Asupra conflictului negativ de competenţă;
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 03 decembrie 2018 sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei să emită Decizia de compensare pentru convertirea titlurilor de valoare nominală în valoare totală neactualizată de 4.847.000.000 RON vechi (484.700 RON), titluri depuse la Secretariatul Comisiei Centrale la data de 10.10.2007, conform Cererii de convertire nr. x/10.10.2007 şi actualizarea acestor valori, cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
2.1. Prin Sentinţa civilă nr. 1554 din 26 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Pentru a pronunţa această hotărâre, această instanţă a constatat că prin cerere de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la emiterea deciziei de compensare pentru convertirea titlurilor de valoare nominală, conform Cererii de convertire nr. x din 10 octombrie 2007 şi actualizarea acestei valori.
Raportându-se la dispoziţiile art. 19 şi 20 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, a apreciat că legiuitorul a optat, în materia Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin art. 19 şi 20 din Legea nr. 247/2005, pentru o competenţă diferită a instanţelor de judecată în etapa emiterii/omisiunii emiterii deciziei de compensare pentru convertirea titlurilor de valoare nominală decât cea reglementată prin prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ipoteză în care competenţa de soluţionare aparţine secţiei civile a curţii de apel.
Pe de altă parte, art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se referă la ipoteza în care s-a emis o decizie de către fosta Comisie Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, pe când, în prezenta cauză, s-a invocat omisiunea pârâtei de a emite o astfel de decizie, ceea ce echivalează cu un refuz administrativ, care trebuie cenzurat, potrivit art. 21 alin. (2) din Constituţie, de instanţa competentă în cadrul procedurilor administrative reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, respectiv de art. 19 şi 20 neabrogate.
În consecinţă, Tribunalul a apreciat că textul de lege trebuie interpretat ca aplicându-se, prin analogie, şi în ipoteza în care o persoană îndreptăţită solicită tocmai obligarea pârâtei la emiterea unei astfel de decizii în ipoteza în care nu s-a procedat la emiterea acestuia, iar competenţa de soluţionare a cererii aparţinând potrivit art. 20 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Curţii de Apel Bucureşti.
2.2. Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bihor, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a apreciat că prezenta cauză nu intră însă sub incidenţa art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, fiind vorba de decizia de compensare a Comisiei Naţionale, şi nu deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi art. 34.
Cu referire la definiţia contenciosului administrativ stabilită prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, a apreciat că în speţa dedusă judecăţii controlul judecătoresc se realizează şi cu privire la obligaţia Comisiei Naţionale de a lua în discuţie dosarul transmis de entitatea învestită de lege după depunerea cererii de convertire şi de a emite sau nu decizia de compensare.
Prin urmare, la stabilirea competenţei în cauză trebuie avute în vedere şi ca instanţa competentă să soluţioneze acţiunea prin care s-a solicitat obligarea pârâtei să emită decizia de compensare pentru convertirea titlurilor de valoare nominală în valoare totală neactualizată de 4.847.000.000 RON vechi (484.700 RON), titluri depuse la Secretariatul Comisiei Centrale la data de 10.10.2007, conform Cererii de convertire nr. x/10.10.2007, este secţia de contencios administrativ şi fiscal, întrucât o astfel de cerere de chemare în judecată nu vizează o simplă obligaţie de a face, prevăzută de legea specială în sarcina autorităţilor sus-menţionate, care să atragă competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei civile, ci obligarea unei autorităţi administrative publice de a îndeplini o obligaţie în legătură cu un act administrativ.
Refuzul acesteia de a emite decizia care să conţină propunerea de admitere sau de respingere a cererii de convertire a titlurilor de valoare nominală revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, în condiţiile în care obiectul cererii reclamanţilor îl constituie şi cenzurarea refuzului, apreciat nejustificat.
A apreciat că în cauză nu este pusă în discuţie soluţionarea, de către entitatea notificată, a cererii formulate, ci obligaţia CNCI, stabilită şi la art. 21 alin. (5) şi art. 23 din Legea nr. 165/2013, de a de a lua în discuţie dosarul transmis de entitatea învestită de lege după depunerea cererii de convertire şi de a emite sau nu decizia de compensare, operaţiune administrativă obligatorie.
2.3 Prin Sentinţa civilă nr. 73 CA din 11 februarie 2020, Tribunalul Bihor, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a admite excepţia necompetenţei materiale (funcţionale) a secţiei de contencios administrativ şi fiscal, din cadrul Tribunalului Bihor şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în favoarea secţiei I civile din cadrul Tribunalului Bihor.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut că art. 20 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, stabilea că competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect anularea deciziilor Comisiei Centrale ori obligarea acesteia la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, revine secţiei de contencios administrativ din cadrul tribunalului, în a cărui rază domiciliază reclamantul.
Ulterior, competenţa de soluţionare a acestor cauze a fost stabilită în favoarea secţiilor civile ale tribunalului, astfel cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, dispoziţii care au fost supuse cenzurii instanţei constituţionale, care prin Deciziile nr. 833/2015 şi nr. 115/2016 a tranşat în mod definitiv competenţa materială şi funcţională a litigiilor generate prin aplicarea nelegală a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013.
Drept urmare, Curtea Constituţională a României, prin deciziile menţionate a statuat că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, precum şi refuzul acesteia de a soluţiona cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietăţii, vor putea fi contestate numai la secţia civilă a tribunalului.
Tribunalul a reţinut că dispoziţiile prevăzute în Legea nr. 165/2013, sunt dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun, potrivit principiului "specialia generalibus derogant".
De altfel, legiuitorul, în urma pronunţării acestor decizii obligatorii ale Curţii Constituţionale a clarificat în mod indubitabil că toate litigiile ce vizează aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, fără a face o distincţie între natura pretenţiilor ce se circumscriu acestui act normativ sunt de competenţa exclusivă a secţiilor civile a tribunalelor.
2.4 Prin Sentinţa civilă nr. 59 C din 9 iunie 2020, Tribunalul Bihor, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bihor; a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate în cauză; a constatat invit conflictul negativ de competenţă; a suspendat din oficiu judecarea cauzei şi a trimis dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă.
În acest sens, Tribunalul Bihor, secţia I civilă, a reţinut că potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013, forma în vigoare la data sesizării instanţei (decembrie 2018), competenţa de soluţionare revine tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, respectiv Tribunalului Bucureşti.
II. Cu privire la conflictul negativ de competenţă astfel născut, Înalta Curte are în vedere următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii în prezentul proces reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, obligarea pârâtei la a emite decizie de compensare pentru convertirea titlurilor de valoare nominală în valoare totală neactualizată de 484.700 RON, titluri depuse la Secretariatul Comisiei Centrale la data de 10.10.2007, conform Cererii de convertire nr. x/10.10.2007, şi actualizarea acestor valori.
În drept, au fost indicate prevederile art. 23 şi 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.
Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi de motivele care o susţin, alcătuind cauza acesteia, Înalta Curte are în vedere că, într-adevăr, sunt de interes prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora "Titlurile de valoare nominală emise de Ministerul Finanţelor Publice în temeiul art. 30 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi nevalorificate în cadrul unei oferte de capital disponibil emise în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 998/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, se convertesc prin decizia de compensare a Comisiei Naţionale, după parcurgerea procedurii prevăzute de art. 21 alin. (5).
Complementar, alin. (2) al art. 23 din lege prevede că luarea în discuţie a dosarului de către Comisia Naţională se face numai după depunerea cererii de convertire şi a titlurilor de valoare nominală în original de către persoana îndreptăţită, în vreme ce alin. (3) stabileşte că în situaţia în care Comisia Naţională dispune invalidarea deciziei entităţii învestite de lege în baza căreia s-au emis titluri de valoare nominală, cererea se indisponibilizează la Secretariatul Comisiei Naţionale.
Sintetizând, rezultă că dreptului persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii de a obţine compensarea prin puncte a titlurilor sale de valoare nominală emise de Ministerul Finanţelor Publice îi corespunde, în mod corelativ, obligaţia Comisiei Centrale de a soluţiona cererea de convertire, neîndeplinirea în condiţiile legii a acestei obligaţii dând naştere, în beneficiul persoanei îndreptăţite la a obţine soluţionarea cererii, unui drept de a sesiza instanţa de judecată competentă a tranşa această situaţie juridică.
Astfel fiind, faţă de inexistenţa unor dispoziţii legale speciale care, referindu-se în mod expres la acest tip de conflict juridic, să indice instanţa competentă a-l soluţiona, devin incidente prevederile art. 35 alin. (11) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor acestei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii.
Se poate observa că, în planul competenţei materiale, aceste prevederi legale stabilesc fără echivoc că tribunalele, prin secţiile lor civile, sunt instanţele cărora le-a fost conferită plenitudine de competenţă sub aspectul soluţionării acestor litigii.
De asemenea, rezultă şi că deşi legiuitorul a oferit tribunalelor, în mod plenar, competenţa de a soluţiona litigiile născute în legătură cu aplicarea Legii nr. 165/2013, nu a înţeles să insereze în cuprinsul aceluiaşi alineat şi norme de competenţă teritorială, astfel încât toate aspectele privitoare la competenţă să-şi găsească o deplină clarificare în cuprinsul aceluiaşi text legal.
Prevederile alin. (11) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost ele înfăţişate mai sus, au fost introduse în corpul legii începând cu data de 02.08.2018, prin Legea nr. 212/2018, deci anterior promovării prezentului litigiu (la 03.12.2018) de către reclamanţi, astfel că, în aplicarea dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ. ("Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestora în vigoare"), ele sunt incidente şi în prezentul proces, fiind norme procesuale de competenţă.
Astfel fiind, îi aparţine tribunalului, iar nu curţii de apel, competenţa de soluţionare a litigiului de faţă.
În ce priveşte însă tribunalul competent teritorial a soluţiona litigiul, Înalta Curte înţelege să arate că în tăcerea dispoziţiilor alin. (11) al art. 35 din Legea nr. 165/2013, devine util a ţine seama de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii".
Prin raportare la aceste prevederi legale, este de observat că, aşa cum s-a arătat mai sus, în prezentul proces norma cuprinsă în alin. (11) al Legii nr. 165/2013 nu face nicio referire la tribunalul competent teritorial. În acelaşi timp, nu este nici cazul a se ţine seama de vreo uzanţă, astfel că rămâne a fi avută în vedere o altă dispoziţie legală care să privească o situaţie asemănătoare.
Sub acest aspect, Înalta Curte înţelege a reţine că, în virtutea apartenenţei la acelaşi act normativ şi prin observarea faptului că ambele reglementări reflectă, mutatis mutandis, acelaşi timp de concepţie a legiuitorului, dispoziţia legală în cea mai mare măsură asemănătoare este cea cuprinsă în alin. (11) al aceleiaşi legi.
Această din urmă dispoziţie avea, la data promovării prezentului proces, următorul conţinut: "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării".
Aceste prevederi stabilesc, aşadar, nu doar instanţa competentă material (tribunalul), ci şi tribunalul competent teritorial (desemnându-l pe acela în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii chemate în judecată de către reclamant), astfel că inclusiv în situaţia incidenţei prevederilor alin. (11) al art. 35 din lege se impune a fi reţinută competenţa secţiei civile a tribunalului la care alin. (1) al articolului se referă.
Faţă de toate cele ce preced, se va stabili în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, competenţa de soluţionare a prezentei acţiuni civile, în circumscripţia acestuia aflându-se, la data pornirii prezentului proces, sediul pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iulie 2020.
GGC - NN