Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2019
asupra recursului de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 decembrie 2015, reclamanţii A., B., C., D. şi E., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele F. S.R.L. şi S.C. G. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:
- încetarea şi interzicerea publicării pe site-ul web al tabloidului H. - www.x.ro ori pe alte site-uri partenere, precum şi remiterea spre difuzare în cadrul unor emisiuni TV de fotografii, înregistrări video şi comentarii în care reclamanţii sunt prezentaţi în cadrul unor activităţi private;
- constatarea caracterului ilicit al acestor publicări;
- obligarea pârâtelor, pe cheltuiala acestora, la publicarea hotărârii de condamnare;
- obligarea pârâtei F. S.R.L. la reparaţie patrimonială pentru prejudiciul cauzat în cuantum de 450.000 RON, cu cheltuieli de judecată (conform încheierii din 21 septembrie 2016 a tribunalului, câte 90000 RON pentru fiecare).
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 252-253, art. 71, art. 72, art. 73, art. 74 lit. c)-f), art. 1357, art. 1358, art. 1381 şi art. 1391 C. civ.
Ulterior, reclamanţii şi-au modificat cererea de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv, arătând că înţeleg să cheme în judecată pe pârâţii F. S.R.L., S.C. H. S.R.L., I., J., K. şi L..
Totodată, reclamanţii au formulat cerere precizatoare prin care au arătat că în ceea ce priveşte cel de-al patrulea capăt al cererii de chemare în judecată înţeleg să se judece în contradictoriu cu pârâtele F. S.R.L., S.C. H. S.R.L., J. şi L..
2. Sentinţa pronunţată de tribunal
Prin sentinţa nr. 1535 din 28 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei F., ca neîntemeiată. A respins acţiunea, astfel cum a fost modificată şi completată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii F. S.R.L., G. S.R.L., prin lichidator judiciar M., S.C. H. S.R.L., J. şi L., ca neîntemeiată. A luat act că pârâţii solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.
3. Decizia pronunţată de curtea de apel
Prin decizia nr. 161A din 14 februarie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 4 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, referitor la denumirea corectă a intimatei-pârâte S.C. F. SRL), a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., societate radiată, Societatea H. S.R.L., J. şi L..
A schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei S.C. G. S.R.L. şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane rămase fără capacitate de folosinţă.
A admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a interzis intimatei-pârâte H. S.R.L. să publice pe site-ul www.x.ro fotografii, înregistrări video şi comentarii în care reclamanţii sunt prezentaţi în cadrul unor activităţi private.
A obligat-o pe pârâta L., în solidar cu pârâtele S.C. H. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L., la plata sumei de 1.000 euro către reclamantele B., C. şi D., cu titlu de despăgubiri morale pentru publicarea articolului din data de 10 iunie 2015, pe site-ul www.x.ro.
A obligat pe pârâtele S.C. H. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L., în solidar, la plata sumei de 15.000 euro către reclamantele A., B., C. şi D. cu titlu de despăgubiri morale pentru publicarea articolelor din datele de 16 februarie 2015, 22 februarie 2015, 9 aprilie 2015, 13 aprilie 2015, 21 aprilie 2015, 24 aprilie 2015, 4 mai 2015, 8 mai 2015, 13 mai 2015, 27 iunie 2015, 28 iunie 2015, 21 iulie 2015, 27 iulie 2015, 28 iulie 2015, 31 iulie 2015, 10 august 2015, 14 august 2015, 1 decembrie 2015 şi 7 decembrie 2015, pe site-ul www.x.ro.
A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta S.C. F. S.R.L..
A criticat hotărârea pentru încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv art. 9 alin. (2), art. 20 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.
În dezvoltarea criticii, pârâta a susţinut că deşi reclamanţii au stabilit obiectul cererii deduse judecăţii în sensul că au solicitat, fiecare, suma de 90.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite (conform încheierii de şedinţă de la termenul din 21 septembrie 2016 a tribunalului), instanţa de apel a obligat-o la plata unei sume globale pentru toate cele patru intimate-reclamante, omiţând astfel să analizeze distinct prejudiciul ce se pretinde că ar fi fost suferit de fiecare dintre reclamante, cu consecinţa acordării unor despăgubiri proporţionale cu prejudiciile stabilite.
În opinia recurentei, acordarea unei sume de bani globale reclamantelor echivalează cu reţinerea unei solidarităţi active, care nu este însă recunoscută de legea română şi, oricum, reprezintă o încălcare a limitelor învestirii, fapt ce atrage incidenţa motivului de recurs potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Pârâta subsumează acestui motiv de nelegalitate şi critica potrivit căreia despăgubirea se impunea, în raport de limitele învestirii, să fie stabilită în moneda naţională şi nu în moneda euro, astfel cum greşit au statuat instanţele de fond.
Decizia instanţei de apel a fost criticată şi pentru greşita aplicare a normelor de drept material incidente, respectiv prevederile art. 71, 72, 73, 74 lit. c)-f), 75, 253 alin. (4), (13)57 C. civ., ale art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 30 alin. (6) şi 31 alin. (4) din Constituţia României (motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).
Pârâta a susţinut că nu a invocat existenţa consimţământului intimaţilor pentru publicarea articolelor, fiind, astfel, lipsit de relevanţă analiza relativă la sarcina probei sub acest aspect întrucât, potrivit legii, un astfel de consimţământ nu trebuia solicitat reclamanţilor, cât timp limitele prevăzute de dispoziţiile art. 75 C. civ. au fost respectate de către pârâtă.
Contrar celor reţinute în mod greşit de instanţa de apel, pârâta susţine că ceea ce trebuia analizat în cazul dedus în concret judecăţii era dacă au fost sau nu respectate limitele impuse de dispoziţiile art. 75 C. civ., precum şi a art. 8 şi 10 din CEDO.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că, pentru a exista o astfel de încălcare, reclamanţii trebuie să dovedească o atingere adusă vieţii lor intime, personale sau de familie, a onoarei, reputaţiei sau a dreptului la propria imagine, atingere pentru care să nu fi fost acordat consimţământul reclamanţilor sau care să nu fi respectat limitele prevăzute de art. 75 C. civ.
Pornind de la acest raţionament, instanţa de apel a constatat, în mod corect, că recurenta nu a invocat existenţa consimţământului intimaţilor pentru publicarea articolelor, fiind, astfel, lipsit de relevanţă cărei părţi ar fi aparţinut sarcina probei într-o astfel de situaţie.
Însă, instanţa de apel a omis faptul că, potrivit legii, nu trebuia solicitat consimţământul intimaţilor-reclamanţi. Atâta timp cât limitele prevăzute de art. 75 C. civ. au fost respectate de către recurentă, contrar celor reţinute în mod greşit de către curte, ceea ce trebuia analizat în cazul concret fiind respectarea art. 75 C. civ., precum şi a art. 8 şi 10 din CEDO.
Recurenta a susţinut că instanţa a aplicat greşit prevederile art. 75 C. civ., reţinând reaua-credinţă a jurnaliştilor, în condiţiile în care aceasta nu a fost dovedită de intimaţii-reclamanţi, care aveau sarcina probei, pentru a se putea vorbi de încălcarea art. 71-74 din cod. În lipsa probelor vizând existenţa relei-credinţe, analiza existenţei acestei condiţii a fost făcută de instanţa de apel pe baza conţinutului intrinsec al articolelor, din care însă, în opinia recurentei, nu rezultă reaua-credinţă.
A mai susţinut recurenta că ţinând cont de distincţiile care derivă din prevederile art. 10 alin. (2) din Convenţie, instanţa de apel a soluţionat procesul prin încălcarea echilibrului între cele două drepturi fundamentale în discuţie, raportat tocmai la circumstanţele concrete ale speţei, pronunţând, în ceea ce o priveşte, o hotărâre nelegală, din perspectiva condiţiilor de instituire a ingerinţelor.
Astfel, instanţa de apel nu a observat că intimatele erau persoane publice, cunoscute publicului cititor al publicaţiei H., anterior publicării articolelor incriminate (împrejurări probate de recurentă). Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1349 alin. (2) şi art. 1357 C. civ., dat fiind că intimaţii-reclamanţi nu au suferit niciun prejudiciu moral, acesta neputând fi decelat nici prin aplicarea vreunei prezumţii simple în acest sens, având în vedere conţinutul intrinsec al articolelor respective (nu doar lipsit de gravitate, ci lipsit de orice conţinut ofensator), precum şi toate particularităţile speţei. Totodată, instanţa de apel a ignorat complet împrejurarea că, începând din data de 15 iunie 2015, recurenta nu a mai avut nicio legătură cu site-ul H., ca urmare a încetării contractului nr. xa/1 septembrie 2012, prin acordul părţilor.
Ca atare, curtea de apel, în toată analiza făcută din perspectiva atragerii răspunderii delictuale a recurentei, trebuia să aibă în vedere că, din cele 21 de articole incriminate de intimaţi, un număr de 11 au fost scrise şi publicate după data la care recurenta a devenit străină de site-ul H..
Recurenta a susţinut, prin urmare, că atâta timp cât în această materie fapta ilicită se materializează în fiecare dintre articolele incriminate (fiind de analizat în concret existenţa a 21 de posibile fapte ilicite, corespunzător celor 21 de articole), iar nu în toate, privite ca un tot (ca o faptă ilicită unică), iar buna sau reaua-credinţă este, de asemenea, aferentă fiecărui astfel de articol, analiza condiţiilor răspunderii se raportează la conţinutul intrinsec al fiecărui articol, astfel că instanţa trebuia să îşi cantoneze analiza în ceea ce o priveşte doar la acele articole publicate în timpul valabilităţii contractului nr. III 7a/2012, iar nu per ansamblu, pentru toate articolele, cum greşit a procedat.
Cu atât mai vădită este greşeala, în opinia recurentei, de aplicare a art. 71-75 şi art. 1357 C. civ. atunci când prin hotărâre, instanţa de apel i-a reţinut vinovăţia şi, deci răspunderea solidară cu ceilalţi pârâţi în temeiul art. 1382 din cod, prin constatarea conform căreia publicarea articolelor referitoare la viaţa privată a reclamanţilor a continuat după primirea notificării nr. 153/24 august 2015 emisă de BEJ N..
Deşi respectiva notificare a fost primită după data încetării existenţei vreunei legături între recurentă şi publicaţia H., instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, o astfel de împrejurare ca fiind un indiciu de vinovăţie a recurentei, în condiţiile în care continuarea publicării după data acestei notificări nu este o faptă cu care să mai aibă vreo legătură.
Instanţa de apel, atunci când a invocat prevederile art. 74 lit. e), a) omis că cele 21 de articole nu reprezintă ipoteza avută în vedere de textul respectiv (ţinerea vieţii private sub supraveghere), care se referă la alte situaţii, iar în cauza de faţă fapta ilicită incriminată nu este activitatea paparazzi-lor H., ci fapta de a publica articole pe site-ul H..
În mod greşit, în opinia recurentei a indicat instanţa de apel, drept temei legal pentru ingerinţă în dreptul la libera exprimare, art. 30 alin. (6) şi art. 31 alin. (4) din Constituţie, deoarece aceste articole nu pot şi nu vor putea constitui temei pentru interzicerea publicării unor articole viitoare, nescrise încă, o astfel de măsură luând forma unei veritabile cenzuri ce ar trebui instituite asupra mass media, hotărârea fiind nelegală din această perspectivă.
A arătat, că după cum a argumentat în cadrul lucrărilor de la dosar, articolele din prezenta cauză sunt de interes public, tocmai datorită notorietăţii familiei O., fiind respectate de către recurentă îndatoririle şi responsabilităţile pe care instanţa de apel le menţionează, în condiţiile în care textele incriminate conţin judecăţi de valoare, specificul publicaţiei fiind acela de tabloid, conţin un limbaj neutru sau chiar laudativ şi nicidecum defăimător, nu există comentarii negative la adresa intimaţilor, asociate articolelor, intimaţii sunt prezentaţi numai în spaţii publice, intimaţii sunt persoane publice.
Pe cale de consecinţă, a solicitat a se constata că acest principiu din jurisprudenţa CEDO, subliniat de instanţa de apel, nu poate constitui temei pentru ingerinţa în libertatea de exprimare dispusă prin intermediul hotărârii atacate.
În continuare, recurenta, prin raportare la literatura de specialitate şi la jurisprudenţa CEDO, a susţinut că măsurile dispuse de instanţa de apel nu reprezintă o ingerinţă necesară într-o societate democratică şi nici nu îndeplinesc condiţia de fi proporţionale cu prejudiciile pretins a fi cauzate, motiv pentru care a solicitat a se constata nelegalitatea acesteia, fiind stabilită cu greşita aplicare a art. 10 din Convenţie.
A arătat că toate criteriile subliniate de instanţa de apel (contribuţia la o dezbatere de interes general, gradul de notorietate al persoanei vizate, forma şi repercusiunile articolelor) nu doar că au fost greşit aplicate, dar au ignorat faptul că intimatul E. este o persoană notoriu publică, intimatele - membre ale familiei Becali erau persoane publice la data publicării articolelor, neputând fi considerate persoane pur private, necunoscute publicului, notorietatea intimatului E. având consecinţe asupra membrilor familiei, iar interesul presei pentru aceştia fiind justificat într-o măsură mai mare decât în raport cu membrii de familie ai unui anonim.
Procedând, în continuare, la detalierea criteriilor, a solicitat a se observa argumentele principale pentru care jurisprudenţa CEDO selectată de instanţa de apel nu este aplicabilă, acestea fiind şi motivele pentru care nu există o încălcare, în prezentul litigiu, a art. 8 din Convenţie şi, implicit, a art. 71, 72, 73 şi 74 lit. c)-f) C. civ.
Astfel, aşa cum rezultă din modul de redactare a articolelor incriminate, în cauza de faţă, afirmaţiile cuprinse în acestea reprezintă judecăţi de valoare (şi nu afirmaţii factuale, după cum se menţionează în jurisprudenţa CEDO reţinută de instanţa de apel) făcute cu privire la familia unei persoane publice de o notorietate incontestabilă în România, atât în domeniul politic, cât şi în cel sportiv şi de afaceri.
Totodată, a solicitat a se avea în vedere tonul general al articolelor, din care rezultă că aspectele referitoare la intimaţi sunt prezentate într-un mod neutru, chiar laudativ, fără afirmaţii defăimătoare, după cum a considerat instanţa de apel prin indicarea jurisprudenţei CEDO.
A reiterat apărările înlăturate de instanţă, respectiv: art. 71 C. civ. nu este încălcat, deoarece imaginile din articolele incriminate, precum şi subiectele tratate, le au în vedere pe intimate în spaţii publice sau pe domeniul public, iar nu în spaţii private, ele neconstituind imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie (textul vizând ipoteze diferite), contrar celor reţinute de instanţa de apel; art. 72 (dreptul la demnitate) şi art. 73 C. civ. (dreptul la propria imagine) nu sunt încălcate, având în vedere limbajul neutru sau chiar laudativ la adresa intimaţilor, utilizat în redactarea articolelor; art. 74 lit. c)-f) nu este, de asemenea, încălcat, deoarece nu sunt captate sau utilizate imaginile sau vocile intimaţilor aflaţi într-un spaţiu privat (lit. c); nu s-au prezentat imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat (lit. d); din articolele semnalate nu rezultă că publicaţia H. ar ţine viaţa privată a acestora sub observaţie, contrar celor susţinute de instanţa de apel, astfel că prevederile lit. e) nu sunt încălcate (textul având în vedere o cu totul altă ipoteză); din conţinutul editorial al articolelor incriminate rezultă că acestea nu reprezintă ştiri, dezbateri, anchete sau reportaje despre intimaţi (după cum reţine în mod greşit instanţa de apel), astfel încât prevederile lit. f) nu sunt încălcate.
În continuare, recurenta a procedat la verificarea în ce măsură este îndeplinit, prin raportare la articolele incriminate, fiecare dintre cele trei criterii propuse de instanţa de apel, respectiv contribuţia la o dezbatere de interes general, gradul de notorietate al persoanei vizate, forma şi repercusiunile articolului, concluzionând că instanţa de apel nu a reuşit să înlăture, argumentat, împrejurarea că articolele nu au conţinut denigrator, or această particularitate constantă a tuturor articolelor combinată cu statutul de persoană publică înlătură, în opinia recurentei, caracterul ilicit al articolelor şi păstrează imixtiunea în sfera licitului.
În privinţa vinovăţiei, recurenta a considerat că instanţa de apel a trecut foarte uşor peste necesitatea dovedirii relei-credinţe a jurnaliştilor, făcând o simplă supoziţie conform căreia dacă nu a existat o dezbatere de interes general înseamnă că autorii articolelor nu au încercat să respecte şi să apere dreptul intimaţilor la viaţă privată.
În opinia recurentei, nu se poate prezuma reaua-credinţă în atare condiţii, aceasta trebuind a fi dovedită de reclamanţi prin orice alte mijloace de probă admisibile, pe care însă aceştia nu au înţeles să le administreze.
Sub aspectul prejudiciului, a învederat că instanţa a reţinut existenţa acestei condiţii a răspunderii prin aplicarea unei prezumţii simple, încălcând astfel prevederile art. 1357 C. civ., dar şi orientările jurisprudenţei CEDO în ce priveşte necesitatea probării afectării morale versus necesitatea dovedirii sale, precum şi când se poate vorbi despre existenţa unei prezumţii de prejudiciu moral.
Or, în cauza de faţă, în opinia recurentei, nu se poate vorbi despre fapte grave, cu atât mai puţin de gravitate deosebită, chiar în situaţia absurdă în care s-ar putea reţine caracterul ilicit al faptelor.
Potrivit recurentei reiese mai degrabă că reclamanţii s-au simţit deranjaţi de paparazzi, iar nu de articolele incriminate, care, în lipsa faptei acestora, nu s-ar fi publicat (acest aspect având şi valoare întreruptivă a legăturii de cauzalitate).
De altfel, aşa cum rezultă din art. 3 al contractului dintre recurentă şi H., H. va asigura conţinutul editorial de tip tabloid al site-ului H. cu personal propriu specializat, iar potrivit art. 5 şi 6 din acelaşi contract, H. va dispune de personal specializat, respectiv jurnalişti, paparazzi, fotografi, personal auxiliar şi va folosi propria bază materială cum ar fi autoturisme, laptopuri, etc.
Aşa fiind, orice afectări pretins a fi cauzate de "urmărirea şi hărţuirea" de către paparazzi nu sunt faptele prepuşilor recurentei, ci ale prepuşilor S.C. H. S.R.L. şi nu sunt incriminate prin obiectul cererii de chemare în judecată.
Hotărârea atacată a fost criticată şi pentru încălcarea prevederilor art. 253 alin. (2) C. civ. şi ale art. 30 alin. (2) din Constituţia României (motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).
Prin intermediul acestui motiv, recurenta a învederat împrejurarea că dispoziţia instanţei de apel de interzicere a publicării pe site-ul H. de fotografii, înregistrări video şi comentarii (cu excepţia intimatului E.) nu este legală, echivalând cu o veritabilă cenzură ce s-ar dori aplicabilă respectivei publicaţii.
A susţinut că dispoziţia instanţei de apel nu se regăseşte în prevederile art. 253 alin. (1) lit. b), deoarece excedează literei şi spiritului acestui articol şi este expres interzisă atât de art. 30 alin. (2) din Constituţie, cât şi de art. 253 alin. (2) din C. civ., având în vedere o altă ipoteză.
5. Procedura de filtru
Completarea la raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizată în completul filtru, fiind comunicată părţilor, iar prin încheierea din 2 octombrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta S.C. F. S.R.L. împotriva deciziei nr. 161A din 14 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi la data de 20 noiembrie 2019.
6. Apărările formulate în cauză
Intimaţii - reclamanţi A., B., C., D. şi E. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Cu privire la primul motiv de recurs, au considerat că faptul că instanţa de apel a acordat o sumă globală în euro care nu poate fi considerată o depăşire a limitelor învestirii în sensul art. 22 alin. (6) C. proc. civ., atâta timp cât nu a depăşit-o pe cea solicitată de fiecare reclamant în parte.
Referitor la al doilea motiv de recurs, au solicitat a se constata, în esenţă, că acesta vizează netemeinicia hotărârii instanţei de apel, argumentele prezentate făcând referire la dovezile/lipsa dovezilor ori la interpretarea acestora de către instanţa de apel.
Privitor la ultimul motiv de recurs, au solicitat a se constata că respectiva sancţiune nu a fost aplicată recurentei, astfel că aceasta nu are interes în formularea motivului de recurs.
Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit dispoziţiilor art. 483 şi urm. C. proc. civ., recursul reprezintă calea extraordinară de atac prin intermediul căreia părţile interesate pot solicita instanţei de control judiciar, în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunţată de către instanţa de fond sau de instanţa de apel în anumite cazuri prevăzute de lege.
Recursul nu presupune însă examinarea cauzei sub toate aspectele, ci, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv a concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
În consecinţă, părţilor nu le este permis, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, să pretindă instanţei de recurs reevaluarea probatoriilor şi stabilirea unei situaţii de fapt diferite de cea stabilită de judecătorii fondului, întrucât o astfel de chestiune excedează controlului care poate fi exercitat de această instanţă.
Aşa fiind, instanţa de recurs are a răspunde doar criticilor de nelegalitate, nu şi criticilor de netemeinicie (prin care partea recurentă pretinde greşita stabilire a circumstanţelor de fapt ale cauzei, rezultat al aprecierii eronate a probatoriilor administrate de părţi), întrucât stabilirea situaţiei de fapt este atributul exclusiv al instanţelor de fond.
În speţă, printr-o primă critică de nelegalitate se constată că pârâta invocă încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prevăzute de dispoziţiile art. 9 alin. (2) (dreptul de dispoziţie al părţilor, obiectul şi limitele procesului), art. 20 (respectarea principiilor fundamentale) şi art. 22 alin. (6) (rolul judecătorului în aflarea adevărului) C. proc. civ., critică ce se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestei critici, pârâta pretinde că nelegalitatea hotărârii recurate constă în faptul stabilirii pentru partea reclamantă a unei despăgubiri globale în considerarea persoanelor fizice reclamante (A., B., C. şi D.), exprimate în euro şi nu în RON, contrar pretenţiilor formulate de acestea prin cererea dedusă judecăţii, astfel cum a fost modificată, prin care au pretins despăgubiri distincte pentru fiecare dintre ele, în RON şi nu în euro.
Critica este nefondată.
Statuând prin dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. că: Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, legiuitorul a impus instanţei obligaţia de a se pronunţa în limitele obiectului cererii de chemare în judecată, înţelegând prin aceasta că nu poate schimba pretenţia dedusă în concret judecăţii de către partea reclamantă.
Totodată, statuând prin dispoziţiile art. 20 C. proc. civ. cu privire la obligaţia judecătorului de a respecta principiile fundamentale care guvernează procesul civil, în particular, a principiului rolul judecătorului în aflarea adevărului prevăzut de dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în componenta sa relativă la respectarea limitelor învestirii, legiuitorul a avut în vedere limitele pretenţiei patrimoniale deduse în concret judecăţii şi nu modalitatea în care aceasta a fost exprimată din punct de vedere valoric (în moneda naţională sau în moneda euro, printr-o despăgubire globală sau, dimpotrivă, prin indicarea despăgubirilor cuvenite fiecărei persoane fizice reclamante).
De asemenea, acordarea unei despăgubiri globale părţii reclamante, reprezentată de mai multe persoane fizice nu echivalează cu instituirea unui caz de solidaritate activă ci impune desocotirea persoanelor fizice între ele în raport de prejudiciile suferite, acestea având posibilitatea să formuleze critici prin intermediul căilor de atac în măsura în care o astfel de modalitate de stabilire a despăgubirii le nemulţumeşte.
Este de menţionat şi faptul că aspectele relative la modalitatea de stabilire a despăgubirii prezintă interes pentru partea reclamantă şi nu pentru partea pârâtă, cât timp aceasta din urmă nu a înţeles să critice nelegalitatea criteriilor care au fost avute în vedere în determinarea cuantumului despăgubirii datorate părţii reclamante ori vreun impediment în ceea ce priveşte executarea.
În cauza pendinte, se constată că pretenţia dedusă judecăţii de partea reclamantă, C., B., D. şi A. şi E., astfel cum aceasta a fost precizată la data de 29 septembrie 2006, a constat în obligarea părţii pârâte, S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., J. şi L., la plata a câte 90.000 RON, fiecare, cu titlu de despăgubiri morale (în total 450000 RON, astfel cum se indicase prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 decembrie 2015).
Prin hotărârea recurată, instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la obiectul cererii deduse judecăţii, printre alte măsuri, dispunând obligarea pârâtei S.C. F. S.R.L., în solidar cu alte părţi pârâte, la plata sumelor de 1000 euro şi de 15.000 euro către reclamantele A., B., C. şi D., cu titlu de despăgubiri morale.
Modalitatea în care au fost stabilite cele două despăgubiri nu pune însă în discuţie depăşirea limitelor învestirii de către instanţa de apel atâta timp cât recurenta nu pretinde acordarea de către instanţa de apel a mai mult decât s-a cerut în favoarea părţii reclamante şi nici existenţa vreunei imposibilităţi de executare a obligaţiilor de plată stabilite în sarcina sa determinate de modalitatea de exprimare valorică a despăgubirilor.
Împrejurarea că reclamantele C., B., D. şi A. au a împărţi între ele despăgubirile acordate nu interesează partea pârâtă şi nu echivalează, cum eronat se pretinde, cu instituirea unei solidarităţi active, ci impune doar ca acestea, reclamantele, să se îndestuleze din sumele acordate cu titlu de despăgubire morală în raport de prejudiciile suferite.
Aşa fiind, constatând că pârâta nu a demonstrat vreo încălcare a obiectului cererii de chemare în judecată printr-o depăşire a limitele învestirii şi nici interesul în invocarea acestei critici, prin justificarea vreunei vătămări prin modul de stabilire de către instanţa de apel a despăgubirii pe care o datorează părţii reclamante, Înalta Curte va constata că această critică nu este fondată.
Cât priveşte criticile pârâtei potrivit căreia instanţa de apel ar fi interpretat şi aplicat greşit prevederile art. art. 71, 72, 73, 74 lit. c)-f), art. 75, art. 253 alin. (4), art. 1357 C. civ., ale art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 30 alin. (6) şi 31 alin. (4) din Constituţia României, subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt, de asemenea, nefondate.
Reglementând dreptul la viaţă privată, dispoziţiile art. 71 C. civ. prevăd următoarele: Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private (alin. (1).Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75 (alin. (2).
Dispoziţiile art. 75 C. civ. prevăd că: Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte (alin. (1).
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune (alin. (2).
Dispoziţiile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) prevede următoarele: Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. (alin. (1) şi, respectiv, că: Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora. (alin. (2)
Art. 10 parag. 2 din Convenţia menţionată statuează următoarele: Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".
Interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale menţionate impun concluzia potrivit căreia exercitarea unui drept este licită şi nu este aptă să atragă aplicarea vreunei sancţiuni cât timp este făcută în scopul pentru care acel drept a fost recunoscut. În caz contrar, când exerciţiul dreptului nu este subsumat scopului pentru care a fost recunoscut sau deşi manifestarea este făcută în acest scop, exerciţiul este "excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe", având drept efect vătămarea sau păgubirea altuia, atunci acest exerciţiu trebuie sancţionat.
În cazul particular al conflictului dintre dreptul la exprimare, pe de o parte, şi drepturile persoanei (cum sunt dreptul la viaţa privată şi demnitate) pe de altă parte, interpretarea dispoziţiilor legale menţionate impun concluzia că se constituie în faptă ilicită orice atingere adusă valorilor ataşate personalităţii umane ca urmare a exercitării dreptului la libera exprimare în afara limitelor admise de lege, contrar scopului pentru care acesta a fost recunoscut.
În cazul informaţiilor de interes public, caz în care raţiunea exercitării dreptului la liberă exprimare nu poate fi contestată, în conflictul dintre dreptul la exprimare şi dreptul la viaţă privată a persoanei lezate se poate da prevalenţă unui sau altuia dintre drepturi, în raport de circumstanţele de fapt ale cauzei, cu consecinţa înlăturării sau nu a caracterului ilicit al faptelor imputate.
Spre deosebire de informaţiile de interes public, în cazul informaţiilor cu caracter personal sau privat, fără nicio legătură cu vreun interes public, restrângerea protecţiei oferite libertăţii de exprimare se impune cu necesitate, această măsură fiind determinată de nevoia de protecţie a drepturilor legitime ale persoanelor (simpli particulari) vizate de afirmaţiile făcute.
Aceasta, întrucât, într-un asemenea caz, nu mai există justificare "legitimă" pentru a da prevalenţă dreptului la libera exprimare care, exercitat fiind contrar scopului pentru care a fost recunoscut, nu poate prevala dreptului la viaţă privată.
În speţă, se constată că instanţa de apel verificând, în raport de circumstanţele de fapt ale litigiului dedus judecăţii, dacă a fost păstrat sau nu echilibrul între dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, din perspectiva criteriilor jurisprudenţiale (contribuţia la o dezbatere de interes general, gradul de notorietate al persoanei vizate, forma şi repercusiunile articolului) a statuat că acest echilibru nu a fost menţinut şi că, prin exercitarea de către pârâtă a dreptului la libera exprimare cu rea-credinţă şi într-un mod excesiv, a fost încălcat dreptul la viaţă privată recunoscut reclamantelor.
Cât priveşte contribuţia la o dezbatere de interes general, instanţa de apel a reţinut, în urma evaluării informaţiilor conţinute de cele 21 de articole publicate, că acestea nu prezintă informaţii de interes public, ci doar comentarii, fotografii şi filmări video în care apar reclamantele, persoane particulare, în viaţa cotidiană, lipsite de orice relevanţă pentru opinia publică, singurul mesaj transmis publicului fiind acela de ţinere sub observaţie şi de supraveghere a vieţii lor private.
Prin criticile formulate prin recurs, pârâta susţine că instanţa de apel nu a analizat noţiunea de "dezbatere", cu luarea în considerare a jurisprudenţei europene relevante, cum ar fi cauza Hannover c. Germania (speţă în care publicarea fotografiilor a condus la o dezbatere de interes general cu privire la obiceiul unor persoane publice), ci prin raportare la dispoziţiile art. 74 lit. f) C. civ., susţinând că accepţiunea europeană dată acestei sintagme este mult mai flexibilă decât cea dată în dreptul intern, fapt ce ar conduce, în opinia sa, la concluzia existenţei interesului legitim al publicului privind conţinutul articolelor incriminate în procesul pendinte.
Critica se dovedeşte a fi nefondată.
Cu titlu prealabil, este de observat că împrejurările de fapt ale prezentei cauze, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, sunt diferite de cele relevate de cauza Hannover c. Germania, în care s-a reţinut că reclamanta, o personalitate a istoriei contemporane, avea obligaţia de a tolera publicarea fără consimţământul său a unei fotografii luate în afara domiciliului său, în considerarea unui fapt calificat a fi eveniment (starea de sănătate precară a unui membru al familiei sale, persoană publică), acceptând că fotografia respectivă, prin prisma articolului de presă care o însoţea, a contribuit într-o anumită măsură la o dezbatere de interes general cu privire la evenimentul surprins. Se observă, totodată, că în ceea ce priveşte alte fotografii s-a dispus interzicerea publicării acestora, motivat de faptul că persoanele publice au a beneficia de dreptul la intimitate şi în afara domiciliului lor, în locurile închise (restaurant), în care mod evident vor să fie singure, publicarea acestora în scop de divertisment neîndeplinind scopul de a genera o dezbatere de interes public.
Referitor la informaţiile cuprinse în articolele incriminate în prezenta cauză, se constată că instanţa de apel a statuat cu privire la caracterul nerelevant al informaţiilor cuprinse în respectivele articole pentru opinia publică, justificat de faptul că acestea vizau exclusiv aspecte din viaţa privată cotidiană a reclamantelor (la cafenea, la cofetărie, la cumpărături etc), aspecte care nu erau apte să genereze vreo dezbatere de interes general, cu luarea în considerare şi a contextului în care acestea au fost făcute.
Instanţa de apel, în acord cu jurisprudenţa CEDO, nu a negat potenţialul "fotografierii", a "filmării video" sau a unui "articol" de a genera dezbateri de interes public ci, analizând circumstanţele de fapt ale cauzei pendinte, a statuat că informaţiile conţinute de respectivele articole, în considerarea reclamantelor (persoane particulare) şi a conţinutului lor, nu aveau un astfel de potenţial, de a genera dezbateri de interes public, chestiune care, deşi contestată de pârâtă, nu a fost dezvoltată argumentat, ci doar afirmată, prin recurs.
Pârâta a mai susţinut că respectarea dreptului la viaţă privată se impunea a fi analizată în funcţie şi de "spaţiul" în care se aflau reclamantele, apreciind că atâta timp cât o persoana se află într-un spaţiu care poate fi accesat în principiu de către orice persoană, în mod liber, oricând şi în orice circumstanţă, aceasta nu mai poate conta pe o intimitate absolută, astfel cum a fost şi cazul în speţă, reclamantele fiind surprinse în diverse locuri publice.
Critica nu poate fi primită întrucât reclamantele, nefiind persoane publice, sunt îndreptăţite la respectarea vieţii lor private indiferent de spaţiu, nefiind de admis ca dreptul la liberă exprimate să fie exercitat contrar scopului său sub un astfel de motiv.
De altminteri, astfel cum s-a evidenţiat şi în jurisprudenţa mai sus arătată, exercitarea dreptului la exprimare în spaţiile publice trebuie să se realizeze atât pentru persoanele publice, cât şi pentru simplii particulari, doar cu privire la aspecte care să prezinte interes public din perspectiva aspectelor de viaţă privată ori a comportamentelor surprinse, adică care să justifice un minim interes legitim de a fi făcute cunoscute comunităţii.
Cât priveşte gradul de notorietate, este de observat că instanţa de apel a analizat acest criteriu în persoana reclamantelor A., B., C. şi D. şi a statuat că asupra acestora nu poate fi extins interesul public pentru viaţa lor privată în considerarea notorietăţii unui membru al familiei lor, reclamantul E., persoană a cărei notorietate în domeniul politic, sportiv şi de afaceri nu a fost contestată.
Criticând constatările instanţei de apel, se observă că pârâta nu arată argumentele pentru care s-ar impune concluzia contrară şi nici nu indică care ar fi informaţiile cuprinse în respectivele articole publicate care ar prezenta interes pentru public în considerarea faptului că reclamantele fac parte din aceeaşi familie cu reclamantul E. ori afirmaţiile care ar reprezenta judecăţi de valoare (opinii), având ca bază un temei real şi suficient pentru a le justifica.
În acest context al analizei este de observat că verificând fiecare dintre cele 21 de articole care fac obiectul litigiului, instanţa de apel a statuat că nici unul dintre acestea nu se integrează într-un context care să poată fi calificat de interes public şi că nici privite în ansamblu, articolele nu se încadrează într-o dezbatere generală a unui subiect de interes public, ci reprezintă comentarii, fotografii şi filmări video în care apar apelantele-reclamantele în viaţa privată cotidiană, informaţii lipsite de orice relevanţă pentru opinia publică, singurul mesaj transmis către publicul cititor fiind acela de ţinere sub observaţie a vieţii private a persoanei apelantelor-reclamante, de urmărire insistentă a acestora şi de surprindere a lor în activităţi care nu au nicio legătură cu viaţa publică.
În atare condiţii, nici împrejurarea potrivit căreia în articolele publicate aspectele referitoare la viaţa privată a reclamantelor au fost prezentate într-un mod neutru, chiar laudativ, fără afirmaţii defăimătoare, reiterată prin recurs, nu este de natură să înlăture răspunderea pârâtei cât timp imixtiunea în viaţa lor privată a fost realizată fără consimţământul acestora, condiţie impusă de dispoziţiile art. 71 alin. (2) C. civ., fapt de natură să atragă, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, incidenţa dispoziţiilor art. 74 lit. f) C. civ.
Relativ notorietate, pârâta a mai susţinut şi că reclamantele erau cunoscute publicului ca urmare a apariţiei lor în diverse emisiunii, motiv pentru care acestea aveau a accepta un interes al publicului în ceea ce priveşte viaţa lor privată, aspect care nu a fost avut în vedere de instanţa de apel.
Critica nu poate fi primită, întrucât calitatea de persoană publică, care este atribuită unei persoane în considerarea gradului său de notorietate, nu se confundă cu noţiunea de persoană cunoscută publicului, în virtutea relaţiei de rudenie cu o persoană publică. De altminteri, această chestiune vizează aspecte de fapt ale litigiului care nu au fost dezlegate în sensul invocat de pârâtă de către instanţa de apel.
Analizând această apărare a pârâtei, se constată că instanţa de apel a statuat în acord cu jurisprudenţa instanţei de contencios european, astfel cum s-a arătat, faptul că gradul de notorietate a unui membru al unei familii nu se răsfrânge în mod automat şi asupra celorlalţi membrii ai familiei respective, pentru a li se putea pretinde acestora a accepta limite mai largi ale criticii admisibile, deoarece drepturile personalităţii sunt ataşate fiecărei persoane fizice în parte.
În dezvoltarea acestei critici, se constată că pârâta solicită o reevaluare a probatoriilor de către instanţa de recurs, în alt sens decât cea realizată de instanţa de apel în verificarea calităţii de persoane publice a reclamantelor, chestiune care însă excedează controlului realizat de instanţa de recurs, întrucât pune în discuţie netemeinicia şi nu legalitatea hotărârii recurate, în condiţiile impuse de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
Pentru acelaşi motiv, Înalta Curte nu poate analiza nici afirmaţiile prin care pârâta pretinde săvârşirea de către instanţa de apel a unor greşeli de fapt în aprecierea probatoriilor administrate de părţi, cu consecinţa statuării eronate cu privire relevanţei informaţiilor transmise de respectivele articole, fotografii, înregistrări video pentru opinia publică.
De altminteri, pretinzând că interesul presei faţă de reclamante corespunde exigenţelor dispoziţiilor art. 10 CEDO şi că nu a interferat cu sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 8 CEDO, se observă că pârâta nu a indicat, în concret, în ce anume a constat interesul publicului pentru aspectele cotidiene din viaţa privată a reclamantelor relevate în articolele incriminate.
Cât priveşte forma şi repercusiunile articolelor, pârâta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că publicaţia H. ar fi ţinut viaţa privată a reclamantelor sub observaţie, în sensul art. 74 lit. e) C. civ., instanţa de apel confundând faptele de publicare a articolelor cu faptele de urmărire efectivă efectuate de paparazzi (cu privire la aceştia din urmă nefiind învestită cu o cerere), motiv pentru care nu putea fi obligată la acordarea unei reparaţii patrimoniale în temeiul dispoziţiilor art. 253 alin. (4) C. civ., al cărei cuantum nici nu a fost dovedit.
Critica se dovedeşte a fi nefondată.
Reţinând că pârâta se face vinovată de nerespectarea dispoziţiilor art. 74 lit. e) C. civ., instanţa de apel a statuat argumentat de ce articolele în litigiu, însoţite de fotografiile şi înregistrările audio-video efectuate de paparazzi, se subsumează faptei de ţinere sub observaţie a vieţii private a reclamantelor A., B., C. şi D., şi anume: frecvenţa articolelor (uneori zilnic, pe o perioadă lungă de timp, aproape un an de zile), mijloacele folosite (fotografiere şi înregistrări audio-video) şi modalitatea de publicare (pe internet, unde au rămas disponibile deşi prin hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a dispus înlăturarea provizorie de pe site).
În raport de aceste constatări de fapt, care nu evidenţiază vreo confuzie în legătură cu fapta imputată pârâtei, instanţa de apel a statuat că imixtiunea în viaţa privată a reclamantelor a fost gravă şi de natură să le producă un prejudiciu moral constând în afectarea stării psihice a acestora şi crearea unui sentiment de nesiguranţă, de nelinişte şi de lipsă de intimitate în viaţa personală, care necesită acordarea unei reparaţii patrimoniale.
Cât priveşte aprecierea dată cuantumului despăgubirii acordate reclamantelor, se constată că instanţa de apel a indicat criteriile avute în vedere şi anume: importanţa valorilor sociale încălcate, durata şi frecvenţa încălcării acestora (16 şi 22 februarie; 9, 13, 21, şi 24 aprilie; 4, 8 şi 13 mai; 27 şi 28 iunie; 21, 27, 28 şi 31 iulie; 10 şi14 august, 1 şi 7 decembrie 2005) mijloacele folosite (fotografierea, înregistrarea audio-video, publicarea acestora pe internet pe site-ul www.x.ro), precum şi urmările pe care astfel de fapte le-au avut asupra stării psihice a reclamantelor.
Ca atare, critica formulată de pârâtă privind lipsa dovezilor privind existenţa şi întinderea prejudiciului moral suferit de reclamante şi obligarea sa în mod eronat la acoperirea acestui prejudiciu prin plata unei despăgubiri morale se dovedeşte a fi nefondată.
Cât priveşte reaua-credinţă a pârâtei, ca formă a vinovăţiei, se constată că instanţa de apel a expus argumentele care au impus această concluzie şi anume faptul că examinarea articolelor a evidenţiat comunicarea de informaţii nerelevante pentru opinia publică, relative la viaţa intimă, personală şi de familie a reclamantelor (la cafea, la cumpărături, la bancă, în vacanţă, la şcoală etc.) dar şi lipsa de preocupare din partea autorului articolelor pentru o minimă protecţie a vieţii private a acestora, caz în care faptele imputate se plasează în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 par. 2 din Convenţie.
Împrejurarea că instanţa de apel a reţinut reaua-credinţă în urma analizării conţinutului intrinsec al fiecăruia dintre cele 21 de articole publicate şi, mai apoi, în ansamblul lor, nu pune în discuţie încălcarea vreunei dispoziţii legale, o astfel de examinare fiind necesar a fi realizată de instanţele de fond în scopul statuării asupra întregii situaţii de fapt a litigiului.
De altminteri, astfel cum s-a arătat, constatările de fapt ale instanţelor de fond, rezultat al aprecierii date de judecătorii probelor, se circumscriu aspectelor de temeinicie şi nu de legalitate, caz în care acestea nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Cât priveşte critica potrivit căreia în mod greşit instanţa de apel a angajat răspunderea sa pentru toate cele 21 de articole incriminate de reclamante, deşi un număr de 11 au fost scrise şi publicate după data la care recurenta a devenit străină de publicaţia on-line (H..), Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 1382 C. civ., în materia răspunderii civile delictuale operează solidaritatea iar între debitorii care răspund solidar sarcina reparaţiei se împarte în conformitate cu dispoziţiile art. 1383 C. civ. (care prevăd următoarele: Între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului.)
Acceptând, de principiu, că obiect al recursului îl constituie chestiunile de drept analizate şi soluţionate de către instanţele de fond, în raport de limitele învestirii, Înalta Curte constată că problema împărţirii sarcinii reparaţiei între pârâta F. şi si S.C. H. S.R.L. nu a făcut obiect al judecăţii în faţa instanţelor de fond.
Potrivit lucrărilor dosarului, instanţele de fond au avut a analiza doar calitatea procesuală pasivă a pârâtei S.C. F., chestiune care presupune verificarea identităţii între persoana pârâtului şi persoana celui obligat în raportul de drept substanţial (soluţie care nu face obiectul criticilor din recurs), apreciindu-se, eronat, de către pârâtă, că o atare statuare ar avea drept consecinţă înlăturarea răspunderii sale pentru prejudiciile suferite de reclamante prin articolele publicate ulterior datei de 15 iunie 2015 (când se pretinde că a încetat colaborarea între pârâtele F. şi S.C. H. SRL).
Aceasta, întrucât, legitimarea procesuală pasivă a părţii pârâte nu se confundă cu repartizarea sarcinii reparaţiei între persoanele chemate în proces, în solidar, în calitate de pârâte, chestiune care se verifică în raport de dispoziţiile art. 1383 C. civ.
Aşa fiind, cum, însă, repartizarea sarcinii reparaţiei S.C. F. S.R.L. şi S.C. H., nu a făcut obiectul învestirii instanţelor de fond, care nu au analizat şi nu s-au pronunţat cu privire la o atare chestiune (ci doar cu privire la legitimarea procesuală pasivă a pârâtei recurente în raportul juridic dedus judecăţii), ea nu poate face obiectul analizei pentru prima oară în recurs.
Printr-o ultimă critică, pârâta S.C. F. S.R.L. a susţinut şi că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 253 alin. (2) C. civ. şi ale art. 30 (2) din Constituţia României care, în opinia sa, nu pot constitui temei pentru interzicerea publicării pe pagina de internet www.x.ro a unor articole viitoare, întrucât o astfel de măsură ia forma unei veritabile cenzuri instituite asupra mass media, în general, şi a site-ului H., în particular.
Mai întâi este de observat că interdicţia stabilită prin hotărârea recurată a fost dispusă în ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. H., care nu a înţeles să exercite calea de atac a recursului şi, respectiv, că interdicţia vizează doar un anumit tip de documente, anume: fotografii, înregistrări video şi comentarii în care reclamanţii sunt prezentaţi în cadrul unor activităţi private.
Reţinând, pentru argumentele mai sus arătate, că între pârâta recurentă S.C. F. şi pârâta S.C. H. S.R.L. operează solidaritatea, Înalta Curte, analizând această critică, constată că este nefondată.
Dispoziţiile art. 253 alin. (2) C. civ. prevăd, în mod expres, că în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune măsura prevăzută la alin. (1) lit. b) şi anume: încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă.
Dispoziţiile legale menţionate nu contravin prevederilor art. 30 din Constituţia României care reglementează libertatea de exprimare şi care, prin alin. (2), statuează în sensul interzicerii cenzurii de orice fel, în înţelesul de control exercitat de stat asupra conţinutului editorial al unei publicaţii.
Interzicând pârâtei S.C. H. S.R.L. să publice pe pagina de internet www.x.ro fotografii, înregistrări video şi comentarii în care reclamanţii sunt prezentaţi în cadrul unor activităţi private, instanţa de apel nu a instituit o cenzură (un control) asupra respectivei publicaţii ci a făcut aplicarea, în acord cu soluţia dată asupra cererii principale de judecată, a prevederilor art. 253 alin. (2) C. civ., caz în care critica formulată nu este fundamentată.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, în raport de dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de pârâta S.C. F. S.R.L., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. F. S.R.L. împotriva deciziei nr. 161A din 14 februarie 2018 (îndreptată prin încheierea din 4 iunie 2018) a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 noiembrie 2019.