
În al doilea rând, mărturisirea uneia dintre părţi, potrivit art. 250 raportat la art. 348, 349 alin. (2) C. proc. civ., poate fi făcută din proprie iniţiativă, chiar şi în cadrul întâmpinării, dar după cum se poate observa chiar din cele susţinute de către recurenta reclamantă, mărturisirea nu a fost în sensul sprijinirii situaţiei de fapt menţionate în cererea de chemare în judecată.
Dimpotrivă, din cele menţionate de către recurenta reclamantă reiese că pârâta a susţinut că nu utilizează fonogramele care să necesite autorizarea de către organismul de gestiune colectivă şi obligaţia corelativă de plată a remuneraţiilor cuvenite producătorilor de fonograme.
Or, instanţa de apel în acest context a făcut aplicarea art. 249 C. proc. civ. privitor la sarcina probei.
Astfel, sunt nefondate şi motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1553A din data de 5 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 iunie 2020.