Deliberând asupra cauzei prezente şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 21.06.2017, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Statul Român, prin Ministerul de Finanţe, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova, Penitenciarul Drobeta-Turnu Severin, Penitenciarul Slobozia şi Penitenciarul Bucureşti Jilava, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, aceştia să fie obligaţi, în solidar, la plata sumei de 50 euro/zi, petrecută în sistemul carceral.
În drept, şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 3 şi 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi pe dispoziţiile art. 1349, art. 1373 C. civ.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:
Prin Sentinţa civilă nr. 44/05.11.2018, Tribunalul Mehedinţi a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
A fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul de Finanţe, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova, Penitenciarul Drobeta-Turnu Severin, Penitenciarul Slobozia şi Penitenciarul Bucureşti Jilava, cu privire la plata în solidar a sumei de 50 euro/zi petrecută în sistemul carceral.
A fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale, în favoarea reclamantului, ce va fi actualizată la data plăţii.
A fost respinsă acţiunea faţă de ceilalţi pârâţi.
2. Hotărârea pronunţată în apel:
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel principal pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi şi apel incident reclamantul A.
Prin Decizia nr. 1005 din 09.04.2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile exercitate în cauză.
3. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
3.1. Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu consecinţa respingerii acţiunii faţă de acest pârât.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept în speţă, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Având în vedere dispoziţiile legale aplicabile în speţă, recurentul a argumentat că instanţa de apel nu a făcut o justă interpretare şi aplicare a normelor de drept, soluţionând greşit motivul de apel vizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, înlăturând susţinerile sale.
În acest sens, instanţa de apel nu a lămurit în mod judicios părţile raportului juridic dedus judecaţi, iar prin motivarea arătată, a dovedit o confuzie privind procesul legislativ şi de implementare a normelor.
Potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic dedus judecaţii.
În cauză, fapta ilicită reclamată s-a produs în mediul penitenciar şi, prin urmare, în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, dreptului reclamantului de a i se asigura spaţiul minim legal de cazare şi condiţii corespunzătoare de detenţie îi corespunde obligaţia subiectului pasiv de a asigura aceste condiţii.
Or, văzând prevederile H.G. nr. 756/2016 privind organizarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, deopotrivă cu cele ale H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei şi Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 433/C/2013, în mod evident, în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu sunt stabilite atribuţii privind asigurarea condiţiilor din spaţiile de detenţie şi, în consecinţă, acesta nu este titularul obligaţiei de a asigura reclamantului condiţii legale de detenţie.
Aşa cum a mai afirmat şi prin apărările făcute în cauză, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, răspunde în cazul erorii judiciare, conform art. 538 - 541 C. proc. pen., răspundere ale cărei condiţii sunt străine demersului litigios în cauză.
De asemenea,din conţinutul normelor aplicabile în speţă, nu rezultă că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, face politici penale sau ia măsuri de eficientizare a dotărilor penitenciarelor sau că răspunde pentru neîndeplinirea acestor obligaţii.
Instanţa de apel şi instanţa de fond au ignorat nepermis dispoziţiile legale care reglementează executarea pedepselor, dispoziţii care stabilesc atribuţii exprese şi distincte în sarcina unităţilor de detenţie.
Astfel, potrivit art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 254/2013, penitenciarele sunt locuri special destinate detenţiei persoanelor condamnate, cu personalitate juridică, în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
Prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 433/2010 şi Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 2772/2017 au fost aprobate Norme minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, prin care s-au stabilit condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească spaţiile destinate acestora.
Astfel, prin art. 1 alin. (1) din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 433/2010, s-a prevăzut obligativitatea ca aceste spaţii să respecte demnitatea umană şi să întrunească standardele minime de igienă, suprafaţă etc.
Prin art. 4 din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 433/2010, s-a stabilit, în sarcina directorilor unităţilor de penitenciare, obligaţia de a duce la îndeplinire prevederile acestui ordin. Dispoziţii similare se regăsesc şi în art. 48 - 50 şi art. 80 din Legea nr. 254/2013.
În ceea ce priveşte evitarea supraaglomerării din penitenciare, prin art. 48 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013, s-a stabilit, în sarcina Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, obligaţia de a lua toate măsurile necesare în acest sens.
Dispoziţii similare se regăsesc şi în art. 75 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006, ulterior, în art. 345 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, potrivit cărora, în cazul în care capacitatea legală de cazare a locului de detenţie este depăşită, directorul are obligaţia de a informa conducerea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor în vederea redistribuirii persoanelor private de libertate în alte locuri de detenţie.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că titularii obligaţiei de a asigura condiţii corespunzătoare de detenţie sunt unităţile de detenţie în care a fost încarcerat reclamantul, legiuitorul stabilind obligaţii directe în sarcina acestora.
În concluzie, din interpretarea legislaţiei enunţate, se poate constata că nu au fost prevăzute în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, atribuţii cu privire la organizarea activităţii penitenciarelor şi nici că stă în judecată în numele acestora.
Prin urmare, în cauză, nu era îndeplinită condiţia identităţii dintre persoana pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi cel obligat să răspundă în raportul juridic litigios, astfel cum impun prevederile art. 36 C. proc. civ.
De asemenea, se artă că, potrivit art. 224 alin. (1) C. civ., dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care au personalitate juridică.
Astfel, recurentul a apreciat că atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond, în mod greşit, au reţinut ca fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, referitor la existenţa faptei ilicite şi dovada culpei, în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, hotărârea pronunţată fiind una nelegală.
3.2. Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi majorarea cuantumului despăgubirilor acordate în cauză.
Recurentul a susţinut, în esenţă, că i-au fost încălcate drepturile privind condiţiile de detenţie, precum şi faptul că a suferit o condamnare definitivă, în urma căreia s-a emis mandatul de executare prin care i s-a aplicat o pedeapsă de 5 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64, lit. a), teza a II-a şi lit. b) şi c) din C. pen., fiind încarcerat şi mutat succesiv în Penitenciarul Drobeta-Turnu Severin, Penitenciarul Craiova, Penitenciarul Slobozia şi Penitenciarul Bucureşti - Jilava.
În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul A. a formulat următoarele critici:
Sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, respectiv existenţa unui prejudiciu, fapta ilicită, raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul.
Nivelul despăgubirilor acordate pentru prejudicial moral de către instanţele naţionale, în cazul încălcării art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să fie nerezonabil, luând în considerare reparaţiile acordate de Curtea Europeană în cauze similare.
Recurentul-pârât critică greşita apreciere a cuantumului daunelor morale, susţinând că instanţa nu s-a raportat în mod echitabil la prejudiciul suferit, ca urmare a condiţiilor de detenţie, despăgubirile acordate nefiind suficiente pentru a acoperi o reparaţie completă pentru atingerile aduse drepturilor
4. Apărările formulate în cauză:
Intimaţii Penitenciarul Drobeta-Turnu Severin, Penitenciarul Slobozia, Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, A., Penitenciarul Craiova şi Penitenciarul Bucureşti - Jilava au formulat întâmpinări distincte, solicitând respingerea, ca nefondate, a recursurilor.
Pe cale de excepţie, intimata Administraţia Naţională a Penitenciarelor a invocat nulitatea recursului declarat de reclamantul A., pentru neîncadrarea motivelor în situaţiile expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
5. Procedura de filtru:
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor.
Prin încheierea din 12 martie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Deciziei civile nr. 1005 din 9 aprilie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, şi a fixat termen de judecată a recursului la data de 17 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
Prin aceeaşi încheiere, a fost admisă excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 1005 din 9 aprilie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, pentru considerentele expuse în conţinutul acelei încheieri.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând recursul declarat în cauză de către recurentul pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor fi expuse:
Principala critică formulată în recurs s-a raportat la greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât, susţinându-se că, în cauza dedusă judecăţii, ar avea legitimare procesuală pasivă Administraţia Naţională a Penitenciarelor sau unităţile de detenţie, în care reclamantul a fost încarcerat, întrucât aceştia ar fi titularii obligaţiei de a asigura condiţii corespunzătoare de detenţie.
În raport de limitele obiective ale învestirii instanţei, este important de reţinut că instanţele de fond au analizat alegaţiile reclamantului A. privind supraaglomerarea penitenciarelor şi celelalte condiţiile de detenţie nu doar din unghiul dispoziţiilor art. 1353 - 1357 din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, dar şi din perspectiva dispoziţiilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care interzic tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante şi care impun obligaţii pozitive în sarcina statelor membre, aplicând în cauză, în mod judicios, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie care, împreună cu dispoziţiile convenţionale, formează un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţele naţionale.
În acest context, instanţa de recurs apreciază, în acord cu jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de contencios european a drepturilor omului, că, în ipoteza persoanelor private de libertate, care este ipoteza speţei deduse judecăţii, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate pe terenul art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, reamintind că, în cauza pilot Rezmiveş şi alţii contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat încălcarea sistemică a art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru condiţiile materiale de detenţie din penitenciare, statul român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenţie.
Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că, în România, condiţiile de detenţie, în special, suprapopularea şi condiţiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală.
Relativ la acest aspect, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a reţinut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României).
Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenţie impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane şi că modalităţile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (cauzele Kudła împotriva Poloniei (MC), parag. 94, şi Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46)
Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecăţii, respectiv al răspunderii pentru condiţiile de detenţie din penitenciarele din România, se regăseşte în hotărârea pilot Rezimveş şi alţii contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situaţia particulară a reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncţionalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (parag. 110).
Curtea a reamintit, în acest sens, că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin, de regulă, din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, parag. 199). Chiar şi în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obţine despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei culpe din partea autorităţilor (parag. 124).
În acest context, în analiza calităţii procesuale pasive a pârâţilor chemaţi în judecată, s-a reţinut de către instanţele fondului că nu au fost săvârşite de către de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova, Penitenciarul Drobeta-Turnu Severin, Penitenciarul Slobozia şi Penitenciarul Jilava fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, în exercitarea atribuţiilor specifice pentru organizarea activităţii în penitenciare, în vederea asigurării condiţiilor de cazare pentru persoanele lipsite de libertate, altele decât cele care ţin de asigurarea spaţiului legal, sub acest aspect, cererea reclamantului nefiind fondată.
În ceea ce priveşte prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a faptului că a fost încarcerat în camere în care nu i s-a asigurat suprafaţa, spaţiul minim vital de 4 mp/persoană - ceea ce echivalează cu supraaglomerarea care poate atrage încălcarea art. 3 din Convenţie - prima instanţă a apreciat fondată acţiunea exercitată în cauză, soluţie confirmată de instanţa de apel.
Astfel, sub aspectul circumstanţelor factuale, în litigiul dedus judecăţii, s-a dovedit şi reţinut că reclamantul A. a fost încarcerat în Penitenciarele Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Slobozia şi Jilava şi au fost analizate, într-o manieră detaliată şi convingătoare, condiţiile în care acesta a fost deţinut, astfel încât, în mod corect, s-a făcut de către instanţele fondului aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene, reţinându-se, raportat la faptele speţei, caracterul necorespunzător al condiţiilor din unele penitenciare, sub aspectul exclusiv al supraaglomerării penitenciarelor, ceea ce reprezintă o încălcare sistemică, imputabilă statului.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului că sunt relevante prevederile art. 2 din Normele de aplicare a Ordinului nr. 433/C/2010 şi art. 6 lit. c) din Hotărârea nr. 756/2016 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, potrivit cărora acest organism ia toate măsurile necesare pentru creşterea progresivă a numărului spaţiilor de cazare individuală, precum şi cele ale Legii nr. 254/2013, Înalta Curte constată că Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi penitenciarelor din subordine le revine un rol secundar, care constă în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ şi în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce impun statului, ca semnatar al Convenţiei, o obligaţie legală de a aplica măsurile generale şi/sau individuale corespunzătoare pentru a soluţiona problema supraaglomerării din locurile de deţinere şi problema condiţiilor precare de detenţie, în conformitate cu principiile Convenţiei, şi a garanta astfel drepturile persoanelor aflate în detenţie.
De altfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, Statul Român a recunoscut, prin adoptarea art. 551, din Legea nr. 169/2017 (Compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare), ce a modificat Legea nr. 254/2013, că echivalează cu condiţii necorespunzătoare de detenţie, ce pot atrage acordarea de compensaţii, cazarea într-un spaţiu mai mic sau egal cu 4 mp/deţinut.
În consecinţă, raportându-ne la statuările Curţii Europene pe terenul art. 3 al Convenţiei, cu privire la condiţiile de detenţie enunţate supra, şi la situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită şi reţinută de instanţele fondului - supraaglomerarea penitenciarelor în care reclamantul a fost încarcerat, necombătută în cauză, nu se poate aprecia, în circumstanţele particulare ale speţei deduse judecăţii, că ar avea legitimare procesuală pasivă Administraţia Naţională a Penitenciarelor sau unităţile de detenţie, aşa cum pretinde recurentul.
Astfel, câtă vreme instanţa de apel a constatat imposibilitatea obiectivă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia europeană, preluat şi în legislaţia internă, ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenţie, prejudiciul suportat de reclamantul A., raportat la condiţiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, astfel cum au fost reţinute, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilităţile de decizie şi control ale acestei instituţii, o atare statuare este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia această situaţie, cauzatoare de prejudicii morale, este determinată de o problemă structurală şi sistemică - supraaglomerarea penitenciarelor - care angajează o adevărată răspundere obiectivă a statului.
În cauza dedusă judecăţii, răspunderea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi, corelativ, a penitenciarelor a fost, în consecinţă, înlăturată, reţinându-se că s-ar fi justificat obligarea la daune a acestor pârâţi, doar dacă aceştia ar fi fost chemaţi a răspunde pentru producerea unui eventual prejudiciu, ca urmare a condiţiilor efective de detenţie, altele decât supraaglomerarea din penitenciare, ce reprezintă o problemă sistemică.
În consecinţă, în mod legal, în aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în interpretarea art. 3 al Convenţiei Europene, obligatorie pentru instanţe, recurentului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, fiind considerat responsabil, prin omisiunea de a acţiona pentru eradicarea deficienţelor structurale constatate, privind condiţiile de detenţie în penitenciarele din România, sub aspectul supraaglomerării acestora.
Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Deciziei civile nr. 1005 din 9 aprilie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Constatând că, prin încheierea pronunţată la data 12 martie 2020, s-a admis excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune, în consecinţă, anularea acestui recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Deciziei nr. 1005 din 9 aprilie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2020.
GGC - NN