Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Primul ciclu procesual:

Prin contestaţia înregistrată sub nr. x/2004, formulată de A. în contradictoriu cu Municipiul Moineşti prin primar (astfel cum s-a precizat ulterior), s-a solicitat anularea dispoziţiei nr. 1216/28.04.2004 emisă de Primarul municipiului Moineşti prin care a fost respinsă cererea de retrocedare a unor suprafeţe de teren de pe raza municipiului Moineşti şi restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri băneşti pentru suprafeţele solicitate.

S-a arătat în motivarea cererii că, prin două notificări distincte, s-a solicitat restituirea suprafeţei de 3.200 mp, teren situat în Moineşti, str. x, şi 2.400 mp, teren situat în Moineşti, str. x, deoarece acestea au fost expropriate în perioada anterioară anului 1990; notificările au fost respinse în mod nejustificat de către pârât, pe motiv că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate.

Prin Sentinţa civilă nr. 930/D/2004 pronunţată de Tribunalul Bacău a fost respinsă, ca tardivă, contestaţia formulată de A., soluţia fiind menţinută de către Curtea de Apel Bacău, care, prin Decizia nr. 435/2005, a respins apelul contestatoarei.

Prin Decizia nr. 1631/14.02.2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul contestatoarei, a fost casată decizia recurată, a fost admis apelul declarat împotriva sentinţei şi a fost trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe.

Al doilea ciclu procesual:

Prin Sentinţa civilă nr. 1060D/13 iunie 2007, Tribunalul Bacău a admis contestaţia formulată de contestatoarea A., în contradictoriu cu intimatul Primarul Municipiului Moineşti; a anulat dispoziţia nr. x/28.04.2004, emisă de Primarul municipiului Moineşti şi a dispus restituirea în natură a următoarelor suprafeţe de teren: - 1.250 mp, 220 mp, 200 mp şi 106 mp, situate în Moineşti, str. x, identificate în schiţa de delimitare nr. 1- anexă la raportul de expertiză B.; - 135 mp, 140 mp, 1.140 mp, situate în Moineşti, str. x, identificate în schiţa de delimitare nr. 2- anexă la raportul de expertiză B.; a dispus acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 985 mp, situată în str. x, identificată în schiţa nr. 2 şi suprafaţa de 1.424 mp, situată în str. x, identificată în schiţa nr. 1.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamanta este moştenitoarea legală, în calitate de fiică, a defuncţilor C. şi D..

Prin Decretul nr. 197/1987, autorii contestatoarei au fost expropriaţi de imobilul în suprafaţă de 52,80 mp şi terenul în suprafaţă de 67,62 mp din Moineşti, str. x, în prezent str. x, iar, prin Decretul de expropriere nr. 107/1984, aceiaşi proprietari au fost deposedaţi de imobilul în suprafaţă de 66,5 mp şi terenul în suprafaţă de 150 mp, situat pe str. x, în prezent str. x.

În actele de preluare abuzivă nu se face referire la suprafeţele de teren aferente până la diferenţa de 3.200 mp pe str. x, respectiv până la 2.400 mp pe str. x, însă, din adresa Consiliului Local al oraşului Moineşti nr. 710/09.03.1995, rezultă că defunctul C. a figurat în registrul agricol din anii 1959-1963 cu suprafaţa de 0,32 ha situată pe str. x şi cu suprafaţa de 0,24 ha situată pe str. x, acest înscris coroborându-se şi cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

Atât H.G. nr. 498/2003, în vigoare la data soluţionării contestaţiei, cât şi H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevăd expres, la art. 23 lit. d), că) prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţelege inclusiv extrasul de rol agricol.

Rezultă, aşadar, că în mod nejustificat intimatul a reţinut că nu s-a făcut dovada proprietăţii de către contestatoare şi că diferenţele de teren menţionate au fost preluate de stat fără temei legal, fiind astfel aplicabile prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 (pentru construcţiile şi suprafeţele de teren menţionate în actele de expropriere), respectiv art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 pentru diferenţele de teren.

Din expertiza efectuată în cauză reiese că, în prezent, construcţiile au fost demolate, iar terenurile sunt libere parţial, restul suprafeţelor fiind ocupate de un bloc de locuinţe, o parcare publică şi drumuri de acces. Astfel, în aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se impune restituirea în natură a suprafeţelor de teren rămase libere şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru restul suprafeţelor de teren, astfel cum acestea au fost identificate de către expert în cele două schiţe anexă la raportul de expertiză, prin procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prima instanţă a reţinut că, în cauză, îşi găsesc aplicarea şi prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât tot din raportul de expertiză şi schiţele anexe rezultă că pe suprafaţa de 140 mp de pe str. x există nişte garaje particulare, construcţii uşoare în sensul legii.

Apărarea intimatului, în sensul că suprafaţa de 1.250 mp din str. x nu poate fi restituită în natură, deoarece aparţine domeniului public, nu a fost primită de către instanţă, deoarece Legea nr. 10/2001 nu condiţionează restituirea în natură de apartenenţa imobilelor la domeniul privat al statului, art. 6 alin. (1), care defineşte noţiunea de imobile în sensul legii speciale, nefăcând această distincţie.

Instanţa de fond a constatat că nu are relevanţă nici faptul că suprafaţa de 1.140 mp de pe str. x este în administrarea Ministerului de Interne (situaţie relevată doar cu ocazia efectuării raportului de expertiză), nici în acest caz neexistând o condiţionare a legii, iar, în speţă, nu s-a făcut dovada de către intimat că această suprafaţă este afectată exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, pentru a se pune în discuţie aplicarea art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pentru construcţiile demolate nu s-a dispus acordarea de despăgubiri, întrucât acestea nu au fost solicitate de către contestatoare.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel apelantul-pârât Primarul Municipiului Moineşti.

Pe parcursul soluţionării cauzei în apel, au formulat cereri de intervenţie în interes propriu E. şi F., cereri respinse ca inadmisibile, în baza dispoziţiilor art. 50 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, a formulat cerere de intervenţie în interesul apelantului, F., solicitând admiterea apelului, cel puţin pentru suprafaţa din str. x, deoarece o porţiune din teren se află în proprietatea sa.

Prin Decizia nr. 168/10 decembrie 2008, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, a respins excepţiile invocate, ca nefondate, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Primarul Municipiului Moineşti împotriva Sentinţei civile nr. 930/22 decembrie 2004, pronunţate de Tribunalul Bacău, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. şi intervenienta în nume propriu E. şi cererea de intervenţie în interes alăturat formulată de intervenientul F.; a schimbat în tot hotărârea apelată, în sensul că a admis în parte contestaţia şi a anulat dispoziţia nr. x/28.04.2004 emisă de Primarul Municipiului Moineşti numai cu privire la suprafaţa de 2.400 mp teren situată în str. x, pentru care a admis notificarea nr. x/2001 şi a dispus acordarea de despăgubiri.

Prin Decizia nr. 3859/18 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta A., împotriva Deciziei civile nr. 168/10 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel, doar în ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 3.200 mp din Moineşti, str. x; a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei recurate cu privire la terenul situat în Moineşti, str. x şi a luat act că recurenta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

A reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că, deşi reclamanta a administrat aceleaşi probe pentru ambele terenuri, solicitate prin aceeaşi notificare, instanţa de apel a ajuns la concluzii contradictorii, întrucât, pentru terenul din str. x a reţinut calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită, dând o rezolvare pozitivă raportului de restituire, prin echivalent, pe când pentru terenul din str. x a infirmat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii, respingând cererea de acordare a măsurilor reparatorii.

Din adeverinţa nr. x/9.03.1995 emisă de pârât, instanţele de fond au reţinut că autorii reclamantei au figurat evidenţiaţi în registrul agricol al unităţii administrativ teritoriale cu cele două proprietăţi: pe str. x - 0,24 ha, iar pe str. x - 0,32 ha.

S-a constatat că şi proprietatea din str. x a autorilor recurentei a fost preluată abuziv de stat, deşi în Decretul de expropriere nr. 197/1987 a figurat numai construcţia ce se găsea la această adresă; atare constatare permite stabilirea aceleiaşi concluzii a preluării abuzive a construcţiei de la această adresă (pentru care însă reclamanta nu a solicitat acordarea de măsuri reparatorii, aşa cum a reţinut prima instanţă), şi a preluării fără titlu, a întregului teren situat la această adresă.

În ceea ce priveşte individualizarea tipului de măsuri reparatorii (restituire în natură sau prin echivalent, sub forma despăgubirilor în condiţiile legii speciale, alte măsuri prin echivalent nefăcând obiectul dezbaterilor), aceasta nu poate avea loc decât după individualizarea exactă a amplasamentului acestui teren din fosta şi actuala str. x, întrucât, în recurs, s-a confirmat de către pârât, potrivit adreselor înaintate la solicitarea instanţei, că str. x nu şi-a schimbat denumirea niciodată între momentul 1963 (data evidenţelor agricole) - 1987 (anul preluării în proprietatea statului, conform menţiunilor din anexa la decret) şi nici în prezent, deci, la data soluţionării raportului de restituire.

În consecinţă, instanţa de recurs a constatat că cele două expertize efectuate de instanţele de fond au avut în vedere, referitor la această a doua proprietate, un alt imobil, situat la o altă adresă poştală, fără nicio legătură cu litigiul, respectiv un teren situat pe actuala str. x, iar nu terenul din str. x (fostă şi actuală).

Această eroare de cercetare judecătorească a fost permisă de instanţele de fond, care, în exercitarea obligaţiilor prevăzute de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., trebuiau să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru prevenirea oricărei greşeli privind aflarea adevărului în cauză.

Or, se constată că ambii experţi (diferiţi, în fond şi apel), în îndeplinirea mandatului încredinţat de instanţe, pentru această proprietate din str. x, au avut în vedere imobilul de pe str. x (fostă str. x) numai pentru că a fost "indicat de reclamantă" ca fiind amplasamentul fostei proprietăţi din str. x, fără niciun corespondent în actele dosarului.

În rejudecare, s-a dispus ca instanţa de apel să ordone administrarea probelor pertinente, concludente şi utile pentru identificarea terenului din str. x, potrivit amplasamentului neschimbat al acestuia, în aplicarea dispoziţiilor art. 10 din legea specială.

Al treilea ciclu procesual:

Prin Decizia nr. 61/27 iunie 2011, Curtea de Apel Bacău a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins contestaţia reclamantei în privinţa suprafeţei de teren de 3.200 mp din Moineşti, str. x.

Instanţa de apel a reţinut că din probele administrate nu a rezultat că terenul de 3200 mp ar fi existat pe str. x, de esenţă, fiind că în Decretul de expropriere nr. 197/1987 locaţia fiind evidenţiată doar pentru imobilul construcţii.

Prin Decizia nr. 3900/23 septembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat Decizia nr. 61/2011 şi a trimis cauza, în apel, spre o nouă rejudecare.

În esenţă, a reţinut că instanţa de apel (faţă de Decizia nr. 3859/18 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) trebuia să facă aplicarea aceloraşi texte (deja menţionate pentru imobilul din str. x) şi să recunoască reclamantei calitatea de persoană îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii şi pentru acest imobil, doar individualizarea despăgubirilor fiind supusă dezbaterilor şi cercetării judecătoreşti. S-a indicat necesitatea efectuării unei expertize care să identifice amplasamentul neschimbat al terenului, natura juridică şi posesorul/deţinătorul actual.

Al patrulea ciclu procesual:

Prin Decizia civilă nr. 404/19 noiembrie 2014, Curtea de Apel Bacău a admis apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului Moineşti împotriva Sentinţei civile nr. 1060/13 iunie 2007 pronunţate de Tribunalul, după admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 141,5 mp teren, situat în mun. Moineşti, teren ocupat de 6 garaje, identificat prin schiţa anexă la raportul de expertiză G., precum şi acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 2.106,5 mp teren situat în mun. Moineşti, str. x, identificată în schiţa anexă la raportul de expertiză G.; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

Prin Decizia nr. 657/11 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul formulat de pârâtul Primarul municipiului Moineşti, a casat Decizia nr. 404/19 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bacău şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând că instanţa de apel a stabilit că terenul ce face obiectul litigiului şi pentru care se datorează măsuri reparatorii se situează pe alt amplasament decât cel din str. x, în vederea individualizării căruia se dispusese trimiterea spre rejudecare.

La reluarea judecăţii, s-a impus a se dispune refacerea probatoriului pentru identificarea amplasamentului imobilului din str. x, în principal pe baza datelor tehnice şi a elementelor de evidenţă (iar nu pe baza descrierilor părţilor implicate în litigiu şi a declaraţiilor martorilor), constând în registre, schiţe, planuri de situaţie relevante, urmând a se avea în vedere, în acest sens, inclusiv planul de situaţie depus în faza recursului în care este menţionat imobilul de la nr. 5, pe str. x, proprietatea lui C. (în continuarea planului de situaţie nr. 6812/24.06.2011, în care apărea evidenţiată, în principal, str. x, fostă str. x, iar nu strada pe care urma să fie identificat imobilul în litigiu), iar, în funcţie de situaţia de fapt şi juridică ce va rezulta, urmând a se stabili natura măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantei, ca persoană îndreptăţită conform Legii nr. 10/2001.

Al cincilea ciclu procesual:

Prin Decizia nr. 662/03 octombrie 2019, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului Moineşti, în contradictoriu cu moştenitorii intimatei defuncte A., respectiv H., I. şi J., împotriva Sentinţei civile nr. 1060/13 iunie 2007 pronunţate de Tribunalul Bacău, în limitele casării; a admis cererea de intervenţie în interes alăturat formulată de F., în limitele apelului admis; a schimbat, în parte, Sentinţa civilă nr. 1060/13 iunie 2007, pronunţată de Tribunalul Bacău, în sensul că a dispus restituirea în natură a suprafeţelor de: - 562 mp teren, situat în mun. Moineşti, jud. Bacău, din incinta Poliţiei Moineşti, contur 17-18-24-23-22-21-20-19-17 conform anexei nr. 2 la raportul de expertiză K. - Dosar nr. x/2013; - 270 mp teren, situat în mun. Moineşti, jud. Bacău ocupat de garaje, contur 24-25-2-3-4-23-2-24, învecinat cu terenul de 562 mp, conform anexei nr. 2 la raportul de expertiză K. -Dosar nr. x/2013; a dispus acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 1.368 mp teren, imposibil de restituit în natură; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu sunt contrare prezentei decizii; a stabilit onorariu definitiv pentru expert K. 2.000 RON, care a fost deja achitat; cheltuielile procesuale avansate de stat în sumă de 250 RON, reprezentând onorariu expert G., au rămas în sarcina statului, urmând a fi virate la Biroul Local de Expertize pentru achitarea onorariului de expert; a obligat moştenitorii intimatei H., I. şi J. să plătească apelantului suma de 2.250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În rejudecarea apelului pendinte, Curtea a reţinut următoarele:

În timpul judecării apelului de faţă, ca urmare a decesului notificatoarei, au fost introduşi în cauză moştenitorii acesteia, care au înţeles să continue procesul declanşat de A. - H., I. şi J..

A considerat, totodată, după ce a administrat un amplu probatoriu cu înscrisuri şi depoziţii de martori, că s-a aflat în situaţia administrării cu mare greutate a probei cu expertiză, din lipsă de experţi sau ca urmare a abuzului procesual al unora dintre ei.

A mai reţinut că hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în fazele anterioare ale procesului, deşi se bucură de puterea lucrului judecat, au devenit oarecum contradictorii, raportat la faptul că reclamanta a indicat de-a lungul procedurilor, în mod eronat, că imobilul solicitat prin notificare este situat în str. x şi a fost expropriat conform Decretului nr. 197/1987.

În realitate, C., persoana trecută în anexa la Decretul de expropriere nr. 197/1987 cu imobilul expropriat în str. x nu este autorul reclamantei A., fiind doar o coincidenţă de nume.

Acest lucru rezultă, cu prisosinţă, din depoziţia martorului L., care a declarat că persoana cu numele de C. de pe str. x (vecin cu I. şi L. - conform planului de la Dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. x/2013, pe care instanţa de apel l-a avut în vedere conform Deciziei de casare nr. 657/11 martie 2015) a fost tatăl său, nefiind frate cu reclamanta, care este descendentă a altei persoane C..

Curtea a notat, astfel, că reclamanta, fie din eroare, fie cu rea-credinţă, deşi a indicat ca locaţie terenul din zona fostului dispensar Moineşti (actualmente Poliţia Moineşti), a precizat că terenul a fost expropriat conform Decretului nr. 187/1997 pentru a-i da astfel "legitimitate", atât cu privire la prezumţia de proprietate, cât şi cu privire la preluarea abuzivă. De altfel, în baza acestei erori (inducere în eroare), Înalta Curte a concluzionat că imobilul din str. x, proprietatea autorilor recurentei, a fost preluat abuziv.

În acest context, Curtea a arătat că, deşi apreciază că, din probatoriul administrat în acest ciclu procesual rezultă cu prisosinţă că autorii reclamantei au deţinut la un moment dat un teren în zona M. Sadoveanu (conform rolului din anii 1960 - 1963), aceştia nu au făcut dovada proprietăţii terenului revendicat prin notificare, respectiv cel din zona Poliţiei Moineşti.

Că acest teren nu a fost deţinut sub nume de proprietar în anii anteriori pretinsei exproprieri rezultă din înscrisurile depuse la filele x şi urm. din dosarul pendinte - vol. V, potrivit cărora autorul reclamantei nu mai avea înscris în rol decât imobilul din str. x, coroborate şi cu declaraţiile fratelui reclamantei, care a arătat că tatăl lor a deţinut acest teren, dar nu sub nume de proprietar. De asemenea, şi sentinţa de partaj depusă la dosarul pendinte, vol. III, ce datează din 26 mai 1986, dată anterioară pretinsei preluări abuzive, aceasta nu cuprinde nicio menţiune cu privire la terenul indicat în notificare.

S-a arătat, de altfel, că detenţia a fost posibilă şi fără titlu rezultă din împrejurarea că acest teren era unul mărginaş, se învecina cu "M.", în zona respectivă nefiind decât, în mod răzleţ, case.

Deşi Curtea de Apel Bacău a constatat că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, prezumţia instituită de art. 24 neoperând în cazul reclamantei, câtă vreme Decretul nr. 187/1997 şi anexa la acesta nu-l vizează pe tatăl reclamantei, ci pe un alt proprietar (tatăl martorului L., fără legătură de rudenie cu reclamanta), totuşi, a considerat că puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 3859/2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este de natură a impune prezentei instanţe obligaţia de a dispune măsuri reparatorii în favoarea moştenitorilor reclamantei, chiar dacă această decizie şi deciziile ulterioare au identificat terenul ca fiind în str. x. Or, instanţa nu poate dispune restituire terenului de la nr. 5, întrucât acesta aparţine altor proprietari, fiind poziţionat în altă parte decât cea care a fost identificată de martorii audiaţi în rejudecarea apelului.

Curtea a mai notat că, deşi Înalta Curte a consemnat în mod constant că este vorba despre locaţia din str. x (chiar în Decizia nr. 657/11 martie 2015 arătându-se că "soluţia instanţei de a acorda despăgubiri pentru un alt imobil de la o altă adresă, nesocoteşte flagrant dezlegările jurisdicţionale intrate în autoritatea de lucru judecat") numai prin stabilirea că terenul se află în locaţia "Poliţia municipiului Moineşti" se poate (deci nu pe str. x) aplica cealaltă reţinere cu putere de lucru judecat (a dovezii proprietăţii).

Instanţa de apel a opinat însă că nu poate aplica deopotrivă cele două reţineri: - imobilul din str. x a fost în proprietatea autorilor reclamantei; - reclamantei trebuie să i se recunoască calitatea de persoană îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii, întrucât cele două reţineri se exclud reciproc, terenul din str. x neidentificându-se cu terenul asupra căruia poartă notificarea.

Însă, Curtea a reţinut că, deşi la o distanţă considerabilă de locaţia imobilului din str. x, imobilul revendicat este situat totuşi pe str. x, întrucât actualmente Poliţia municipiului Moineşti (conform paginii de internet) se regăseşte pe str. x (fiind la intersecţia a trei străzi). De altfel, str. x nr. 159/21 aprilie 1989 a Consiliului Popular al Judeţului Bacău, astfel că, în ceea ce priveşte locaţia, reclamanta a înţeles să susţină în mod veridic că imobilul revendicat este pe str. x, însă nu nr. 5 (această adresă fiind una pro causa pentru a se prevala de Decretul de expropriere nr. 187/1997, unde apărea, ca o coincidenţă, numele C. - însă altul decât C., tatăl reclamantei).

În acest context procesual, a apreciat că, potrivit raportului de expertiză K., singurul din cele trei terenuri din zona M. Sadoveanu care ar fi putut aparţine autorilor reclamantei este cel din zona Poliţiei Moineşti.

S-au avut în vedere 3 trupuri de teren, conform planurilor de la filele x indicate de Înalta Curte în Decizia nr. 657/11 martie 2015: cel situat în str. x - haşurat cu verde - între L. şi I.; cel situat la intersecţia str. x şi str. cu M. - zona Dispensar; precum şi cel pe care apare menţiunea - C. - haşurat cu galben pe planul de la Dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în zona M..

În ceea ce priveşte cele 2 terenuri consemnate pe plan că ar fi fost ale numiţilor C., s-a reţinut că nu pot fi restituite moştenitorilor reclamantei, întrucât cele două persoane nu sunt autorii acesteia, fiind doar o coincidenţă de nume.

Privitor la terenul identificat de expert în zona Poliţiei Moineşti, s-a constatat că suprafaţa acestui din urmă teren este şi a fost de 2.200 mp. Instanţa a avut în vedere faptul că planurile verificate de expert sunt cele anterioare decretului de expropriere, purtând numele foştilor proprietari expropriaţi în zona Mihail Sadoveanu. Astfel, suprafaţa de 2200 mp este cea reală, măsurată cu mijloace tehnice performante, spre deosebire de măsurătorile de la nivelul anului 1960.

Curtea a reţinut, totodată, faptul că în notificare apare suprafaţa de 2800 mp teren în str. x. De altfel, a opinat că, şi prin Decizia nr. 404/19 noiembrie 2014, anterior s-a dispus restituirea (în natură sau prin echivalent) doar a suprafeţei de 2248 mp ce a rezultat din măsurători, iar reclamanta nu a formulat recurs cu privire la această reţinere, Primarului municipiului Moineşti fiind singurul care a declarat recurs în ultimul ciclu procesual, astfel că acordarea de măsuri reparatorii pentru o suprafaţă ce depăşeşte suprafaţa de 2248 mp, şi anume de 3200 mp sau 2800 mp ar constitui o încălcare a puterii de lucru judecat.

Privitor la diferenţa de 48 mp, Curtea a apreciat că, de vreme ce Înalta Curte a precizat necesitatea efectuării expertizei topocadastrale, urmează a lua în considerare concluziile expertizei K., din apelul pendinte, neputând face un mix între expertizele anterioare (pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le-a apreciat ca excedând obiectului învestirii), luând în considerare suprafaţa ce le-ar profita moştenitorilor reclamantei. Or, conform expertizei K. suprafaţa de teren deţinută anterior (potrivit planurilor la care a făcut trimitere Înalta Curte) de autorii reclamantei era de 2200 mp.

Din această suprafaţă pot fi restituite în natură (potrivit aceluiaşi raport K.) trei suprafeţe de teren: 562 mp, 270 mp şi 142 mp.

Cu privire la suprafaţa de 142 mp, Curtea a reţinut însă că nu poate fi restituită, în natură, acest teren având documentaţie cadastrală întocmită pe numele unor persoane fizice care nu au fost părţi în proces şi pentru care nu există dovada că s-ar fi dispus anularea documentaţiei efectuate pe numele lor.

Totodată, s-a constatat că, deşi suprafaţa de 270 mp este ocupată de garaje şi acces garaje, nu are relevanţă cu privire la restituirea în natură, prin prisma dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Şi suprafaţa de 562 mp urmează a fi restituită, nefiind exclusă de la restituire conform art. 10 din Legea nr. 10/2001, spre deosebire de restul suprafeţelor de teren [conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001].

Având în vedere discuţiile ample cu privire la identificarea terenului, instanţa de apel, reţinând că are a se supune deciziilor de casare, a indicat cu exactitate terenul ca amplasament, potrivit schiţei şi raportului de expertiză, fără a mai preciza în concret strada, tocmai pentru ca prezenta soluţie să nu intre în conflict cu o parte din cele pronunţate de anterior.

Curtea nu a avut în vedere opţiunea moştenitorilor reclamantei de a primi numai despăgubiri şi nu teren în natură, în opinia acesteia instanţei revenindu-i, potrivit legii, obligaţia de a dispune restituirea în natură cu prioritate, indiferent de voinţa părţilor.

Referitor la chestiunea pusă în discuţie, din oficiu, cu privire la deţinătorul suprafeţelor de 562 mp şi 262 mp, care ar fi, potrivit înscrisurilor de la dosar, Ministerul Afacerilor Interne, instanţa de apel a reţinut că această problematică, deşi de ordine publică, nu mai poate conduce la o trimitere a notificării către deţinătorul prevăzut de art. 21 alin. (1) şi 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât o asemenea critică nu a fost invocată de Primar în recursul declarat la 18 decembrie 2014 împotriva Deciziei nr. 404/19 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bacău, intrând, de asemenea, în puterea de lucru judecat.

Instanţa de apel a admis şi cererea de intervenţie în interes alăturat apelantului, formulată de F. la 7 mai 2008 - Dosar nr. x/2006 al Curţii de Apel Bacău, admisă în principiu conform încheierii din 28 mai 2008.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs Primarul Municipiului Moineşti, solicitând admiterea recursului aşa cum a fost formulat, casarea în tot a hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, în sensul menţinerii dispoziţiei nr. 1216/28.04.2004, ca fiind dată în conform prevederilor Legii nr. 10/2001, pentru lipsa actelor doveditoare.

În motivarea recursului, recurentul-pârât a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ori cuprinde motive contradictorii în considerentele acesteia.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel a invocat din oficiu un nou motiv de apel de ordine publică cu privire la încălcarea art. 21 alin. (4) coroborat cu art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru soluţionarea de către Primarul Municipiului Moineşti a notificării formulate de A., referitor la suprafeţele de teren 562 mp şi 262 mp identificate de expert, ca făcând parte din incinta Poliţiei Moineşti. În acest context, curtea a pronunţat hotărârea cu lipsa motivării acestui motiv de apel invocat din oficiu, iar în considerente lipseşte analizarea acestei critici.

Recurentul-pârât a precizat, totodată, că intimata-reclamantă a indicat de-a lungul procedurilor, în mod eronat, că imobilul solicitat prin notificare este situat pe str. x, că a fost expropriat conform Decretului nr. 197/1987 şi are ca locaţie terenul din zona fostului dispensar (actualmente Poliţia Moineşti), dar cu toate acestea, în dispozitivul hotărârii instanţa de apel a stabilit că intimata-reclamantă este persoană îndreptăţită la restituirea în natură şi la măsuri reparatorii pentru terenului notificat.

În speţă, C. (autorul intimatei-reclamante) a fost expropriat de o construcţie în suprafaţă de 66,50 mp şi un teren în suprafaţă de 150 mp, fost situat în Moineşti, judeţul Bacău, prin Decretul nr. 197/19847, pentru care A. a primit cu titlu de indemnizaţie de expropriere despăgubiri băneşti în sumă de 6.504 RON pentru imobilul demolat al părinţilor, din care 225 RON pentru teren.

Legătura dintre cele două imobile, respectiv cel situat pe str. x şi imobilul din str. x este doar o coincidenţă de nume, C., cel menţionat în Decretul nr. 197/1987, care a fost expropriat de imobilul din str. x, nefiind antecesorul defunctei intimate-reclamante.

După anul 1963, terenul care face obiectul cauzei ca fiind situat pe str. x nu a mai figurat menţionat la rolul agricol, iar situaţia juridică a acestuia este incertă, neexistând acte doveditoare ale proprietăţii, ale exproprierii sau ale posesiei pe numele C. sau a moştenitorilor, după decesul acestuia, probabil, acest teren a fost înstrăinat. Dacă imobilul ar fi mai fost în proprietatea lui C. după acest an, acesta ar fi fost inclus în masa succesorală la dezbaterea moştenirii din 1986. Atât timp cât terenul nu a făcut parte din masa succesorală la dezbaterea moştenirii, nu avea cum să fie expropriat prin Decretul nr. 197/20.11.1987, aşa cum susţine defuncta intimată-reclamantă, întrucât tatăl acesteia era decedat de aproape 2 ani.

La rolul agricol din perioada 1959-1963, C. cu domiciliul pe str. x, ulterior str. x, nu a figurat cu livadă, respectiv pomi fructiferi pe terenul de pe str. x

Municipiul Moineşti nu a fost zonă cooperativizată, existând la dosarul cauzei copii după registrele agricole din perioada 1964-1989 pentru imobilele de la nr. 1 la nr. 6 situate pe str. x, str. x, şi str. x (actualmente str. x), înscrisuri depuse de Arhivele Naţionale Bacău, de Consiliul Judeţean Bacău şi Ministerul de Interne, înscrisuri din care nu rezultă că tatăl intimatei-reclamante a figurat cu teren de 2800 mp pe str. x sau pe str. x.

Prin urmare, recurentul-pârât a învederat că din considerentele hotărârii nu rezultă situaţia juridică a terenului solicitat prin notificare după anul 1963, că defuncta nu a făcut dovada prezumţiei proprietăţii terenului revendicat prin notificare, respectiv în zona Poliţiei Moineşti şi a pretinsei preluării abuzive prin Decretul nr. 197/1987, iar din dispozitivul sentinţei s-ar înţelege că situaţia juridică a acestui teren ar fi foarte clară.

Recurentul-pârât a susţinut, de asemenea, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv Decretul nr. 197/1987, sentinţa de partaj succesoral nr. 2020/26.05.1986 şi certificatul de moştenitor nr. x/3.12.1986.

Atât timp cât terenul notificat nu a făcut parte din masa succesorală la dezbaterea moştenirii din anul 1986 după părinţii defunctei A. (D. - decedată la data de 11.10.1970 şi C. - decedat la data de 11.01.1986), nu exista posibilitatea de a fi expropriat C. de acest teren situat pe str. x prin Decretul nr. 197/20.11.1987.

Pe de altă parte, din conţinutul sentinţei de partaj succesoral nr. 2020/26.05.1986 şi certificatului de moştenitor nr. x/3.12.1986 nu rezultă nici un teren în proprietatea acestui defunct, iar în cele două documente se menţionează că defuncta A. a primit cu titlu de indemnizaţie de expropriere despăgubiri băneşti în sumă de 6504 RON pentru imobilul demolat al părinţilor, o construcţie în suprafaţă de 66,50 mp, din care 225 RON pentru terenul în suprafaţă de 150 mp, fost situat în Moineşti, str. x. judeţul Bacău, expropriat prin Decretul nr. 107/1984, aşa cum este indicat în adresa nr. x/5.07.1995 emisă de SC N. SA Bacău.

Ca atare, textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită şi, astfel, interpretarea dată în speţă nu este justă.

În speţă, curtea de apel a dat hotărârea cu aplicarea greşită a înscrisurilor privind dreptul de proprietate asupra terenului deţinut de Poliţia Moineşti, considerând că suprafaţa de 562 mp teren şi suprafaţa de 270 mp teren sunt retrocedabile, or, aceste terenuri reprezintă căi de acces spre garajul din curtea poliţiei, către garaje, către proprietatea lui O. şi P. şi către proprietatea def. O. şi J., terenuri care nu pot fi restituite, conform planşei foto nr. 3 şi 4. Dacă s-ar restitui în natură acest teren, administratorul terenului nu ar mai avea acces la garajul din incinta Poliţiei şi nici nu ar avea posibilitatea de a realiza o cale de acces, întrucât există o parcare acoperită în suprafaţă de 17,81 m în vecinătatea terenului administrat de Poliţia Moineşti şi str. x, conform planşelor foto nr. 1 şi 2.

Astfel, terenul de 562 mp este deţinut de Poliţia Moineşti, se află în proprietatea publică a statului şi în administrarea MAI, fiind inclus în inventarul bunurilor înscrise în evidenţa internă a acestora la poz. 04-88 din anul 1994, înregistrat în Anexa nr. 1, care alcătuiesc domeniul public al statului, sub nr. de inventar x, intabulat în domeniul public al statului român prin administrare IPJ Bacău, în baza Deciziei nr. 159/21.01.1989, cu nr. cadastral şi CF x, conform încheierii nr. 11380/08.10.2014, actualizat prin H.G. nr. 1705/29.11.2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, conform planşelor foto anexate.

La rândul său, terenul în suprafaţă de 270 mp, contur 24-25-2-3-4-23-24, conform Anexei nr. 2 din raportul de expertiză întocmit de K.. civ., este ocupat de 6 garaje, de calea de acces la garaje, de calea de acces la locuinţa proprietatea personală a lui O. şi P., situată pe str. x, CF. nr. x, de calea de acces la locuinţa lui Q., situată pe str. x.

Calea de acces către garaje şi calea de acces către proprietăţile private de la nr. 3A şi nr. 3 fac parte din domeniul public al UAT Moineşti, conform HCL nr. 80/17.04.2019 privind atestarea apartenenţei la domeniul public al Municipiului Moineşti a unor suprafeţe de teren situate în Municipiul Moineşti, judeţul Bacău, conform nr. cadastral şi CF nr. x.

În consecinţă, în cauză, instanţa de apel a dispus restituirea în natură fără a lua în calcul aspectul legat de inexistenţa dreptului de proprietate, de faptul că notificatoarea nu a făcut dovada exproprierii acestui teren cu înscrisuri, din Decretul nr. 197/20.11.1987 şi Decretul nr. 107/1984 nerezultând că aceasta a fost expropriată de imobilul situat pe str. x.

De asemenea, instanţa de apel nu a analizat situaţia conform prevederilor art. 11 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, terenul fiind ocupat de construcţii noi, afectat de căi de acces sau de alte amenajări de utilitate publică.

Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi H., I. şi J., în calitate de succesori ai intimatei-reclamante A., au arătat că motivele de recurs, astfel cum au fost formulate, vizează aspecte de fapt, legate de evoluţia situaţiei terenului din str. x, iar nu aspecte de drept, sens în care nu se circumscriu dispoziţiile art. 3021 alin. (1) C. proc. civ.. De altfel, recurentul-pârât îşi întemeiază în mod greşit recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., text de lege ce nu se aplică în cauză având în vedere că prezentul litigiu a debutat în anul 2006.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, intimaţii-reclamanţi au învederat că instanţa de apel a motivat chestiunea pusă în discuţie din oficiu cu privire la posibilitatea trimiterii notificării către deţinătorul actual al imobilului în litigiu, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. De altfel, până la acest moment procedural, faţă de modalitatea în care instanţele au înţeles să soluţioneze notificarea, în sensul că doar Primarul Municipiului Moineşti a fost obligat să restituie în natura acest teren, se observă că acesta nu a invocat propria necompetenţă, caz în care se impune respingerea acestui motiv de recurs.

Referitor la notificarea privind suprafaţa de 3.200 mp din str. x, intimaţii-reclamanţi au precizat că aceasta a făcut obiectul trimiterii cauzei spre rejudecare prin cele două decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia nr. 3859/18 iunie 2010 şi Decizia nr. 3.900/23 septembrie 2013, ocazie cu care s-a reţinut că, dată fiind identitatea de raţionament ce trebuie să se verifice pentru cele două situaţii ce au aceleaşi premise, astfel încât stabilirea aceleiaşi concluzii este obligatorie, regula procesului echitabil este înscrisă în art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea aceloraşi texte deja menţionate pentru imobilul din str. x şi să recunoască reclamantei defuncte calitatea de persoana îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii şi pentru acest imobil. Ca atare, nu mai pot fi reluate aspectele de fapt ce vizează situaţii de după anul 1959, motiv pentru care intimaţii-reclamanţi au solicitat înlăturarea tuturor susţinerilor referitoare la neînscrierea terenului în registrul agricol ulterior anului 1964, respectiv la existenţa unui certificat de moştenitor după autorul reclamantei ce nu priveşte acest teren, aspecte ce nu pot fi primite ca motive de recurs.

Critica vizând aplicarea greşită a normelor de drept material faţă de împrejurarea că, iniţial, acest teren a fost indicat ca fiind expropriat prin Decretul nr. 197/1987, iar instanţa de apel a constatat această împrejurare, dar a analizat-o prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză, urmează, în opinia intimaţilor-reclamanţi, a fi înlăturată faţă de dovezile din dosar, care au dus la stabilirea fără dubiu a împrejurării că defunctul C. a deţinut teren în str. x.

În speţă, instanţa de apel, ţinând seama de măsurile obligatorii dispuse prin decizia de casare, a efectuat toate demersurile pentru identificarea suprafeţei din str. x şi a motivat pe larg împrejurarea că există o coincidenţă de nume între C. de la nr. 5 şi autorul intimaţilor-reclamanţi, însă, din audierea martorilor vecini cu terenul, a ajuns la concluzia certă că autorul acestora a deţinut acest teren în suprafaţă de 2.248 mp, faţă de cât a figurat iniţial de 3.200 mp, în perimetrul indicat de la început de către autoarea A..

Intimaţii-reclamanţi au mai susţinut că, deşi prin motivele de recurs se precizează că aceste suprafeţe de teren, pentru care s-a dispus restituirea în natură, nu ar putea fi redate reclamantei întrucât ar reprezenta căi de acces spre Poliţia Moineşti, respectiv spre terenuri care ar aparţine unor persoane fizice, în realitate documentele anexate cererii de recurs nu sunt acte de proprietate, pentru a putea fi luate în calcul. Mai mult, recurentul-pârât nu a invocat în apel astfel de mijloace de apărare, referitoare la chestiunea accesului la imobil, ci pentru prima oară în recurs, aspect inadmisibil în raport de dispoziţiile art. 316 coroborate cu cele ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

În şedinţa publică din 6 februarie 2020, Înalta Curte, având în vedere că prezentul litigiu a fost înregistrat anterior datei de 15 februarie 2013, când a intrat în vigoare C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865, conform prevederilor art. 3 din Legea nr. 76/2012.

Totodată, prin raportare la dispoziţiile art. 303 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curtea a reţinut că motivele de recurs pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor şi apărărilor formulate, prin raportare la temeiurile de drept invocate, art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Printr-o primă critică formulată, recurentul-pârât a invocat nemotivarea deciziei atacate, respectiv existenţa unei motivări contradictorii în considerentele acesteia, motiv ce se încadrează în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ce permit reformarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Fundamentul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

În accepţiunea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi argumente, să răspundă în fapt şi în drept pretenţiilor formulate de părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

În speţă, este de observat că în considerentele deciziei recurate se regăsesc argumentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de apel privind temeinicia contestaţiei formulate cu privire la suprafaţa de teren situată în Moineşti, str. x, astfel că motivarea în cauză răspunde exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se bazează pe o analiză a situaţiei de fapt şi, în principal, în opinia instanţei de apel, pe dezlegările în drept ale instanţelor de casare anterioare şi pe dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

Hotărârea atacată cuprinde argumentarea relaţiei de dependenţă dintre împrejurarea conform căreia instanţa de apel a constatat că intimata-reclamantă A. nu a făcut dovada dreptului de proprietate, prezumţia instituită de art. 24 neoperând în cazul acesteia câtă vreme Decretul nr. 187/1997 şi anexa la acesta nu-l vizează pe tatăl intimatei-reclamante, ci pe un alt proprietar (tatăl martorului L., fără legătură de rudenie cu intimata-reclamantă) şi puterea de lucru judecat conferită de Decizia nr. 3859/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care ar fi de natură a impune curţii obligaţia de a dispune măsuri reparatorii în favoarea moştenitorilor reclamantei, chiar dacă această decizie şi deciziile ulterioare au identificat terenul ca fiind în str. x.

Deşi instanţa de apel a considerat că nu poate dispune restituirea terenului de la nr. 5, întrucât acesta aparţine altor proprietari, fiind poziţionat în altă parte decât cea care a fost identificată de martorii audiaţi în rejudecarea apelului, a constatat că, deşi la o distanţă considerabilă de locaţia indicată a imobilului, terenul revendicat este situat totuşi în str. x, întrucât actualmente Poliţia municipiului Moineşti se regăseşte pe str. x şi, de altfel, str. x nr. 159/21 aprilie 1989 a Consiliului Popular al Judeţului Bacău (conform considerentelor instanţei de apel, în ceea ce priveşte locaţia, reclamanta a înţeles să susţină în mod veridic că imobilul revendicat este pe str. x - această adresă fiind una pro causa pentru a se prevala de Decretul de expropriere nr. 187/1997, unde apărea, ca o coincidenţă, numele C. - însă altul decât C., tatăl reclamantei).

Cum motivele de fapt şi de drept la care se referă art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa de apel la soluţia cuprinsă în dispozitiv, în speţă, curtea a arătat în considerentele hotărârii pronunţate argumentele pentru care a ajuns la concluzia că sunt întrunite cerinţele prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea (în natură sau prin echivalent) doar a suprafeţei de 2.248 mp ce a rezultat din măsurători, astfel cum rezultă din Decizia civilă nr. 404/19 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, necontestată sub acest aspect de contestatoare. Privitor la diferenţa de 48 mp (2.248 mp - 2.200 mp), instanţa de apel a luat în considerare concluziile expertizei K., din apelul pendinte, înlăturând celelalte probe administrate.

În cauză, recurentul-pârât a susţinut şi că instanţa de apel a invocat din oficiu un motiv de apel de ordine publică, cu privire la încălcarea art. 21 alin. (4) coroborat cu art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cât priveşte titularul obligat să soluţioneze notificarea formulată de A. pentru suprafeţele de teren 562 mp şi 262 mp (identificate de expert ca făcând parte din incinta Poliţiei Moineşti), pe care nu l-a analizat.

Verificând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanţa de apel, referitor la această chestiune, cu privire la deţinătorul suprafeţelor indicate, care ar fi Ministerul Afacerilor Interne, a reţinut că această problematică, deşi de ordine publică, nu mai poate conduce la o trimitere a notificării către titularul prevăzut de art. 21 alin. (1) şi 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât o asemenea critică nu a fost invocată de pârât prin recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 404/19 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bacău, acest aspect - al persoanei care trebuia să răspundă notificării - intrând în puterea de lucru judecat.

Or, procedând în acest mod, curtea de apel nu a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce, în opinia Înaltei Curţi, face inoperant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. privind nemotivarea deciziei atacate ori existenţa unor considerente contradictorii ale acestei hotărâri.

Înalta Curte apreciază însă că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, trebuie reţinut faptul că obiectul rejudecării în recurs este doar contestaţia formulată în legătură cu suprafaţa de teren de 3.200 mp din Moineşti, str. x, astfel cum rezultă din Decizia nr. 168/18 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, celelalte aspecte ce au format obiectul cererii de chemare în judecată intrând în puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în ciclurile anterioare.

În speţă, recurentul-pârât a invocat că din considerentele hotărârii nu rezultă că defuncta A. a făcut, cu referire la situaţia juridică a terenului solicitat prin notificare după anul 1963, dovada prezumţiei proprietăţii imobilului revendicat, situat în zona Poliţiei Moineşti, precum şi pe cea a pretinsei preluării abuzive prin Decretul nr. 197/1987.

Înalta Curte observă, potrivit situaţiei de fapt deduse judecăţii, pe care nu o poate cenzura în recurs după abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ. prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, că instanţa de apel a reţinut următoarele:

Intimata-reclamantă A. a susţinut că imobilul solicitat prin notificare este situat în str. x şi a fost expropriat conform Decretului nr. 197/1987 de la autorul său C..

În realitate, C., persoana trecută în anexa la decretul de expropriere menţionat cu imobil expropriat în str. x nu este autorul acesteia, fiind doar o coincidenţă de nume, împrejurare de fapt ce rezultă din depoziţia martorului L., care a declarat că persoana cu acest nume de pe str. x a fost tatăl său, martorul nefiind frate cu reclamanta, care este descendentă a altei persoane, C..

Din probatoriul administrat în ultimul ciclu procesual rezultă cu prisosinţă că autorii reclamantei au deţinut la un moment dat un teren în zona M. Sadoveanu (conform rolului din anii 1960 - 1963), însă intimata-reclamantă nu a făcut dovada proprietăţii terenului revendicat prin notificare, respectiv cel din zona Poliţiei Moineşti. Că acest teren nu a fost deţinut sub nume de proprietar în anii anteriori pretinsei exproprieri rezultă din înscrisurile din dosar, potrivit cărora autorul intimatei-reclamante nu mai avea înscris în rol decât imobilul din str. x, coroborate şi cu declaraţiile fratelui reclamantei, care a arătat că tatăl lor a deţinut acest teren, dar nu sub nume de proprietar. Nici sentinţa de partaj ce datează din 26 mai 1986, dată anterioară pretinsei preluări abuzive, nu cuprinde vreo menţiune cu privire la terenul din notificare. Or, faptul că detenţia a fost posibilă şi fără titlu reiese din împrejurarea că acest teren era unul mărginaş, care se învecina cu "M.", în zona respectivă nefiind decât, în mod răzleţ, case.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, "Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării".

Prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţelege, atât potrivit H.G. nr. 498/2003, în vigoare la data soluţionării contestaţiei, cât şi H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989:

"a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare şi în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea); b) actele juridice care atestă calitatea de moştenitor (certificat de moştenitor sau de calitate de moştenitor, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiaţia cu titularul iniţial al dreptului de proprietate, testament însoţit de certificat de moştenitor sau de calitate de moştenitor); c) orice acte juridice sau susţineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă [cazurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din lege]; în cazul exproprierii prevăzute la art. 11 din lege, sunt suficiente prezentarea actului de expropriere şi, după caz, prezentarea procesului-verbal încheiat cu această ocazie ori a acordului la expropriere; d) orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol); e) în cazul în care construcţia a fost demolată, orice act juridic care descrie construcţia demolată; f) expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptăţită înţelege să se prevaleze în susţinerea cererii sale; g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptăţită înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale; h) declaraţii notariale date de persoana care se pretinde îndreptăţită, pe propria răspundere, şi care sunt solicitate de unitatea deţinătoare sau de entitatea învestită cu soluţionarea notificării în scopul fundamentării deciziei" (art. 23.1).

De asemenea, conform art. 24 din aceleaşi acte normativ, "(1) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".

Potrivit art. 24.1 din H.G. nr. 250.2007, "Înscrisurile menţionate la art. 24 alin. (1) din lege sunt considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate". Totodată, conform art. 24.2 din acelaşi act normativ, "Aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absenţa unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiţia obţinerii de către solicitant a negaţiilor referitoare la actele de proprietate, obţinute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naţionale şi primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declaraţii olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deţine alte înscrisuri, şi, pe de altă parte, coroborarea informaţiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informaţii aflate la dosarul de restituire".

Instanţa de apel a concluzionat, în raport de probatoriul administrat, inclusiv istoricul de rol fiscal, în sensul că intimata-reclamantă nu a făcut dovada proprietăţii terenului revendicat prin notificare, respectiv cel din zona Poliţiei Moineşti.

Ca atare, văzând şi dispoziţiile sus citate, Înalta Curte constată că, din această perspectivă, reclamanta A. nu a probat calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, adresa Consiliului Local al oraşului Moineşti nr. 710/09.03.1995, din care rezultă că defunctul C. a figurat în registrul agricol din anii 1959-1963 cu suprafaţa de 0,32 ha situată pe str. x nr. 10/2001.

Înalta Curte observă, totodată, că, prin Decizia nr. 3859/18 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a reţinut că, deşi reclamanta a administrat aceleaşi probe pentru ambele terenuri, solicitate prin notificare, totuşi instanţa a ajuns la concluzii contradictorii, întrucât pentru terenul din str. x a reţinut calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită, dând rezolvare pozitivă raportului de restituire, pe când pentru terenul din str. x, a infirmat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii.

Aceeaşi instanţă de recurs a constatat că şi proprietatea din str. x a autorilor reclamantei a fost preluată abuziv de stat, deşi în Decretul de expropriere nr. 197/1987 a figurat numai construcţia ce se găsea la această adresă. Or, în opinia acestei instanţe, o atare constatare permite stabilirea aceleiaşi concluzii a preluării abuzive a construcţiei de la această adresă şi a preluării fără titlu, a întregului teren situat la această adresă.

Ulterior, prin Decizia nr. 657/11 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a reţinut că ceea ce se susţine, conform criticilor formulate, este nesocotirea îndrumărilor deciziei de casare în legătură cu individualizarea imobilului situat pe str. x (care nu şi-a schimbat denumirea de-a lungul vremii) şi, respectiv, nelămurirea situaţiei de fapt privind amplasamentul terenului, prin valorificarea unei expertize lipsite de fundamente tehnice.

Instanţa de casare a constatat că, la momentul rejudecării, instanţa de apel a găsit întemeiate pretenţiile reclamantei şi a stabilit îndreptăţirea acesteia la măsuri reparatorii pentru imobilul din Moineşti, str. x.

Aceasta, în condiţiile în care instanţa de recurs a statuat prin prima decizie de casare pronunţată în cauză (Decizia nr. 3859/18.06.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală) că instanţa de fond trebuie să procedeze, la momentul rejudecării, la individualizarea exactă a amplasamentului terenului "din fosta şi actuala str. x, întrucât s-a confirmat în recurs, potrivit adreselor înaintate la dosar, că str. x nu şi-a schimbat niciodată denumirea între momentul 1963 (data evidenţelor agricole) - 1987 (anul preluării în proprietatea statului, conform menţiunilor din anexa la Decret) şi nici în prezent, la data soluţionării raportului de restituire".

Astfel, a concluzionat că, în acest context, a stabili că imobilul ce a aparţinut autorului reclamantei se află situat la o altă adresă - reţinută ca atare în raportul de expertiză, pe baza descrierilor soţului reclamantei - înseamnă o nesocotire a celor stabilite cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare, fără ca această situaţie să fie justificată de elemente noi care să fi apărut cu ocazia rejudecării.

De asemenea, aceeaşi instanţă de recurs a reţinut că, în condiţiile în care prin două decizii de casare s-a statuat irevocabil că imobilul care a aparţinut autorului reclamantei s-a situat pe str. x, stradă care nu şi-a schimbat denumirea de-a lungul vremii, existând ca atare şi în prezent, soluţia instanţei de apel care acordă despăgubiri pentru un imobil situat la o altă adresă nesocoteşte flagrant dezlegările jurisdicţionale intrate în autoritate de lucru judecat. În cauză, stabilirea unei alte situaţii juridice a imobilului (decurgând din identificarea altui amplasament) nu a fost dată de apariţia unor elemente probatorii noi la momentul rejudecării, pentru a se justifica astfel, o reevaluare a dezlegărilor anterioare.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Aceasta înseamnă că dispoziţiile citate cantonează limitele rejudecării şi enunţă principiile ce trebuie urmate de instanţa de trimitere sub aspectul obligativităţii respectării statuărilor date de instanţa de casare asupra unor probleme de drept dezlegate, cât şi a necesităţii administrării unor alte probe.

Per a contrario, situaţia de fapt va fi stabilită de instanţa care rejudecă fondul şi care, după ce înlătură viciile primei hotărâri, poate ajunge sau nu la aceeaşi concluzie ca cea reţinută prin decizia casată.

Aşadar, în privinţa problemelor de fapt, instanţa care rejudecă pricina are o deplină putere de apreciere, stabilirea stării de fapt fiind atributul exclusiv al acesteia. Tot astfel, limitele rejudecării sunt determinate de împrejurările ce au determinat casarea, dar şi de elemente probatorii noi apărute la momentul rejudecării, ce justifică şi impun o reevaluare a dezlegărilor anterioare, fără ca, prin aceasta, să se aprecieze că se aduce atingere puterii de lucru judecat statuate prin primele hotărâri pronunţate în cauză.

În speţă, prin chiar Decizia nr. 657/11 martie 2015 instanţa supremă a considerat că la momentul pronunţării hotărârii de casare nu a fost identificată o nouă situaţie de fapt justificată de elemente probatorii noi, care să fi apărut cu ocazia rejudecării, astfel că putea face aplicarea art. 315 C. proc. civ., pentru că nu se impunea reevaluarea dezlegărilor anterioare.

Astfel, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, în condiţiile în care din probele administrate a reţinut o altă situaţie de fapt, în sensul că intimata-reclamantă nu este persoană îndreptăţită la a beneficia de oricare dintre măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, întrucât nu a făcut dovada că autorului său i-a fost preluat fără titlu imobilul situat în Moineşti, str. x, în mod greşit, cu încălcarea art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001, a schimbat, în parte, Sentinţa civilă nr. 1060/13 iunie 2007, pronunţată de Tribunalul Bacău, în sensul că a dispus restituirea în natură a suprafeţelor de 562 mp teren situat în mun. Moineşti, jud. Bacău, din incinta Poliţiei Moineşti, contur 17-18-24-23-22-21-20-19-17, conform anexei nr. 2 la raportul de expertiză K., de 270 mp teren situat în mun. Moineşti, jud. Bacău, ocupat de garaje, contur 24-25-2-3-4-23-2-24, învecinat cu terenul de 562 mp, conform anexei nr. 2 la raportul de expertiză K. şi a dispus acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 1.368 mp teren, imposibil de restituit în natură.

În consecinţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine, totodată, că, deşi recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit Decretul nr. 197/1987, sentinţa de partaj succesoral nr. 2020/26.05.1986, respectiv certificatul de moştenitor nr. x/3.12.1986, precum şi înscrisurile privind dreptul de proprietate asupra terenului deţinut de Poliţia Moineşti, aspectele dezvoltate însă în legătură cu aceste probe vizează, în realitate, chestiuni legate de încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind dovada dreptului de proprietate - art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001, respectiv de aplicarea eronată a prevederilor art. 11 alin. (3) teza a II-a din acelaşi act normativ coroborat cu art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, în condiţiile în care terenul revendicat este ocupat de construcţii noi, afectat de căi de acces sau de alte amenajări de utilitate publică, critici subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere cele anterior expuse, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Moineşti împotriva Deciziei nr. 662 din 3 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va respinge contestaţia formulată de reclamanta A., decedată, continuată de reclamanţii H., I. şi J., cât priveşte suprafaţa de teren de 3.200 mp din Moineşti, str. x, jud. Bacău.

În raport de soluţia anterior adoptată, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea criticilor ce vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 11 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 coroborate cu cele ale art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, în condiţiile în care nu s-a dispus restituirea terenului revendicat.

De asemenea, vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Moineşti împotriva Deciziei nr. 662 din 3 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că respinge contestaţia formulată de reclamanta A., decedată, continuată de reclamanţii H., I. şi J., cât priveşte suprafaţa de teren de 3.200 mp din Moineşti, str. x, jud. Bacău.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2020.

GGC - GV