Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 aprilie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2016, astfel cum a fost modificată, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Societatea B. SRL şi C., ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii Societatea B. SRL şi C. să plătească în solidar suma de 1.000.000 RON reprezentând daune morale aduse în urma prezentării/difuzării emisiunii TV "D." din data de 05.04. 2016, ora 21:16 cu subtitlul "Cum erau mituiţi judecătorii de retrocedări. E., avocatul minune şi vrăjile judecătoarei A. (VIDEO)" şi emisiunii TV din data de 29 martie 2016, ora 21:18, "D." cu subtitlul "Cum îi execută primarul din K. pe afaceriştii care nu dădeau şpăgi", aceasta ultima emisiune fiind preluată ad literam şi publicată de ziarul F. sub forma unui articol la data de 29.03.2016; să fie obligaţi pârâţii în solidar la plata dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la plata efectivă a daunelor morale; să fie obligaţi pârâţii să publice dispozitivul hotărârii ce se va pronunţa, sub denumirea de "Anunţ judiciar", pe postul B., timp de 3 zile, sub sancţiunea de daune cominatorii de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la executarea efectivă; să fie obligaţi pârâţii să şteargă toate înregistrările/publicaţiile on-line atât cele cu conţinutul scris al articolelor, cât şi cele video, inclusiv videoclipurile transmise prin intermediul youtube; să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin Sentinţa civilă nr. 701 din 12 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Societatea B. SRL şi C., ca nefondată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin încheierea de şedinţă din 11 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de reclamanta A..
Prin Decizia civilă nr. 141A din 01 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 701 din 12 mai 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, obligând pe reclamantă la plata către pârâtul C. a cheltuielilor de judecată în sumă de 3213 RON, reprezentând onorariu avocat.
4. Recursul declarat în cauză
Împotriva încheierii din 11 ianuarie 2019 şi a Deciziei civile nr. 141A din 1 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A..
Recurenta-reclamantă a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea încheierii şi a deciziei atacate şi în rejudecare admiterea apelului, modificarea sentinţei de fond şi admiterea acţiunii introductive, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti.
Încheierea recurată a fost atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:
4.1. Încheierea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. (5) din C. proc. civ.
A susţinut recurenta că actul procedural atacat nu cuprinde o motivare în fapt şi în drept în ceea ce priveşte respingerea sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce conduce la concluzia că instanţa de apel nu a luat măsurile necesare care ar fi permis o apreciere echitabilă şi adecvată atât asupra sesizării instanţei europene, cât şi asupra motivelor pentru care instanţa a reţinut că ar fi încălcate "drepturile altora".
Totodată, nu a stabilit în concret dacă chestiunea prealabilă este sau nu pertinentă, din perspectiva aspectelor invocate, sau dacă aplicarea dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă, încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.
Or, lipsa motivării soluţiei adoptate prin încheierea atacată a încălcat prevederile art. 233 alin. (1) lit. j) din C. proc. civ., precum şi art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prin care se arată că în ultimă instanţă chestiunile prejudiciale trebuie să fie înaintate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar tratatele şi convenţiile internaţionale se aplică cu prioritate potrivit art. 20 din Constituţia României.
4.2. Încheierea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.
A argumentat recurenta că au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, art. 20 din Constituţie, art. 21 alin. (1) şi 22 alin. (1) din Regulamentul (UE) 2016/679, art. 1349, 1357, 1391 coroborat cu art. 253 din C. civ., art. 71, 72, 73 şi 74 din C. civ., precum şi art. 8 şi 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reţinându-se că întrebările prejudiciale ar privi drepturile altora, iar nu ale recurentei-reclamante.
În acest sens, a arătat că cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară privind interpretarea art. 21 alin. (1) şi 22 alin. (1) din Regulamentul (UE) 2016/679 a fost formulată în contextul susţinerii dreptului de a solicita ştergerea datelor cu caracter personal, drept încălcat, alături de dreptul la viaţă privată, la demnitate, la imagine, etc.
Decizia recurată a fost atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:
4.3. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. (5) din C. proc. civ.
A susţinut recurenta că instanţa de apel nu a analizat toate motivele de apel invocate şi nici nu a menţionat motivele de fapt şi de drept pentru care s-a respins acţiunea, făcând o aplicare nelegală a dispoziţiilor enunţate anterior cuprinse în Constituţia României, Regulamentul (UE) 2016/679, C. civ., precum şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. a) şi b) din C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel nu a motivat în fapt şi în drept considerentele pentru care nu a înţeles să aplice aceste norme de drept care conferă protecţie efectivă drepturilor subiective încălcate şi nici care au fost argumentele pentru care a reţinut că libera exprimare a pârâtului C. prevalează faţă de dreptul recurentei la demnitate, onoare, reputaţie, viaţă privată, protejarea reputaţiei, opoziţiei asupra folosirii datelor cu caracter personal, ori dreptului la prezumţia de nevinovăţie.
Ca atare, aplicarea nelegală a dispoziţiilor de drept material, încălcarea art. 6 din Convenţie şi a prezumţiei de nevinovăţie, recunoscută de art. 23 alin. (11) Constituţie, art. 6 alin. (2) din Convenţie, art. 4 din C. proc. pen. şi Directiva (UE) 2016/343, conduc, în opinia recurentei, la concluzia că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de casare prevăzute de art. 488 pct. 5.
4.4. Hotărârea a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 din C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a invocat încălcarea principiului securităţii juridice a Sentinţei civile nr. 7474/25.04.2008, pronunţată în Dosarul nr. x/2006, irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, în sensul în care instanţa de apel a repus în discuţie şi a reanalizat obiectul acesteia, precum şi aplicarea Legilor nr. 18/1991 şi nr. 1/2000, fiind redate considerentele hotărârii atacate cu referire la aceste aspecte.
A arătat recurenta că instanţa de apel i-a solicitat să probeze faptele de care a fost acuzată în articolele denigratoare ale pârâtului C., în absenţa unei hotărâri de condamnare, fiind încălcate prezumţia de nevinovăţie şi justul echilibru între dreptul la protejarea reputaţiei şi libera exprimare.
4.5. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.
În acest sens, recurenta a argumentat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 şi art. 10 alin. (2) din Convenţie, prin faptul că instanţa de apel a dat prevalenţă dreptului pârâţilor la libera exprimare, cu nerespectarea principiului proporţionalităţii şi al unui just echilibru în ceea ce priveşte dreptul recurentei la apărarea reputaţiei, demnităţii şi la prezumţia de nevinovăţie, în contextul în care cele două articole difuzate pe postul B. şi în mediul on-line au condus la ştirbirea în mod grav a numelui, reputaţiei şi demnităţii acesteia.
În continuare, recurenta a arătat că nici jurnalistul şi nici societatea pârâtă, furnizor de servicii media, nu au verificat acurateţea declaraţiilor respective şi nu i-au oferit posibilitatea de a răspunde acuzaţiilor care i s-au adus, obligaţie expres prevăzută de art. 64 din Codul audiovizualului şi de celelalte dispoziţii legale invocate.
Or, câtă vreme pârâţii nu au dovedit că au scris articolele cu profesionalismul care se impune jurnaliştilor şi furnizorilor de servicii media, nu se poate face referire la marja permisă în general jurnaliştilor în ceea ce priveşte provocarea sau exagerarea, atunci când articolele privesc persoane publice, aşa cum în mod nelegal a procedat instanţa de apel, interpretând şi aplicând greşit normele invocate.
Astfel, articolele publicate şi difuzate de către pârâţi au depăşit limita acceptabilă a comentariilor legate de o dezbatere de interes general, iar prin raportare la gravitatea acuzaţiilor, argumentaţia instanţei de apel în privinţa protejării libertăţii de exprimare al pârâţilor este insuficientă, pentru a prevala asupra dreptului la protejarea reputaţiei recurentei, fiind astfel încălcate art. 8 şi art. 10 alin. (2) din Convenţie.
A susţinut recurenta existenţa unui prejudiciu moral reprezentat de lezarea onoarei, deteriorarea iremediabilă a bunei reputaţii pe care a avut-o în societate şi în mediul familial, prin menţinerea în mediul on-line a articolelor de presă criticate şi a faptelor calomnioase care îi sunt imputate, creându-i totodată o stare de disconfort psihic, de tulburare a climatului moral liniştit şi sănătos de care trebuie să beneficieze orice persoană şi care prevalează, întrucât acuzele calomnioase depăşesc libera exprimare şi obligaţia de imparţialitate în mesajele publicistice.
Nu a fost analizat motivul de apel referitor la aprecierea gravităţii prejudiciului şi a măsurilor solicitate, imaginea recurentei în societate şi în mediul profesional fiind compromisă ireversibil.
A mai arătat recurenta că atât Constituţia României, cât şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului au statuat că libertatea de exprimare nu este un drept absolut, putând fi supus unor limite care constituie măsuri necesare într-o societate democratică. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit cu valoare de principiu că art. 10 alin. (2) presupune îndatoriri şi responsabilităţi aplicabile deopotrivă jurnaliştilor, chiar şi atunci când este vorba de chestiuni de interes general şi care pot avea o importanţă specială dacă există riscul atingerii reputaţiei unei persoane (cauza Tanasoaica c. României, Hotărârea din 19 iunie 2012, cauza Tammer c. Estoniei, Hotărârea din 6 februarie 2001).
De asemenea, în cauza Axei Springer AG c. Germaniei, Hotărârea din 7 februarie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în ce măsură se poate păstra un echilibru între libertatea de exprimare (art. 10 din Convenţie), limitele ei şi respectarea dreptului la o bună reputaţie (art. 8 din Convenţie), aflate într-un aparent conflict. Curtea a stabilit criteriile ce vor fi avute în vedere: contribuţia la o dezbatere de interes general; gradul de notorietate al persoanei vizate şi obiectul articolului; modul prin care a fost obţinută informaţia şi gradul acesteia de veridicitate; comportamentul anterior al persoanei vizate; sancţiunea aplicată.
Or, în cauză, aceste criterii nu au fost, în opinia recurentei, avute în vedere, câtă vreme prin articolele de presă s-au adus acuzaţii grave care au condus la lezarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei în mod iremediabil, în condiţiile în care pârâţii aveau obligaţia să le verifice şi să le prezinte imparţial.
A mai susţinut recurenta că nu au fost aplicate în mod corect dispoziţiile art. 1357 din C. civ. cu privire la răspunderea pentru fapta proprie a societăţii B. şi cele ale art. 64 din Codul audiovizualului.
Astfel, în privinţa pârâtei B., a invocat atât răspunderea pentru fapta proprie, cât şi răspunderea pentru fapta prepusului, potrivit art. 1373 din C. civ., întrucât aceasta şi-a încălcat propria obligaţie prevăzută de Convenţie şi de C. civ. privind ocrotirea dreptului la viaţă privată şi de familie, la imagine, la demnitate şi la onorare (art. 8 din Convenţie şi art. 71 - 74 din C. civ.), art. 10 alin. (2) din Convenţie, art. 64 din Codul audiovizualului şi art. 23 alin. (1) din Constituţie, art. 4 din C. proc. pen. şi Directiva (UE) 2016/343 cu referire la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie.
Însă, interpretând şi aplicând greşit dispoziţiile art. 1349, 1357 şi 1373 din C. civ., instanţa de apel a restricţionat nepermis criticile supuse analizei şi nu a verificat şi motivele invocate la instanţa de fond, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, reţinând doar răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, iar nu şi pentru fapta proprie a pârâtei B. SRL, deşi recurenta a criticat încălcarea obligaţiei de verificare a exactităţii informaţiilor difuzate pe postul de televiziune. Ca atare, încălcarea flagrantă a principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, a dreptului la un proces echitabil şi la egalitatea de arme, prin cenzurarea unui motiv de apel, constituie motiv de casare, conform art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.
De asemenea, a susţinut că instanţa de apel nu a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 30 alin. (4) din C. proc. civ., apreciind că cererea de ştergere a articolelor difuzate în mediul on-line este o cerere accesorie faţă de cererea privind daunele morale, fiindu-i astfel încălcate dreptul de intervenţie şi de opoziţie asupra datelor cu caracter personal.
Or, ştergerea înregistrărilor şi a publicaţiilor din mediul on-line care conţin numele său, difuzate şi înregistrate pe site-ul propriu sau pe reţeaua youtube de către pârâţi, nu are caracter accesoriu, ci caracterul unei cereri principale, întemeiată pe dispoziţiile art. 253 din C. civ., ale Directivei 95/46/CE şi ale Regulamentului (UE) nr. 679/2016. Dreptul la viaţă privată include şi "dreptul de a fi uitat", fapt ce ar putea fi împiedicat dacă în mediul virtual ar rămâne informaţii legate de o persoană fizică pe o perioadă nelimitată în timp.
În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în cauza C-131/12, 13 mai 2014) a decis că: "Art. 12 lit. (b) şi art. 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 din 24.10.1995 trebuie interpretate în sensul că persoana vizată poate să solicite ca informaţia în cauză să nu mai fie pusă la dispoziţia marelui public prin intermediul includerii sale într-o asemenea listă de rezultate, aceste drepturi prevalează în principiu nu numai asupra interesului economic al operatorului motorului de căutare, ci şi asupra interesului acestui public de a avea acces la informaţia respectivă cu ocazia unei căutări referitoare la numele acestei persoane".
Tot astfel, art. 14 din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date prevede că: "(1) Orice persoană vizată are dreptul de a obţine de la operator, la cerere şi în mod gratuit: a) după caz, rectificarea, actualizarea, blocarea sau ştergerea datelor a căror prelucrare nu este conformă prezentei legi, în special a datelor incomplete sau inexacte".
Sub un ultim aspect, cu referire la cheltuielile de judecată, recurenta a invocat greşita aplicare a art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., onorariul avocaţial fiind vădit disproporţionat în raport de complexitatea cauzei şi munca depusă.
5. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât C. a depus întâmpinare, în termen procedural, prin care a solicitat anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea ca nefondat.
În susţinerea poziţiei sale procesuale, raportat dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ., intimatul a arătat că recurenta nu a indicat în cererea de recurs domiciliului acesteia, ci doar domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură, cerinţă a cărei lipsă este sancţionată cu nulitatea recursului, conform art. 486 alin. (3) din acelaşi cod, care fiind necondiţionată, vătămarea se prezumă până la proba contrară, potrivit art. 175 alin. (2). De asemenea, nu a fost indicat nici CNP-ul, lipsă sancţionată cu aceeaşi nulitate a recursului.
Pe fondul motivelor de recurs, intimatul s-a apărat arătând că încheierea atacată cuprinde atât soluţia avută în vedere de către instanţă cu privire la sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cât şi motivarea în raport de care a fost respinsă cererea, fiind respectate dispoziţiile art. 233 din C. proc. civ.
Cu privire la decizia atacată, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. a vizat nesocotirea art. 425 alin. (1) lit. a) şi b) din C. proc. civ., în sensul în care instanţa nu a respectat obligaţia de a motiva hotărârea sub toate aspectele invocate şi cu privire la toate probele pe care se sprijină.
Însă, acest motiv de recurs a fost indicat doar formal, în contextul în care, invocând o pretinsă încălcare a normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenta a dezvoltat aspecte care ţin de interpretarea materialului probator şi de fondul pricinii, fără a antama chestiunile ce ţin de procedura în sine.
Pe de altă parte, decizia recurată cuprinde, în opinia intimatului, motivarea în fapt şi în drept faţă de toate aspectele deduse judecăţii, instanţa de apel prezentând argumentele în raport de care a reţinut că dreptul său la liberă exprimare nu a adus nicio atingere drepturilor recurentei.
Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 7, prin care s-a invocat pretinsa încălcare a autorităţii de lucru judecat, prin raportare la Sentinţa civilă nr. 7474/25.04.2008, intimatul a susţinut că instanţa de apel a analizat faptul ilicit, pretins săvârşit prin dezvăluirea dispozitivului sentinţei, în sensul reluării unei părţi din considerentele sentinţei în discuţie, fără însă a rejudeca acea cauză, pentru a se putea reţine ipoteza încălcării autorităţii de lucru judecat.
Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8, intimatul a arătat că instanţa de apel a analizat în mod judicios raportul dintre art. 8 şi art. 10 din Convenţie, din perspectiva jurisprudenţei în materie, reţinând că în cauză nu au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare şi, în consecinţă, nu au fost încălcate drepturile recurentei protejate de art. 8.
În acest sens, au fost avute în vedere următoarele criterii: contextul în care au fost făcute afirmaţiile, reţinând că informaţiile prezentate publicului sunt circumscrise activităţii de judecător desfăşurate de reclamantă (şi nu vieţii sale private); interesul public în ceea ce priveşte subiectul tratat, care nu poate fi pus sub semnul întrebării, din moment ce tema abordată era legată în mod indirect de dosarul penal instrumentat de D.N.A., în care s-a dispus trimiterea în judecată a acesteia pentru săvârşirea unor fapte de corupţie în calitatea sa de judecător; fundamentul factual.
Intimata-pârâtă B. SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În susţinerea poziţiei sale procesuale, intimata a arătat că încheierea recurată respectă toate rigorile impuse de lege.
Cu privire la decizia atacată, intimata a arătat că, în speţă, nu este îndeplinită cerinţa existenţei unei fapte ilicite, câtă vreme informaţiile difuzate de postul de televiziune erau deja publice, iar subiectul era de notorietate încă din anii anteriori, când fusese demarată cercetarea penală împotriva reclamantei.
Sub acest aspect, în primul material video, au fost prezentate informaţii privind infracţiunile de dare de mită, spălare de bani şi abuz în serviciu de care a fost acuzat fostul primar al oraşului K., G., infracţiuni în legătură cu săvârşirea cărora s-a dispus şi cercetarea reclamantei, precum şi suspendarea acesteia din funcţia de magistrat şi preşedinte al secţiei a II-a a Tribunalului Constanţa, dispusă de Consiliul Superior al Magistraturii. Ca atare, în aprecierea pretinsului prejudiciu, instanţa trebuia să aibă în vedere reputaţia reclamantei, dar şi faptul că toate informaţiile prezentate de intimată erau de notorietate şi de interes public încă din anul 2014.
Cel de-al doilea material denunţat de reclamantă ca fiind cauzator de prejudicii a vizat implicarea membrilor familiei E., în special a avocatului E., în diferite dosare având ca obiect retrocedarea unor proprietăţi, reluându-se informaţiile privind legătura reclamantei cu fostul primar al oraşului K., punerea acesteia sub acuzare, suspendarea acesteia din funcţie, precum şi faptul că cercetarea penală a vizat fapte săvârşite în legătură cu retrocedarea unor terenuri prin hotărâre judecătorească. Or, câtă vreme informaţiile erau deja prezentate în mod detaliat atât în presa scrisă, pe internet, cât şi în mediul audio-vizual, fiind de notorietate şi de interes public, presa era îndreptăţită să informeze opinia publică cu privire la activitatea profesională a reclamantei, precum şi cu privire la dosarele penale în care aceasta era cercetată.
A susţinut intimata că fapta de a prezenta publicului informaţii de interes public nu poate fi considerată ilicită în condiţiile prevăzute de art. 32 alin. (3) şi art. 34 alin. (4) din Decizia nr. 220/2011 a Consiliului Naţional al Audiovizualului. În plus, potrivit art. 52 alin. (1) şi art. 63 din aceeaşi decizie, precum şi a art. 41 din Legea nr. 504/2002, reclamanta avea deschisă o procedură specială, obligatorie, în vederea constatării pretinsului caracter ilicit şi a pretinsei încălcări a drepturilor sale nepatrimoniale, prin exercitarea dreptului la replică, iar în caz de refuz, sesizarea Consiliului Naţional al Audiovizualului.
Cu referire la lipsa culpei, intimata a arătat că simpla atingere a drepturilor nepatrimoniale pretinsă de către reclamantă nu este suficientă pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Decizia nr. 220/2011 a Consiliului Naţional al Audiovizualului şi art. 1353 din C. civ. conduc la concluzia că exercitarea dreptului pârâţilor, în calitate de jurnalişti, cu privire la informarea publică asupra unui subiect de interes public, mediatizat în România, reprezintă o faptă permisă de lege. Mai mult, prin raportare la activitatea specifică desfăşurată de pârâţi şi calitatea de jurnalişti, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Handyside vs. Regatul Unit, Lingens vs. Austria sau Dalban vs. România) şi garanţiile constituţionale privitoare la libertate de exprimare şi libertatea presei, este evident că prezentarea respectivelor informaţii nu reprezintă o faptă ilicită şi nu constituie o vătămare adusă reclamantei.
A mai arătat intimata că raporturile contractuale ale pârâţilor nu sunt raporturi de muncă, ci raporturi de cesiune a drepturilor de autor, astfel că realizatorul emisiunii răspunde direct pentru un eventual prejudiciu cauzat, nefiind incidentă răspunderea comitentului pentru prepusul său, specifică raporturilor de muncă.
Cu referire la prejudiciul reclamat, intimata a arătat că nu există elemente care să ateste că, într-adevăr, reclamanta a suferit de pe urma comentariilor făcute în articolele incriminate.
A conchis intimata în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1357 din C. civ. privind atragerea răspunderii civile delictuale.
Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate, ca nefondate, fiind reiterate susţinerile din motivele de recurs.
6. Procedura de filtru
Prin rezoluţia din data de 05 august 2019, s-a dispus comunicarea cererii de recurs cu menţiunea de a se depune întâmpinare, precum şi efectuarea celorlalte formalităţi de comunicare, menţionate în dispoziţiile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ.
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în complet filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din data de 12 decembrie 2019, completul filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât C., şi a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii de şedinţă din 11 ianuarie 2019 şi a Deciziei nr. 141 A din 01 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă, stabilind termen de judecată la data de 06 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând încheierea şi decizia recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, potrivit considerentelor expuse în continuare.
II.1. Asupra legalităţii încheierii atacate
Recursul reclamantei A., declarat împotriva încheierii din 11.01.2019 prin care i-a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., însă criticile concrete de nelegalitate sunt subsumabile, în realitate, motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 din acelaşi cod.
Astfel, sub un prim aspect criticat, recurenta a invocat nemotivarea încheierii, atât din perspectiva lipsei totale a considerentelor de fapt şi de drept care să justifice soluţia de respingere a cererii, cât şi din perspectiva unor considerente care nu au legătură cu cauza, întrucât s-a reţinut, greşit, că întrebările preliminare privesc "drepturile altora", iar nu drepturile subiective ale recurentei, pretins încălcate.
Examinând aceste critici, încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că solicitarea reclamantei-recurente de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în procedura hotărârii preliminare prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, a urmărit ca instanţa naţională să supună Curţii de Justiţie de la Luxembourg o cerere de decizie preliminară referitoare la interpretarea art. 21 alin. (1) şi art. 22 alin. (1) din Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor) - dreptul la opoziţie şi procesul decizional individual automatizat -, cu următoarele întrebări preliminare:
"- dacă acestea trebuie interpretate în sensul că persoana vizată poate să solicite ca informaţia în cauză să nu mai fie pusă la dispoziţia marelui public prin intermediul includerii sale într-o asemenea listă de rezultate, dacă aceste drepturi PREVALEAZĂ în principiu nu numai asupra interesului economic al operatorului motorului de căutare, ci şi asupra interesului acestui public de a avea acces la informaţia respectivă cu ocazia unei căutări referitoare la numele acestei persoane;
- dacă aceste drepturi fac parte din categoria dreptului la viaţă privată şi dacă instanţa naţională are obligaţia să se pronunţe asupra cererii persoanei vizate de a nu mai fi pusă la dispoziţia marelui public prin intermediul includerii sale într-o asemenea listă de rezultate atunci când a fost sesizată cu o astfel de cerere".
Având natura juridică a unei veritabile hotărâri judecătoreşti, încheierea (obiect al recursului în analiză) este supusă aceloraşi exigenţe ale obligaţiei de motivare a hotărârii, înţeleasă, după cum este îndeobşte cunoscut, ca un silogism judiciar de natură a explica şi fundamenta hotărârea pronunţată, care fără a avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, trebuie totuşi să conţină în mod necesar expunerea acelor argumente care demonstrează raţionamentul judiciar al instanţei şi care sunt susceptibile să fundamenteze soluţia pronunţată.
Or, prin încheierea din 11.01.2019, curtea de apel a respins cererea reclamantei de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene "deoarece întrebările vizează prevalenţa unor drepturi asupra altora, aspecte ce ţin de situaţia de fapt şi de dezlegarea raportului juridic dedus judecăţii".
Contrar susţinerilor recurentei, curtea de apel a expus, într-o redactare succintă, într-adevăr, însă corectă, logică şi convingătoare, argumentul esenţial al respingerii cererii, dat de împrejurarea că întrebările solicitate a fi adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene excedează obiectul unei cereri de decizie preliminară.
Aceasta întrucât, obiectul unei trimiteri preliminare, astfel cum este configurat de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, trebuie să se refere la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii Europene, iar nu la interpretarea normelor dreptului naţional sau la aspecte de fapt invocate în cadrul litigiului principal, aşa cum este şi cazul ipotezei pe care curtea de apel şi-a fundamentat soluţia de respingere.
Nu poate fi primită nici teza considerentelor care nu au legătură cu cauza, susţinută cu titlu de viciu al motivării încheierii, cu referire la "drepturile altora" pe care curtea de apel le-ar fi considerat ca făcând obiectul întrebărilor preliminare.
În sensul acestei concluzii, Înalta Curte reţine că o lecturare adecvată a frazei anterior redate şi o corectă interpretare gramaticală a acesteia permit cu uşurinţă a se constata faptul că, în motivarea criticată, cuvântul "altora" are o cu totul altă funcţie gramaticală şi, în consecinţă, o cu totul altă semnificaţie juridică decât cea susţinută de recurentă. Aceasta întrucât, curtea de apel a reţinut că obiectul întrebărilor preliminare îl constituie prevalenţa drepturilor afirmate de reclamantă, asupra altor drepturi (adică asupra interesului economic al operatorului motorului de căutare etc.), iar nu "drepturile altora" în mod exclusiv, astfel că motivarea hotărârii nu poate fi considerată nicidecum străină cauzei, cum pretinde fără temei recurenta.
În consecinţă, motivarea încheierii recurate s-a efectuat cu respectarea atât a exigenţelor art. 233 alin. (1) lit. j) coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cât şi a principiilor jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 fiind nefondat.
Sub un al doilea aspect criticat, recurenta a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, art. 20 din Constituţia României, art. 21 alin. (1) şi art. 22 alin. (1) din Regulamentul (UE) 2016/679, precum şi a dispoziţiilor relevante din C. civ. şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, critici ce sunt susceptibile de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.
Luând în analiză acest motiv de nelegalitate, Înalta Curte reţine că soluţia criticată este rezultatul interpretării şi aplicării deplin legale a dispoziţiilor dreptului Uniunii, care reglementează procedura hotărârii preliminare (art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene), nefiind nesocotită norma din legea fundamentală referitoare la aplicarea prioritară a reglementărilor internaţionale (art. 20).
Distinct de argumentul expus în precedent, cu referire la aspectul excedării domeniului de aplicabilitate al cererii de decizie preliminară, după cum rezultă din conţinutul concret al întrebărilor adresate, Înalta Curte are în vedere faptul că recurenta a invocat chestiunea trimiterii preliminare, în faţa instanţei de apel care, în accepţiunea paragrafelor 2 şi 3 ale art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, avea numai facultatea, iar nu şi obligaţia de sesizare, întrucât norma internă de competenţă materială funcţională deschidea părţilor din litigiul pendinte calea de atac a recursului.
Drept urmare, fiind incidentă ipoteza facultăţii de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi apreciindu-se că întrebările adresate excedează obiectul hotărârii preliminare, curtea de apel nu era ţinută să mai analizeze în concret aplicabilitatea în cauză a vreuneia dintre situaţiile de excepţie de la obligaţia de a sesiza Curtea, aşa cum sunt cele referitoare la relevanţa întrebării pentru soluţionarea cauzei, ori la aşa-numita "teorie a actului clar".
Ca atare, considerentele încheierii, prin care se realizează doar o trimitere generică la situaţii ipotetice în care o instanţă naţională care, potrivit dreptului intern, judecă în ultimă instanţă, poate să nu folosească procedura hotărârii preliminare, dobândesc doar valenţele unor considerente supraabundente, nenecesare, iar nu semnificaţia unei încălcări sau aplicări greşite a legii, în sensul criticilor recurentei care, şi din această perspectivă, se vădesc a fi nefondate.
II.2. Asupra legalităţii deciziei atacate
Recursul reclamantei a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ., iar criticile concrete de nelegalitate, subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., ce se impută deciziei curţii de apel, pot fi sintetizate astfel:
- încălcarea autorităţii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 7474/25.04.2008 a Judecătoriei Constanţa, irevocabilă, pronunţată de recurentă în calitate de judecător;
- încălcarea principiului proporţionalităţii şi a justului echilibru între drepturile aflate în conflict şi ocrotite în egală măsură de art. 8 şi art. 10 din Convenţie, respectiv între dreptul recurentei la protejarea reputaţiei şi dreptul pârâţilor-intimaţi la libera exprimare, prin acordarea greşită a prevalenţei celui din urmă drept;
- aplicarea greşită a normelor naţionale (din legea fundamentală şi din legislaţia infraconstituţională), convenţionale şi comunitare, enunţate punctual, care garantează recurentei dreptul la viaţă privată, la respectarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei, la propria imagine, precum şi la prezumţia de nevinovăţie, pretins a fi fost încălcate prin afirmaţiile jurnalistului pârât făcute în cadrul celor două emisiuni TV;
- reţinerea greşită a profesionalismului şi bunei-credinţe şi, ca o consecinţă, a marjei de apreciere permisă jurnalistului pârât în ceea ce priveşte doza de exagerare şi depăşirea limitelor acceptabile pentru o dezbatere de interes general;
- neaplicarea condiţiei legale referitoare la îndatoririle şi responsabilităţile ce incumbă jurnaliştilor şi nici a criteriilor jurisprudenţiale pentru punerea în balanţă a intereselor concurente ale părţilor litigante, cu consecinţa nereparării prejudiciului cauzat prin lezarea în mod iremediabil a demnităţii, onoarei şi reputaţiei recurentei;
- omisiunea analizării criticilor din apel referitoare la gravitatea prejudiciului moral pretins suferit, consecinţă a gravităţii acuzaţiilor aduse în cadrul celor două emisiunii TV;
- aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală a societăţii de televiziune pârâte şi necercetarea tezei răspunderii pentru fapta proprie prin încălcarea obligaţiei de verificare a exactităţii infracţiunilor furnizate pe postul de televiziune, conform art. 1357 din C. civ. şi art. 64 din Codul audiovizualului;
- aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 30 alin. (4) din C. proc. civ. şi art. 253 din C. civ., în privinţa reţinerii caracterului accesoriu, iar nu principal, al solicitării de ştergere a înregistrărilor şi a publicaţiilor din mediul on-line care conţin numele recurentei, cu nesocotirea atât a Regulamentului (UE) nr. 679/2016, cât şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-131/12).
Examinând aspectele criticate, în succesiunea logică a chestiunilor de legalitate şi cu gradualitatea specifică controlului de convenţionalitate, Înalta Curte reţine că instanţele de fond au fost învestite cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, prin care reclamanta A. - judecător suspendat din funcţie începând cu data de 29.11.2014, prin Hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, ca urmare a trimiterii în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu şi luare de mită - a solicitat obligarea jurnalistului C. şi a societăţii de televiziune B. SRL la plata de daune morale pentru încălcarea dreptului său la viaţă privată, la respectarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei, la propria imagine, precum şi ca urmare a încălcării prezumţiei de nevinovăţie; de asemenea, a solicitat ştergerea tuturor înregistrărilor/publicaţiilor on-line, atât cele cu conţinut scris al articolelor, cât şi cele video, inclusiv videoclipurile transmise prin intermediul youtube.
Drept urmare, s-a impus instanţelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamantei la protecţia reputaţiei sale - ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată - şi a celorlalte valori nepatrimoniale, pretins a fi fost încălcate, şi a dreptului pârâţilor la libertatea de exprimare, cu privire la care aceştia din urmă au susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispoziţiile art. 10 din Convenţie, art. 30 din Constituţia României şi art. 75 alin. (2) din C. civ.
Afirmaţiile pretins cauzatoare de prejudicii (cele care fac direct sau indirect trimitere la reclamantă), astfel cum a fost fixat cadrul procesual prin elementele cererii de chemare în judecată şi examinat în cadrul devoluţiunii din apel, sunt cele făcute în cadrul emisiunii televizate "D." din data de 29.03.2016 (cu subtitlul "Cum îi executa primarul din K. pe afaceriştii care nu dădeau şpăgi"), respectiv din data de 05.04.2016 (cu subtitlul "Cum erau mituiţi judecătorii de retrocedări. E., avocatul minune şi vrăjelile judecătoarei A."), după cum urmează:
- "judecătorul A. este autoarea sentinţei prin care terenul de sub cea mai valoroasă carieră de piatră din judeţul Constanţa a fost retrocedat unor moştenitori dubioşi. În spatele afacerii se iveşte influenţa senatorului H. şi a fratelui său"
- "până în prezent, procurorii DNA au reuşit să descopere că G. (primarul oraşului K.) a dat şpagă judecătorului constănţean A., această A. era specialistă în retrocedări, ea l-a servit pe primarul G. în câteva dosare de la K., iar prin sentinţele ei, primarul s-a ales cu terenuri în valoare de milioane de euro" respectiv
- "primarul de la K. este acuzat că a dat şpagă judecătoarei A. pentru că aceasta să dea la comandă sentinţe de retrocedări de terenuri"
- "judecătoarea A. era amica primarului G."
- "retrocedare aparent banală ce viza un teren de 20 ha din comuna constănţeană L. (...), E. a obţinut în 2007 o decizie judecătorească prin care doamnele erau îndreptăţite la retrocedarea a 20 de ha (...), din comuna L., pe amplasamentul celei mai valoroase cariere de piatră din judeţ, o carieră ce valorează circa 20 milioane de euro. la ghiciţi acum numele judecătorului care a recunoscut dreptul de retrocedare cerut de avocatul E.? Se numeşte A., adică judecătoarea mituită de primarul G., acuzată de sentinţe dubioase tocmai în dosare de retrocedări. Cum este posibil ca tocmai această A. să decidă retrocedarea ciudată pentru clienţii avocatului E., tot ea să-l îmbogăţească şi pe primarul G.".
Este lesne de observat, din simpla lecturare a textelor sus-redate, faptul că libertatea de exprimare, în componenta care interesează litigiul pendinte - anume libertatea de informare prin mass-media - s-a materializat, într-o proporţie covârşitoare, în imputaţii factuale la adresa reclamantei, în legătură cu exercitarea atribuţiilor profesionale de judecător.
Ca atare, în mod judicios s-a raportat curtea de apel, similar primei instanţe, la distincţia clară pe care în mod constant Curtea Europeană a făcut-o între judecăţile de valoare (exprimarea de opinii asupra calităţilor profesionale, morale sau personale ale unei persoane) şi declaraţiile factuale (imputarea unor fapte concrete, de natură obiectivă).
Astfel, într-o bogată jurisprudenţă (cu titlu de exemplu, cauza Lesnik c. Slovaciei, cauza Pedersen şi Baadsgaard c. Danemarcei, cauza Timpul Info-Magazin şi Anghel c. R. Moldova, cauza Lavric c. României), instanţa de contencios european al drepturilor omului a reţinut că, în vreme ce existenţa unor fapte poate fi demonstrată (şi, ca atare, afirmaţiile factuale sunt susceptibile de proba verităţii), veridicitatea judecăţilor de valoarea nu poate fi dovedită, iar problema clasificării unei declaraţii drept fapt sau judecată de valoare ţine, în primul rând, de marja de apreciere a autorităţilor naţionale, în special a instanţelor interne. Totuşi, Curtea Europeană a decis că, chiar şi în cazul în care o declaraţie constituie o judecată de valoare, trebuie să existe un temei factual suficient pentru a o justifica, în caz contrar fiind considerată excesivă şi, deci, situată în afara protecţiei conferite de art. 10 libertăţii de exprimare.
În consecinţă, în deplin acord cu principiile jurisprudenţiale anterior expuse, curtea de apel a examinat criticile reclamantei şi a reţinut concluzia existenţei unei suficiente baze factuale în privinţa imputaţiilor concrete la adresa acesteia, argumentaţia curţii de apel fiind realizată într-o manieră extrem de detaliată, pe baza unui raţionament juridic corect, logic şi convingător, aspecte ce vor fi dezvoltate în cele ce succed.
Astfel, făcând trimitere la documente oficiale, anume un comunicat de presă din 28.11.2014 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi o hotărâre de suspendare din funcţia de judecător adoptată de Consiliul Superior al Magistraturii, curtea de apel a notat aspectul potrivit cu care, din comunicatul publicat şi reluat de presa vremii, rezultă că în acelaşi dosar penal a fost trimis în judecată şi G., primar al oraşului K., şi că afirmaţiile factuale litigioase pentru care se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale nu privesc faptele ce formează obiectul dosarului penal, ci pretinse fapte conexe referitoare la "sentinţe de retrocedări de terenuri" din localitatea K..
În continuarea raţionamentului expus, curtea de apel a reţinut faptul că cele două emisiuni "D." de al căror conţinut se plânge reclamanta au fost difuzate la 29.03.2016 şi, respectiv, 05.04.2016, la un interval de timp considerabil în raport cu momentul inculpării reclamantei şi a primarului localităţii K., aşa cum rezultă din numeroasele articole publicate în presă începând cu anul 2014.
Ca atare, în mod corect a argumentat curtea de apel că faptele şi afirmaţiile jurnalistului pârât C. se impun a fi analizate în contextul factual sus-arătat, întrucât chestiunile prezentate publicului sunt circumscrise activităţii de judecător desfăşurate de reclamantă, iar tema centrală a emisiunilor TV, reluată în articolul de presă, este una de interes public, legată indirect - prin persoanele şi prin natura operaţiunilor implicate -, de dosarul penal în care s-a dispus trimiterea în judecată a acesteia. În concret, jurnalistul pârât a reluat o parte din informaţiile publice existente la acea dată, referitoare la inculparea reclamantei într-un dosar penal alături de primarul localităţii K., cărora a încercat să le adauge noi pretinse neregularităţi.
Contrar susţinerilor recurentei, analiza curţii de apel a avut în vedere verificarea măsurii în care au fost respectate de către jurnalistul pârât "îndatoririle şi responsabilităţile" impuse de dispoziţiile parag. 2 al art. 10 din Convenţie şi statuate, cu valoare de principiu, în jurisprudenţa Curţii Europene dezvoltată pe marginea acestei norme.
Este locul aici a aminti faptul că "îndatoririle şi responsabilităţile" inerente exerciţiului libertăţii de exprimare pot dobândi o importanţă deosebită atunci când un articol riscă să aducă atingere reputaţiei unei persoane, astfel încât trebuie analizate prin raportare la obligaţia jurnalistului de a acţiona cu bună-credinţă, în aşa fel încât să furnizeze informaţii exacte şi demne de încredere, cu respectarea deontologiei profesionale, limitări ce sunt valabile şi în situaţia în care este redat conţinutul unor articole apărute în alte publicaţii, aşa cum este şi cazul unei părţi semnificative din imputaţiile factuale litigioase.
Or, în cauză, luând în considerare şi rolul esenţial ce revine presei într-o societate democratică, curtea de apel a motivat suficient şi adecvat buna-credinţă şi atenţia profesionistă cu care jurnalistul pârât a tratat problema de interes public dezbătută în cadrul celor două emisiuni, în sensul în care a reţinut în considerentele deciziei recurate faptul că "jurnalistul însuşi îşi circumstanţiată afirmaţiile, le plasează sub semnul interogaţiilor şi învederează publicului faptul că judecătoarea este «acuzată de sentinţe dubioase tocmai în dosare de retrocedări», aspect necontestat în cauză".
Aşadar, Înalta Curte reţine că a fost evaluată judicios de către curtea de apel marja permisă în general jurnaliştilor în ceea ce priveşte provocarea sau exagerarea atunci când dezbaterea priveşte o persoană publică, în sensul în care a concluzionat că nu s-ar putea reproşa jurnalistului încălcarea obligaţiilor profesionale. Este de subliniat, în contextul aprecierii limitelor libertăţii de informare, faptul că, între problemele de interes general se află, fără îndoială, cele care privesc funcţionarea justiţiei şi măsura în care judecătorii îşi îndeplinesc înaltele lor responsabilităţi, conform scopului misiunii ce le este încredinţată.
Examinând, în continuare, criticile recurentei prin care se susţine încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţată de către aceasta, în calitate de judecător, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor formulate, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 din C. proc. civ.
De necontestat, autoritatea de lucru judecat reprezintă principalul efect procesual al unei hotărâri judecătoreşti definitive, iar încălcarea acesteia constituie un grav motiv de nelegalitate şi conduce la desfiinţarea hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate.
Aceasta întrucât, fiind expresia puterii judecătorului de a tranşa litigiile, o hotărâre judecătorească, indiferent de calitatea soluţiei pronunţate, are forţa, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiaşi judecăţi, asigurând astfel stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice.
Ca atare, sunt principial corecte la nivel teoretic susţinerile recurentei potrivit cu care curtea de apel, în propria hotărâre, nu putea decât să se conformeze lucrului deja judecat prin hotărârea irevocabilă pronunţată de recurentă, în calitate de judecător, într-un litigiu anterior de fond funciar, fiindu-i interzisă reluarea verificărilor jurisprudenţiale asupra aspectelor tranşate.
Însă, în litigiul pendinte, decizia curţii de apel (obiect al recursului de faţă) nu reia, nicidecum, verificări jurisdicţionale finalizate irevocabil, considerentele instanţei de apel infirmând, fără putinţă de tăgadă, alegaţiile recurentei, în sensul că "instanţa de apel a verificat", "a dat verdictul că dispozitivul (...) «este echivoc»", ori că "a pus sub semnul incertitudinii o hotărâre pronunţată de o instanţă".
Astfel, în cadrul examinării cerinţelor legale şi jurisprudenţiale referitoare la baza factuală pentru afirmaţiile jurnalistului şi buna credinţă a acestuia, curtea de apel a reţinut că "jurnalistul C. a avut o puternică bază factuală" în ce priveşte afirmaţia din emisiunea "D." din data de 05.04.2016 referitoare la retrocedarea de către reclamanta judecător a unui teren de 20 ha din comuna constănţeană L., pe amplasamentul unei cariere de piatră.
Considerentele vizate de criticile recurentei au următorul conţinut: "În concret, prin Sentinţa civilă nr. 7474/25.04.2008 pronunţată de apelata-reclamantă A., în calitate de judecător în cadrul Judecătoriei Constanţa, în Dosarul nr. x/2006, s-a dispus anularea Hotărârii nr. 420/01.09.2006 emise de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor şi obligarea Comisiilor Locală şi Judeţeană «să întocmească, conform obligaţiilor ce le revin, documentaţia necesară reconstituirii dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 20 ha teren extravilan, în una din variantele posibile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 1/2000 (...), respectiv în natură sau, în situaţia în care reconstituirea în natură nu este posibilă, prin acordarea de despăgubiri echivalente suprafeţei de 20 ha teren extravilan».
(...) Din art. 3 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2000 rezultă că «restituirea în natură», în materia fondului funciar, are o semnificaţie juridică proprie, diferită de cea din limbajul comun, înţelegându-se nu numai restituirea pe vechiul amplasament, ci şi reconstituirea dreptului de proprietate pe un alt amplasament.
(...) În aceste condiţii, dispozitivul Sentinţei civile nr. 7474/25.04.2008 (...) este echivoc pentru un nespecialist în domeniul juridic, dispunându-se întocmirea documentaţiei în vederea reconstituirii dreptului de proprietate «în natură sau, în situaţia în care reconstituirea în natură nu este posibilă, prin acordarea de despăgubiri echivalente suprafeţei de 20 ha teren extravilan».
Practic, ceea ce s-a dispus este reconstituirea dreptului de proprietate pe un alt amplasament sau, în situaţia în care aceasta nu este posibilă din cauza lipsei de terenuri, acordarea de despăgubiri echivalente suprafeţei de 20 ha teren extravilan.
Cu toate acestea, nu se poate reţine că jurnalistul C. nu a avut o bază factuală atunci când a făcut afirmaţiile în emisiunea "D." din data de 05.04.2016, deoarece Dosarul nr. x/2006 a existat şi a fost soluţionat de apelanta-reclamantă în calitate de judecător în cadrul Judecătoriei Constanţa; a avut obiectul invocat de jurnalist şi acţiunea reclamantelor I. şi J. a fost admisă, constatându-se calitatea lor de persoane îndreptăţite la reconstituire pentru suprafaţa de teren de 20 ha situat în satul Sibioara, zona Cariera, despre care jurnalistul a făcut vorbire; dosarul a fost soluţionat prin reconstituirea dreptului de proprietate «în natură sau, în situaţia în care reconstituirea în natură nu este posibilă, prin acordarea de despăgubiri echivalente suprafeţei de 20 ha teren extravilan».
Or, nu i se poate imputa jurnalistului că a făcut public dispozitivul unei sentinţe civile în care sintagma «în natură» (cu dihotomia pe vechiul amplasament/pe un alt amplasament) este explicată abia prin considerente. În aceste condiţii, inexactitatea parţială a faptelor prezentate nu exclude protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea învestită cu soluţionarea apelului pendinte neavând niciun indiciu că jurnalistul nu ar fi acţionat cu bună-credinţă în cadrul unui subiect de interes public".
Aşadar, "verificările" efectuate de curtea de apel s-au circumscris în exclusivitate domeniului de aplicabilitate al noţiunilor de "bază factuală" şi "bună-credinţă", obligatoriu a fi cercetate în cadrul examenului de convenţionalitate asupra limitelor libertăţii de exprimare a jurnalistului, astfel încât Înalta Curte reţine că nu poate fi pusă în discuţie o încălcare a autorităţii de lucru judecat, în modalitatea susţinută, fără temei, de către recurentă.
Cu referire la criticile prin care se susţine încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, garantată recurentei de art. 23 alin. (11) din Constituţia României, art. 4 din C. proc. pen., art. 6 par. 2 din Convenţie şi Directiva (UE) 2016/343, Înalta Curte constată că instanţa civilă, realizând analiza incidenţei unei răspunderi delictuale, nu a făcut vreo apreciere cu privire la faptele pentru care reclamanta a fost trimisă în judecată penală, ci, dimpotrivă, a subliniat imperativul ca aceasta să continue să se bucure de prezumţia de nevinovăţie.
În plus şi în mod determinant, curtea de apel a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor legale sus-citate atunci când a conchis că nu poate avea semnificaţia vreunei încălcări a acestei garanţii fundamentale reluarea unor afirmaţii deja publice referitoare la inculparea reclamantei judecător şi invocarea cu bună-credinţă de către jurnalist a unei hotărâri judecătoreşti.
Raportat întregului aparat argumentativ analizat în cele ce preced şi fără a ignora interesul general ca judecătorii, aşa cum este şi cazul reclamantei, să beneficieze de încrederea publicului, Înalta Curte reţine că este deplin legală concluzia la care a ajuns curtea de apel, în sensul că nu au fost depăşite, în circumstanţele particulare ale cauzei, limitele legale ale libertăţii de exprimare prevăzute de art. 10 parag. 2 al Convenţiei şi art. 75 alin. (2) din C. civ., fiind asigurate proporţionalitatea şi justul echilibru între drepturile şi interesele contrapuse de părţile litigante, proteguite în egală măsură atât de dispoziţiile Convenţiei, cât şi de legislaţia internă.
Pe cale de consecinţă, nu i se poate reproşa instanţei de apel omisiunea cercetării gravităţii deosebite a acuzaţiilor aduse în cadrul celor două emisiunii TV, care ar fi conturat şi gravitatea prejudiciului moral pretins suferit, astfel că, şi din această perspectivă, criticile recurentei se vădesc a fi nefondate.
Criticile recurentei prin care se susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor C. civ. care reglementează condiţiile legale de antrenare a răspunderii civile delictuale sunt, de asemenea, nefondate. În mod corect a subliniat curtea de apel aspectul potrivit cu care, neexistând o faptă ilicită în sensul art. 1349 şi urm. din C. civ., nu se poate vorbi nici de încălcarea drepturilor prevăzute de art. 71 (dreptul la viaţă privată), art. 72 (dreptul la demnitate), art. 73 (dreptul la propria imagine) şi art. 74 C. civ. (atingeri aduse vieţii private).
Nu poate fi primit nici motivul de recurs prin care se susţine aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală a societăţii de televiziune pârâte şi necercetarea tezei răspunderii pentru fapta proprie prin încălcarea obligaţiei de verificare a exactităţii infracţiunilor furnizate pe postul de televiziune, conform art. 1357 din C. civ. şi art. 64 din Codul audiovizualului.
Contrar susţinerilor recurentei, curtea de apel a făcut propriul examen şi a justificat cu o motivare suficientă şi adecvată neîntrunirea în cauză a condiţiilor de antrenare a răspunderii delictuale pentru fapta proprie a pârâtei Societatea B. SRL, titulară a licenţei audiovizuale pentru serviciile de programe cu denumirea "B.", întrucât nu au fost încălcate dispoziţiile art. 64 din Codul audiovizualului aprobat prin Decizia CNA nr. 220/2011. A argumentat în acest sens cu elemente îndestulătoare, reţinând atât existenţa unei baze factuale în afirmaţiile jurnalistului, cât şi absenţa unor referiri la aspecte particulare ale cauzei care ar atrage răspunderea titularului licenţei audiovizuale, în lipsa atragerii răspunderii jurnalistului.
În strânsă legătură cu analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., căruia îi sunt subsumate toate criticile de nelegalitate anterior reţinute ca având caracter nefondat, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite nici criticile vizând motivarea insuficientă a hotărârii curţii de apel sub aspectul problemelor de drept în discuţie, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din acelaşi cod.
În lumina consideraţiilor deja expuse referitor la exigenţele obligaţiei de motivare a hotărârii judecătoreşti, cu privire specială asupra acelor considerente pretins afectate de viciul motivării insuficiente, Înalta Curte observă că instanţa de apel a realizat un examen propriu al criticilor reclamantei şi o "ascultare" reală şi efectivă a tuturor elementelor esenţiale ce i-au fost supuse verificării, astfel că au fost respectate atât prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cât şi dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie.
În continuare, luând în analiză motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., prin care se susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 30 alin. (4) din C. proc. civ., cu referire la art. 253 din C. civ., în privinţa reţinerii caracterului accesoriu, iar nu principal, al solicitării de ştergere a înregistrărilor şi a publicaţiilor din mediul on-line care conţin numele recurentei, cu nesocotirea atât a Regulamentului (UE) nr. 679/2016, cât şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-131/12), Înalta Curte reţine caracterul nefondat şi al acestor critici de nelegalitate.
Aceasta întrucât, cadrul procesual stabilit prin elementele cererii de chemare în judecată opune, din perspectiva pârâţilor chemaţi în judecată, doar pe jurnalistul C. şi pe societatea de televiziune B. SRL, neexistând, în consecinţă, un cadru procesual adecvat pentru exercitarea de către reclamantă a dreptului de a fi uitat, după cum observă judicios curtea de apel.
Or, tocmai argumentele cu valoare de principiu consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în cauza C-131/12, care îşi găsesc în continuare aplicabilitatea şi pe care le evocă recurenta în susţinerea motivului de recurs, se opun reţinerii caracterului de cerere principală, în sensul normelor de drept procesual intern la care face trimitere recursul declarat, câtă vreme instanţa de apel, asemenea celei de fond, era ţinută de limitele cadrului procesual trasat de reclamantă, în deplin respect al principiului disponibilităţii procesului civil, invocat chiar de către recurentă.
Este de remarcat, în acest sens, analiza substanţială pe care a realizat-o curtea de apel în privinţa elementelor relevante şi incidente cauzei, din perspectiva dreptului UE. Astfel, a notat Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 13 mai 2014, în cauza amintită anterior, prin care Curtea de la Luxembourg a statuat, printre altele, că, pentru respectarea drepturilor prevăzute de art. 12 lit. b) şi art. 14 primul paragraf lit. a) din Directiva 95/46/CE (dreptul de intervenţie şi de ştergere) şi în măsura în care condiţiile prevăzute de aceste dispoziţii sunt îndeplinite efectiv, operatorul unui motor de căutare este obligat să elimine de pe lista de rezultate, afişată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele unei persoane, linkurile către paginile web publicate de terţi şi care conţin informaţii referitoare la respectiva persoană.
Tot astfel, făcând trimitere la contextul aprecierii condiţiilor de aplicare a art. 12 lit. b) şi art. 14 primul paragraf lit. a) din Directiva 95/46/CE, instanţa de apel a concluzionat în mod corect că solicitarea de eliminare a anumitor informaţii pe care persoanele interesate le consideră inadecvate se adresează operatorului care gestionează motorul de căutare, pe baza unui formular public.
Drept urmare, în raport cu calea procedurală aleasă de reclamanta-recurentă pentru formularea acestui capăt de cerere, este legală argumentaţia curţii de apel circumscrisă criteriului de clasificare utilizat pentru a deduce caracterul accesoriu, iar nu principal, al acestei cereri, astfel că şi aceste critici se vădesc a fi nefondate.
Sub un ultim aspect criticat de recurentă, anume aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, din perspectiva onorariului avocaţial vădit disproporţionat în raport cu complexitatea cauzei şi munca depusă de avocat, Înalta Curte observă că această critică nu se referă la un pretins viciu de nelegalitate a deciziei recurate, ci la un aspect de netemeinicie şi, ca atare, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., neputând fi cenzurată în prezenta cale de atac.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că încheierea şi decizia recurate au fost pronunţate cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi cod, va respinge recursul, ca nefondat.
În absenţa dovezilor privitoare la cheltuielile de judecată suportate de intimatul-pârât C. în faza procesuală a recursului, solicitarea cu acest obiect urmează a fi respinsă, conform dispoziţiilor art. 452 din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 11 ianuarie 2019 şi a Deciziei nr. 141A din 01 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge cererea formulată de intimatul-pârât C. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2020.
GGC - GV