Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 2.12.2015 sub nr. x/2015, reclamanta B. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A. şi Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică-Registrul Român de Domenii .RO, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate faptul că numele domeniului de internet "x.ro" încalcă drepturile exclusive asupra mărcii cu denumirea "y.ro" deţinute de reclamantă conform Certificatului de înregistrare a mărcii nr. x din data de 09.02.2007, astfel cum a fost emis de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi, în consecinţă, să se dispună:
- obligarea pârâtului persoană fizică să desfiinţeze domeniul de internet "www.x.ro" şi site-ul aflat pe internet la adresa cu această denumire;
- obligarea pârâtului persoană juridică să anuleze dreptul de folosinţă al pârâtului asupra domeniului de internet "x.ro", precum şi înregistrarea acestui domeniu de internet;
- obligarea pârâtului persoană juridică de a nu mai înregistra un domeniu de internet cu denumirea "x.ro"
- obligarea celor doi pârâţi, în solidar, la plata de despăgubiri în cuantum de 500 RON pe zi, de la data pronunţării hotărârii în prezenta cauză şi până la desfiinţarea efectivă a domeniului de internet şi site-ului "x.ro".
Prin cererea reconvenţională formulată de către pârâtul A., s-a solicitat respingerea ca inadmisibilă a capătului de cerere vizând plata de despăgubiri.
Prin Sentinţa nr. 504/11.04.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea principală şi cererea reconvenţională.
Prin Decizia nr. 452/20.03.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta B. SRL, cu cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta B. SRL, criticând aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după cum urmează:
Recurenta a susţinut că, prin raportarea la semnul pârâtei ca fiind un domeniu de internet, instanţa de apel a ignorat dreptul exclusiv al reclamantei asupra mărcii înregistrate, constând în dreptul de a cere instanţei să interzică folosirea de către terţi, în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului mărcii, a oricărui semn, identic sau asemănător, fără a avea relevanţă că acel semn este un domeniu de internet, o denumire a unui produs alimentar, de îmbrăcăminte etc. Instanţa de apel a adăugat, astfel, la lege, deoarece dispoziţiile legale incidente nu fac vorbire despre condiţia nelegalităţii înregistrării semnului.
De asemenea, intimatul-pârât A. a susţinut în apel mai multe raţionamente eronate, preluate - integral sau parţial - de către instanţa de apel, respectiv: societatea nu deţine protecţie pentru mediul on-line, deoarece nu are protecţie pentru clasele 42 şi 16, conform Clasificării de la Nisa; nu există rea-credinţă din partea intimatului-pârât-reclamant A., mai mult există un disclaimer implicit cu privire la marca recurentei; nu există prejudiciu/nu a fost încălcată sfera de protecţie a mărcii înregistrate.
Recurenta - reclamantă s-a referit pe larg la argumentele pârâtului şi la propriile susţineri formulate în combaterea acestora.
Referitor la cele reţinute în sensul că nu există prejudiciu/nu a fost încălcată sfera de protecţie a mărcii înregistrate, a arătat, în esenţă, că:
- marca reprezintă un adevărat drept de proprietate industrială care conferă titularului exclusivitate şi prerogativa de a interzice terţilor folosirea unor semne identice sau similare, în timp ce numele de domeniu conferă utilizatorului său un drept de folosinţă, fără a fi, însă, un veritabil drept anterior; în sprijinul acestor susţineri face trimitere la Regulamentul (CE) nr. 874/2004 al Comisiei din 28 aprilie 2014 de stabilire a normelor de politică publică privind punerea în aplicare şi funcţiile domeniului de nivel superior "eu" şi ale principiilor de înregistrare;
- în ceea ce priveşte compararea unei mărci şi a unui semn identic sau similar, în jurisprudenţă s-a reţinut că acestea nu sunt analizate de obicei de consumator în acelaşi timp, consumatorul reţinând elementele dominante ale mărcilor, trecând cu vederea diferenţele nesemnificative (cauza C-342/97, Lloyd Schuhfabrik, paragraful 27);
- între denumirile y.ro şi x.ro există o similitudine semantică, vizuală, conceptuală şi fonetică, iar jurisprudenţa a statuat faptul că în analiza comparativă a mărcilor în conflict trebuie acordată o pondere mai mare elementelor comune care ar putea conduce la confuzie, în timp ce diferenţele, trecute cu vederea de consumatorul obişnuit, nu trebuie accentuate;
- raportat la dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, probarea riscului de confuzie este suficientă pentru a putea dispune interzicerea utilizării unui semn asemănător cu marca;
- riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere este indubitabil, întrucât, pe lângă faptul că pe ambele site-uri se desfăşoară acelaşi tip de comerţ, ambele vizează aceeaşi categorie de clienţi/consumatori rezonabil de bine informaţi, care nu prezintă un interes deosebit în a face vreo distincţie între denumiri, din moment ce ambele site-uri vând aceleaşi produse, la acelaşi preţ;
- în cauză sunt îndeplinite toate cele patru condiţii pentru aplicarea protecţiei mărcii în conflictul cu un semn, astfel cum au fost ele reţinute în jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-17/06 Céline).
Prin încheierea din camera de consiliu de la 14.01.2020, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de reclamantul B. SRL, membrii completului de filtru fiind în unanimitate de acord că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ.. În aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Critica referitoare la ignorarea dreptului exclusiv al reclamantului asupra mărcii înregistrate, în conflictul dintre această marcă şi un nume de domeniu de internet, se bazează pe premisa conform căreia instanţa de apel ar fi reţinut condiţia nelegalităţii înregistrării semnului pârâtului.
Premisa arătată este, însă, greşită, întrucât considerentele din decizia recurată la care recurentul - reclamant a făcut referire reflectă obiectul învestirii instanţei de judecată în prezenta cauză, precum şi motivele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată, şi nu motivele respingerii apelului reclamantului.
Astfel, s-a reţinut formularea unei cereri în contrafacerea unei mărci, exclusiv pe temeiul dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, fără ca reclamantul să fi invocat motive de nelegalitate a înregistrării numelui de domeniu de internet de către pârât, pretinzând folosirea de către pârât a unui semn asemănător cu marca, pentru servicii identice sau similare celor cărora li se aplică marca, existând un risc de confuzie între semne.
Instanţa de apel nu s-a considerat învestită cu cercetarea legalităţii înregistrării numelui de domeniu şi nici nu a dat vreo relevanţă, în analiza încălcării dreptului la marcă al reclamantului, înregistrării ca nume de domeniu a semnului utilizat de către pârâtul A., soluţionând cauza în limitele învestirii.
În susţinerea alegaţiei sale, recurentul nu a indicat, de altfel, niciun alt considerent din decizie în afară de cel care, după cum s-a arătat, redă obiectul şi temeiul de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată.
În aceste condiţii, Înalta Curte va respinge critica referitoare la ignorarea, din perspectiva invocată de către recurent, a dreptului său exclusiv asupra mărcii înregistrate.
Cât priveşte susţinerile recurentului privind modul de analiză a conflictului între marca reclamantului "y.ro" şi semnul "x.ro", utilizat de către pârât ca nume de domeniu, Înalta Curte reţine că vizează inexistenţa în cauză a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere.
Recurentul a invocat, din acest punct de vedere, cvasi-identitatea mărcii şi a semnului pârâtului, diferenţele fiind neglijabile în percepţia consumatorului obişnuit, precum şi faptul că pe ambele site-uri se desfăşoară acelaşi tip de comerţ (aceleaşi produse, la acelaşi preţ): ambele vizează aceeaşi categorie de clienţi/consumatori rezonabil de bine informaţi, care nu prezintă un interes deosebit în a face vreo distincţie între denumiri. Recurentul a făcut trimitere şi la modalitatea concretă în care consumatorul accesează site-urile de internet, susţineri ce vor fi, de asemenea, avute în vedere în cele ce succed.
Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile cu acest obiect.
Decizia recurată relevă analizarea riscului de confuzie între semnele în conflict, inclusiv a îndeplinirii cerinţelor prevăzute în mod cumulativ de dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, pe temeiul cărora s-au dedus judecăţii pretenţiile reclamantului, anume întrunirea identităţii/similarităţii semnelor, respectiv a produselor/serviciilor.
Astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că între semne există asemănare din punct de vedere semantic, vizual şi fonetic, iar serviciile vizate de semne sunt similare, totodată, că marca înregistrată are un grad redus de distinctivitate, în timp ce semnul pârâtului este suficient de distinctiv încât să poată coexista cu marca slabă a reclamantului, în caz contrar, ajungându-se la confiscarea inacceptabilă a unui termen comun ce desemnează obiectul activităţii comerciale.
În ceea ce priveşte serviciile vizate de marca reclamantului, respectiv de semnul utilizat de către pârâtul A., servicii pretinse de către recurent ca fiind identice, Înalta Curte reţine că, în motivarea deciziei recurate, s-a făcut referire la servicii similare, dar, în acelaşi timp, s-a apreciat că marca reclamantului este sugestivă - fiind, din acest motiv, o marcă "slabă" -, întrucât componenta verbală dominantă "bilete" evocă în mod neechivoc serviciile oferite.
Caracterul evocator al unei mărci interesează distinctivitatea mărcii, ca aptitudine a acestui semn de a permite diferenţierea produselor sau a serviciilor titularului mărcii de cele provenind de la alţi comercianţi.
Întrucât aprecierea distinctivităţii mărcii se realizează în raport cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, din perspectiva publicului relevant, Înalta Curte constată, din considerentele deciziei recurate privind caracterul sugestiv al mărcii reclamantului, că instanţa de apel a acceptat cel puţin identitatea serviciului de vânzare de bilete pentru diferite evenimente destinate publicului, care poate fi prestat şi sub forma comerţului electronic, în condiţiile în care s-a reţinut în mod explicit că pârâtul A. prestează, sub semnul "x.ro", activitate de comercializare de bilete online.
Absenţa vreunei critici în recurs la adresa aprecierii instanţei de apel privind similaritatea serviciilor împiedică expunerea de considerente pe acest aspect, situaţie în care, faţă şi de cele arătate anterior, Înalta Curte va constata doar că, în fapt, s-a reţinut identitatea serviciului de comerţ electronic cu bilete pentru diferite evenimente destinate publicului, în timp ce celelalte servicii pentru care marca a fost înregistrată sunt similare cu cele serviciul pentru care pârâtul utilizează semnul "x.ro".
În ceea ce priveşte similaritatea semnelor, recurentul a pretins, după cum s-a arătat, că diferenţele dintre semnele comparate sunt neglijabile, astfel încât nu trebuie accentuate în aprecierea riscului de confuzie în percepţia consumatorului mediu, acest risc urmând a fi stabilit pe baza asemănărilor.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel a considerat elementele verbale "y.ro" drept componenta dominantă în cadrul mărcii reclamantului, ceea ce înseamnă că nu a avut în vedere, în analiza comparativă, elementele grafice, inclusiv grafierea particulară a elementelor verbale ale mărcii.
Astfel, aprecierea favorabilă reclamantului nu face obiectul criticilor din recurs, reţinându-se că recurentul se referă doar la sufixul elementului verbal "x", vizat de considerentele decisive ale instanţei de apel în evaluarea riscului de confuzie între marca reclamantului şi semnul pârâtului.
Instanţa de apel a considerat că ultima silabă "too" reflectă o transcriere specifică limbii engleze, motiv pentru care conferă originalitate semnului şi, deci, asigură distinctivitatea acestuia.
Aşadar, prin decizia recurată s-a constatat că ultima silabă nu este neglijabilă în impresia de ansamblu pe care semnul o produce asupra publicului relevant, dimpotrivă, are o pondere semnificativă în imaginea globală reflectată de semnul "x.ro", din moment ce are aptitudinea de a conduce la un termen fantezist.
Înalta Curte observă că susţinerile recurentului evocă dezlegări esenţiale din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la similaritatea mărcilor, ca factor relevant în aprecierea riscului de confuzie.
Incontestabil, atare jurisprudenţă nu poate fi ignorată în interpretarea şi aplicarea legii naţionale prin care a fost transpusă directiva de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci, în sensul că semnificaţia dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene unor noţiuni autonome din directivă (şi din regulamentul mărcii Uniunii Europene, deopotrivă) se impune instanţei naţionale în aplicarea legii la circumstanţele particulare ale speţei.
Potrivit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aprecierea globală a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, se fundamentează, în ceea ce priveşte similaritatea vizuală, auditivă sau conceptuală a mărcilor, pe impresia de ansamblu produsă de acestea asupra consumatorului mediu al produsului sau serviciului în cauză, ţinându-se cont, în special, de elementele distinctive şi dominante (hotărârea din cauza C-251/95 Sabel). Aprecierea similarităţii se va putea face exclusiv pe baza elementului dominant numai dacă toate celelalte componente ale mărcii sunt neglijabile (hotărârea din cauza C-193/06 Nestlé).
Înalta Curte constată că aprecierile instanţei de apel denotă o aplicare corespunzătoare a dezlegărilor jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în condiţiile în care s-au raportat la fiecare semn în ansamblul său, pentru a se stabili componentele dominante şi distinctive, fără a se ţine cont, însă, exclusiv de împrejurarea că în semnul "x.ro" se regăsesc elementele verbale dominante din cadrul mărcii reclamantului.
În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere că elementul de diferenţiere faţă de marca reclamantului formează un singur cuvânt împreună cu elementul "z", ceea ce înseamnă a se fi reţinut aceeaşi poziţionare în cadrul semnului, cât şi aceleaşi dimensiuni, fiind vizibil şi perceptibil de către consumator.
În acelaşi timp, aprecierea referitoare la caracterul original datorat ultimei silabe "too" indică faptul că publicul nu îl asociază cu caracteristicile serviciului, nefiind descriptiv şi nici lipsit de distinctivitate dintr-un alt motiv. Această apreciere nu a fost criticată ca atare, neputând fi reevaluată de către instanţa de recurs, în absenţa unei învestiri pe acest aspect.
Pe cale de consecinţă, nu există nicio raţiune pentru a se constata că ultima silabă a termenului "x" este neglijabilă în impresia de ansamblu pe care semnul o produce asupra publicului relevant şi nu ar trebui luată în considerare în evaluarea globală a riscului de confuzie.
În ceea ce priveşte celelalte aspecte invocate prin motivele de recurs vizând existenţa riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere între mărci, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, riscul de confuzie trebuie apreciat global, ţinându-se cont de toţi factorii pertinenţi în speţă, aflaţi într-o relaţie de interdependenţă.
Totodată, aprecierea globală se fundamentează, în ceea ce priveşte similaritatea vizuală, auditivă sau conceptuală a semnelor comparate, pe impresia de ansamblu produsă de acestea asupra consumatorului mediu al produsului sau serviciului în cauză.
Printre factorii relevanţi se numără şi caracterul distinctiv ridicat al mărcii anterioare, fie intrinsec, fie datorită cunoaşterii acesteia pe piaţă (hotărârile din cauzele C- 251/95 Sabel, C- 39/97 Canon). Pentru a determina caracterul distinctiv al unei mărci, inclusiv gradul ridicat al acestuia, trebuie să se ia în considerare toate elementele pertinente şi, în special, calităţile intrinseci ale mărcii, inclusiv faptul dacă marca este lipsită de orice element descriptiv al produselor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată (C- 342/97 Lloyd).
Or, instanţa de apel, în evaluarea globală a riscului de confuzie, a ţinut cont de toţi factorii relevanţi în speţă, nu numai de similaritatea semnelor şi de identitatea/similaritatea serviciilor vizate de acestea, în sensul că a constatat caracterul distinctiv scăzut al mărcii reclamantului în raport cu serviciile vizate de marcă, în opoziţie cu caracterul distinctiv al semnului pârâtului, asigurat de transcrierea specifică limbii engleze a ultimei silabe, fără ca recurentul să fi dezvoltat critici pe aceste aspecte.
Se impune a se preciza, tot în legătură cu caracterul distinctiv al semnului pârâtului, faptul că, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că nu este exclus ca marca anterioară, utilizată de un terţ în cadrul unui semn compus, să conserve o poziţie distinctivă autonomă. În acest caz, în vederea constatării unui risc de confuzie, este suficient ca publicul să atribuie titularului acesteia originea produselor sau serviciilor acoperite de semnul compus (hotărârea din cauza C-120/04 Medion). O marcă sau doar un element al acesteia, regăsit în semnul terţului, nu păstrează poziţia distinctivă autonomă dacă formează cu celelalte elemente ale semnului, luate împreună, o unitate cu un sens diferit de sensul elementelor respective luate separat (de exemplu, ordonanţa din cauza C-23/09 Ecoblue; ordonanţa din cauza C-353/09 Perfetti van Melle).
Or, aprecierea instanţei de apel referitoare la caracterul fantezist al semnului "x.ro" datorat ultimei silabe echivalează, în contextul dezlegărilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu atribuirea, de către consumatorul mediu, întregului semn "x.ro", a unei semnificaţii diferite de sensul elementelor respective luate separat.
Întrucât argumentele din motivarea recursului insistă pe aspectul preluării mărcii în cadrul semnului pârâtului, fără vreo referire la caracterul original al acestuia din urmă, reţinut de către instanţa de apel, Înalta Curte va constata că susţinerile recurentului nu sunt apte a infirma concluzia desprinsă din aprecierile necontestate ale instanţei de apel.
Aceeaşi constatare se impune şi în privinţa susţinerilor prin care recurentul subliniază relevanţa, în evaluarea globală a riscului de confuzie, a modalităţii în care consumatorul accesează site-urile de internet prin intermediul cărora se comercializează aceleaşi produse, la acelaşi preţ.
Aceste susţineri tind să contureze situaţia în care consumatorul va recurge la un motor de căutare şi va introduce termenul "z" în calitate de cuvânt - cheie, cu consecinţa afişării tuturor site-urilor care conţin cuvântul respectiv, inclusiv site-ul de internet al pârâtului, fapt ce ar genera, potrivit recurentului, riscul de confuzie în mintea consumatorului între marcă şi semnul utilizat de către pârât.
Înalta Curte observă că recurentul porneşte de la premisa că dreptul exclusiv dobândit asupra mărcii înregistrate ar purta chiar asupra cuvântului "z", din moment ce consideră suficientă folosirea acestuia drept cuvânt-cheie în căutarea pe care consumatorul o face pe internet.
Or, această premisă este greşită, întrucât protecţia dobândită prin înregistrare vizează marca în întregul său, astfel cum a fost înregistrată, şi nu doar un element al acesteia (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-705/17 Hansson, pct. 58).
Acest obiect al protecţiei nu este repus în discuţie prin faptul că, în analiza riscului de confuzie în percepţia publicului relevant, instanţa de apel s-a raportat în cauză exclusiv la elementele verbale din cadrul mărcii combinate a reclamantului, neluând în considerare componentele grafice. Atare modalitate s-a impus după evaluarea fiecărui semn în ansamblul său, stabilindu-se componentele dominante şi distinctive, şi nu ca urmare a recunoaşterii protecţiei dreptului reclamantului asupra unuia sau unora dintre componentele mărcii înregistrate.
Drept urmare, situaţia descrisă de către recurent nu are relevanţă în evaluarea riscului de confuzie, din moment ce cuvântul-cheie introdus pentru căutare nu reprezintă singur obiect al protecţiei conferite prin înregistrarea mărcii reclamantului.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că niciuna dintre susţinerile recurentului nu este de natură să infirme concluzia conturată din analiza instanţei de apel, respectiv aceea a inexistenţei riscului de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă, chiar în condiţiile similarităţii semnelor şi serviciilor oferite prin intermediul acestora, prin raportare la toţi factorii pertinenţi în cauză.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. SRL.
În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în recurs către intimatul-pârât A., în cuantum de 2.600 RON, conform facturii nr. x/24.02.2020 şi chitanţei nr. x/24.02.2020 .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. SRL împotriva Deciziei nr. 452A din data de 20 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentul-reclamant B. SRL la 2.600 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-pârât A..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 februarie 2020.
GGC - GV