Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 28.03.2017, sub dosar civil nr. x/2017, reclamantul A., a chemat în judecată pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Aiud, solicitând ca prin hotărâre judecătorească, să se dispună:
- obligarea pârâţilor - în solidar, la plata de daune morale pentru condiţiile mizerabile şi inumane din penitenciar, după cum urmează:
- 50.000 euro pentru rele tratamente pentru aproape 10 ani de detenţie, pentru nerespectarea amendamentelor O.G. nr. 433/2010;
- 5.000 euro pentru deteriorarea sănătăţii din cauza condiţiilor rele de cazare (dinţi pierduţi, păr căzut şi scăderea vederii);
- 10.000 euro pentru bunurile aduse de familie în timpul detenţiei;
- 50.000 euro pentru cei 4 copii, care nu au fost lăsaţi să-şi viziteze părintele încarcerat.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.
Prin Sentinţa civilă nr. 1627/2017, Tribunalul Alba a respins excepţia netimbrării acţiunii.
A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei şi în consecinţă:
S-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A. - ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei anterioare datei de 22 martie 2014.
A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Braşov, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Aiud, şi în consecinţă:
Au fost obligaţi pârâţii la plata în favoarea reclamantului, a sumei reprezentând contravaloarea a 1500 euro la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Fără cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 142 din 9 februarie 2019 a admis apelul declarat de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice prin AJFP Alba împotriva Sentinţei civile nr. 1627/2017 pronunţată de Tribunalul Alba în Dosar nr. x/2017, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin AJFP Alba, ca urmare a lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
S-au respins apelurile declarate de reclamantul A., Penitenciarul Aiud şi Agenţia Naţională a Penitenciarelor împotriva aceleiaşi sentinţe.
4. Calea de atac formulată în cauză.
Recursurile formulate în cauză de pârâţi sunt declarate în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ. astfel:
- recursul pârâtului Penitenciarul Aiud: data comunicării hotărârii este 26 februarie 2019, dosarul Curţii de Apel Alba Iulia, iar recursul a fost declarant la data de 19 martie 2019, dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
- recursul pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor: data comunicării hotărârii este 1 martie 2019, dosarul Curţii de Apel Alba Iulia, iar data declarării recursului este 1 aprilie 2019, dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
- recursul reclamantului, se constată că este declarat cu depăşirea termenului prevăzut de art. prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că data comunicării hotărârii către reclamant este 5 martie 2019, dosarul Curţii de Apel Alba Iulia, iar data declarării recursului este 19 iunie 2019, dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul Penitenciarul Aiud a formulat următoarele critici:instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material reprezentate de dispoziţiile art. 55 l din Legea nr. 169/2017; reclamantul a beneficiat de un număr de 408 zile considerate ca executate suplimentar, ceea ce constituie o măsura compensatorie în sensul dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 169/2017, astfel că în mod greşit au fost acordate acestuia despăgubiri sub forma daunelor morale pentru aceleaşi situaţii.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În cuprinsul cererii de recurs, pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în esenţă, a formulat următoarele critici:
În mod greşit instanţa de apel a apreciat că are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu faţă de dispoziţiile art. 33 alin. (1) din H.G. nr. 652/2009, potrivit cărora ANP este instituţia publică de interes naţional cu atribuţii în domeniul supravegherii executării pedepselor, în subordinea Ministerului Justiţiei;
În cauză, Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, situaţie faţă de care apreciază că se impune respingerea acţiunii faţă de Administraţia Naţională a Penitenciarelor; precizează că în cazul în care instanţa apreciază că se impune acordarea de despăgubiri, chiar dacă reclamantul a beneficiat de 408 zile considerate ca executate suplimentar, obligaţia revine Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât, pe de o parte s-a reţinut că reclamantul a beneficiat de 408 zile considerate ca executate suplimentar, reprezentând o măsură compensatorie pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie şi nu pot fi acordate despăgubiri sub forma daunelor morale pentru aceleaşi situaţii, iar, pe de altă parte, a achiesat la considerentele instanţei de fond, concluzionând că daunele morale i-au fost acordate în echitate, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat; în mod greşit instanţa de fond a stabilit că se impune acordarea de daune morale, în condiţiile în care reclamantul care a pretins aceste daune nu a probat în ce măsură drepturile sale personale nepatrimoniale i-au fost afectate;probatoriul administrat în cauză nu susţine pretenţiile reclamantului, potrivit art. 249 C. proc. civ.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant A., prin cererea de recurs, a solicitat, în esenţă, obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 100.000 euro, măsuri reparatorii pentru condiţiile precare de detenţie.
5. Procedura de filtru.
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 28 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 25 februarie 2020.
6. Apărările formulate în cauză
Recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus întâmpinare la recursul pârâtului Penitenciarul Aiud, prin care a solicitat admiterea recursului acestui pârât (dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat (dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Recurentul-pârât Penitenciarul Aiud a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, prin care a solicitat admiterea căii de atac.
Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantul A., prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare.
Recurenţii-pârâţi Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Aiud au formulat întâmpinări la recursul reclamantului prin care au invocat excepţia nulităţii recursului .
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 142 din 9 februarie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, este declarat cu depăşirea termenului legal de 15 zile.
Aşa cum rezultă din actele dosarului, recursul reclamantului este declarat după expirarea termenului prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., faţă de data comunicării hotărârii către reclamant -5 martie 2019, şi data declarării recursului, care este 19 iunie 2019.
Drept urmare, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 142 din 9 februarie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, este tardiv, urmând a fi respins .
Recursurile declarate de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Aiud sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Se invocă de către recurenta pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (8) C. proc. civ., în privinţa soluţionării de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statului Român, motiv ce se priveşte a fi fondat.
În mod greşit s-a reţinut de către instanta de apel că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, faţă de natura faptei pretins ilicite, nefiind considerat răspunzător de producerea prejudiciului cauzat prin omisiunea de a acţiona pentru înlăturarea deficienţelor constatate.
Este de reţinut că, în hotărârea pilot din 25 aprilie 2017 Rezimves şi alţii contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că situaţia reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncţionalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (parag. 110). Curtea a reamintit în acest sens că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin de obicei din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală. Chiar şi în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obţine despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei culpe din partea autorităţilor (parag. 124).
Prin urmare, instanţa europeană, atunci când a analizat, prin prisma dreptului la demnitate umană, protejat de art. 3 din Convenţie, cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenţie, generat de supraaglomerare, de lipsa de condiţii igienice corespunzătoare, a apreciat că acesta poate fi rezultatul unor probleme ce excedează culpei propriu zise a administraţiei penitenciarului, fiind o deficienţă structurală şi sistemică.
Or, faţă de această situaţie, în cauza dedusă judecăţii, răspunderea statului nu poate fi exclusă pe considerentul că acesta răspunde patrimonial, obiectiv sau subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, nefiindu-i aplicabile, în acest caz, dispoziţiile C. civ. Argumentele invocate de paratul Statul Român nu sunt în măsură să justifice incapacitatea de drept civil a acestuia de a răspunde într-un raport juridic întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale.
Prin dispoziţiile invocate, respectiv art. 221 - 224 C. civ., este reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, dar şi a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi şi obligaţii, fie în subsidiar pentru obligaţiile autorităţilor publice.
În aceste condiţii, în speţă, instanta de apel trebuia să reţină în sarcina Statului Român o răspundere directă pentru deficienţele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care fost constatate, de altfel, şi de instanţa europeană.
Argumentele pârâtului Statul Român nu sunt de natură a institui o răspundere exclusivă a administratorului centrului de detenţie, înlăturând răspunderea statului, în condiţiile în care, potrivit legii civile, aceasta se constată în orice situaţie în care în sarcina sa a fost reţinută, în mod direct, prin fapta proprie, încălcarea unor obligaţii legale ce au cauzat altei persoane un prejudiciu.
Întrucât instanţa de apel a reţinut în mod greşit că pârâtul Statul Român nu are calitate procesuala pasivă, se constată a fi incidente prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cu consecinţa admiterii recursului declarat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
Sunt fondate şi criticile recurenţilor pârâţi Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Aiud privind reţinerea într-o manieră contradictorie, de către curtea de apel, pe de o parte, a deducerii zilelor executate de reclamant ca măsură compensatorie, şi pe de altă parte, achiesarea la considerentele instanţei de fond, ale căror concluzii au fost în sensul că daunele morale i-au fost acordate reclamantului în echitate, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.
Prevederile art. 551 alin. (6) din Legea 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal stabilesc că dispoziţiile art. 551 (conform cărora la calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, şi executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată) nu se aplică în cazul în care persoana a fost despăgubită pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie.
Aşadar, prin Legea nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare se statuează asupra principiului unicităţii avantajului acordat în cazul în care un deţinut a executat pedeapsa în condiţii necorespunzătoare, el având posibilitatea să primească zile câştig sau despăgubiri.
În cauză, pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Aiud au precizat că intimatului deţinut i s-au dedus din pedeapsă 408 zile considerate executate suplimentar, beneficiind de prevederile Legii nr. 169/2017, nefiind permisă în consecinţă, acordarea atât a beneficiului deducerii unei perioade de detenţie, cât şi acordarea unor despăgubiri, precum cele ce fac obiectul prezentei cereri de chemare în judecată.
Se susţine că, întrucât legea stabileşte că această măsură compensatorie nu se aplică dacă persoanele deţinute au fost despăgubite pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie prin hotărâri definitive ale instanţelor naţionale sau ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, corespunzător perioadei pentru care s-au acordat despăgubirile, prin acordarea măsurii compensatorii de către penitenciarul pârât prin zile considerate ca executate suplimentar pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, nu pot fi obligaţi pârâţii de către instanţă la plata unor daune morale cu titlu de despăgubire pentru aceleaşi condiţii în acelaşi penitenciar.
Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Înalta Curte reţine maniera contradictorie în care au fost formulate aprecierile de către Curtea de Apel Alba Iulia, aprecieri care au stat la baza pronunţării soluţiei de acordare a daunelor solicitate. Instanţa de apel reţine că s-a invocat de către pârâte incidenţa reglementărilor cu caracter de compensare ale Legii nr. 169/2017, însă, nu a analizat în concret, dacă reclamantul a beneficiat de această măsură compensatorie şi care este efectul aplicării acelor prevederi legale în cauza dedusă judecăţii.
Prin prisma aspectelor astfel constatate, Înalta Curte reţine, alături de justificarea calităţii procesuale a Statului Român în prezenta cauză, şi că situaţia de fapt din cauză nu a fost pe deplin lămurită, că instanţa nu a verificat apărarea pârâţilor care au invocat beneficiul acordat reclamantului de Legea nr. 169/2017, aceste chestiuni fiind relevante în determinarea îndreptăţirii acestuia la despăgubirile solicitate, fiind astfel încălcate prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.
Deoarece prevederile art. 497 C. proc. civ. stabilesc că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată, se impune casarea cu trimitere a cauzei pentru ca instanţa de apel să stabilească atât situaţia de fapt (dacă reclamantul a beneficiat de măsura compensatorie prevăzută de Legea nr. 169/2017), cât şi incidenţa normelor legale invocate de pârâtă şi să dispună în consecinţă.
Instanţa de apel va trebui să pună în discuţia părţilor, în situaţia în care reclamantului i-au fost deduse din pedeapsă zile considerate a fi executate suplimentar, aplicabilitatea prevederilor art. 551 alin. (6) din Legea nr. 169/2017 (având ca denumire compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare) şi să motiveze dacă reducerea pedepsei prin respectiva reglementare constituie o reparaţie corespunzătoare în cazul relelor condiţii de detenţie şi care este incidenţa asupra cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., se vor admite recursurile declarate de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Aiud împotriva Deciziei nr. 142 din 9 februarie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, se va casa în parte parte decizia recurată şi se va trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor declarate de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Aiud şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin AJFP Alba.
Se va menţine decizia atacată în ceea ce priveşte respingerea apelului declarat de reclamantul A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca tardiv recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 142 din 9 februarie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Admite recursurile declarate de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Aiud împotriva Deciziei nr. 142 din 9 februarie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor declarate de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Aiud şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin AJFP Alba.
Menţine decizia atacată în ceea ce priveşte respingerea apelului declarat de reclamantul A.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 februarie 2020.
GGC - GV